ISTORIE=UNGARIA

Rezumarea primului mesaj :


Gabriel ANDREESCU: Revolutia din Ungaria, 1956 (I)
=====
Gabriel ANDREESCU: Revolutia din Ungaria, 1956 (II)
Ziua de 26 octombrie 1956 a inceput cu lupte in mai multe orase din Ungaria, moment in care unele trupe locale s-au asociat razvratitilor. La ora 13:00 s-a anuntat acceptarea de catre Imre Nagy a unui program care cerea parasirea tarii de catre...
=====

Matei CORVIN, ultima mare personalitate regală a Ungariei medievale

Revoluția ungară din 1956


Azi, 23 octombrie, Ungaria comemorează împlinirea a 56 de ani de la faimoasa revoluție din 1956, considerată una din marile tragedii ale țării. Revolta, născută aproape spontan, a fost îndreptată împotriva abuzurilor Partidului Comunist aflat la putere și a politicii sovietice care adusese țara în pragul dezastrului.


Ea a început cu un protest studențesc desfășurat la Budapesta în data de 23 octombrie, a evoluat într-o revoltă a muncitorilor din întreaga țară, și s-a terminat pe 11 noiembrie odată cu proclamarea, de către Janos Kadar, omul sovieticilor, a înăbușirii revoluției.

Demonstrația pașnică a studenților din 23 octombrie a atras rapid mii de oameni în marșul prin centrul Budapestei. Aceștia s-au îndreptat spre clădirea Radioului Budapesta pentru a se adresa, prin intermediul radioului, națiunii și pentru a-și face publice cererile. Însă clădirea radioului era păzită de AVH, Poliția Secretă, care – atunci când demonstranții au încercat să forțeze intrarea în clădire – a deschis focul. Acest fapt a dus la escaladarea revoltei în capitală și, apoi, în toată țara. În capitală și în alte orașe importante simbolurile comunismului – cel mai cunoscut fiind statuia lui Stalin din Budapesta – au fost distruse. În acea noapte, Erno Gero, secretarul general al partidului, a cerut Uniunii Sovietice să intervină militar pentru înăbușirea revoltei.

După căderea guvernului comunist a fost format unul nou, sub conducerea fostului prim-ministru Imre Nagy. Noul guvern național a avut o durată de viață scurtă, de doar 10 de zile, dar în acest timp a adoptat o politică fermă vis-a-vis de calea pe care Ungaria trebuia să o adopte. Instituția securității a fost desființată, iar Nagy a anunțat intenția de retragere a Ungariei din Pactul de la Varșovia. Mulți prizonieri politici au fost eliberați, iar vechi partide politice care fuseseră interzise de comuniști au reapărut și s-au alăturat mișcării lui Nagy. Până la sfârșitul lui octombrie, luptele aproape încetaseră. Dar după ce anunțase deja posibilitatea negocierilor pentru retragerea forțelor sovietice din țară, Biroul Politic al URSS s-a răzgândit și a decis să înăbușe revoluția. La 4 noiembrie soldații sovietici au invadat capitala Ungariei și alte regiuni ale țării. Eroica rezistența ungară a cedat în final pe 10 noiembrie.



În zilele imediat următoare, mii de maghiari au fost arestați. Ulterior, 26.000 au fost aduși în fața tribunalelor, 22.000 au fost primit diverse condamnări, 13.000 au ajuns în închisori, iar câteva sute – în frunte cu Nagy – executați. Alte câteva sute de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, mulți fără niciun fel de dovezi și urme. Și, nu în ultimul rând, circa 200.000 de oameni au fugit din țară pentru a se refugia în Occident.

Declarația de neutralitate a Ungariei citită la radio de Imre Nagy la 1 noiembrie:

”Poporul ungar, guvernul național profund conștient de responsabilitatea sa față de popor și față de istorie, exprimă voința unanimă a milioane de unguri proclamând neutralitatea Republicii Populare Ungare. Poporul ungar dorește să întrețină, în conformitate cu spiritul Carte Națiunilor Unite, în deplină independență și egalitate, o amiciție sinceră cu vecinii săi, cu Uniunea Soivietică și cu toate popoarele lumii. Poporul ungar dorește să consolideze și să dezvolte rezultatele obținute prin revoluția sa națională, fără a intra într-unul sau altul dintre blocurile conduse de marile puteri. Visul secular al poporului ungar este pe cale de a se realiza. Lupta revoluționară purtată de poporul și eroii ungari a făcut să triumfe în final cauza libertății și independenței. Grație acestei lupte eroice țara noastră își poate reconsidera relațiile cu celelalte state în funcție de interesul său fundamental: neutralitatea. Noi cerem vecinilor noștri, țărilor mai apropiate sau mai îndepărtate să respecte decizia irevocabilă a poporului nostru [...].

Raportul Comitetului Special al ONU

”Studierea mișcării de trupe sovietice în Ungaria în perioada 29 octombrie – 4 noiembrie arată că în ciuda asigurărilor date domnului Nagy, președintele Consiliului, de către personalități politice sovietice, există un plan precis de recucerire și aservire militară a Ungariei. Acest plan a fost integral executat. Contrar a ceea ce pretinde guvernul sovietic, după care revoluția ungară de inspirație capitalistă a fost indusă din exterior, Comitetul este obligat să conchidă că rezistența Ungariei la cea de-a doua intervenție sovietică a reprezentat eroica demonstrație a voinței poporului ungar de a lupta pentru independența sa națională. ”

Decizia Moscovei de a interveni împotriva revoluției din Ungaria; relatare a ambasadorului Iugoslaviei la Moscova, V. Micunovic, despre întrevederea liderului comunist Hrușciov cu Tito (1956)

”Hrușciov a declarat că evenimentele din Ungaria deviază spre contrarevoluție. A început cu mânie, fără a prezenta evoluția evenimentelor, spunând că în Ungaria comuniștii sunt uciși, strangulați, spânzurați. El a mențional apelul lansat de Imre Nagy către ONU și către cele patru puteri, precum și retragerea din Pactul de la Varșovia. Era vorba de restaurarea capitalismului în Ungaria. Nagy este o simplă unealtă, sau chiar un agent al imperialismului? Pentru moment este dificil de spus, important este cursul luat de evenimente, și acesta se îndreaptă spre restaurarea capitalismului. Ce ne rămâne de făcut? întreba Hrușciov referindu-se la URSS. Dacă cedăm, Occidentul va spune că suntem idioți, sau slabi – ceea ce este același lucru. De aceea noi nu putem în niciun caz să le permitem, noi, atât în calitate de comuniști internaționali, cât și ca URSS ca stat. Capitaliștii ar putea ajunge la frontierele URSS. Trebuie să intervenim fără nicio ezitare.”

Discurs al lui John F. Kennedy de prima aniversare a Revoluției:

”23 octombrie 1956 este o zi care va trăi pentru totdeauna în analele oamenilor liberi și ale națiunilor. A fost o zi a curajului, conștiinței și triumfului. Nicio altă zi de la începutul istoriei nu a arătat mai clar eterna forță a dorinței omului de a fi liber, indiferent de șansele de succes, indiferent de sacrificiile necesare.”

Moh�cs sfarsitul Ungariei medievale

Matia Corvin: şi ungur, şi român
Aducem în prim-plan, în ediţia lunii martie a revistei „Historia“, figura regelui Ungariei, Matia Corvin. Ce ştim noi, românii, despre el? Că este un grup statuar la Cluj care îl reprezintă şi mai este o controversă între români şi maghiari legată de o inscripţie de pe soclul statuii.

Mai ştim că Matia Corvin a avut un conflict cu Ştefan cel Mare, diferend soluţionat de domnitorul Moldovei prin victoria de la Baia. Nici raporturile cu Vlad Ţepeş nu au fost dintre cele mai cordiale, voievodul muntean fiind întemniţat mai bine de zece ani la porunca regelui maghiar.

Dar unul dintre cele mai importante lucruri legate de marele rege al Ungariei este mai puţin scos în evidenţă. Bineînţeles, ştim cu toţii că Matia Corvin este fiul lui Iancu de Hunedoara, deci român după tată. Mama sa, soţia lui Iancu, este unguroaică, Elisabeta Szilagy. Însă am preferat, de-a lungul vremurilor, să-l privim pe Matia Corvin ca pe un invadator, un inamic al lui Ştefan cel Mare şi al lui Vlad Ţepeş. La rândul lor, nici ungurii nu au vrut să insiste asupra originii marelui rege din motive lesne de înţeles. În epocă nu conta originea etnică, ci descendenţa nobiliară. Dezavantajat că nu provenea dintr-o familie domnitoare în Europa, precum regii maghiari de dinaintea sa, Matia s-a lovit de problema originii sale. Iar răspunsul pe care l-a găsit a fost că se trage din romani, tocmai datorită faptului că valahii sunt urmaşii Romei. A fost un curent de gândire promovat la curtea sa, curent preluat mai târziu cu atâta fervoare de intelectualii ardeleni.

se încheie cu această întrebare: „De ce nu putem depăşi clişeele şi refuzăm să îl asumăm pe Matia Corvin în Panteonul Istoriei Românilor, la fel cum am făcut cu tatăl său, Iancu de Hunedoara?“ A fost ungur şi rege al Ungariei, dar a fost şi român.

Din păcate, clişeele sunt încă foarte puternice. Într-o lume pe care ne-o dorim fără frontiere, o plăcuţă pusă pe soclul unei statui poate deranja sensibilităţile etnice. Într-o Europă cât mai integrată, vorbim despre separarea universităţilor, despre autonomie, tot pe criterii etnice. Figura lui Matia Corvin, unul dintre marii regi europeni, a suferit în posteritate din cauza unei dispute căreia nu i s-a găsit soluţie: ungur sau român? Istoria ne poate da un răspuns, dar în primul rând ar trebui să o cunoaştem mai bine. O istorie în limba română a lui Matia Corvin ar fi benefică, afirmă autorul dosarului, profesorul Marius Diaconescu. Şi nu numai. O istorie sau mai multe în limba română despre maghiarii sau despre nemţii din Transilvania ar fi un lucru cum nu se poate mai bun. Iar răspunsul corect despre Matia Corvin este: şi român, şi ungur. Sau invers.

Matia Corvin, românul de pe tronul Ungariei


La 24 ianuarie 1458, pe Dunărea îngheţată, între cele două oraşe, Pesta şi Buda, peste 15.000 de oameni aclamau entuziaşti numele noului rege: Matia, fiul lui Iancu de Hunedoara. Pentru prima dată în istoria Regatului Ungariei era ales rege un nobil fără ascendenţă în familiile regale europene. Matia a fost primul rege naţional al Ungariei. Gloria şi renumele tatălui său, românul Iancu de Hunedoara, care a dominat viaţa politică a Regatului Ungariei între 1446-1456, au croit ascensiunea politică a lui Matia. Nobilii provinciali l-au aclamat datorită memoriei tatălui său, în timp ce baronii l-au ales cu speranţa că îl vor putea uşor manipula pe adolescentul de 15 ani. Nimeni nu bănuia puternica personalitate a celui căruia i-au încredinţat coroana unuia dintre cele mai mari regate europene de la finele Evului Mediu.



După moartea lui Iancu de Hunedoara, proaspăt biruitor asupra turcilor la Belgrad, soarta fiilor săi a fost determinată de ambiţiile politice ale familiei lui Iancu, aflate în conflict cu regele Ungariei şi cu susţinătorii acestuia.

Ladislau, fratele mai mare a lui Matia, în vârstă de 23 ani, a vrut să se impună în fruntea vieţii politice a regatului, sperând să moştenească poziţia dominantă a tatălui său. Pentru a-şi împlini ambiţiile, Ladislau de Hunedoara nu a pregetat să îl asasineze pe contele Ulrich de Cilli, apropiat al regelui, la Belgrad, în 9 noiembrie 1456. Apoi l-a luat prizonier pe regele Ladislau al V-lea, l-a dus la Timişoara şi i-a smuls pentru sine demnitatea de căpitan general, pe care o avusese şi tatăl său, precum şi promisiunea că el şi familia sa nu vor fi pedepsiţi pentru uciderea contelui de Cilli. Planul a fost dejucat prin prefăcătoria regelui, susţinut de majoritatea aristocraţiei, îngrozită de asasinat.

În 14 martie 1457, ambii fii ai lui Iancu de Hunedoara au fost arestaţi la Buda: Ladislau a fost decapitat în piaţa centrală din cetate, iar fratele său Matia, fiind minor (14 ani), a fost iertat. Era cât pe ce să fie la rândul său decapitat, dar regele Ladislau al V-lea a fost înduplecat de vârsta sa fragedă. Aşa că Matia a fost dus ca prizonier la Praga, unde regele îşi stabilise temporar reşedinţa.



Matia, de la eşafod la tron


Cât timp Matia a fost în prizonierat la Praga, mama sa şi fratele ei, Mihail Szilágyi, au organizat şi condus o rebeliune împotriva regelui. Nu era ceva nou în regatul Ungariei; după moartea regelui Sigismund de Luxemburg, în 1437, au fost dese situaţiile în care facţiuni nobiliare se sustrăgeau autorităţii centrale, nemulţumite fiind de pierderea poziţiei în viaţa politică a regatului.

Luptele au fost indecise între tabăra Hunedoreştilor şi trupele regale. Vestea morţii regelui la Praga, în 23 noiembrie 1457, a oprit confruntarea militară. Ultimele două decenii fuseseră marcate adesea de anarhie din cauza soluţiilor succesorale la care s-a ajuns. Nobilimea nu mai era atrasă de regi din familia Habsburgilor austrieci sau din cea a Jagellonilor polonezi. Dorea un rege al ei, care să conducă din ţară, nu să rezideze aiurea şi astfel să permită dominaţia uneia sau alteia dintre facţiunile nobiliare. Pentru prima oară în istoria Ungariei s-a pus în discuţie alegerea ca rege a unui nobil al regatului, renunţându-se astfel la practica aducerii unui membru al unei familii regale din Europa. Memoria colectivă păstra încă amintiri despre războaiele civile de la începuturile epocii angevine sau din timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg.

Singurul candidat la tron a fost Matia, fiul mai mic al lui Iancu de Hunedoara. Unanimitatea în alegerea sa a fost obţinută atât prin presiunea militară a rudelor sale, conduse de Mihail Szilágyi, cât mai ales datorită prestigiului tatălui său, a cărui amintire era încă vie; un lider care ştiuse să stopeze anarhia. Fusese deja uitat faptul că Iancu acaparase aproape toată puterea politică şi uzurpase pentru sine multe venituri regale... Nobilii erau sătui însă de război civil. Aristocraţii au crezut că adolescentul de 15 ani, Matia, va fi uşor de manipulat. Unchiul său după mamă, Mihail Szilágyi, şi-a arogat titlul de guvernator pentru cinci ani, iar palatinul Garai, pentru a-şi păstra poziţia dominantă în viaţa politică, a condiţionat sprijinul său de căsătoria fiicei sale cu viitorul rege. Guvernatorul Boemiei, Gheorghe Podiebrad, l-a eliberat din prizonieratul din Praga după ce a obţinut şi el promisiunea că fiica sa îi va deveni soţie. Niciunul dintre cei care sperau să îl controleze pe regele adolescent nu au bănuit ce puternică personalitate are Matia!

Matia a fost înscăunat la Buda, în 14 februarie 1458, fără coroana Sf. Ştefan, care era de mulţi ani în custodia lui Frederic al III-lea de Habsburg. La câteva săptămâni după ce şi-a ocupat tronul, adolescentul de 15 ani a preluat în modul cel mai serios posibil frâiele regatului Ungariei. Palatinul Garai a fost înlocuit, Matia a desfiinţat regenţa unchiului său şi, din cauza opoziţiei sale, l-a arestat. A numit în demnităţi oameni fideli. După cum a remarcat un mare istoric maghiar, Engel Pál: „Începând de atunci şi până la moarte, nu a mai lăsat din mâini guvernarea ţării. A acţionat cu aceeaşi fermitate, rapiditate şi determinare, atât acasă, cât şi în politica externă. Numai datorită acestor însuşiri a reuşit ca regatul său, care, de la moartea lui Sigismund, trecea dintr-o criză în alta, să devină în câţiva ani, din nou, o mare putere a Europei Centrale” (Engel Pál, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, trad. Aurora Moga, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2006, p. 320).



Obiectivele politicii externe a lui Matia în centrul Europei: coroana Boemiei şi cucerirea Austriei


Modelul lui Matia pentru politica externă a fost Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei între 1387-1437). A fost interesat în primul rând să obţină cât mai multe titluri şi coroane şi să îşi extindă autoritatea peste cât mai multe ţări. A sperat chiar să ajungă împărat al Imperiului Romano-german, ca şi modelul său. În ciuda obstacolelor, şi-a urmat cu consecvenţă proiectele. Biograful său, Antonio Bonfini, a caracterizat foarte plastic politica lui Matia: „spre a putea domni acasă în pace, a stârnit războiul în străinătate” (Ut domi quiete viveret, foris bellum alebat). Armata de mercenari pe care îşi baza puterea militară trebuia să aibă o ocupaţie şi, mai ales, trebuia să îşi poată completa veniturile din jafuri.

Pentru început a fost nevoit să recupereze de la Frederic de Habsburg coroana Sf. Ştefan. În Ungaria, era recunoscută ca validă doar încoronarea cu coroana atribuită întemeietorului regatului, sfântul rege Ştefan. Coroana fusese sustrasă în 1440 de regina văduvă Elisabeta (fiica lui Sigismund, soţia lui Albert de Habsburg), pentru a opri încoronarea regelui polon Vladislav Jagello în Ungaria, în locul lui Ladislau al V-lea, noul ei născut. Astfel, coroana Sf. Ştefan ajunsese în custodia lui Frederic III de Habsburg, care ridica şi el pretenţii asupra tronului Ungariei, deşi ajunsese între timp împărat al Sfântului Imperiu Romano-german. În urma tratativelor mediate şi de Papa Pius al II-lea, care dorea să pornească o cruciadă antiotomană condusă de regele Ungariei, conflictul s-a aplanat în 1462-1463 şi coroana Sf. Ştefan a ajuns la Matia.

O ţintă pe care a urmărit-o Matia consecvent a fost coroana Boemiei, probabil şi ca răzbunare pentru perioada de arest anterioară înscăunării. Mai ales că mariajul cu fiica regelui ceh fusese de scurtă durată, din pricina decesului Ecaterinei Podiebrad.

Sub pretextul cruciadei împotriva husiţilor din Boemia, sprijinit de Papă şi de aristocraţii catolici boemi, după lupte conduse personal între 1468-1470, Matia a ocupat Moravia şi Silezia, adică partea cea mai mare a regatului Boemiei. În 1471 a intervenit şi Polonia în chestiunea Boemiei, iar aceasta a constituit pentru câţiva aristocraţi maghiari, printre care şi fostul educator al regelui Matia, Ioan Vitéz, un prilej de a încerca răsturnarea sa de pe tron. Puciul a fost dejucat, iar alianţele polono-austriece, anihilate. În cele din urmă, prin pacea din 1474, Matia, care stăpânea Moravia, Silezia şi Lausitz, adică partea cea mai mare a teritoriilor supuse coroanei ceheşti, a fost recunoscut ca rege al Boemiei; titlu pe care îl purta şi adversarul său, Vladislav Jagello, care stăpânea restul teritoriilor.

Pe de altă parte, neînţelegerile cu Frederic de Habsburg au persistat şi au degenerat într-un război derulat în mai multe etape între 1477 şi 1487. Matia a fost învingător şi a ocupat cea mai mare parte a Austriei de azi, inclusiv Viena, unde a rezidat adesea în ultimii ani de viaţă. L-a obligat pe împăratul Frederic de Habsburg să îl recunoască în calitatea sa de rege al Boemiei, să îi plătească despăgubiri de război şi să îi cedeze Austria de Jos şi Stiria.



Sistemul statelor-tampon dintre Regatul Ungariei şi Imperiul Otoman, distrus de Mahomed al II-lea


Profitând de criza din Ungaria şi de dificultăţile începutului de domnie ale lui Matia, sultanul Mahomed al II-lea a distrus în câţiva ani sistemul de state-tampon pe care l-a susţinut regele Sigismund de Luxemburg după 1396. După înfrângerea cruciaţilor la Nicopole în 1396, regele Ungariei înţelesese că politica cea mai bună faţă de turci este una defensivă şi crease un sistem de state-tampon între Regatul Ungariei şi Imperiul Otoman. Potrivit acestui proiect, regele Sigismund s-a străduit să aibă în Ţara Românească, Serbia, Bosnia şi Herţegovina principi vasali, care să asigure graniţele sudice ale regatului.

Mahomed al II-lea, deşi înfrânt la Belgrad în 1456 de Iancu de Hunedoara, a conştientizat dificultăţile prin care trecea Ungaria şi a profitat. A cucerit treptat Serbia şi a transformat-o în paşalâc în 1459, în 1462 l-a înlocuit pe Vlad Ţepeş în Ţara Românească cu un domn fidel, cu Radu cel Frumos, în 1463 a făcut din Bosnia provincie turcească, iar în 1466 a ocupat Herţegovina.

Reacţia lui Matia a fost lentă. În Ţara Românească nu a intervenit, deşi a adus armata până la Braşov. A preferat să îl aresteze pe Vlad Ţepeş şi a acceptat tacit instalarea lui Radu cel Frumos. A sacrificat idealul cruciadei planificate la Mantova, căreia i s-a raliat şi Vlad Ţepeş, în interesul său şi al regatului. A evitat o confruntare directă, de amploare, cu turcii. De fapt toată politica sa faţă de turci s-a bazat pe evitarea confruntărilor mari. Probabil că a învăţat din eşecurile tatălui său în războaiele cu otomanii (Engel Pál, op. cit., p. 322). În Bosnia a intervenit doar după retragerea sultanului, în toamna anului 1463. De remarcat şi că sultanul a evitat confruntarea directă. În vara anului 1464 a încercat să recucerească o parte a Bosniei eliberată de Matia în 1463, dar s-a retras când se apropia oastea maghiară condusă de rege. Probabil că amintirea eşecului de la Belgrad era încă vie.



Matia: declaraţii propagandistice despre cruciada antiotomană


Discursul antiotoman al lui Matia a fost doar propagandă pentru întreţinerea unei imagini favorabile în Europa şi la Curia papală. Era conştient că nu putea să facă faţă singur turcilor într-o campanie ofensivă, lecţiile de la Nicopole (1396) şi Varna (1444) fiind încă vii în memoria colectivă a nobilimii maghiare. Probabil era conştient că planurile de cruciadă erau doar vorbe frumoase, deoarece principii europeni evitau să se angajeze real pe plan militar împotriva turcilor, fiecare preferând să dea atenţie preocupărilor de acasă şi nu pericolului otoman. După Conciliul de la Florenţa din 1438-1439, în care s-a decis organizarea unei cruciade care să îi scoată pe turci din Europa, s-au desfăşurat campaniile ofensive conduse de Iancu de Hunedoara. Matia nu a uitat că Ungaria a fost aproape singură împotriva turcilor. Prudenţa lui Matia faţă de turci se explică tocmai prin înţelegerea propagandei antiotomane desfăşurate sub egida papalităţii: îndemnuri, planuri, ceva bani şi în rest promisiuni. Interesul regelui era de a păstra integritatea regatului, nu de a periclita siguranţa şi bunăstarea locuitorilor săi.

Asupra lui Matia plana bănuiala că ar fi încheiat pace sau un armistiţiu cu turcii, în ciuda declaraţiilor sale propagandistice despre cruciada antiotomană. Începând cu anul 1469 până în 1490, turcii au jefuit de 11 ori Carniolia şi Carintia, provincii habsburgice la care puteau ajunge doar trecând prin Croaţia şi Slavonia, supuse lui Matia. În timpul acestor jafuri otomanii au cruţat teritoriile coroanei maghiare. Cel puţin două delegaţii turceşti au fost în Ungaria în 1465 şi 1468, când se presupune că s-au încheiat tratate secrete de pace sau armistiţiu.



Moartea sultanului a oprit ascensiunea războiului cu Matia


Liniştea de la hotarele maghiaro-otomane a dispărut la sfârşitul anului 1473, când pacea nu a mai fost reînnoită de Mahomed al II-lea. În primăvara anului următor, o oaste turcească a jefuit centrul Ungariei, incendiind Oradea şi luând peste 16.000 de captivi. Deja nu mai exista cale de întoarcere la vremurile de pace, fie ea şi secretă. Succesiunea evenimentelor sugerează reorientarea turcilor spre planuri europene după succesul asupra lui Uzun Hasan în Asia: după victoria asupra turcmenilor, nu a mai fost prelungită pacea cu ungurii, iar turcii au jefuit Ungaria. Este oare o simplă coincidenţă că exact în aceeaşi perioadă au degenerat relaţiile lui Ştefan cel Mare cu turcii?

Cert este că Matia i-a trimis în ajutor lui Ştefan cel Mare, la bătălia de la Vaslui, trupe ardelene conduse de voievodul Transilvaniei, Balázs Magyar. Matia a trecutapoi la ofensivă în Serbia şi a încercat să ocupe cetatea Smederevo, fosta capitală a statului sârb. A reuşit doar cucerirea cetăţii Sabac, o cetate de lemn şi pământ de mai mică importanţă. Însă trubadurii de curte ai lui Matia, în stilul epocii, au cântat acest succes ca pe o victorie fără seamăn asupra turcilor. Aceasta, deşi în momentul venirii unei oaste conduse personal de Mahomed, Matia se retrăsese, evitând, ca de obicei o confruntare decisivă. După campania sultanului în Moldova, pe care nu a cucerit-o, doar a supus-o jafului, cei doi suverani au reluat din nou discuţiile despre pace.

Între 1479 şi 1481 s-au consumat alte etape ale războiului dintre turci şi unguri. Otomanii împreună cu românii din Ţara Românească au jefuit Transilvania în toamna anului 1479, dar au fost înfrânţi lângă Orăştie. În paralel, turcii au jefuit şi Croaţia. În replică, Matia a intrat în Bosnia până la Sarajevo, iar un căpitan al său a jefuit Serbia. Moartea sultanului Mahomed al II-lea, care pregătea o campanie de represalii în Ungaria, a oprit ascensiunea războiului. Matia a încheiat în 1483 şi 1488 pace cu sultanul Baiazid al II-lea, ceea ce a stabilizat pentru o vreme graniţa sudică a regatului. În paralel, a reformat sistemul de apărare, prin unificarea conducerii militare a frontierei în mâna unui căpitan suprem al părţii de sud, care administra cetăţile sudice de la Belgrad la Turnu Severin şi încasa taxele din 14 comitate pentru acoperirea cheltuielilor militare. Totodată, a colonizat mii de familii de sârbi emigraţi din paşalâcul turcesc, acordându-le scutiri de taxe în schimbul slujbei militare.



Relaţiile lui Matia cu Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos: perfidie şi interes


Regii Ungariei au pretins întotdeauna dreptul de suzeran asupra domnitorilor români. Revendicau această relaţie de suzeranitate în virtutea stăpânirii maghiare asupra unor părţi ale teritoriilor de la sud şi est de Carpaţi înainte de întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei, când cnezi şi voievozi români plăteau tribut coroanei maghiare. În ciuda perioadelor de independenţă câştigate prin victorii asupra oastei maghiare de Basarab I sau Bogdan I, pretenţiile au fost reiterate ori de câte ori contextul internaţional era defavorabil domnitorilor români. De la Sigismund de Luxemburg, regele Matia a învăţat să promoveze sistemul dublei suzeranităţi asupra statelor vecine în perioadele de pace sau armistiţiu cu turcii. Acest sistem s-a aplicat asupra Ţării Româneşti şi mai târziu asupra Moldovei, deoarece celelalte state balcanice au fost transformate de turci în paşalâc. Acest regim al dublei suzeranităţi, aplicat pentru prima oară în jur de 1429-1430, consta în plata tributului de către domnitorul român faţă de turci şi recunoaşterea în paralel a regelui maghiar ca suzeran al său.

Vlad Ţepeş a ajuns pe tron cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara înainte de bătălia de la Belgrad, dar curând după moartea protectorului său a acceptat plata tributului către turci. În condiţiile planificării cruciadei la Mantova şi sub presiunea morală a transformării Serbiei în paşalâc, Vlad Ţepeş a denunţat suzeranitatea otomană şi a încetat plata tributului, având încredere în sprijinul suzeranului său, regele Matia. În acest context a desfăşurat campania de jaf din sudul Dunării, în iarna anului 1461-1462, când a omorât peste 24.000 de turci, a căror evidenţă într-un registru împreună cu steagurile capturate le-a trimis în capitala Ungariei în martie 1462. Acţiunea domnitorului român a fost de altfel singura acţiune serioasă împotriva turcilor în cadrul cruciadei proclamate la Mantova.

Matia a mobilizat armata maghiară şi a ajuns până la Braşov, e drept că după ce Vlad Ţepeş dăduse lupte cu turcii la fel ca moldovenii lui Ştefan cel Mare. Punerea pe tron a lui Radu cel Frumos de către sultan i-a retras lui Vlad Ţepeş sprijinul boierilor munteni, fără de care lupta era imposibilă. Sperând într-o revanşă cu ajutorul lui Matia, domnitorul român a venit la Braşov.

Pentru un rege pentru care perfidia era o armă politică, atitudinea lui Matia era firească în discursul politic al epocii. A plănuit oficial trecerea armatei maghiare peste munţi în Ţara Românească, în timp ce Matia cu saşii braşoveni organizau arestarea lui Vlad Ţepeş. Între timp, mesajele sosite de la Radu cel Frumos, domnul pus de sultan, erau suficient de liniştitoare pentru Matia ca să evite o confruntare directă. Graniţa sudică a Transilvaniei era ferită de pericolul imediat al unei expediţii de jaf otomane. În aceste condiţii, Vlad Ţepeş a fost arestat sub acuzaţia unei trădări şi a fost închis la Visegrad timp de peste un deceniu. După ce s-a căsătorit cu o verişoară a lui Matia şi a adoptat religia catolică, a fost eliberat şi a luptat ca şi căpitan în oastea maghiară împotriva turcilor în zona Serbiei şi Dalmaţiei.

Desigur că din perspectivă românească, perfidia lui Matia este de acuzat, însă nu trebuie să uităm că interesele regelui maghiar erau mai mari decât planurile viteazului nostru voievod. Chiar dacă încă nu a apărut într-un text politic scris, ideea „scopul scuză mijloacele” era deja un dicton la curtea regilor Europei şi, cu atât mai mult, la Matia. Analizând întreaga politică antiotomană a lui Matia se observă că el a evitat o confruntare de amploare cu turcii, învăţând lecţia războaielor anterioare. Cel puţin până în momentul acutizării relaţiilor dintre unguri şi turci, la finele anului 1473, putem presupune că relaţiile lui Radu cel Frumos cu Matia au fost normale pentru perioadele de pace dintre cele două puteri: domnitorul român a plătit tribut turcilor, dar l-a recunoscut suzeran şi pe regele maghiar.

Relaţiile lui Matia cu Ştefan cel Mare: tensiune şi conflict


Chestiunea relaţiei cu Ştefan cel Mare este mult mai complexă, dar trebuie analizată fără părtinire şi fără discursul patriotic generalizat în istoriografia română. În primul rând, trebuie să acceptăm că Matia ridica pretenţii de suzeran în virtutea exercitării acestui drept de către antecesorii săi în diverse perioade. Iancu de Hunedoara a fost, de altfel, cel care a restaurat suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în 1448, prin susţinerea pe tron a lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare.

Dintre toate faptele de arme pentru care a fost lăudat Iancu de către regele Ladislau al V-lea, readucerea Moldovei şi a Ţării Româneşti la ascultare faţă de coroana Ungariei este cea mai lăudată în documente. Aceasta arată că Iancu se mândrea cu acest succes politic şi, din corespondenţa cu polonii, este evident că Matia a conştientizat meritele tatălui său şi în acest domeniu al politicii externe (A. Veress, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungariyeque cum Moldavia et Valachia, I, Budapest, 1914, nr. 5, p. 6). Matia a moştenit, aşadar, o atitudine de suzeran faţă de Ştefan cel Mare de la tatăl său, care a fost suzeranul lui Bogdan al II-lea. Chiar dacă Ştefan cel Mare a jurat să fie vasal regelui Poloniei în 1459 şi plătea tribut turcilor, relaţiile dintre el şi regele maghiar nu au fost de la bun început încordate. Dovadă este un document din 1462, în care Ştefan este menţionat ca şi contribuabil pentru strângerea sumei de 80.000 florini, ce trebuia plătită lui Frederic de Habsburg pentru coroana Sf. Ştefan. (Şt. S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, Putna, 2005, p. 44).

Raporturile dintre cei doi au devenit conflictuale în momentul în care Ştefan cel Mare a cucerit cetatea Chilia. Acolo se afla din timpul lui Iancu de Hunedoara o garnizoană maghiară. Nu se ştie exact cum această cetate a ajuns în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, iar de la el în cea a succesorului său, Radu cel Frumos. În 1467, când Matia a venit în Transilvania ca să înăbuşe o răscoală a saşilor şi a nobililor ardeleni din cauza unui nou sistem de impozitare, campania a fost prelungită împotriva lui Ştefan cel Mare. Succesul lui Ştefan cel Mare la Baia a fost un moment cheie în domnia lui: a reuşit să lichideze opoziţia boierilor săi şi a impus respectul regelui Matia, care era cât pe ce să moară în acea ambuscadă nocturnă. Cel puţin pentru o vreme regele maghiar nu a mai ridicat pretenţii asupra Moldovei.



Trei documente atestă că Ştefan cel Mare a acceptat să devină vasalul lui Matia


Situaţia s-a schimbat în 1474. Probabil că iniţial a fost doar o promisiune de vasalitate şi astfel se explică sprijinul dat de Matia în lupta de la Vaslui, din ianuarie 1475, când voievodul Transilvaniei, Balázs Magyar, a condus oastea maghiară trimisă în ajutorul domnului Moldovei. Sub presiunea pericolului unui atac de amploare din partea otomană, Ştefan cel Mare a acceptat să presteze jurământul de omagiu şi astfel să devină vasalul lui Matia. Sunt cel puţin trei documente care atestă prestarea omagiului de către Ştefan cel Mare faţă de Matia: o scrisoare a lui Ştefan din 12 iulie 1475, în care recunoaşte că domnii Moldovei au fost supuşi regilor Ungariei şi, ca atare, şi el, Ştefan, făgăduieşte credinţă veşnică (I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, Bucureşti, 1913, nr. CXLVI, p. 331-332); scrisoarea regelui Matia din 12 iulie 1475, în care acceptă supunerea Moldovei (ibidem, p. 334-335) şi un raport al solilor regelui Matia despre solia lor în Moldova şi primirea jurământului lui Ştefan cel Mare.

În ciuda acestor dovezi scrise, istoricii români refuză să admită relaţia de vasalitate a lui Ştefan cel Mare faţă de Matia, regele Ungariei. Vasalitatea este caracteristica esenţială a Evului Mediu. Acceptarea de către istoricii români a acestei realităţi istorice nu îi scade cu nimic meritele domnitorului moldovean.

Merită discutat un episod al relaţiilor internaţionale din 1484 pentru a înţelege corect mecanismele care guvernau aceste raporturi politice în epoca medievală. În 1483, Ungaria a încheiat pace pe cinci ani cu Poarta. Imediat ce Baiazid al II-lea a ocupat cele două cetăţi moldovene, Chilia şi Cetatea Albă, în 1484, Matia a trimis un emisar la sultan ameninţându-l cu război deoarece a încălcat tratatul de pace prin atacarea Moldovei. Replica sultanului a fost promptă: l-a invitat pe regele Matia să citească tratatul, în care nu era nicio clauză referitoare la protecţia Moldovei! Dar a promis că se va limita doar la cele două cetăţi şi satele din jur. Matia l-a luat la întrebări pe arhiepiscopul de Esztergom, cel care a condus tratativele din partea Ungariei cu ocazia semnării tratatului cu turcii. Deoarece acesta nu a inserat în tratat niciun paragraf referitor la Moldova şi Ţara Românească, a fost aspru pedepsit de rege: arhiepiscopul, cea mai înaltă faţă bisericească din Ungaria, a fost arestat şi închis până la moartea lui Matia, în 1490. În viitoarele tratate dintre Ungaria si Poartă întotdeauna s-au introdus clauze referitoare la protecţia Moldovei şi Ţării Româneşti. Atunci, în 1484, Matia a mobilizat oastea maghiară la Oradea doar pentru o demonstraţie de forţă.



Ştefan cel Mare a devenit cel mai mare proprietar din Transilvania


Nemulţumit de implicarea lui Matia în recuperarea efectivă a celor două cetăţi moldovene, Ştefan cel Mare a prestat personal omagiul faţă de regele polonez, rupând vasalitatea faţă de Ungaria. Sprijinul polonez a fost ineficient şi, în cele din urmă Ştefan a revenit la relaţia de vasalitate faţă de Matia. Cu medierea Ungariei şi Veneţiei, Moldova a încheiat pace cu turcii în 1487 în schimbul unui tribut. Ştefan cel Mare a primit de la Matia două domenii feudale în Transilvania: cetatea Ciceu cu circa 70 de sate şi Cetatea de Baltă cu 12 sate. Cu cele circa 80 de sate, Ştefan a devenit astfel cel mai mare proprietar din Transilvania. Data donaţiei este incertă, cei mai mulţi istorici avansând o dată după 1485. Conform unor revendicări ale foştilor proprietari ai acelor domenii, cel puţin Cetatea de Baltă şi domeniul aferent au fost dăruite în 1476. Tradiţia de la curtea maghiară consemna la mijlocul secolului al XVI-lea că proprietăţile au fost date în compensaţie pentru pierderea celor două cetăţi ocupate de turci. Dreptul de proprietate asupra acelor domenii a fost deplin, Ştefan completându-le cu cumpărări de sate. Urmaşii săi, până la Petru Rareş, au moştenit acele domenii. Pe domeniul Ciceului, la Vad, Ştefan a înfiinţat o episcopie pentru românii ortodocşi de pe stăpânirea sa transilvană, pentru a-i scoate astfel de sub jurisdicţia Mitropoliei Feleacului, care se formase ca urmare a adoptării Unirii de la Florenţa.

Ca fapt divers, prin 1517, unii juni nobili din Ungaria se străduiau să obţină mâna unei nepoate a lui Ştefan (în document apare greşit ca fiică), prin intermediul intrigantului arhiepiscop Toma Bakóczi, în speranţa că cele două domenii vor constitui zestrea fetei (Arhivele Naţionale Maghiare, DL 38738). Singurul izvor păstrat nu ne oferă şi alte informaţii despre acea prea frumoasă fată (pulcherimina), nepoata voievodului transilvănean Bartolomeu Dragfi şi a lui Ştefan cel Mare.



Biblioteca lui Matia Corvin, a doua ca mărime după biblioteca Vaticanului


Sub influenţa mentorului său spiritual, Ioan Vitéz, Matia a iubit cărţile şi arta. Ştia mai multe limbi străine – germana, ceha, italiana şi foarte bine latina. Citea foarte mult. Uneori purta discuţii elevate de filosofie la masa lui cu umaniştii de care se înconjurase. A sprijinit orice tânăr care era orientat spre cunoaştere şi învăţătură, nu doar fii de aristocraţi, ca Nicolae Báthory, dar şi fii de târgoveţi ca Petru Várdai sau simpli ţărani ca Toma Bakóczi. A adus la Buda un astronom, pe Johannes Regiomontanus, care a construit un observator pentru Matia, a făcut calcule şi tabele astronomice şi a realizat instrumente astronomice pentru rege.

Încă de la începuturile domniei a colecţionat manuscrise. Mereu a cumpărat cărţi noi, a făcut schimb de manuscrise cu colecţionarii şi anticarii italieni. A avut chiar şi un atelier propriu cu vreo 30 de copişti. La sfârşitul domniei, biblioteca lui Matia cuprindea în jur de 2.000 de volume, fiind a doua ca mărime în Europa acelor vremuri, după biblioteca Vaticanului. Nicolaus Olahus povesteşte la mijlocul secolului al XVI-lea că biblioteca era împărţită în două săli ale palatului regal din Buda, una pentru manuscrisele greceşti, cealaltă pentru cele latineşti.

Din păcate turcii au distrus biblioteca prin incendierea palatului regal în 1541. Din renumita Bibliotheca Corvina se cunosc azi 216 manuscrise păstrate în diverse biblioteci din lume. Manuscrisele şi incunabulele din biblioteca lui Matia cuprindeau lucrări literare, filosofice, teologice, de istorie, medicină, ştiinţele naturii etc. Practic, aici se afla aproape tot ceea ce reprezenta nivelul cunoaşterii în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Lorenzo de Medici a fost influenţat de biblioteca lui Matia şi a început să adune şi el cărţi şi să formeze o valoroasă colecţie de cărţi greceşti şi latineşti. Nu doar dimensiunea impresionantă a bibliotecii, ci şi operele de artă pe care le-a patronat, mai ales construcţiile sau extinderea unor palate, precum şi protejarea la curte a unor umanişti italieni, arată dimensiunea culturală a marelui rege.

Pasiunea pentru cultură a regelui Matia contrasta cu ignoranţa şi analfabetismul majorităţii absolute a nobilimii şi aristocraţiei maghiare, care nici măcar să se iscălească nu ştia. Nobilii analfabeţi făceau mereu glume pe seama lui Nicolae Báthory, pe care îl vedeau tot timpul cu o carte în mână. Este remarcabilă caracterizarea mecenatului renascentist al lui Matia făcută de istoricul Engel Pál: „curtea renascentistă a lui Matia a fost o insulă mică în mijlocul oceanului unei culturi străine: iniţiativa deosebită a unei personalităţi extraordinare care nu avea nimic în comun cu nivelul cultural al elitei şi mai puţin cu al ţării, asupra cărora nici nu a avut vreo influenţă.” (Engel Pál, op. cit., p. 339). Acelaşi autor consideră Renaşterea din epoca lui Matia drept „o enigmă a istoriei culturii, a cărei explicaţie nu o putem căuta decât în personalitatea deosebită a regelui” (ibidem, p. 337).



Originea românească a lui Matia




Matia Corvin a fost fiul mai mic al lui Iancu de Hunedoara. Acesta a fost fiul românului Voicu, care în 1409 a primit de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, moşia Hunedoara. Despre originile familiei lui Voicu istoricii discută cel puţin două ipoteze: imigranţi din Ţara Românească sau originari din mediul românesc din Ţara Haţegului. Voicu a fost căsătorit cu o româncă din familia Mursinai. Deci ambii părinţi ai lui Iancu au fost români. Până în 1439 Iancu de Hunedoara apare în documente sub numele Ioan Românul (Iohannes Olah). Cronicarii epocii, inclusiv Antonio Bonfini la finele domniei lui Matia, scriau fără rezerve despre originea românească a lui Iancu de Hunedoara (A.A. Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea sa. Studii, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, p. 23-24). După ce Iancu a devenit cunoscut în viaţa politică a regatului în locul etniconului Oláh s-a folosit ca nume de familie moşia de origine, Hunedoara (Hunyadi). De obicei moşia de reşedinţă a devenit nume de familie pentru nobili.

Iancu a fost căsătorit cu Elisabeta Szilágyi, cu o unguroaică. În epoca respectivă nu conta originea etnică, ci averea şi poziţia socială. Toţi nobilii erau locuitori ai regatului Ungariei, cu drepturi şi şanse egale în ascensiunea politică în epoca respectivă. Din rândul nobililor români s-au ridicat mulţi, mai ales în secolul al XV-lea, în funcţii publice importante. Pentru nobilii care l-au ales pe Matia ca rege al Ungariei nu a contat originea românească a lui Matia. Era nobil ca şi ei, adică regnicolar (cetăţean). Inamicii au încercat să îi minimizeze rolul prin invocarea peiorativă a originii româneşti. De exemplu Frederic de Habsburg, cu care s-a aflat mereu în conflict, îi reproşa că nu era originar dintr-o familie regală, ci era născut dintr-un tată român (natus a Valacho patre). Puţinii nobili care îndrăzneau să facă glume pe seama puternicului rege îi vor fi dat porecla „crăişorul românilor”.

Matia nu se ferea de originea sa românească. Problema originii sale a devenit spinoasă doar în momentul în care a vrut să se recăsătorească cu cineva dintr-o familie regală. Atunci i se reproşa că nu are origini regale şi i se refuza mâna prinţeselor curtate. Pentru a răspunde criticilor că nu se trăgea din sânge regal, a invocat originea romană a românilor. Probabil că la el era o conştientizare a originii romane a românilor datorită lecturilor sale. În orice caz nu îi erau străine ruinele dace şi romane din apropierea reşedinţei din Hunedoara. Umaniştii italieni care au fost întreţinuţi la curtea sa regală au scris în versuri sau proză despre originea romană a românilor şi au lăudat originea romană a lui Matia (A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 66-72). Frecvenţa cu care umaniştii de la curtea lui Matia invocă originea romană a românilor arată că aceasta era un subiect discutat destul de des în palatul regal din Buda. Producţiile literare şi istoriografice în care umaniştii italieni au invocat originea romană a românilor sunt mai numeroase în jurul curţii renascentiste a lui Matia Corvin. Astfel Matia a jucat un rol foarte important în susţinerea originii romane a românilor în literatura şi istoriografia epocii, care a generat preluări succesive de către alţi autori care au citit producţiile generate în jurul lui Matia.

Era la modă în epocă fabricarea unor genealogii care duceau uneori până la Adam şi Eva. În consonanţă cu spiritul epocii, pentru a răspunde caselor regale care îi reproşau că nu are sânge albastru, la curtea lui Matia s-a conceput o legendă despre originea lui Matia într-o veche familie nobilă romană Corvina, ai căror urmaşi au venit din Ţara Românească în Transilvania în timpul lui Sigismund de Luxemburg. Astfel s-a explicat şi prezenţa corbului pe stema Hunedoreştilor. Începând cu Antonio Bonfini şi Pietro Ransano, care au promovat această „legendă” a originii aristocratice romane a lui Matia, s-a folosit numele Corvinus (corb) alături de Matia. De aceea astăzi se foloseşte mai mult numele Matia Corvin, doar ungurii preferând numele Matia de Hunedoara (Hunyádi).

Moştenirea lui Matia Corvin




În perioada lui Matia regatul Ungariei a cunoscut un avânt economic fără precedent. S-a dezvoltat extracţia aurului şi argintului, s-a extins creşterea bovinelor care erau vândute pe pieţele externe, iar din producţia viticolă o parte se exporta. S-au dezvoltat târgurile, pentru prima oară manifestându-se fenomenul de migraţie de la sate la târguri, istoricii folosind termenul de „urbanizare rurală” pentru acest proces. La moartea lui Matia, Ungaria îşi exercita autoritatea din centrul Austriei de azi până în Transilvania, din Silezia până la Belgrad şi Marea Adriatică. Ba mai mult domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, îl recunoştea ca vasal. Probabil în aceleaşi raporturi se afla şi cu domnul Ţării Româneşti.

Pe plan internaţional Matia s-a impus în faţa unor inamici puternici ca Habsburgii austrieci şi Jagellonii polonezi. Ambasadele sale au cutreierat toată Europa, numele lui era cunoscut şi respectat la toate curţile europene. Umaniştii îl lăudau pretutindeni pentru mecenatul său în cultură. Soarta i-a creat însă o mare problemă acasă: nu a avut moştenitori legali, care să îi asigure succesiunea. În ciuda presiunilor pe care le-a făcut asupra nobilimii ca fiul său nelegitim, Ioan Corvin, să îi fie recunoscut succesor, după moartea lui Matia aristocraţia a vrut să înlăture dominaţia familiei Hunedoreştilor. Ţara cunoscuse un avânt economic deosebit, de mult nu a mai fost anarhie în regat, iar capii nobilimii declarau că s-au săturat de tiranie, după cum calificau domnia lui Matia după decesul regelui. În aceste condiţii au preferat să îl aducă pe tron pe Vladislav II Jagello, despre care se spunea că putea fi manipulat. La puţin timp după moartea lui Matia habsburgii au recuperat teritoriile austriece stăpânite de acesta. La fel în câteva săptămâni, Boemia s-a reîntregit şi stările boeme au refuzat să plătească Ungariei suma de 400.000 de florini conform înţelegerilor anterioare. Practic Ungaria s-a restrâns la vechile ei hotare. În perioada Jagellonilor (1490-1526), Ungaria a intrat treptat într-o criză structurală. Aristocraţia nu mai dorea o domnie autoritară şi au preferat controlul excesiv al autorităţii regale. Dominând viaţa politică, marea nobilime a uzurpat o mare parte a averilor micii nobilimi, dispărând astfel baza socială a armatei regale. Pauperizarea micii nobilimi a avut două consecinţe majore: participarea ei la răscoala din 1514 şi, mai important, a dus la eşecul militar al Ungariei la Mohács în 1526.

Pentru români, Matia a lăsat cel puţin două importante moşteniri. Creaţiile literare şi istoriografice generate la curtea sa despre originea romană a românilor au fost preluate în epocile următoare şi au jucat un rol important în geneza teoriei continuităţii. Mesajul lansat de Matia prin umaniştii săi a fost un model pentru liderii mişcării naţionale a românilor din Transilvania: românii sunt urmaşii romanilor, deci au origini nobile. Tot corifeii mişcării naţionale a românilor ardeleni au conştientizat rolul jucat de Matia Corvin, de Iancu de Hunedoara şi de alţi mari români în viaţa politică a Ungariei medievale şi au invocat modelul lor politic, susţinând că în epoca medievală românii au beneficiat de drepturi politice, dar le-au fost uzurpate de unguri în epoca principatului. Originea românească a lui Matia şi locul său în Panteonul românilor nu au fost niciodată contestate de românii ardeleni angajaţi în lupta de emancipare politică în secolele XVIII-XIX.





De ce românii trebuie să fie mândri că Matia a fost regele Ungariei?




Matia a fost rege al Ungariei, deci a fost şi regele românilor din Transilvania şi restul regatului, din Maramureş până în Banat sau Croaţia. Nu degeaba se spunea în epocă, mai mult sau mai puţin peiorativ, că Matia era „crăişorul valahilor”. Această poreclă reflectă o conştientizare de către românii din regatul Ungariei a originii comune româneşti. Şi sigur era o mândrie a românilor că din sângele lor românesc cineva a ajuns pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale şi politice din regat: tatăl, Iancu, a ajuns guvernator, iar fiul, Matia, a fost rege.

Istoricii maghiari laudă domnia şi personalitatea lui Matia Corvin. Dimensiunea europeană a politicii sale externe, excentricitatea preocupărilor sale culturale într-o epocă a ignoranţei şi a analfabetismului, stabilitatea politică a regatului în cei 32 de ani de domnie în contrast cu perioadele de anarhie, orice caracteristică a domniei îl impune pe Matia Corvin printre cei mai mari şi importanţi regi ai Ungariei medievale.

Din păcate, majoritatea istoricilor maghiari refuză să discute despre originea românească a lui Matia pentru că îi deranjează. Obişnuiţi să scrie despre românii din Ungaria doar ca iobagi şi păstori, ei uită că din mijlocul românilor s-au ridicat personalităţi politice importante, ca Balc şi Drag (nepoţii lui Dragoş, întemeietorul Moldovei şi strămoşii familiei Dragfi), Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, Nicolaus Olahus, Ştefan Josika şi alţii. Ba mai mult, e probabil ruşinos pentru o istoriografie maghiară care exagerează mereu importanţa ungurilor în istoria universală, în spiritul cronicii lui Thuróczy (care scria de genul „ungurii depăşesc cu mult celelalte popoare în vitejie şi virtuţi militare”), uitând caracterul cosmopolit al Regatului medieval al Ungariei. Cum să recunoască istoricii maghiari că un român, Matia Corvin, a fost mai cult şi mai citit decât toată aristocraţia maghiară la un loc? De aceea, ei vor insista mereu că Matia Corvin a fost ungur, a fost regele ungurilor. Perfect adevărat, Matia a fost regele ungurilor. Dar în aceeaşi măsură în care a fost şi regele românilor, al croaţilor, al slovacilor sau rusinilor din regatul Ungariei. Fiecare naţionalitate componentă a regatului Ungariei şi-l poate revendica. Noi românii avem însă un argument în plus pentru a-l revendica pe Matia şi pentru istoria românilor: originea sa românească!

Păcat că istoricii români nu promovează imaginea lui Matia Corvin. Pus în contrast cu Ştefan cel Mare sau Vlad Ţepeş, Matia este prezentat doar ca un opresor, un cuceritor, ca un ungur, fără să fie înţeleasă corect poziţia sa ca rege al Ungariei şi importanţa originii sale româneşti. Astăzi, dacă un urmaş al unui emigrant român stabilit în America sau Franţa face o mare descoperire ştiinţifică sau ajunge o mare personalitate, obişnuim să ne lăudăm cu originea sa românească şi presa este plină de titluri de genul: un român lucrează pentru Casa Albă, un român la Hollywood etc. Sau, şi mai amuzant, citim prin cărţile româneşti că un român din Sibiu a inventat racheta cu explozie în trepte, uitându-se că acel inventator era sas, deci şi-l revendică şi germanii, ba chiar şi ungurii. Atunci de ce nu putem depăşi clişeele şi refuzăm să îl asumăm pe Matia Corvin în Panteonul istoriei Românilor, la fel cum am făcut cu tatăl său, Iancu de Hunedoara?

Este mai mult decât necesară o istorie a lui Matia Corvin scrisă în limba română pentru publicul român. O istorie corectă, scrisă fără părtinire, care să arate cititorului dimensiunea şi importanţa lui Matia Corvin în istoria Românilor şi în istoria universală, care să trezească în fiecare român mândria că un român a fost regele Ungariei. Şi, de ce nu, atunci când uită, să le putem aminti conaţionalilor şi vecinilor unguri că un român a fost cel mai mare rege al Ungariei: Matia Corvin.

Eu sunt mândru că un român, Matia Corvin, a fost regele Ungariei!



Dr. Marius Diaconescu, lector universitar,

Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/chinezul-din-oastea-lui-matia-corvin-252271.html

55 de ani de la Revoluția din Ungaria
Duminică, 23 octombrie, Ungaria comemorează împlinirea a 55 de ani de la faimoasa revoluție din 1956, considerată azi una din marile tragedii ale țării. Revolta, născută aproape spontan, a fost îndreptată împotriva abuzurilor Partidului Comunist aflat la putere și a politicii sovietice care adusese țara în pragul dezastrului. Ea a început cu un protest studențesc desfășurat la Budapesta în data de 23 octombrie, a evoluat într-o revoltă a muncitorilor din întreaga țară, și s-a terminat pe 11 noiembrie odată cu proclamarea, de către Janos Kadar, omul sovieticilor, a înăbușirii revoluției.

Demonstrația pașnică a studenților din 23 octombrie a atras rapid mii de oameni în marșul prin centrul Budapestei. Aceștia s-au îndreptat spre clădirea Radioului Budapesta pentru a se adresa, prin intermediul radioului, națiunii și pentru a-și face publice cererile. Însă clădirea radioului era păzită de AVH, Poliția Secretă, care – atunci când demonstranții au încercat să forțeze intrarea în clădire – a deschis focul. Acest fapt a dus la escaladarea revoltei în capitală și, apoi, în toată țara. În capitală și în alte orașe importante simbolurile comunismului – cel mai cunoscut fiind statuia lui Stalin din Budapesta – au fost distruse. În acea noapte, Erno Gero, secretarul general al partidului, a cerut Uniunii Sovietice să intervină militar pentru înăbușirea revoltei.

După căderea guvernului comunist a fost format unul nou, sub conducerea fostului prim-ministru Imre Nagy. Noul guvern național a avut o durată de viață scurtă, de doar 10 de zile, dar în acest timp a adoptat o politică fermă vis-a-vis de calea pe care Ungaria trebuia să o adopte. Instituția securității a fost desființată, iar Nagy a anunțat intenția de retragere a Ungariei din Pactul de la Varșovia. Mulți prizonieri politici au fost eliberați, iar vechi partide politice care fuseseră interzise de comuniști au reapărut și s-au alăturat mișcării lui Nagy. Până la sfârșitul lui octombrie, luptele aproape încetaseră. Dar după ce anunțase deja posibilitatea negocierilor pentru retragerea forțelor sovietice din țară, Biroul Politic al URSS s-a răzgândit și a decis să înăbușe revoluția. La 4 noiembrie soldații sovietici au invadat capitala Ungariei și alte regiuni ale țării. Eroica rezistența ungară a cedat în final pe 10 noiembrie.

”DACĂ CEDĂM, OCCIDENTUL VA SPUNE CĂ SUNTEM IDIOȚI SAU SLABI - CEEA CE ESTE ACELAȘI LUCRU”

În zilele imediat următoare, mii de maghiari au fost arestați. Ulterior, 26.000 au fost aduși în fața tribunalelor, 22.000 au fost primit diverse condamnări, 13.000 au ajuns în închisori, iar câteva sute – în frunte cu Nagy – executați. Alte câteva sute de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, mulți fără niciun fel de dovezi și urme. Și, nu în ultimul rând, circa 200.000 de oameni au fugit din țară pentru a se refugia în Occident.

Declarația de neutralitate a Ungariei citită la radio de Imre Nagy la 1 noiembrie:

”Poporul ungar, guvernul național profund conștient de responsabilitatea sa față de popor și față de istorie, exprimă voința unanimă a milioane de unguri proclamând neutralitatea Republicii Populare Ungare. Poporul ungar dorește să întrețină, în conformitate cu spiritul Carte Națiunilor Unite, în deplină independență și egalitate, o amiciție sinceră cu vecinii săi, cu Uniunea Soivietică și cu toate popoarele lumii. Poporul ungar dorește să consolideze și să dezvolte rezultatele obținute prin revoluția sa națională, fără a intra într-unul sau altul dintre blocurile conduse de marile puteri. Visul secular al poporului ungar este pe cale de a se realiza. Lupta revoluționară purtată de poporul și eroii ungari a făcut să triumfe în final cauza libertății și independenței. Grație acestei lupte eroice țara noastră își poate reconsidera relațiile cu celelalte state în funcție de interesul său fundamental: neutralitatea. Noi cerem vecinilor noștri, țărilor mai apropiate sau mai îndepărtate să respecte decizia irevocabilă a poporului nostru [...].

Raportul Comitetului Special al ONU

”Studierea mișcării de trupe sovietice în Ungaria în perioada 29 octombrie – 4 noiembrie arată că în ciuda asigurărilor date domnului Nagy, președintele Consiliului, de către personalități politice sovietice, există un plan precis de recucerire și aservire militară a Ungariei. Acest plan a fost integral executat. Contrar a ceea ce pretinde guvernul sovietic, după care revoluția ungară de inspirație capitalistă a fost indusă din exterior, Comitetul este obligat să conchidă că rezistența Ungariei la cea de-a doua intervenție sovietică a reprezentat eroica demonstrație a voinței poporului ungar de a lupta pentru independența sa națională. ”

Decizia Moscovei de a interveni împotriva revoluției din Ungaria; relatare a ambasadorului Iugoslaviei la Moscova, V. Micunovic, despre întrevederea liderului comunist Hrușciov cu Tito (1956)

”Hrușciov a declarat că evenimentele din Ungaria deviază spre contrarevoluție. A început cu mânie, fără a prezenta evoluția evenimentelor, spunând că în Ungaria comuniștii sunt uciși, strangulați, spânzurați. El a mențional apelul lansat de Imre Nagy către ONU și către cele patru puteri, precum și retragerea din Pactul de la Varșovia. Era vorba de restaurarea capitalismului în Ungaria. Nagy este o simplă unealtă, sau chiar un agent al imperialismului? Pentru moment este dificil de spus, important este cursul luat de evenimente, și acesta se îndreaptă spre restaurarea capitalismului. Ce ne rămâne de făcut? întreba Hrușciov referindu-se la URSS. Dacă cedăm, Occidentul va spune că suntem idioți, sau slabi – ceea ce este același lucru. De aceea noi nu putem în niciun caz să le permitem, noi, atât în calitate de comuniști internaționali, cât și ca URSS ca stat. Capitaliștii ar putea ajunge la frontierele URSS. Trebuie să intervenim fără nicio ezitare.”

Discurs al lui John F. Kennedy de prima aniversare a Revoluției:

”23 octombrie 1956 este o zi care va trăi pentru totdeauna în analele oamenilor liberi și ale națiunilor. A fost o zi a curajului, conștiinței și triumfului. Nicio altă zi de la începutul istoriei nu a arătat mai clar eterna forță a dorinței omului de a fi liber, indiferent de șansele de succes, indiferent de sacrificiile necesare.”

Imre Nagy: Erou sau asasin?
În Ungaria, Imre Nagy, conducătorul Revoluţiei din 1956, este considerat drept un adevărat erou naţional. Ruşii ...

De ce se sinucid ungurii?
La începutul acestui an EUObserver anunţa că cea mai mare rata a sinuciderilor în Europa rămâne în continuare în Ungaria. Conform unei statistici întocmite în luna aprilie de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare din Europa (OECD), în ciuda faptului că nivelul de viaţa în Ungaria este unul ridicat, 21 de unguri din 100.000 au preferat să îşi încheie singuri socotelile cu viaţa în anul 2009. De ce preferă ungurii sinuciderea este o întrebare care îi frământă pe experţii si scriitorii de la Budapesta de mai bine de un secol.
Din acest punct de vedere Ungaria depăşeşte până şi Japonia, unde au fost înregistrate în 2009 doar 19 sinucideri la 100.000 de locuitori. Aceeaşi cifră este în Finlanda de 18 sinucigaşi la 100.000 de locuitori, 14, 2 în Franţa, 14 în Elveţia, 13,2 în Polonia şi 12,6 în Austria (ultimele două fiind ţări catolice). Statele cu cea mai scăzută rata a sinuciderilor în Europa sunt: Grecia (2,9), Italia (4, şi Marea Britanie (6,1).
În România, rata sinuciderilor este 12,9 la 100.000 de locuitori – însă trebuie menţionat faptul că această cifră este influenţată de prezenţa a 1,5 milioane de etnici maghiari în România. Astfel, judeţul Harghita a fost înregistrată în anul 2008 o rată de 28,8 sinucideri la 100.000 de locuitori, cu mult mai mare decât media pentru întreaga Românie.
În secolul al XX lea, Ungaria a avut o istorie tristă a sinuciderilor. Conform statisticilor oficiale, rata sinuciderilor a început să crească abrupt în anii '50 pentru ca în anii '70 – '80 să atingă un maxim de 45 de sinucideri la 100.000 de locuitori. Rata mare a sinuciderilor în Ungaria s-a păstrat şi în anii '90, însă a început să scadă dupa anul 2000 în urma desfăşurării unor programe guvernamentale destinate combaterii acestui flagel. Totuşi Ungaria şi-a păstrat primul loc între statele europene.
O boală veche
În Budapesta metoda favorită a sinucigaşilor este să sară de pe impresionantele poduri care traversează Dunărea. De multe ori acest gest are o mare componentă exhibiţionistă: sinucigaşul anunţă posturile de ştiri (care în anii '90 se întreceau în transmiterea în direct a săriturii mortale) şi de cele mai multe ori işi dă foc înainte de saltul în gol.
Însă aceste gesturi nu constituie o noutate la Budapesta. La sfârşitul secolului al XIX lea în Budapesta a fost inaugurat podul Sfânta Margareta – care a fost imediat preluat de ungurii care decideau să îşi incheie socotelile cu viaţa. Pe 22 august 1877, poetul Janos Arany chiar a dedicat un poem sinucigaşilor care se înghesuiau pe podul Sfânta Margareta, poem însoţit de o gravură sugestivă realizată de Mihaly Zichy.
O explicatie genetica
În anul 2001, psihiatrul sloven A. Marusic a lansat teoria conform căreia maghiarii sunt mai înclinaţi spre sinucidere datorită moştenirii lor genetice uralo-altaice, publicată în British Journal of Psychiatry.
Marusic porneşte de la constatarea ca în Europa ţările cu cea mai mare rata a sinuciderilor sunt Ungaria şi Finlanda, ai căror locuitori mai împărtăşesc o caracteristică: faptul că 90% din genele lor sunt europene şi 10% sunt uralice. Din punct de vedere istoric, actualul teritoriu al Ungariei a fost ocupat în secolul al IX -lea de 100.000 până la 300.000 de migratori veniţi din Asia Centrala, alcătuind un procent de 10-25% din populaţia existentă în acel moment.
În Europa exista o puternică tradiţie a fabricării şi consumului de alcool (sub forma vinului, berii sau cidrului) – însă populaţiile din Asia Centrală nu cunoşteau alcoolul. Teoria lansată de Marusic susţine că membrii triburilor uralo-altaice veniţi în Europa, a căror structură genetică nu era compatibilă cu consumul de alcool, sunt strămoşii popoarelor care în prezent înregistrează rate ridicate de sinucidere.
Genele amintite sunt responsabile pentru o procesare greşită a alcoolului care duce la instalarea rapidă a alcoolismului şi la dezvoltarea de tulburări mentale care favorizează sinuciderea.
Gena ADH2-2 este una extrem de comună printre ruşi, iar cercetătorul Ogurtsov a demonstrat în anul 2001 că există o legătura directă între această genă şi dependenţa de alcool şi ciroza. Datele statistice au mai indicat faptul că purtătorii acestei gene sunt mult mai predispuşi unor răspunsuri emoţionale negative (agresivitate si depresie). Aceeaşi genă pare să fie prezentă la maghiari, ruşii dobândind-o în urma faptului că au fost dominaţi mai bine de 300 de ani de tătari, la rândul lor o populaţie uralo-altaică.

Condamnarea unor participanţi la revoluţia maghiară (1956), anulată,

Fostul preşedinte al UDMR Mureş, avocatul Kincses Elod, a anunţat, luni, într-o conferinţă de presă, că a obţinut, la Curtea de Apel Cluj, anularea sentinţei prin care, în 1958, au fost condamnaţi, de Tribunalul Militar Cluj, peste 50 de participanţi la revoluţia ungară din 1956.

Potrivit lui Kincses, ca urmare a sentinţei penale din 1958, pronunţată iniţial de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Nord Cluj şi menţinută de Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, un număr de 57 de participanţi la revoluţia din 1956 au fost condamnaţi, zece din lotul cunoscut sub numele inculpatului principal, Szabaszlay Aladar, fiind condamnaţi la moarte şi executaţi.
Avocatul a precizat că solicitarea sa privind revizuirea sentinţei din 1958 a fost respinsă, iniţial, de Curtea de Apel Cluj, în martie 2009, dar a formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instanţa supremă a retrimis dosarul spre soluţionare primei instanţe - Curtea de Apel Cluj -, iar aceasta a dat o sentinţă favorabilă.
"Am obţinut atât admiterea în principiu, cât şi, ulterior, admiterea în fond a cererii de revizuire formulată de sora lui Szabaszlay Aladar. A fost anulată sentinţa din 1958 şi s-a dispus achitarea tuturor inculpaţilor", a
spus Kincses. El a adăugat că "în sfârşit justiţia şi-a făcut datoria".
"S-a obţinut achitarea tuturor inculpaţilor, plus repunerea în gradul de locotenent colonel a inculpatului Constantin Drăgăniţă, tatăl celebrului handbalist Cezar Drăgăniţă. Şi mama şi tatăl acestuia au fost condamnaţi în acel dosar. Persoanele respective au fost condamnate în baza articolului 211
din Codul Penal, care sancţiona insurecţia armată", a declarat Kincses, menţionând că nu a fost însă vorba despre aşa ceva.
Avocatul a arătat că şi-a bazat pledoaria pe faptul că regimul comunist a fost calificat ca inuman prin Raportul Tismăneanu, iar justiţia militară era, în acele timpuri, aservită regimului.
"Nu a fost folosită pentru stabilirea adevărului, ci pentru înăbuşirea opozanţilor, pentru distrugerea fizică a celor care îndrăznesc să gândească altfel", a declarat Kincses.
El a adăugat că, din cunoştinţele sale, în prezent mai sunt în viaţă doar trei din cele 57 de persoane condamnate - călugărul Ferenc Erwin, stareţul mănăstirii din Lăzarea (Harghita), Orban Peter, din Miercurea Ciuc, şi sora acestuia, Etelka.
După revoluţia ungară din 1956, mai mulţi membri ai comunităţii maghiare din Transilvania, care s-au solidarizat cu acţiunile de la Budapesta, au fost arestaţi şi condamnaţi. La Miercurea Ciuc, zece persoane au murit, iar 30 de tineri saşi, 30 de români şi 77 de tineri maghiari au ajuns după gratii.
Un număr de 57 de persoane au fost condamnate, printr-o sentinţă penală a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Nord Cluj din 30 mai 1958, la pedepse grele, sentinţa fiind confirmată şi de Tribunalul Suprem al RPR, în 24 iulie acelaşi an. Zece dintre inculpaţi - Szoboszlai Aladar, Fântânaru Alexandru, Abraham Arpad, Huszar Jozsef, Konya Istvan, Lukacs Istvan, Orban Istvan, Orban Karoly, Tamas Dezso şi Tamas Imre - au fost condamnaţi la moarte, fiind executaţi în 1 septembrie 1958.
Ceilalţi inculpaţi au primit pedepse între cinci ani de închisoare şi muncă silnică pe viaţă.

Elizabeth Báthory, contesa-monstru de care s-a ingrozit istoria...
==========================================
Adevarul despre Elizabeth Bathory este poate chiar mai ciudat si intrigant decat toate legendele, speculatiile si miturile populare infioratoare care s-au nascut in jurul ei. Contesa a fost una dintre cele mai crude, de temut si sangeroase personalitati ale tuturor timpurilor si un criminal in serie atat de feroce cum rar se consemneaza in istorie.

Realitatea nu este intotdeauna numai lapte si miere asa cum ne-am dori. Istoria are si pagini mai putin curate. Istoria are si modelele ei negative, antieroii a caror viata ne fac sa ne apreciem si mai mult eroii si ne inspira in crearea povestilor de groaza. Oamenii nu sunt intotdeauna ceea ce par. Dincolo de un chip frumos si de o educatie aleasa, dincolo de aura de delicatete si fragilitate degajata de statutul de femeie, sub aparenta mastilor si a intrigilor politice, a pozitiei sociale sau a dorintei de a da uitarii faptele, exista fapte care cutremura prin malitiozitatea si cruzimea lor, exista comportamente care nu pot decat sa iti provoaca fiori pe sira spinarii. Se spune despre fascinanta si temuta contesa Elizabeth Bathory ca a fost una dintre cele mai crude si sangeroase personalitati ale tuturor timpurilor si un criminal in serie atat de feroce cum rar se consemneaza. Si s-ar putea ca totul sa fie adevarat...
Istoria nu se bazeaza insa pe legende cusute cu fir de minciuna si povesti de adormit copiii, are nevoie de fapte, dovezi, de realitate, de evenimente care au avut loc in timp si fapt. Adevarul despre Elizabeth Bathory este poate chiar mai ciudat si intrigant decat toate legendele, speculatiile si miturile populare infioratoare care s-au nascut in jurul ei. Cu siguranta ca Elizabeth Bathory nu a fost femeia vampir ce sugea sangele oamenilor si nici femeia canibal ce isi potolea foame cu carne proaspata de om, poate ca inclinatiile sale sexuale sunt incerte, poate ca practicile sale de magie si tehnicile cu care isi tortura victimele sunt doar un mit, insa mai mult ca sigura ca in numele dorintelor sale a curs mai mult sange decat i-a fost dat vreunei fiinte umane sa verse. Marturiile victimelor care i-au supravietuit dovedesc acest lucru, cadavrele si ramasitele umane mutilate gasite pe proprietatile din jurul castelului in care locuia contesa reprezinta fara doar si poate o dovada imposibil de contestat.

Ar fi putut avea totul…

Ce cuvinte neexagerate, “la limita normalitatii” ar putea fi spuse despre Elizabeth Bathory pentru a o pune si intr-o lumina favorabila inainte de a arunca asupra ei stigmatul de “femeie monstru”? Elizabeth Bathory a fost si mama, avand un baiat si 3 fete (alti 2 copii ai sai au murit la varsta infantila). Din scrisorile cu valoare documentara datand din acea perioada reiese ca Elizabeth se folosea frecvent de puterea sa pentru a interveni in favoarea vaduvelor de razboi din Ungaria aflate in pragul unei saracii cumplite. Ceea ce o face cu adevarat cea mai interesanta si “de neinteles” femeie din istorie este faptul ca era o femeie frumoasa, talentata, extrem de inteligenta, instruita si culta, o persoana care avea totul si… societatea acelei vremi la picioare pentru a fi daca nu fericita, atunci cel putin multumita. Intr-un timp in care multi dintre nobili erau iliterati (chiar si barbatii despre care se presupunea ca sunt mai scoliti decat femeile), tanara contesa era capabila sa converseze ireprosabil in 3 limbi; limba maghiara, latina si greaca, beneficiind totodata de o educatie aleasa.

Mai mult, Elizabeth Báthory (Erzsébet Báthory) s-a nascut in august 1560 in sanul uneia dintre cele mai nobile, vechi, influente si bogate familii din Ungaria. Rudele sale beneficiau de putere sociala si politica – in familie existau mai multi printi, un cardinal, un var care prim-ministru al Ungariei. O alta ruda faimoasa era Istvan (Stefan Bathory), print al Transilvaniei, duce de Lituania si ulterior rege al Poloniei.

Omeneste vorbind, avea totul: tinerete, frumusete, avere. Insa pronia cereasca a uitat sa adauge si alte ingrediente vitale pentru a putea fi fericit: iubire, armonie, bunatate. Elizabeth a fost crescuta astfel incat temperamentul sau rece, impulsiv si crud sa avanseze treptat spre stadiile supreme ale rautatii. Personalitatea sa s-a dezvoltat intr-un mediu din care nu erau excluse comportamentele sexuale deviante, lesbianismul, libertinismul sexual si nici practicile de magie neagra si satanism. Inclinatiile sale spre promiscuitate manifestate de la o varsta destul de frageda au fost incurajate de personajele din jurul sau. La numai 14 ani, jucandu-se de-a dragostea cu baiatul unor tarani ramane insarcinata, insa copilul nascut ii este luat si dat spre crestere parintilor baiatului.

Fetita fiind, era egoista si de o insensibilitate iesita din comun, asistand cu mult sange rece la scenele brutale de justitie pe care cei din familia sa le aplicau servitorilor care comiteau greseli. O anecdota populara descrie un incident in care un sarac acuzat de furt a fost cusut in pantecul unui cal pe moarte si lasat sa moara, fiindu-i lasat doar capul afara. Se spune ca la varsta de 4-5 ani suferea de convulsii insotite de scurte accese de furie si de pierderi are control, ceea ce ar fi putut trada fie epilepsie, fie afectiuni neurologice, fie alta boala ce ar putea justifica comportamentul psihotic si deviant de mai tarziu.

La varsta de 11 ani, Elizabeth este promisa lui Ferenc Nasdy, razboinic renumit caruia i se prezicea o glorioasa cariera militara, chiar daca nu era tocmai un om erudit. La 15 ani se marita cu Ferenc Nasdy, de acum inainte contele urmand sa-i poarte numele. Casatoria celor doi s-a dovedit a fi, asa cum se presupunea, o afacere profitabila. Cu timpul, bogatia lor atinge un nivel atat de mare incat pana si regele Ungariei, Mathias al II-lea, din cauza costurilor ridicate ale razboiului, a imprumutat sume imense de bani de la cei doi soti. Contele si-a dorit razboiul, preferand campul de batalie unei vieti domestice. “Eroul negru al Ungariei” a facut sa curga mult sange pe campul de lupta. La fel insa si sotia sa. Ramasa singura la castelul Csejthe (Cachtice), aflat in vechiul regat al Ungariei (astazi teritoriu al Slovaciei) unde locuia, contesa a inceput sa-si viziteze matusa, contesa Karla Bathory. Despre matusa se spune era lesbiana si ca, impreuna, au luat parte la mai multe orgii cu femei…

Oglinzi, sange de om si… obsesia mortala a unei frumuseti eterne

Ce anume ai face pentru frumusetea ta? Pana unde ai fi dispusa sa mergi? Ti-ai plati propria frumusete cu un pret atat de mare… pretul vietii altora? Pana unde poate ajunge obsesia frumusetii eterne? Pana la varsarea de sange… Pana aici. Elizabeth Bathory a mers insa mai departe. Prea departe. Fara limite. Pana la nebunie si dementa. Pana la crima… Crime odioase comise in numele unei tinereti imposibile…

Se spune depre contesa Bathory ca era o femeie extrem de vanitoasa si de o frumusete deosebita (desi nicio persoana traind in acea perioada nu ar fi indraznit sa afirme contrariul despre o persoana de origine atat de inalta). In unele documente istorice este descrisa drept o persoana cu cosite lungi, de un negru abanos si o piele alba ca lapte, cu un trup voluptos, cu ochi de culoarea chihlimbarului ce straluceau noaptea precum ochii de pisica. Obisnuia sa se imbrace cu gust, fastuos, dupa moda si eticheta vremii, pe masura numelui sau sonor, scotand in evidenta ceea ce avea mai frumos. Intreaga existenta a lui Elisabeth a stat insa sub semnul narcisismului. Obisnuia sa se priveasca vreme indelungata in oglinda si era obsedata de propria imagine. Imbatranirea este insa inevitabila, iar cosmeticele vremii nu au putut stopa aparitia ridurilor.

Pe masura ce imbatranea si zi dupa zi frumusetea si prospetimea sa incepea sa se vestejeasca, atingand varsta de 40 de ani, Elizabeth devenea din ce in ce mai geloasa si invidioasa pe frumusetea si fragezimea pielii fetelor tinere care serveau la curtea sa. Si cu cat se inconjura mai mult de femei tinere, cu atat mai rea, mai cruda, mai sadica devenea. Era capricioasa, superficiala si niciodata nu puteai sa ii intuiesti starile de spirit. Orice greseala din partea servitorilor, cat de mica, era pedepsita fara mila, prin torturi bizarre, printr-o ingeniozitate si un machiavelism care nu puteau fi descrise in cuvinte. Oamenii sopteau in colturi ca prin vene nu ii curgea sange, ci rautatea, obsesia pentru frumusete fara de moarte si ca prin gesturile ei vorbeste diavolul…

Nu stim cand s-a privit prima oara Elizabeth in oglinda si a realizat ca frumusetea ei se vestejeste. Nu stim cum a ajuns la concluzia ca sangele pur de fata neprihanita ii poate sterge anii, cruzimea si ridurile inscrise pe fata... desi se spune ca irationalitatea a fost declansata in momentul in care i-a adresat o palma uneia dintre slujnicele care o pieptana si sangele a indraznit sa tasneasca pe nas... Poate a fost de vina lumina inselatoare caci privindu-se in oglinda a observat ca sangele are un efect miraculos si ca acolo unde i-a atins pielea ridurile au disparut. Nu se stie daca l-a vazut ca pe un miracol, revelatie sau o promisiune de vesnica tinerete si frumusete. Nu se stie cat adevar exista in speculatiile conform carora contesa se folosea de un mecanism bizar numit “iron maiden” (fecioara de metal) pentru a stoarce sangele din trupul fetelor virgine, daca torturile sale erau insotite si de ritualuri de magie neagra, daca obisnuita intr-adevar sa se scalde in sangele acestora sau chiar sa-l bea, daca credea cu adevarat in nemurirea promisa de sange. Anumite fapte, chiar si cele prezentate in istorie drept reale, nu pot fi verificate. Se pare insa ca de aici a inceput totul si ca de acum incolo de sub chipul de femeie-inger a iesit la iveala monstrul…

Fata cruda a istorie: “Doamna sangeroasă din Čachtice” si torturile sale infioratoare

Contesa Bathory isi batea slujnicele, le musca de obraji, fata si gat sau de diferite parti ale corpului pana la sangerare, le mutila si le amputa membrele, le taia degetele cu foarfeca, le ungea trupurile cu miere si le expunea afara insectelor, le infometa pana mureau, le batea, le tortura cu metale incinse, ceara topita, cutite, cuie, ace, le punea sa se dezbrace si sa-si continue activititatile domestice obisnuite sub privirile barbatilor, etc. O slujitoare de la castelul sau a initiat-o in tainele si ritualurile magice. Se spune ca Dorottya Szentes, Darvulia si majordomul pitic Johannes Ujvary ii inlesneau comiterea crimelor, ajutand-o sa gaseasca fecioarele si participand la atrocitati.

Nimic din toate acestea nu i-au adus inapoi tineretea fizica, insa atrocitatile sale au continuat si dupa 1604, dupa moartea sotului sau, atragand atentia autoritatilor vremii (crimele au avut loc pe o perioada de peste 20 de ani). Cu toate incercarile si stradaniile de a apara renumele unei aristocratii iubite, faptele contesei au fost prea izbitoare si evidente ca sa poata fi tinute sub tacere. Au existat in jur de 600 de victime, servitoare, fete umile, fete de taran, dar si fete nobile (610 conform jurnalului contesei, 650 conform altor surse). In ciuda acuzatiilor de vrajitorie, crime si alte atrocitati, gratie pozitiei sale inalte din societate si pentru evitarea unui scandal de proportii, contesa nu a fost nici decapitata, nici spanzurata, nici arsa pe rug. De fapt, Elizabeth nici nu a participat la propriul proces. Nu putini sunt cei care sustin ca multe dintre atrocitatile comise de contesa sunt de fapt un produs al intrigilor politice si al conflictelor pentru putere, rivalitatea dintre familia Bathory si dinastia Habsburgica fiind considerata un potential motiv pentru conspiratiile impotriva-i. Contesa a fost intemnitata pe viata in propriul castel si izolata in propria camera printr-un zid, nepermitandu-i-se contactul cu nimeni. Moarta vie a fost ingropata in castelul in care planuia cum sa fure tineretile si vietile altora. In august 1614, Elizabeth Bathory a fost gasita moarta in camera sa. Avea 54 de ani. In ciuda tuturor jertfelor de sange, nu mai era nici tanara, nici frumoasa Mainile sale nu au strans in mana nicio cruce. De ce? Poate pentru ca era protestanta, veti spune… Buzele ei nu au rostit nicio rugaciune… De ce? Poate pentru ca nu credea in Dumnezeu, veti raspunde. In mintea ei nu a existat nicio clipa cainta, remuscarile, regretul sau indoiala ca tot ce a facut a fost gresit. Buzele si sufletul ei nu au cerut niciodata iertarea. De ce?... Va las pe voi sa raspundeti unor intrebari in fata carora pana si istoria da perplexa din umeri...

http://www.garbo.ro/articol/Lifest

Demontarea mitului Sfintei Coroane maghiare
=====
Ideologie oficiala

Ipostazele unui cameleon. András Sütő justifica represiunea sângeroasă a Revoluţiei ungare
În urmă cu mai bine de o jumătate de secol, trupele sovietice, chemate la 4 noiembrie 1956 de János Kádár, intrau în Budapesta pentru a înăbuşi în sânge Revoluţia ungară. Chiar în acele zile de groază în care tancurile „fraţilor de la răsărit” striveau sub şenile lupta pentru libertate a ungurilor, la 7 noiembrie, în cotidianul Elöre, oficiosul în limba maghiară al Partidului Muncitoresc Român, apărea editorialul „Bizalom” (Încredere) - semnat de scriitorul András Sütő, laureat al Premiului de stat. După o deşănţată apologie a Marii Revoluţii din Octombrie şi a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, articolul justifica reprimarea armată a celor care luptau pentru suveranitatea naţională a Ungariei şi a sechestrării poporului ungar într-un sistem politic străin şi neviabil. El dovedeşte că pentru a cunoaşte trecutul cuiva nu este neapărat necesară scotocirea dosarelor securităţii, ci doar consultarea colecţiilor ziarelor vremii... (În foto, András Sütő şi Nicolae Ceauşescu, la sfârşitul anilor ’60, parteneri de vânătoare în pădurile Gurghiului)

Încredere (Bizalom)

„Într-o scrisoare trimisă lui Alexandru cel Mare, Parmenion îl avertiza să nu aibă încredere în Filip, medicul său preferat, pentru că Darius, împăratul perşilor l-a cumpărat pe acesta ca să-l otrăvească. Alexandru cel Mare a citit scrisoarea şi, în timp ce înghiţea leacul pe care medicul i-l pregătise, i-a întins-o lui Filip ca s-o citească şi el. În legătură cu această mică istorie, se spune că, năpădit de emoţie, Jean-Jacques Rousseau a exclamat: «Ce extraordinară mărturisire de credinţă a fost înghiţirea acelei doctorii!». Încrederea reprezintă mărturisirea credinţei. Încrederea necondiţionată faţă de cel cu care ai încheiat un legământ pentru a porni pe drumuri necunoscute, îndepărtate, periculoase. Încredere faţă de acela pe care l-ai primit în inima ta şi care te-a primit în inima lui. Există, oare, putere mai mare decât încrederea? Îmi pun această întrebare acum, când meditez asupra învăţămintelor istorice ale zilei de 7 Noiembrie, sărbătoarea noastră stelară. Vorbesc despre învăţăminte, întrucât roadele le cunoaştem: trăim, vibrăm în fiinţa noastră, amplificăm, spre fericirea poporului nostru, mesajul acestei zile. Trăim această mare zi deoarece proletariatul rus a repurtat împotriva capitalismului o victorie fără pereche până astăzi în istoria universală, preschimbând legitatea fizică a lanţului reacţiunii. Marea Revoluţie din Octombrie a stimulat victoria revoluţiei în China şi dorinţa de libertate a tuturor popoarelor lumii. Această revoluţie a făcut să strălucească pentru clasa noastră muncitoare, ca şi pentru muncitorii din toate ţările lumii, speranţa în victoria ei sigură. Aş dori să evoc, în gama sentimentelor fiecărui luptător, puterea încrederii ca pe cea mai preţioasă învăţătură. Deoarece revoluţia lui Lenin a fost un salt în necunoscut. Atunci când partidul lui Lenin a afirmat că «acum însă, arma criticii trebuie înlocuită cu critica armelor ca o garanţie a victoriei finale» (s.n.), în marea hotărâre, în rândul mulţimilor, a strălucit încrederea faţă de Lenin. În bătăliile câştigate sau pierdute, în prima salvă de tun, sau în momentele grele ale intervenţiei străine, a trăit în inimile luptătorilor acea credinţă că adevărul partidului este şi adevărul lor şi invers: adevărul lor este şi adevărul partidului. Căci legătura de nezdruncinat este încrederea. Nemurirea lui Lenin şi tăria partidului său se pot rezuma probabil cel mai bine în cuvântul încredere. Forţa maselor făuritoare de istorie, credinţa şi maturitatea lor au constat în încrederea comunistă. Această lege a creaţiei reprezintă forţa eliberatoare a capacităţii poporului. Cu această credinţă au pornit la luptă comuniştii din ţara noastră şi cu aceasta vom duce la victorie dreptatea poporului: socialismul”. (András Sütő, laureat al Premiului de stat)

András Sütő, justifica folosirea „criticii armelor”

Articolul, al cărui manuscris dactilografiat în limba maghiară s-a păstrat (vezi galerie foto), a fost scris chiar în zilele teribile în care trupele sovietice înecau în sânge Revoluţia ungară iar poetul Juan Jimenes, laureat al premiului Nobel, împreună cu alţi şapte laureaţi ai premiului Nobel protestau împotriva intervenţiei militare. Şi mai trebuie spus că, în acelaşi timp cu András Sütő, cel care justifica, în numele „victoriei finale”, folosirea „criticii armelor” faţă de cei care erau de acelaşi sânge cu el, au existat în România numeroşi maghiari curajoşi şi cinstiţi care au fost solidari cu Revoluţia ungară. Se numără printre ei poetul şi scriitorul Géza Páskándi, studenţii Benedek Nagy, György Koczka, Kálmán Kelemen, Gyula Dávid, Lajos Vastag, Irén Péterffy, pentru a-i aminti doar pe câţiva, sau universitarii dr. István Dobai şi dr. János Dobri. Toţi au făcut ani grei de temniţă.

Condamnări la moarte şi ani grei de temniţă
Au fost şi 13 condamnări la moarte în procesele grupurilor Szoboszlay şi Valea lui Mihai. A fost condamnat la moarte şi românul Teodor Mărginean, locotenent major în regimentul de tancuri de la Prundul Bîrgăului, pentru că a plănuit să pornească împreună cu unitatea sa să-i elibereze din penitenciarul din Gherla pe cei care fuseseră arestaţi. Mulţi români, îndeosebi studenţi, au înfundat puşcăriile pentru curajul de a fi simpatizat cu revoluţionarii din '56. La Timişoara lui Aurel Baghiu şi Caius Muţiu li s-au confiscat tinereţea şi viitorul pentru „vina” de a fi organizat adunările studenţilor, iar la Bucureşti studenţii - viitorii scriitori - Paul Goma şi Alexandru Ivasiuc au avut aceeaşi soartă pentru curajul de nu fi fost de acord cu baia de sânge din Ungaria. Colegul lor Ştefan Negrea nu a rezistat torturilor la care a fost supus în închisoare şi s-a sinucis.

András Sütő a păşit în nomenclatură
În ceea ce îl priveşte pe András Sütő, acum plecat într-o lume poate ceva mai bună, el a „evoluat” devenind membru supleant al CC al PMR, membru al Marii Adunări Naţionale şi beneficiar în consecinţă al tuturor avantajelor rezervate nomenclaturii comuniste. Recitind acest text, scris cu evidentă jubilaţie estetică de fostul laureat al premiului de stat, oricine îşi poate da seama că nu talentul sau cultura îi lipseau, dimpotrivă, ci doar caracterul şi capacitatea de a se ruşina.

După ‘90, virulent anticomunist
Ceea ce explică probabil şi faptul că după 1990 devine virulent... anticomunist. Iată una dintre mărturiile sale: „Niciodată nu i-am putut ierta pe colegii mei artişti care pentru o sclipire estetică şi-au sacrificat propria mamă.” András Sütő – „Hunnia”, nr. 4, decembrie 1995. Mai mult, reciclat în „cel mai reprezentativ cărturar al maghiarimii transilvane” ajunge chiar preşedinte de onoare al Uniunii Mondiale a Ungurilor. Calitate în care, în 1996, când se împlineau patru decenii de la izbucnirea Revoluţiei ungare, anunţă – cinism sau inconştienţă? - că este necesară depistarea şi strângerea într-o culegere a tuturor documentelor apărute în Ungaria, Transilvania şi Subcarpatia ucraineană care au legătură cu tragedia din 1956 şi publicarea lor.

În sprijinul preşedintelui Ungariei
Republicarea editorialului din Elöre vine, chiar dacă cu întârziere, în întâmpinarea acestei iniţiative. Este necesară cu atât mai mult cu cât toate bazele de date de pe Internet care se referă la activităţile ziariştilor şi oamenilor de cultură maghiari din Transilvania, ca şi cele referitoare la Revoluţia ungară din 1956, „filtrează” cu deosebită grijă orice informaţie referitoare la acest articol odios. Publicarea facsimilului este şi în spiritul preşedintelui Ungariei László Sólyom, care a cerut în cursul recentei sale vizite în judeţele Mureş, Harghita şi Covasna dreptate pentru cei care, în România acelor timpuri, au suferit pentru curajul de a fi aderat la spiritul Revoluţiei Ungare din 1956. Credem, însă, că dreptate înseamnă şi dezvăluirea duplicităţii tuturor celor care s-au alăturat cu entuziasm călăilor acestei Revoluţii.
http://www.gardianul.ro/index.php?

Budapesta – Muzeul de Istorie Nationala

Considerata una dintre cele mai frumoase asezari din Europa, capitala Ungariei, Budapesta, inalta spre soare o multime de statui, de parcuri, de biserici si palate. Printre acestea din urma se numara Muzeul de Istorie Nationala, al carui inceput poate fi datat in anul 1802 cand contele Ferenc Széchény a donat natiunii intreaga colectie de monede, manuscrise, carti rare, antichitati si cateva portrete, obtinand in acest scop aprobarea si sprijinul imparatului Franz Joseph.

Victimele revolutiei ungare de la 1956, comemorate in Harghita

MIERCUREA CIUC - Citeva zeci de persoane au participat, joi 23 octombrie, pe o ploaie torentiala, in centrul municipiului Miercurea Ciuc, la comemorarea victimelor revolutiei ungare din 1956. La manifestare au fost prezente autoritatile locale si judetene, parlamentarii UDMR, senatorul Sogor Csaba si deputatul Raduly Robert, elevii scolilor cu predare in limba maghiara din localitate si reprezentanti ai Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Harghita. In centrul municipiului Miercurea Ciuc au fost depuse coroane si jerbe de flori la monumentul ridicat in onoarea fostilor detinuti. Ceremonialul s-a incheiat prin intonarea imnului Ungariei. Manifestari similare au avut loc si la Odorheiu-Secuiesc si Gheorgheni, orase locuite preponderent de etnici maghiari.(

Osemintele lui Janos Kadar.. de vânzare pe internet


http://www.gandul.info/caleidoscop/osemintele-janos



Poliţia ungară va cerceta dacă osemintele care au fost puse în vânzare pe internet îi aparţin într-adevăr lui Janos Kadar, liderul comunist al Ungariei. La începutul lunii mai, mormântul lui Janos Kadar a fost vandalizat, piatra a fost ridicată şi au fost luate oseminte, precum şi craniul celui înhumat. A dispărut şi urna în care s-a aflat cenuşa soţiei lui Kadar. În urmă cu câteva zile, pe internet au apărut trei anunţuri, unul oferă osemintele lui Kadar în schimbul „unor relicve cu aceeaşi valoare”, celălalt cere 500.000 de forinţi, iar al treilea anunţ le-ar da în schimbul unui scrin, relatează cotidianul „Népszava”

Anul 1956 si urmările sale în lagărul socialist
Anul 1956 în destinul Uniunii Sovietice, al tărilor aflate în sfera de influentă sovietică, în destinul însusi al ideologiei marxist-leniniste reprezintă un moment de cotitură. Importanta, amplitudinea evenimentelor nu pot fi sub nici un chip separate de implicatiile pe care moartea lui I.V. Stalin, la 5 martie 1953, le-a avut. După 21 de ani de exercitare a functiei supreme în partid, cea de secretar general al Comitetului Central, si după 12 ani în care s-a aflat în fruntea guvernului, Stalin a reusit în asa măsură concentrarea puterii în mâinile sale, încât moartea a creat un gol care se resimtea umplut. Asa începe în partid lupta pentru ocuparea functiei de secretar general care practic însemna functia cea mai înaltă din Uniunea Sovietică.

Un alt moment care va avea un puternic efect de recul în desfăsurarea evenimentelor anului 1956 îl reprezintă Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovetice (PCUS), ale cărui lucrări au loc în perioada 14 – 25 februarie 1956. Acestea au culminat cu cunoscutul raport secret citit de Nikita Hrusciov în noaptea din 24 spre 25 februarie, în care se condamnă excesele cultului personalitătii lui Stalin. Cei trei ani care s-au scurs de la moartea lui Stalin si până la lucrările congresului al XX-lea reprezintă o perioadă extrem de tulbure în care evenimentele au curs ghidate doar de logica luptei pentru putere. Aspiratiile lui Hrusciov erau în egală măsură si aspiratiile lui Molotov, Beria, Malenkov. Se pare că Congresul al XX-lea poate fi interpretat si ca un episod decisiv în serialul luptelor pentru conducerea partidului. Acum este momentul în care Hrusciov scoate instrumentul cu care a temporizat aspiratiile de putere din partid: destalinizarea. Experimentul derulat în interiorul zidurilor Kremlinului se dorea a fi aplicat si celorlalte tări aflate sub apăsarea metodei staliniste de exercitare a puterii. Ceea ce trebuie mentionat este că, în ciuda încercărilor de uniformizare a stalinizării prin metode care au inclus aproape întotdeauna exercitarea violentei extreme, statele din blocul sovietic cunosteau intensităti diferite ale stalinismului. România făcea parte din categoria tărilor în care stalinismul era împietrit si părea să reprezinte un modus vivendi al elitei politice. Evident, nu acesta era cazul Ungariei (sau al Poloniei) unde destalinizarea s-a confundat – e adevărat, într-un mod aproximativ – cu aplicarea programului de reforme economice în timpul primului ministeriat al lui Imre Nagy (1953 – 1955), cunoscut si sub numele de „Noul curs”.
Congresul al XX - lea al PCUS a lansat totodată două importante concepte: „conducerea colectivă” si „coexistenta pasnică”. „Conducerea colectivă” a reprezentat, în principal, exercitarea functiei de sef al guvernului si de secretar general al partidului de către persoane diferite, altfel spus o încercare (voită sau nu) de reducere a efectelor personalizării puterii. „Coexistenta pasnică” viza relatiile pe care tările socialismului urmau să le dezvolte cu tările capitaliste, argumentul principal fiind cel al competitivitătii economiilor socialiste. De fapt, întreaga perioadă hrusciovistă poate fi privită si ca o restaurare a economiei ca instrument de mentinere în sfera Kremlinului a statelor lagărului socialist, în detrimentul fortei fizice, militare. În termeni ideologici, acest lucru semnifică revenirea la marxism-leninismul originar, după aventura stalinistă care nu reprezintă altceva decât apogeul terorii. În functie de această viziune, au loc ample dezbateri legate de introducerea conceptului de „diviziune a muncii”, precum si de cresterea în importantă a CAER-ului, structură economică creată pe modelul Comunitătii Economice Europene (la fel cum Tratatul de la Varsovia a reprezentat o constructie în oglindă a Organizatiei Atlanticului de Nord).

Asadar, avem momentul mortii lui Stalin (martie 1953) si citirea raportului secret în timpul Congresului al XX-lea al PCUS (februarie 1956) ca posibile chei de întelegere a revoltei de la Poznan (iunie 1956) si, finalmente, a revolutiei din Ungaria (octombrie – noiembrie 1956). Pentru a întelege implicatiile profunde ale evenimentelor analizate, vor fi abordate liniile de profil a două cazuri sugestive de răspuns la imperativul destalinizării care poate fi firul conductor al perioadei hruscioviste, cunoscută si sub numele de „obsedantul deceniu”.

Cazul ungar. Revolutia de la Budapesta pe care o comemorăm în acest an a început initial ca miscare de solidaritate cu manifestatiile de la Varsovia. Între 19 si 21 octombrie în capitala Poloniei a avut loc cea de-a VIII-a plenară a CC a PMUP la care a participat însusi Nikita Hrusciov. În contrast cu vointa politică exprimată la prezidiu si întărită de prezenta lui Hrusciov si a tancurilor sovietice aflate în drum spre Varsovia, miscările de stradă îl sustineau pe Wladislaw Gomulka, unul din comunistii polonezi care se încadra cel mai bine în curentul reformist. Începute pe 23 octombrie, amplele manifestatii de solidarizare vor degenera rapid în ceea ce se poate numi sustinerea propriilor interese (ale Ungariei) în raport cu Uniunea Sovietică. Evenimentele s-au precipitat si prin înlocuirea lui Gero Erno cu János Kádár de la secretariatul general al partidului si readucerea ca prim-ministru a lui Imre Nagy. În cazul Ungariei, la fel ca si în cel al Poloniei, miscările de stradă au exercitat o puternică presiune asupra liderilor comunisti reformatori. Reprezentativ este Imre Nagy care, pornind de la un program reformist relativ timid (care nu părea să iasă foarte mult din ceea ce presupunea destalinizarea în versiunea Kremlinului), ajunge către seara zilei de 3 noiembrie (cu putin înainte ca tancurile sovietice să ajungă în Budapesta) să avanseze solicitări de neimaginat pentru conducerea politică de la Moscova. Cuvintele de ordine ale curentului revizionist maghiar, sustinut continuu de mase mari de oameni, au fost: suveranitate (sustinută de cererea retragerii Ungariei din Tratatul de la Varsovia), democratie, libertate.

Cazul românesc. În conditiile în care moartea lui Stalin a însemnat o infuzie de curaj în procesul destalinizării, ceea ce a făcut diferentele dintre state a fost metoda folosită. În Polonia si partial în Ungaria, destalinizarea s-a realizat prin selectarea secretarului general al partidului sau a sefului guvernului dintre reprezentantii revizionismului marxist. Aflată între Ungaria si URSS, România a folosit principiul continuitătii ca metodă de „destalinizare”. Între două tări în care dezghetul era o realitate, România rămânea în înghet. Cine crede că statul român a reprezentat o situatie paradoxală în contextul evenimentelor din 1956 nu greseste prea mult. Pe de o parte, România este cea de-a treia tară unde revolta socială se propagă aproximativ cu aceeasi intensitate, dar pe de altă parte România este printre putinele tări în care destalinizarea este cea mai lipsită de consistentă. Acest paradox nu o împiedică să obtină cele mai consistente profituri de pe urma revoltei maghiare. Dacă Ungaria a pierdut aproximativ 3000 de cetăteni în luptele din timpul revolutiei pentru retragerea armatei sovietice de pe teritoriul său (armată care nu se va retrage decât târziu, către anul 1989), în România dezideratul retragerii sovieticilor se împlineste la nici doi ani de la revolutia maghiară (în 1958), fără a se trage măcar un glont. Ce a făcut posibilă această atitudine cu totul specială în blocul sovietic?

Cercetătorii trecutului recent au construit câteva modele explicative, însă de departe ceea ce a constituit firul conducător al răspunsului oficial la evenimentele în derulare a fost vointa nestrămutată a prim-secretarului CC al PMR (si a celor dimpreună cu el) Gheorghe Gheorghiu-Dej de a se mentine la putere cu orice pret. Atitudinea politică a lui Dej a reliefat un profil politic complex în care abilitatea, puterea de a specula situatiile create au fost trăsăturile esentiale. După ce destalinizarea lansa o actiune care în mod sigur nu-l putea evita, Dej s-a simtit permanent în pericol. Prins între dependenta de Moscova si dorinta personală de a rămâne la putere, solutia de compromis s-a bazat pe tactica asteptării; dintre toate partidele comuniste, după ce liniile directoare ale politicii sovietice au fost trasate în timpul Congresului al XX - lea al PCUS, PMR este ultimul care-si tine congresul. Despre ceea ce se vorbise la Congresul din februarie 1956 nu s-a vorbit decât în termeni foarte generali, iar planul politic al lui Dej a vizat înlăturarea focarelor de conflict la nivel social (vocile critice ale intelectualilor care au dat scânteia revolutiei în Ungaria au fost abil anihilate în mare parte cu ajutorul Uniunii Scriitorilor, dar în mod evident si cu ajutorul fortei – după octombrie 1956 va urma un nou val de arestări, iar mai târziu doleantele economice ale muncitorilor au fost satisfăcute prin măsuri punctuale si pe termen scurt) si, în egală măsură, la nivel politic. Pe acest din urmă palier, era foarte limpede că posibila amenintare nu putea veni decât din rândul celor care formaseră delegatia română care a audiat raportul secret al lui Hrusciov si care intuise fără nici o dificultate care va fi tendinta pe termen scurt. Alianta între doi vechi stalinisti ai PMR (Iosif Chisinevski si Miron Constantinescu), sudată doar de vointa celor doi de a-l înlătura pe Dej, avea să fie anulată fără mari dificultăti după ce Lucretiu Pătrăscanu, personalitatea comunistă care se potrivea cel mai bine profilului revizionist, fusese executat în urma unui proces sumar încă din 1954.

Gura de oxigen pe care Dej a primit-o pentru a-si asigura supravietuirea politică a venit din chiar revolutia maghiară. Având granită comună cu Ungaria, ocupând o geografie care-i permitea Uniunii Sovietice trecerea către tările rebele si prezentând cel mai ridicat potential de conflict datorită prezentei minoritătii maghiare în Transilvania, România a avut ocazia de a-si demonstra nu doar utilitatea extraordinară, dar si obedienta fată de Hrusciov. Este singura tară care sustine în mod fătis necesitatea interventiei militare, după cum este singura care se implică efectiv în afacerile revolutionare (după înfrângerea ultimelor focare de rezistentă, către sfârsitul lunii noiembrie delegatia oficială a României se implică în restructurarea Securitătii, desfiintată de guvernul de 14 zile al lui Imre Nagy).
Asumarea laudelor si gratulatiilor liderului sovietic a motivat conducerea politică la formularea unor pretentii pentru care altii sacrificaseră vieti omenesti. România nu doar că a obtinut promisiunea retragerii trupelor, dar a manifestat o atitudine foarte critică privitor la aprofundarea rolului pe care CAER urma să-l aibă în noua dinamică socio-politică din Estul si Centrul Europei. Faptul că România urma să devină „o grădină de zarzavat” a sferei socialiste nemultumeste liderii comunisti care fără o industrie siderurgică puternică nu puteau garanta independenta tării pe care o conduceau. Ceea ce avea să însemne în 1964 „declaratia de independentă” începe în sedinta furtunoasă a CAER-ului din 1960, tinută la Bucuresti, unde s-a punctat în mod evident că divizarea muncii trebuie să tină cont de vointa unui stat suveran si independent1. Nu este deloc greu de intuit că independenta, în contextul evolutiilor foarte imprevizibile la Kremlin, a fost o altă măsură de asigurare a continuitătii politice si a păstrării stalinismului căruia fatalmente i se confereau nuantele nationale (un implant pur si simplu pe teritoriul României nu ar fi fost deloc reusit fără a se tine cont de particularitătile geografice, sociale si culturale ale tării).

Concluzii. Am observat deci că vointa de a rămâne la putere, indiferent de pretul pe care-l aveau de plătit, a fost singurul principiu călăuzitor. Comportamentul duplicitar al lui Dej nu este străin nici lui Hrusciov despre care s-a vorbit deseori ca de „un om, două fete”2.
Pe de altă parte, revolutia maghiară, cincizeci de ani mai târziu, trebuie să fie un prilej de reflectie asupra naturii totalitarismului, dar mai ales asupra greselilor pe care Occidentul le-a făcut în raport cu cealaltă parte a Europei, aflată sub Cortina de fier. De ce lumea liberă nu a avut o reactie fermă, tratând revolutia maghiară mai curând ca pe un moment de „bucătărie internă” a socialismului (ca si cum acesta nu ar fi reprezentat un potential pericol) este desigur o altă temă de discutie, însă nu trebuie scăpat din vedere faptul că evenimentele tulburi din 1956 au avut puterea de a arăta (încă din acele clipe) că fisura în totalitarism apare mai degrabă în interior decât din exterior.
Nu în ultimul rând, revolutia maghiară este un act de curaj al intelectualilor si muncitorilor care, în virtutea cel putin a vecinătătii geografice, nu poate lăsa fără reflectie România. Reprezintă teroarea si amăgirea populatiei cu măsuri pe termen scurt singurele explicatii pentru starea de calm care a cuprins intelectualitatea românească? Există o nuantă specifică a intelectualitătii românesti care poate exprima susceptibilitatea unei reactii similare (de pasivitate si concentrare mai mult pe propriile proiecte decât pe cele de contact cu societatea) în fata altor situatii care reclamă prezenta ei? Iată câteva întrebări care pot sugera schita unei viitoare dezbateri, cu strânse afinităti în lectia revolutiei maghiare si a tulburărilor poloneze din 1956.

Revolta din ‘56, aripa militara

http://193.226.7.140/~leonardo/n11/Neumann1.htm

Uralo-altaicii si Europa de Est

TIRGU MURES – Senatorul UDMR Frunda Gyorgy a declarat pe 15 martie, ca a cerut ministrului Justitiei deshumarea osemintelor celor condamnati la moarte si executati dupa Revolutia anticomunista din 1956 si restitutirea trupurilor acestora familiilor lor, pentru a fi inmormintati crestineste, relateaza Mediafax.

In opinia senatorului UDMR, acest gest ar trebui sa fie urmat si de atribuirea numelor acestora unor strazi sau parcuri, intrucit sint eroi ai luptei anticomuniste.

Potrivit senatorului UDMR, Ministerul Justitiei a fost solicitat sa identifice toate sentintele de condamnare la moarte pronuntate in perioada 1956-1960, locul unde sint acestia ingropati (posibil gropi comune), stabilirea identitatii lor prin teste ADN. Trupurile acestora ar trebui sa fie restituite familiilor, pentru ca eroii anticomunisti sa fie inmormintati crestineste.

Frunda a adaugat ca la Timisoara au fost executate zece persoane, dar locul in care se afla trupurile acestora este inca secret de stat. Recent, avocatul tirgumuresean Kincses Elod a formulat cereri de revizuire a sentintelor celor condamnati politic in urma acelor evenimente.

TIRGU MURES – Senatorul UDMR Frunda Gyorgy a declarat pe 15 martie, ca a cerut ministrului Justitiei deshumarea osemintelor celor condamnati la moarte si executati dupa Revolutia anticomunista din 1956 si restitutirea trupurilor acestora familiilor lor, pentru a fi inmormintati crestineste, relateaza Mediafax.

In opinia senatorului UDMR, acest gest ar trebui sa fie urmat si de atribuirea numelor acestora unor strazi sau parcuri, intrucit sint eroi ai luptei anticomuniste.

Potrivit senatorului UDMR, Ministerul Justitiei a fost solicitat sa identifice toate sentintele de condamnare la moarte pronuntate in perioada 1956-1960, locul unde sint acestia ingropati (posibil gropi comune), stabilirea identitatii lor prin teste ADN. Trupurile acestora ar trebui sa fie restituite familiilor, pentru ca eroii anticomunisti sa fie inmormintati crestineste.

Frunda a adaugat ca la Timisoara au fost executate zece persoane, dar locul in care se afla trupurile acestora este inca secret de stat. Recent, avocatul tirgumuresean Kincses Elod a formulat cereri de revizuire a sentintelor celor condamnati politic in urma acelor evenimente.

http://www.divers.ro/index.pl/actualitate_ro?

Afacerea Imre Nagy:
"Sa se manifeste fermitate si generozitate" (ALEKSANDR STIKALIN)