Alexandru[V=]

http://adevarul.ro/cultura/teatru/matei-alexandru-murit-actorul-86-ani-1_53b6a87b0d133766a822fd54/index.html

La Chişinăude Laszlo Alexandru
Tocmai am revenit de la Chişinău, unde m-am bucurat să particip la conferinţa internaţională Omul nou al Europei: modele, prototipuri, idealuri. Manifestarea ştiinţifică, aflată la a treia ediţie, a fost organizată de Universitatea de Stat din Moldova…… (30-5-2014 – Impresii de calatorie)

Holocaust şi Gulagde Laszlo Alexandru
Două fenomene extreme ale secolului XX – care au dezvăluit resorturile cele mai monstruoase ale naturii umane, prin măcelul generalizat care s-a aplicat împotriva semenilor nevinovaţi – riscă să fie confundate de un observator superficial. Studiul minuţios al jurnalistei Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, stabileşte necesarele deosebiri… (4-5-2014 – Istorie si actualitate)

Nicolae Alexandru. Familia si religia

http://www.observatorcultural.ro/PRIMIM-LA-REDACTIE.-Prabusirea-unei-reviste-Tribuna*articleID_28871-articles_details.html

Senatorul Radu F. Alexandru protestează ...

Banda lui Möbius de Laszlo Alexandru

Între naţiune şi raţiune de Laszlo Alexandru

Icoana porcului de Laszlo Alexandru

Dante şi gîndirea “politic corectă” – partea a doua de Laszlo Alexandru

La dreapta-mprejur! de Laszlo Alexandru

CNA: Radu F. Alexandru a demisionat

Un criminal în transmisiune directă de Laszlo Alexandru

Inainte sa-l citesc pe Ioan Alexandru, am citit despre el. Anume, am dat in publicatia Tribuna de la Cluj peste un articol al lui Ion Pop (daca mi-aduc bine aminte) despre noua generatie de poeti care tocmai se afirma, in conditiile dezghetului cultural de dupa 1964. Intre multele nume citate (Nichita Stanescu, Leonid Dimov, Ion Gheorghe, Ilie Constantin, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Adrian Paunescu...), i se dadea o anumita intaietate lui Ion Alexandru, poate si pentru faptul ca era ardelean, intr-un fel si un produs al Clujului. In consecinta, am inceput sa caut o carte cu poezia lui...
Citeste tot articolul

Senatorul Radu F.Alexandru se autosuspendă din grupul de prietenie cu Franţa, din cauza denigrării românilor

Alt rinocer de Laszlo Alexandru Gheorghe Grigurcu îşi semnează încolonarea, fără surle sau trîmbiţe, în tagma de tot tulbure a extremiştilor preocupaţi azi de cultul personalităţii mareşalului. Nu-mi propun să-i replic eu la asemenea insanităţi poluante. Mă limitez la citarea unui pasaj elocvent din Raportul Final elaborat de un colectiv internaţional de specialişti şi însuşit ca document oficial de către doi preşedinţi ai României.… (25-9-2011 – Polemica)

Play back de Laszlo Alexandru

Nu eram ceea ce s-ar numi un amic al lui Gheorghe Grigurcu. La debutul meu editorial cu volumul Între Icar şi Anteu, în primăvara lui 1997, mi-am transformat drepturile de autor în exemplare de carte, pe care le-am trimis cu poşta cîtorva zeci de scriitori şi comentatori culturali. Printre ei, şi lui Grigurcu. Marea majoritate a volumelor expediate a pierit aşa cum a apărut: fără urmă. Şi totuşi scriitorul din Tîrgu-Jiu m-a surprins printr-o cronică foarte călduroasă, entuziastă la adresa mea, tipărită în România literară, revista-etalon a acelor momente din cultura română. O situaţie absolut neprevăzută.

M-am simţit obligat să-i mulţumesc prin două-trei rînduri protocolare. Am schimbat apoi cîteva scrisori pe un ton senin. După o vreme, pe neaşteptate, mi-a propus să ne cunoaştem personal. Să merg în gara din Cluj, într-o noapte, pe la ora 3. El urma să vină de la Tîrgu-Jiu, în drum spre Bistriţa. Avea de schimbat trenul şi de aşteptat vreo trei ceasuri, pînă în zorii zilei. De ce să nu povestim de una şi de alta, din viaţa literară? Împrejurarea mi s-a părut de tot bizară. Dar scriitorii nu sînt tocmai persoanele cele mai previzibile, aşa că mi-am zis: de ce nu? În sordida sală de aşteptare, printre babele culcate peste scaune, sarsanalele răsfirate pe podele şi lumpen-călătorii ce sforăiau indolenţi, noi problematizam despre criza culturii. În ciuda somnului care-mi dădea tîrcoale pe la gene şi a situaţiei groteşti care, prin străfunduri, mă amuza copios, am petrecut cîteva ore agreabile, în ce priveşte comunicarea intelectuală.

Au mai trecut cîteva luni, poate chiar un an. Într-o zi m-am pomenit cu un telefon din partea lui, cu o rugăminte presantă. Trebuia să vină la Cluj, împreună cu soţia sa, la un control medical inopinat, l-aş putea găzdui pe vreo două-trei zile? Am încercat să-i explic că nu dispun decît de două camere foarte strîmte, în care de unul singur de-abia încap, nu-i voi putea asigura minimul confort, ba nici măcar spaţiul vital necesar în asemenea împrejurări. Dar pe el nu confortul părea să-l intereseze. A insistat că are nevoie doar de-un adăpost provizoriu, oricît de modest, pentru a nu sta în gară. L-am primit.

Cele cîteva zile au devenit cîteva săptămîni. Săptămînile au devenit cîteva luni. Ceea ce pornise ca o banală vizită medicală s-a transformat instantaneu într-un pericol de viaţă şi de moarte. Cancer în stadiul 4 (din 5) nu e – nici măcar scris pe hîrtie – o figură de stil. Şi a-nceput lupta pentru supravieţuire. Cu paşii de tatonare, cu ezitările, cu manevrele de încercuire a bolii, cu accesele de speranţă, cu izbucnirile de disperare. Pentru prima dată în viaţa mea, am avut sub ochi toate detaliile crîncene ale unei asemenea încleştări. Noi, ceilalţi doi, ne-am pus complet la dispoziţia bolnavului. Soţia sa i-a fost menajeră, farmacistă şi bucătăreasă. Eu i-am fost secretar particular, confident şi şofer. Ne-am lăsat deoparte orice proiecte personale sau profesionale, pentru a-i sta în preajmă. Mai importantă decît fiinţa noastră era implicarea totală, alături de omul suferind, pentru a-l ajuta să izbîndească. Nu acceptam ca maladia să învingă.

Toate conexiunile lor din lumea medicală clujeană au fost mobilizate. Toate resursele financiare ale familiei sale au fost luate în considerare. Toate posibilele tratamente au fost activate (la un moment dat, ţin minte că se acţiona pe trei căi terapeutice diferite, în paralel). Nu înceta să mă surprindă contrastul dintre înfăţişarea lui fizică, pe zi ce trecea tot mai slăbită, filiformă, scheletizată, şi forţa sa interioară impresionantă, de-o rară îndîrjire.

N-ar fi corect şi nici nu doresc să intru în descrieri fiziologice. Mai curînd un profil uman mă interesează să punctez aici, confruntat cu un moment-limită şi lipsit de vreo garanţie privind deznodămîntul pozitiv. O anumită situaţie poate că e definitorie. Într-o dimineaţă, la ora de vîrf, îl duceam cu maşina spre şedinţa de chimioterapie. În stînga mea, pe banda a doua, era un camion imens, cu roata cît noi trei laolaltă. Şoferul nu m-a văzut în oglinda laterală şi a cîrmit brusc, încercînd să se apropie de trotuar. A lovit portiera din dreptul meu, mi-a turtit aripa stînga faţă şi n-a lipsit mult să se urce chiar peste noi. Am tras o spaimă serioasă. Ne-am oprit maşinile în trafic, m-am extras cu greu de la volan şi am început obişnuitele pertractări: “tu eşti de vină, că ai schimbat banda de mers fără să te asiguri”; “ba tu eşti de vină, că n-ai respectat distanţa legală în timpul deplasării”; “ba tu eşti de vină, că nici măcar n-ai semnalizat cînd ai schimbat banda” etc. etc.

În toiul disputei, l-am văzut pe Grigurcu deşurubîndu-se cu eforturi de pe scaun. La capătul puterilor, cu o mînă se sprijinea pentru a se ridica în picioare, cu cealaltă mînă ţinea de nişte tuburi care-i ieşeau din organism şi drenau lichidele de diverse culori care se scurgeau din el. S-a apropiat clătinîndu-se palid şi ne-a spus seniorial: “Nu vă mai certaţi, eu sînt de vină!”. L-am repezit cu nedumerire: “Cum să fiţi dumneavoastră de vină, că doar sînteţi pasagerul, eraţi pe scaunul din dreapta!”. Iar el, pe acelaşi ton placid: “Da, numai eu sînt de vină. Dacă nu eram bolnav, acum n-aţi fi venit cu mine la spital şi nu v-aţi fi distrus maşina”. L-am trimis să se aşeze la loc, să nu se mai amestece într-o discuţie între automobilişti. Am clarificat apoi situaţia cu preopinentul, i-am luat datele de identificare şi actele de asigurare, stabilind şi următorii paşi în vederea declaraţiilor la poliţie şi a reparaţiilor.

Alte amintiri ale mele se derulează cu o viteză ameţitoare. Îmbrăţişarea şi lacrima lui în ochi, cînd a plecat de la mine cu niscaiva speranţe de însănătoşire şi afirmaţia lui fermă: “Dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa”. (Nu, nici pomeneală de aşa ceva, Dumnezeu i-a dat zile de trăit.) Numeroasele sale vizite ulterioare, la controale medicale periodice (devenise deja “de-al casei” în locuinţa mea, nu?). Expresia bizară a privirii sale, ceva între curiozitate, cinism şi reproş, cînd a întrerupt una din conversaţiile noastre, pe o temă oarecare, pentru a-mi lansa întrebarea sunînd a acuzaţie: “Foarte sincer, aşa-i că nici dumneavoastră n-aţi crezut că voi scăpa?”. Era genul de întrebare retorică, lipsită de orice răspuns confortabil. Ce să-i fi replicat? Că indiferent de ceea ce credeam sau nu credeam, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca el să izbîndească?

În plan publicistic, fiecare şi-a văzut de drumul lui. Am înregistrat în trei, la invitaţia lui Ovidiu Pecican, o serie de convorbiri culturale, pe care eu le-am transcris migălos şi care ulterior au apărut în volumul Vorbind. Nu reţin să-mi fi mulţumit pentru efort. Cîteva cronici literare ale lui Gh. Grigurcu la cărţi de-ale mele au mai apărut în presă, dar erau toate amplu descriptive, rezervate ca ton şi calibru al elogiilor (mi-a explicat înţelept că e mai bine să evităm suspiciunile şi l-am aprobat instantaneu, nu-i vorba). Iar unele manevre de-ale sale şi judecăţi din sfera publică au început să mă pună pe gînduri, să mă irite, şi după o vreme mi-au provocat intervenţiile polemice.

După ce-a trăit cîteva decenii cu imaginea de victimă, căci a fost lipsit de-un domiciliu adecvat, de-o carieră glorioasă şi-o publicaţie pe care s-o coordoneze, Gheorghe Grigurcu s-a trezit dintr-odată la şefia revistei Columna. Avea gînduri mari şi şi-a mobilizat prietenii. Mie a insistat să-mi ofere pagina de cronică literară. I-am explicat că nu ţin cu tot dinadinsul la această onoare, prefer mai curînd libertatea. Însă el a stăruit că vrea să mă clasicizeze. În primul număr, am ales să comentez un volum memorialistic semnat de Monica Lovinescu. Mai mult decît o recenzie convenţională, am elaborat un text nuanţat, care lua în discuţie aspectele admirabile, dar şi detaliile contestabile ale cărţii. Structura duală a intervenţiei mele era prevestită încă din titlu: Grîul şi neghina.

Bănuiesc, din depărtare, consternarea care se va fi produs la Tîrgu-Jiu. Fapt este că – în mod bizar pentru analele presei culturale – cronica mea literară era urmată de un amplu comentariu ditirambic la adresa Monicăi Lovinescu, semnat de o oarecare Elvira Iliescu, cică pentru “reechilibrarea” perspectivei. Dar ce să mai echilibrezi dintr-un articol plasat, el însuşi, la jumătatea balanţei?! Şi întregul grupaj era precedat de o prezentare a lui Gh. Grigurcu, unde şeful revistei făcea plecăciuni adînci către venerabila pariziană, o asigura de sentimentele sale cele mai bune şi încerca, oarecum, să dilueze condescendent nesăbuinţa unui comentator pripit. (Ăsta eram eu.)

Dezgustul meu a fost instantaneu, la vederea “produsului”. Mă întrebam doar cum să reacţionez mai adecvat. Amicul Ion Solacolu, de obicei ponderat şi înţelept în sfaturile sale, ţin minte că de data aceea a fost absolut furios. Mi-a spus că el are o experienţă îndelungată în presa liberă occidentală şi nu şi-ar fi permis niciodată o asemenea manevră murdară. În emigraţia română din Anglia, îmi povestea el, parcă s-a întîmplat ceva asemănător, cu decenii în urmă, însă cel manipulat şi-a prezentat instantaneu demisia. Prin urmare n-ar mai trebui să stau pe gînduri. Dar eu încă ezitam, confruntat cu stupefacţia că un Gheorghe Grigurcu, după zeci de ani de lamentaţii la adresa cenzurii şi a victimizării, îndată ce prinde o felie de Columnă, se comportă ca un Teodor Vârgolici sau Valeriu Râpeanu.

Am ajuns la concluzia că e vorba de-o nemulţumire personală, nu are sens să-i dau amploare. Fusesem abuzat, în calitate de colaborator al unui periodic cultural, asta este, ne învăţăm minte şi mergem mai departe. Dar apoi a apărut incidentul legat de Mihail Sebastian.

Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului brăilean, Gh. Grigurcu a ţinut să se afirme printr-un serial în trei volete, publicat la loc de cinste, în România literară. Acolo îşi dădea el întreaga măsură a astuţiei, răsturnînd pe dos ceea ce lăudase într-un comentariu precedent. Situaţia mă amuzase, mai întîi, mă iritase mai apoi. Dar mai cu seamă finalul “analizei” sale mă indignase de-a binelea. Şi nu atît pentru procesul de intenţii ce-i era intentat, cu toată seninătatea, scriitorului sărbătorit: de-ar mai fi avut zile de trăit, “e foarte cu putinţă să fi apucat, alături de cohorta de confraţi din felurite generaţii, pe drumul ideologizării, al colaboraţionismului ce a înlocuit «dezmeticirea României» la care se aştepta şi pe care o identificase cu momentul «cînd se va pune serios problema răspunderilor»”. Pe ce anume se baza Grigurcu, speculînd că, dacă ar fi trăit, Sebastian s-ar fi dat cu comuniştii?! Pe argumentul că, în două-trei zile de activitate la România liberă, după 23 august ‘44, M. Sebastian s-a scîrbit de ce-a văzut acolo şi-a renunţat?! Şi ce fel de reproş era ăsta: de-ar fi trăit, e foarte cu putinţă să fi făcut cutare?

Bun, dar Mihail Sebastian n-a trăit. A pierit într-un accident rutier nefericit, la nici 38 de ani, după ce supravieţuise miraculos războiului şi pe cînd toate căile destinului păreau să i se lumineze. Cum e văzută întîmplarea tragică, prin ochii comentatorului său de la centenar? “Diaristului i s-a dat libertatea de a pleca în eternitate. Astfel, Mihail Sebastian, unul dintre cei mai de seamă oameni de litere din interbelicul românesc, are şansa de a rămîne de-a pururi tînăr, strict egal cu propria-i conştiinţă pe care istoria n-a pus-o la încercare. Referindu-se la scriitorii români care au părăsit această lume în preajma instaurării comunismului, G. Călinescu aprecia că au murit «prudent»…”. Retezarea ipotezelor de relansare biografică şi profesională a unui scriitor în plină forţă creatoare e considerată o… eliberare?! Evreul care a scăpat miraculos de pogromurile înşirate unul după celălalt şi-a fost dat afară (în virtutea legilor antisemite) din toate ocupaţiile pe care le exercita spre a supravieţui s-a lăfăit cumva într-o seninătate nebuloasă, cu o “conştiinţă pe care istoria n-a pus-o la încercare”?! Victima care piere îngrozitor şi absurd în tinereţe a avut, dimpotrivă, norocul să… moară prudent?!

Aceste rînduri persiflatoare le scria tocmai Gheorghe Grigurcu, acela care, doar cîţiva ani mai devreme, plîngea înspăimîntat de ipoteza propriului său deces iminent. Omul care cunoscuse deja anticamera morţii, la vîrsta senectuţii, şi gustase toate supliciile angoasei de-a pieri, de unde-şi luase oare cinismul revoltător de-a batjocori moartea unui coleg mai tînăr de condei, căruia soarta îi retezase aşa devreme viaţa?!

Tot cam pe vremea cînd criticul de la Tîrgu-Jiu se îndeletnicea să persifleze, în presa literară, dispariţia prematură a unui scriitor evreu, fostul disident Paul Goma se agita să împrăştie, în viaţa publică, argumentele antisemite de odinioară ale mareşalului Ion Antonescu. În războiul mondial, aparatul de propagandă – pentru a justifica ampla campanie de discriminare, izgonire şi asasinare a evreilor de către instituţiile statului român – plasase acţiunile exterminatoare în relaţie de cauză-efect. Deoarece evreii i-ar fi atacat, cu un an mai devreme, pe soldaţii români în retragere din Basarabia, era timpul să-şi primească pedeapsa meritată. Aceasta este şi ideea fundamentală a cărţii lui Paul Goma, Săptămîna Roşie, plasată pe internet în zeci de ediţii şi răspîndită prin librării în versiuni cărora nimeni nu le mai ştie şirul. Pe lîngă performanţa de-a azvîrli vina pe umerii victimelor (căci evreii, nu-i aşa, au fost pedepsiţi pentru ce-au făcut anterior – inclusiv copiii de doi ani, linşaţi alături de părinţii lor…), prozatorul parizian mai reuşea şi performanţa de-a nega explicit producerea Holocaustului – faptă sancţionată de legislaţia în vigoare: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” (vezi Paul Goma, Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273).

O sumă de intelectuali, publicaţii culturale şi instituţii din România s-au delimitat de ipotezele antisemite exprimate de Paul Goma. Reacţia sa? I-a dat în judecată pe toţi cei care i-au trecut prin minte, pentru a-şi face niţică publicitate. Dar se apropiau termenele de judecată şi era binevenită orice zvîcnire în favoarea năstruşnicei iniţiative a beletristului de a-şi impune ideile cu ajutorul tribunalului. Aşa a reapărut în decor infatigabilul Gheorghe Grigurcu. În Jurnalul naţional din 5 sept. 2007 a lansat un vibrant omagiu la adresa romancierului aflat în centrul scandalului şi ne-a asigurat, pe noi toţi, că “oricîte obiecţii în bună ori rea credinţă i-am aduce, Goma se cade a fi socotit atît drept unul din scriitorii noştri de seamă, cît şi drept un reper moral de prim ordin”.

Paul Goma a fost un reper moral de prim ordin, pe vremea mişcării sale anticomuniste de protest, din 1977. Unde era pe vremea aceea Gheorghe Grigurcu, de nu i s-au auzit elogiile la adresa lui Goma? Ei, un’ să fie, scria neşte versuri. Au trecut treizeci de ani, Goma a schimbat macazul, din promotor al valorilor democratice a devenit propulsor al neghiobiilor extremiste. Hop şi Grigurcu despre “reperul moral”. Şi unde? În ziarul finanţat de Dan Voiculescu, personaj la gîtul căruia atîrnă patalamaua de “colaborator al Securităţii ca poliţie politică”, fiindcă şi-a turnat o verişoară. Mascarada vieţii publice româneşti înghite multe. Printre ele inclusiv bizareria de a-l vedea pe cinicul Grigurcu dîndu-i “ceferticat” de moralitate antisemitului Goma, în gazeta securistului Voiculescu. Să plîngem ar fi prea mult, să rîdem n-avem putere. Ne mai rămîne dezgustul.

P.S. Aflu din însemnările directorului revistei Acolada lu’ Grigurcu (nr. 6/2011, p. 26, 28) că aş fi un lefegiu dubios, fiindcă mi-am vîndut marfa proastă – scrisul – pe bani buni: “Observ la polemistul nostru absolut manifestarea defel agreabilă, pe şleau spus păgubitoare pentru d-sa, a unei concrescenţe cu filosemitismul radical, cel care vînează «antisemiţii» oriunde i se pare că ar putea hălădui, sau care, fără jenă, îi improvizează. (…) O atitudine care, neîndoios, nu aduce nici un serviciu seminţiei lui David, ci dimpotrivă, o izolează, o face antipatică. Stratagemele ieftine ale lui Laszlo Alexandru trădează un partizanat, după cum se zvoneşte[,] materialmente profitabil…”.

Pot să-l asigur pe Gh. Grigurcu de faptul că, inclusiv în prezent, trăiesc în acelaşi apartament strîmt pe care-l cunoaşte prea bine. Pentru publicaţiile mele care vizează corecta cunoaştere a Holocaustului, am primit din partea Ocultei Evreieşti Mondiale aceleaşi sume fabuloase pe care le-am căpătat şi din partea lui Gheorghe Grigurcu, pe vremea cînd locuia la mine pentru a se trata de cancer: absolut nimic.

Aşa încît stau şi-l admir pe redactorul-şef al României literare, cînd se opinteşte să ne explice “nedreptatea strigătoare la cer care i s-a făcut lui Vintilă Horia”, întrucît nu i s-a mai decernat prestigiosul premiu francez. În opinia românului literar, ar fi fost absolut firesc ca elogiatorul lui Mussolini şi proslăvitorul lui Hitler să fie celebrat, cu mult fast, în capitala democrată a lumii occidentale. Unii hitlerişti au fost executaţi la Nürnberg, alţii însă ar trebui premiaţi la Paris şi reabilitaţi la Bucureşti – iată idealul de justiţie care se poartă pe la casele de modă de pe cheiurile Dîmboviţei!

SARE-N OCHI

În schimbul nostru mai vechi de scrisori, am discutat aproape numai romanul lui Paul Goma. Dar deja în faza imediat următoare a discuţiei, în eseul său Sub flamuri vechi, nume noi, un comentariu pe marginea polemicii noastre, Ovidiu Pecican nu se mai ocupă decît în parte de romanul Basarabia. Cu toate că acesta părea să fie obiectivul declarat al demersului său, în restul comentariului atenţia îi este reţinută de unele aspecte ale "Holocaustului românesc". Asistăm astfel la o alunecare naturală a discuţiei înspre domeniul ce pare să-l intereseze mai mult pe autor, la o transgresare a ei de pe teritoriul primului act al tragediei în direcţia celui de-al doilea act.

Singura explicaţie pe care o găsesc plauzibilă ar fi necesitatea reală de a fi explorat acest din urmă teritoriu şi nu celălalt. Că aici şi nu în partea cealaltă se simte nevoia unor clarificări, a unor interpretări. De fapt a unor informaţii provenite din surse demne de încredere. Care în ultimă instanţă să folosească la demontarea unui mit, să conducă la reintrarea în realitate. Şi că de aici, din acest teritoriu se pot trage anumite concluzii cu valoare în viitor.

Iată aşadar că realităţile par să-l contrazică pe Paul Goma. Ba mai mult, să-i răstoarne, întorcînd în direcţie contrară, un demers altfel temerar. Care însă fără voia lui contribuie, pe teritoriul celălalt, la declanşarea unei discuţii refuzate pînă acum cu obstinaţie de elitele societăţii româneşti.

Din cîte sînt informat, prima ediţie a romanului lui Paul Goma s-a epuizat. Urmează să apară a doua ediţie. Probabil că o carte despre genocidul la care a fost supusă populaţia evreiască din România în anii ultimului război mondial nu va avea acelaşi succes de public. Ceea ce nu înseamnă că o asemenea carte nu trebuie scrisă.

Cu aceeaşi prietenie,

Ion Solacolu


P.S. Un prieten pe care l-am rugat să-şi spună părerea despre aceste texte mi-a făcut printre altele două observaţii, asupra cărora cred că trebuie să mă opresc. Prima. După ce a găsit că distincţia pe care am făcut-o între vina individuală şi vina colectivă e logică, a obiectat că nu e totuşi suficientă, deoarece scapă din vedere vinovăţia şi responsabilitatea statului, adică a întregului angrenaj social-administrativ-militar-juridic, compus din guvern, lideri politici, funcţionari superiori, ofiţeri superiori, judecători etc. − adică toţi cei care într-o anumită perioadă au reprezentat statul. A doua. Că afirmaţia pe care am făcut-o, şi anume că lista personalităţilor care au protestat contra tratamentului la care erau supuşi evreii este totuşi impresionantă, nu are acoperire, atîta vreme cît nu e susţinută de documente doveditoare.

Am să încerc să răspund în rîndurile ce urmează acestor două observaţii.

Prima. Dintre prim-miniştrii din perioada 1938−1944, de la Octavian Goga, la Miron Cristea, la Ion Gigurtu, la Ion Antonescu − toţi aceştia nu erau, nici unul, lideri politici. Poate doar Octavian Goga, care era liderul unui partid de dreapta, radical, e adevărat, dar şi foarte marginal, cu totul minor. Chiar dacă subvenţionat de Berlin. Iar despre Ion Antonescu, de pildă, chiar Şeful lui de Cabinet, George Barbul spunea că n-a fost un om politic, că nu gîndea ca un om politic, ci ca un militar.

Am enumerat mai sus pe toţi primii miniştri de după 1938, cu excepţia lui Gheorghe Tătărăscu, care era indiscutabil un lider politic, dar era pe atunci "omul Regelui", după cum, cîţiva ani mai tîrziu, avea să devină "omul lui Petru Groza".

Liderii politici români n-au fost în nici un fel amestecaţi în genocidul suferit de populaţia evreiască, pentru că fuseseră scoşi din joc încă de la începutul anului 1938. Fuseseră “puşi la frigider”, cum se spune. Nu numai că n-au fost amestecaţi în genocid, dar − nota bene − genocidul nici nu putea fi organizat înainte de neutralizarea lor. Sau, mai corect, înainte de suspendarea funcţionării instituţiilor statului de drept. Şi mai cu seamă, a presei, a libertăţii cuvîntului, prin introducerea unei cenzuri severe.

Clasa politică românească nu putea să fie vinovată de crimele regimului antonescian, tot aşa cum nici cea germană de crimele regimului hitlerist. Fiindcă şi aceasta din urmă fusese pusă, de nazişti, la "frigider" sau la "naftalină”.

Şi încă ceva. Se pare că nici justiţia, ca instituţie, spre onoarea ei, de fapt a celor ce făceau pe atunci parte din aparatul judecătoresc, nu a fost amestecată în genocid. Care a fost organizat şi executat exclusiv pe linie militară. De altfel, ca sub orice dictatură, justiţia încetase mai de mult să funcţioneze ca instituţie a statului de drept, ca putere independentă în stat. Existau, desigur, Tribunale Militare care funcţionau, dar asta nu înseamnă nici pe departe "justiţie”, în înţelesul pe care-l are termenul.

Cu judecătorii însă, e o altă poveste. Pentru mine încă în ceaţă. Se spune că în Germania, după război, singura instituţie a statului care n-a fost cu adevărat denazificată a fost justiţia. Cu toate că, spre deosebire de confraţii lor români, judecătorii germani au pronunţat în timpul regimului hitlerist, mai cu seamă în ultimii lui ani, din cîte se pare, un număr impresionant de condamnări la moarte pentru delicte minore, de ordinul zecilor de mii. Tot aşa, după prăbuşirea comunismului, la noi în ţară s-a vorbit mult de crime comise de anchetatori, de procurori, dar de cele comise de judecători − prin înseşi verdictele pronunţate, prin încadrarea strîmbă a faptelor judecate, prin neluarea în seamă a dreptului elementar la apărare etc. − se vorbeşte foarte puţin sau aproape deloc.

O explicaţie ar putea fi faptul că există în justiţie principiul fundamental că judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru nedreptatea judecăţii sale. Un avocat german mi-a explicat odată, că dacă nu s-ar proceda în conformitate cu acest principiu, tribunalele ar fi pline cu procese intentate judecătorilor de partea care se socoteşte nedreptăţită de judecata lor. Şi c<ă, fără acest soi de (în fond) imunitate, aparatul judecătoresc pur şi simplu n-ar putea să funcţioneze.

O fi aşa, dar nu cred că această "imunitate instituţională", ca s-o numim aşa, ar trebui să funcţioneze şi în cazul în care un judecător s-a făcut vinovat de crimă, condamnînd pe nedrept un nevinovat, care ulterior a decedat din pricina condiţiilor de încarcerare − care erau desigur cunoscute judecătorului, care a emis aşadar sentinţa “în deplină cunoştinţă de cauză".

De aceea spun că nu sînt convins că această situaţie de excepţie în care sînt puşi judecătorii, dincolo de caracterul ei funcţional, este şi dreaptă. Căci e ştiut faptul că în România după 1989, de pildă, retrăgîndu-se din magistratură voluntar sau involuntar, adică obligaţi fiind să plece de un fel de consilii de onoare instituite ad-hoc, judecători care au pronunţat sentinţe strîmbe în anii comunismului au devenit nişte avocaţi prosperi în anii de tranziţie. Nici unul însă, după cîte ştiu, pentru faptele comise, n-a înfundat puşcăria. Cum ar fi fost drept. Sau nu i s-a deschis măcar o anchetă. E adevărat, au fost anulate sentinţe. Dar nimeni nu s-a gîndit (oare?) să-i judece pe cei care le-au pronunţat.

Revin la prima observaţie a prietenului meu. Ea nu mi se pare intemeiată. Deoarece statul e fără îndoială responsabil − moral, material etc. Nu e însă şi vinovat. Pentru că statul e o noţiune. Vinovaţi sînt cei care au ordonat şi executat uciderea în masă. Nu poate fi făcut vinovat nici statul, nici guvernul, ca instituţie, nici armata, nici măcar jandarmeria, ci numai persoanele care într-o anumită perioadă au reprezentat autorităţile statului. Persoanele, aşadar, nu şi instituţiile. Dacă ar fi găsite vinovate instituţiile − statul, guvernul, armata, justiţia, dar şi biserica, şi şcoala, de ce nu? − atunci acestea ar trebui pedepsite prin desfiinţare. Ceea ce nu se poate face într-un sistem democratic. Numai comuniştii au crezut de cuviinţă să desfiinţeze armata, justiţia, de pildă, considerate ca fiind reacţionare, şi să le înlocuiască cu o armată populară, cu o justiţie a poporului ş.a.m.d. Pe cîtă vreme dacă sînt găsite vinovate persoanele care s-au aflat într-o anumită perioadă în fruntea acestor instituţii, sau numai au funcţionat în cadrul lor, în poziţii mai mult sau mai puţin înalte, persoanele acestea pot fi pedepsite, pot fi îndepărtate, fără ca instituţia să sufere. Ea putînd astfel funcţiona mai departe. Bineînţeles, sub altă conducere, eventual şi cu alt personal. Altfel spus, fiind în măsură să îndeplinească funcţia pentru care a fost creată. Necesitate ce nu dispare de la o perioadă la alta.

Nimeni n-a condamnat statul german pentru crimele naziştilor. Însă statul german democratic a "moştenit”, a preluat de la cel nedemocratic anterior responsabilitatea − cum am spus: morală, materială − pentru cele săvîrşite.

Mai mult. Dacă statul sau instituţiile statului ar fi vinovate, atunci persoanele vinovate de crime s-ar putea folosi de justificarea că au acţionat la ordin, la comandă, în interiorul instituţiei, unde pentru a putea intra trebuiseră să presteze un jurămînt etc. Or, după cum se ştie, asemenea argumente nu au stat, încă de la Nürnberg, în picioare. Şi nici nu se putea altfel : democratic este ca fiecare să răspundă de faptele sale. Sau, dacă vrem, un principiu fundamental al eticii iudeo-creştine. Vina e prin urmare individuală şi nu colectivă. Nu însă şi responsabilitatea.

A doua. O listă a personalităţilor politice care au protestat contra tratamentului la care erau supuşi evreii a fost publicată de Lya Benjamin în Evreii din România între anii 1940−1944. Vol. II. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1996, pp. 535−541. E vorba de documentul nr. 179, intitulat Sinteză elaborată de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, din ordinul mareşalului Ion Antonescu, privind declaraţiile şi intervenţiile unor personalităţi politice în favoarea evreilor şi purtînd data de 24 ianuarie 1944 (A.S.B., Fond P.C.M. Cabinet, dosar 163/40, filele 87−93).

În sinteză e vorba de intervenţiile “făcute în favoarea evreilor din Bucovina, care au dus la oprirea evacuărilor totale". La punctul intitulat 3. Demersuri ale oamenilor şi cercurilor politice româneşti sînt consemnate numele următoarelor personalităţi politice: de la naţional-ţărănişti, Iuliu Maniu, Ghiţă Pop, dr. N. Lupu, Ion Mihalache, Mihai Popovici ; de la naţional-liberali, Dinu Brătianu, dr. Angelescu; de la liberalii-georgişti: Gheorghe Brătianu. Documentul poartă următoarea notă a lui Ion Antonescu: “Nu este complet dosarul. Au fost şi alte intervenţii prin emisari şi audienţe. Totuşi, datele sînt suficiente. Să se treacă o copie la dosarul meu".

Am găsit că această listă (incompletă?) este impresionantă prin greutatea pe scena politică românească a personalităţilor cuprinse în ea. În comparaţie cu care cei vinovaţi de genocid, în frunte cu Ion şi Mihai Antonescu, nu erau decît nişte pigmei politici. Nişte nimeni ai politicii româneşti. Care ajunseseră să conducă destinele ţării şi, din această poziţie, să ordone genocidul, numai ca urmare a unei conjuncturi externe, care i-a propulsat în nişte poziţii pe care, în timpuri aşa zicînd normale, n-ar fi ajuns niciodată. Conjunctură care s-a instalat treptat în Europa, ca urmare a desemnării în ianuarie 1933 a lui Adolf Hitler drept cancelar al Reichului german.

De aici a pornit tragedia.

Prin urmare, de genocidul la care a fost supusă populaţia evreiască a Europei în timpul ultimului război mondial, soldat cu dispariţia a şase milioane de evrei, nu pot fi făcute vinovate populaţiile ne-evreieşti din zonele în care au fost exterminaţi evreii, oricît de puternic ar fi fost antisemitismul în sînul acestor populaţii şi chiar dacă, uneori, la masacrarea evreilor au participat şi localnici ne-evrei.

Ceea ce nu înseamnă că antisemitismul în general, chiar şi cel nedezvoltat pînă la nivelul criminal, rămas aşadar la nivelul unei ideologii a urii de rasă, nu trebuie combătut, iar manifestăruile antisemite − chiar şi cele care par "banale", aparent benigne, cum ar fi de pildă scrierea de sloganuri antisemite pe ziduri − pedepsite. Dimpotrivă, legea trebuie aplicată, iar vinovaţii pedepsiţi cu severitate. Pentru că numai în felul acesta se poate împiedica o posibilă escaladare a antisemitismului, evoluţia către nivelul lui criminal. Aplicarea legii fiind desigur parte integrantă a unui proces mai larg al educaţiei civice, care trebuie să se adreseze cu precădere generaţiilor mai tinere, mai vulnerabile la propaganda antisemită.

*

O chestiune importantă mi se pare a fi relaţia dintre antisemitism şi liberalism, sau altfel formulat, locul antisemitismului în statul de drept. După ultimul război mondial, în toate statele democratice din Europa, antisemitismul n-a putut atinge faza criminală decît numai după ce unele instituţii ale statului de drept, poliţia şi justiţia în primul rînd, n-au mai funcţionat. Astfel, cînd în România apar legile antievreieşti, începînd din 1938, cînd are loc în iulie 1940 pogromul de la Dorohoi, funcţionarea instituţiilor statului de drept era deja suspendată, regimul de dictatură al regelui Carol al II-lea înlocuise democraţia parlamentară.

Iar pentru ca antisemitismul criminal să poată trece de la faza de pogrom la cea de genocid, a mai fost nevoie de o condiţie: de suprimarea totală a libertăţii presei, a libertăţii cuvîntului.

Cînd au trecut la punerea în practică a politicii de genocid, atît regimul nazist, cît şi unii din aliaţii lui, printre care şi regimul antonescian, au instituit un blocaj cvasi-total al răspîndirii informaţiilor, de aşa manieră încît nu numai că populaţia civilă din ţările respective nu ştia ce se petrece de fapt în teritoriile răsăritene temporar ocupate, dar de cele mai multe ori nici militarii aflaţi pe front în unităţile combatante nu ştiau ce se întîmplă la numai cîteva zeci de kilometri în spatele lor. (Ceea ce nu înseamnă că militari din unele unităţi combatante n-au luat parte, alături de trupele special instruite în acest scop, la uciderea în masă a evreilor.)

De aceea mă întreb, dacă lucrurile ar sta aşa cum le prezintă Ovidiu Pecican, şi anume că populaţiile din ţările ale căror autorităţi au comis genocidul (germani, români, maghiari, slovaci, croaţi) ar fi răspunzătoare de uciderea în masă a evreilor, atunci de ce acest lucru, care ar fi trebuit să aducă autorităţilor statelor respective o popularitate ce începuse deja să lipsească, a fost ţinut ascuns cu atîta stricteţe?

O întrebare, desigur, retorică.

Nu, genocidul nu se putea bucura de popularitate. Nici în România, nici în Germania, nici altundeva, în nici o ţară din Europa. Fiindcă el încălca "poruncile" cele mai importante ale eticii iudeo-creştine, care stă la baza civilizaţiei europene: să nu furi, să nu ucizi. De aceea genocidul a fost ascuns cît s-a putut de bine, divulgarea "secretului" fiind pedepsită de legi marţiale.

Altceva se poate reproşa populaţiilor din ţările respective şi mai cu seamă liderilor lor, pe această linie etică. Şi anume că cei care totuşi vedeau că evreii sînt adunaţi mai întîi în ghetouri şi apoi deportaţi nu se ştie încotro, chiar dacă n-au ştiut exact ce soartă îi aştepta pe evrei, n-au reacţionat contra acestei nedreptăţi evidente. Sau dacă au avut totuşi o reacţie, aceasta a fost de regulă slabă. Nu intră aici bineînţeles în discuţie cei nu puţini care au înţeles să profite de pe urma eliminării evreilor din viaţa societăţii, al căror comportament se plasa desigur în afara principiilor eticii amintite. Dar ceilalţi, cei ce n-au căutat în nici un fel să profite, au rămas totuşi pasivi. Reacţia lor, dacă a existat, a fost timorată, timidă. O circumstanţă atenuantă pentru aceasta fiind desigur teroarea de stat caracteristică dictaturii.

Trebuie menţionat aici faptul că în România, unde regimul de dictatură a fost mai puţin sever decît în Germania, lista personalităţilor care au protestat contra tratamentului la care erau supuşi evreii este totuşi impresionantă.

*

Dragă domnule Laszlo, să încercăm în încheiere să aruncăm o privire asupra discuţiei de pînă acum, care a avut în obiectiv o perioadă tragică din istoria contemporană a României. Al cărei prim act se petrece între iunie 1940 şi iunie 1941, cînd Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa sînt anexate de Uniunea Sovietică, în virtutea prevederilor din anexa secretă a pactului Ribbentrop-Molotov, prin care în august 1939 cele două puteri totalitare, Germania nazistă şi Rusia bolşevică, împărţeau sferele de influenţă în Europa răsăriteană. Umiliri, crime, persecuţii, deportări. Suferite de populaţia românească, dar şi de cea ne-românească − industriaşi, negustori, chiaburi, "colaboraţionişti" cu administraţia românească, dar şi învăţători, preoţi.

Al doilea act al tragediei se desfăşoară între iunie 1941 şi august 1944, dar cu maximă intensitate din vara anului 1941 pînă în toamna anului 1942. Teritoriile evacuate cu un an mai înainte sînt redobîndite în urma unei foarte scurte campanii militare. Se declanşează purificarea etnică a acestor teritorii, precum şi a regiunii cuprinse între Nistru şi Bug, botezată Transnistria, care intrase sub administraţie militară şi exploatare economică românească. Altfel spus, aceste teritorii, dar şi Bucovina de Sud, ca şi judeţul Dorohoi, urmau să fie "curăţate" de evrei − o operaţie care s-a soldat cu circa 250.000 de victime.

Paul Goma crede că atenţia cercetătorilor e concentrată actualmente exclusiv pe actul al doilea al tragediei, neluîndu-se practic în considerare primul ei act. De aceea s-a hotărît să scrie o lucrare în care să descrie cele întîmplate în această perioadă. E, fără îndoială, dreptul lui.

Alţi intelectuali consideră dimpotrivă, că evenimentele petrecute în cel de-al doilea act al tragediei au fost, în societatea românească, insuficient studiate şi mai cu seamă discutate, şi de aceea încearcă să pună lucrurile în mişcare, în cadrul unui proces mai amplu de educaţie civică. E, tot aşa, dreptul lor.

În realitate, Paul Goma n-are dreptate. Evenimentele asupra cărora se opreşte au fost folosite pînă la epuizare de propaganda regimului Antonescu, care căuta să convingă că "evreii bolşevizaţi" sînt de vină, nu numai pentru umilinţele suferite de armata română în retragere, în cele cîteva zile cît a durat evacuarea din iunie 1940, ci şi pentru tot ce a suferit populaţia românească în acel an de ocupaţie sovietică. De aceea evreii trebuie îndepărtaţi definitiv din mijlocul naţiunii române. O propagandă al cărei ţel era, desigur, netezirea căii pentru trecerea la "soluţia finală". Iar mai tîrziu, desigur într-o altă formă şi urmărind alte scopuri, aceleaşi evenimente au stat în atenţia propagandei regimului Ceauşescu, în anii cei mai întunecaţi ai naţional-comunismului românesc.

Pe cîtă vreme evenimentele petrecute în actul al doilea al tragediei, genocidul la care a fost supusă populaţia evreiască din teritoriile răsăritene redobîndite sau numai aflate sub administraţie militară românească, ori, cum se mai spune, din "partea românească a Holocaustului", n-au fost discutate decît în timpul unei scurte perioade, din 1944 pînă prin 1948 ori, cel mai tîrziu, 1950. Timp în care au avut loc şi procesele intentate celor vinovaţi de crime împotriva umanităţii. După aceea n-au mai avut loc nici procese şi nu s-a mai vorbit nici de acele evenimente, întrucît discuţia nu mai convenea unei propagande comuniste ce-şi schimbase între timp orientarea, adoptînd din ce în ce mai mult accente naţionaliste. Şi al cărei rezultat a fost construirea mitului "România − singura ţară în care evreii au fost protejaţi". Un mit atît de puternic, încît a supravieţuit celor care l-au creat şi consolidat.

Mi se pare că deocamdată, la nivelul la care se află cultura politică în societatea românească, tragedia aceasta nu poate fi discutată în ansamblul ei. Deoarece numai în felul acesta se poate evita stabilirea unor false relaţii de la cauză la efect. Dar şi o blocare a discuţiei din pricina unui anume tip de partizanat ce include, aproape întotdeauna, şi o încercare de a pune în umbră, în locuri mai ferite de priviri indiscrete, unele detalii biografice ce nu convin. Cred de aceea că acum e mai bine, că e recomandabil ca fiecare să se ocupe de partea de tragedie care-l interesează, de a cărei punere în evidenţă se simte atras. În felul acesta evitîndu-se o parazitare reciprocă, un bruiaj ce nu poate produce decît confuzie şi care face ca discuţia să se împotmolească ori să nu ducă nicăieri.

Genocidul petrecut în anii războiului, exterminarea cvasi-totală a populaţiei evreieşti din zone întinse de către nazişti şi unii din aliaţii lor n-a fost rezultatul vreunui antisemitism local, care a existat şi în Polonia, şi în Ţările Baltice, şi în Rusia, şi în Ucraina, şi în Moldova, dar probabil şi în alte regiuni din Europa Centrală şi chiar Occidentală. Desigur diferite ca formă de manifestare şi intensitate. Nu e vorba aşadar de un antisemitism − sau mai corect, poate: antiiudaism − care are o istorie mai veche decît creştinismul, nu e vorba de violenţe, jafuri, pogromuri, care au şi ele o istorie milenară. Ci de cu totul altceva. Şi anume, de ceea ce desemnează termenul de Holocaust sau de Shoah: lichidarea sistematică, metodică a unei populaţii. Acesta e saltul calitativ, cum ziceau marxiştii, care deosebeşte pogromul de genocid.

Simplificînd, s-ar putea distinge trei trepte principale de manifestare violentă a antisemitismului. Cel mai de jos este nivelul agitaţiilor şi tulburărilor antisemite, care nu au neapărat un caracter criminal, în sensul că nu implică uciderea unor oameni vinovaţi numai pentru faptul că s-au născut evrei. Aceste agitaţii şi tulburări ar putea să apară şi spontan, adică venind de jos, de la populaţia ne-evreiască, cu toate că de cele mai multe ori fenomenul este indus, provocat, instigat, dirijat, adică venind de sus. Desigur, punerea în operă e făcută de populaţia ne-evreiască, iar autoritatea de stat se comportă ca şi cum ar fi măcar în parte dezinteresată de faptul că au loc încălcări ale legii. Iar dacă intervine, o face de regulă cu întîrziere şi intervenţia ei e lipsită de decizie, hotărîre etc.

Treapta următoare de manifestare violentă a antisemitismului, care atinge deja nivelul criminal, este pogromul. De cele mai multe ori indus, instigat, fenomenul se poate totuşi naşte şi spontan. Dar totdeauna el se desfăşoară "sub ochii îngăduitori ai autorităţii de stat", ca să folosesc un eufemism. Uneori autoritatea chiar ia parte la punerea în operă a pogromului. De regulă însă, executanţii pogromului sînt amatori de jafuri şi tîlhării, iar masele ne-evreieşti implicate în pogrom sînt instigate, manevrate, dirijate. Pogromul apare ca fiind o acţiune "populară", dar de fapt e condusă din umbră de forţe interesate şi nu se poate desfăşura fără implicarea autorităţii de stat, chiar dacă numai prin atitudinea ei pasivă.

Pe treapta superioară de manifestare violentă a antisemitismului criminal, în genocid, autoritatea de stat e direct implicată, atît ca ordonator cît şi ca executant al genocidului. Masele ne-evreieşti nu joacă în acest proces practic nici un rol, sau au numai unul secundar, episodic. Deoarece la acest nivel al crimei prezenţa lor "pe teren" mai mult ar încurca desfăşurarea unei operaţii de amploare, care pentru a putea fi dusă la bun sfîrşit trebuie concepută cu minuţiozitate şi executată cu precizie. Spre deosebire de pogrom, genocidul nu mai este pus în operă de mase de oameni ce acţionează haotic, ci de forţe militare ce acţionează disciplinat.

Ca formă supremă de manifestare a antisemitismului criminal, genocidul este o operaţie metodică de eliminare fizică, totală a populaţiei evreieşti. El debutează prin promulgarea unor legi antievreieşti, care conferă un cadru aparent "legal" crimei, uciderii în masă ce va urma.

Privit astfel, exemplul suprem de implicare a populaţiei ne-evreieşti în uciderea evreilor adus în discuţie de Ovidiu Pecican, şi anume cel descris de Jan T. Gross în lucrarea Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia este un pogrom şi nu un genocid, chiar dacă întreaga comunitate evreiască din acea localitate a fost lichidată. Uciderea evreilor din Jedwabne s-a petrecut sub ochii amuzaţi ai autorităţilor − noul ocupant − germanii bucurîndu-se de faptul că polonezii făceau ceea ce ei ar fi urmat sau ar fi trebuit să facă. Autoritatea n-a participat însă la executarea masacrului.

Lucrul acesta mi se pare de departe cel mai important. Să ne oprim asupra unui alt exemplu: Pogromul de la Iaşi, care a avut loc în iunie 1941. A fost acest masacru, soldat cu 8.000−12.000 de victime, un pogrom? Părerea mea este că nu. Un pogrom, în forma lui clasică, s-a desfăşurat atunci în cartierele locuite de evrei ale Iaşilor. Numărul victimelor omeneşti a fost desigur mare, dar nu cred să fi depăşit două, trei sute. Cum au murit ceilalţi aproape 10.000? Unii au fost seceraţi cu armele automate în curtea Prefecturii, unde fuseseră adunaţi, chipurile, ca să dea nişte declaraţii. Iar restul au murit de sete în cele două "trenuri ale morţii", dintre care unul s-a oprit la Podu Iloaiei iar celălalt la Călăraşi. Aceste două forme de masacru, mitralierea în curtea Prefecturii şi trenurile morţii, întrucît au fost executate de militari aflaţi în serviciu comandat, nu pot fi caracterizate ca fiind un pogrom, ci sînt forme tipice de genocid.

Populaţia evreiască a Iaşilor era de circa 50.000 de suflete. Numărul celor ucişi în acele zile a reprezentat aşadar circa 15−20%. După părerea mea, ceea ce s-a petrecut la Iaşi la sfîrşitul lunii iunie 1941 n-a fost un pogrom, ci un genocid − un genocid care n-a putut fi dus pînă capăt (populaţia evreiască a Iaşilor ar fi trebuit să fie în totalitate deportată, nu se ştia unde, la început a fost vorba de lagărul de la Tîrgu Jiu, ar fi urmat desigur să fie create şi alte lagăre de concentrare) din mai multe motive: protestele contra masacrului, rapoartele contradictorii asupra incidentelor ce au precedat masacrul, neputinţa de a bloca scurgerea informaţiilor şi încă altele, printre care, dar nu în ultimul rînd, şi imposibilitatea practică, înainte de toate din considerente de popularitate, de a organiza lagăre de concentrare chiar în interiorul ţării. În termeni moderni vorbind: sub ochii opiniei publice. (Aceleaşi considerente i-au obligat pe nazişti să adopte “soluţia finală” abia în anul 1942, cînd au putut fi organizate lagărele de exterminare − unde? − în Guvernămîntul General, cum numeau ei Polonia ocupată, adică departe, în Răsărit.) Ca urmare a acestei "deficienţe" de organizare, imediat după aceea, în decursul campaniei militare în urma căreia au fost eliberate Bucovina de Nord şi Basarabia, regimul Antonescu a luat toate măsurile necesare bunului mers al operaţiei de "curăţare a terenului de elementele iudeo-bolşevice". Şi înainte de toate, a desăvîrşit blocarea scurgerii oricărei informaţii.

*

Aşadar, oricît ar fi fost de puternic, antisemitismul populaţiilor din centrul şi răsăritul Europei, în mijlocul cărora trăiau masele de evrei, nu s-ar fi putut dezvolta dincolo de stadiul de pogrom, n-ar fi putut atinge stadiul de genocid. Pentru aceasta a fost nevoie ca operaţia de lichidare fizică, totală a evreilor să fie preluată de puterea de stat, care să o execute cu ajutorul forţei sale militare. Iar acest lucru a devenit posibil numai după ce în fruntea unui stat important din mijlocul continentului, a unei puteri ce avea să devină dominantă în zonă a ajuns, investit cu puteri dictatoriale, un personaj ce suferea de o puternică obsesie antisemită. Care era convins că "menirea" lui este nu numai de a duce poporul din care făcea parte pe culmile dominaţiei mondiale, ci şi de a elimina o dată pentru totdeauna "răul" întruchipat de existenţa unei populaţii evreieşti în Europa − condiţie prealabilă realizării primului deziderat.

Dacă Adolf Hitler n-ar fi fost numit în ianuarie 1933 cancelar al Germaniei − o poziţie din care, după puţină vreme, prin neutralizarea rapidă a adversarilor politici, a reuşit să obţină puteri dictatoriale, devenind stăpînul absolut al statului german − întreaga deasfăşurare ulterioară a evenimentelor, care a dus în final la suprimarea a circa 6 milioane de vieţi omeneşti exclusiv pentru "vina" de a se fi născut evrei − o dezvoltare care a presupus mai întîi satelizarea treptată şi apoi cucerirea celei mai mari părţi a continentului − o asemenea evoluţie ar fi fost improbabilă.

După ce naziştii au acaparat puterea în Germania, statele europene care după primul război mondial adoptaseră structuri politice mai mult sau mai puţin democratice, au renunţat unul după altul la acest tip de structuri, înlocuindu-le cu sisteme autoritare sau dictatoriale. Lichidarea democraţiei parlamentare, atîta cît fusese ea, înlocuirea liberalismului cu naţionalismul integral şi cu antisemitismul, ca doctrine de stat, după modelul nazist, devenise o modă în Europa central-răriteană a celei de a doua jumătăţi a anilor 30. Calea regală pentru antisemitismul criminal, drumul pe care putea să se dezvolte şi să atingă stadiul de genocid a devenit în felul acesta deschis. Nimic nu mai putea împiedica tragedia. În ajunul declanşării ultimului război mondial, lichidarea fizică, totală a evreilor din Europa devenise o chestiune de timp. Iar începerea ostilităţilor în răsărit a făcut operaţia posibilă, a adus-o, cum se spune, pe agenda zilei.

E dincolo de orice discuţie, repet, faptul că în toată această desfăşurare a evenimentelor, nici "basarabenii lui Goma" şi nici vreo altă populaţie ne-evreiască din acest spaţiu uriaş nu a avut nici un cuvînt de spus. Singura grijă a ordonatorilor masacrului a fost ca aceste populaţii să nu îngreuneze operaţia de lichidare fizică a evreilor prin acte fireşti de solidaritate umană. În scopul acesta a fost mobilizat un uriaş aparat de opropagandă şi, în plus, s-a instituit un blocaj informaţional aproape perfect.

Dacă Hitler n-ar fi ajuns la putere în Germania în ianuarie 1933, e greu de presupus că în România evenimentele din a doua jumătate a anilor 30 s-ar fi desfăşurat la fel. În situaţia în care Germania n-ar fi devenit puterea dominantă în zonă, înlocuind Franţa şi Anglia, puterile dominante de pînă atunci, e greu de imaginat că naţionalismul şovin şi antisemitismul ar fi putut deveni ideologii oficiale şi că, în ultimă instanţă, nişte marginali pînă atunci ai scenei publice, printre care şi apoi în fruntea lor un general de cavalerie, Ion Antonescu, ar fi putut ajunge în situaţia de a conduce dictatorial destinele ţării.

Din acest moment însă, terenul fiind deja pregătit prin legile antievreieşti promulgate încă sub dictatura anterioară a regelui Carol al II-lea, genocidul a devenit posibil.

Sigur că Antonescu era marcat de o puternică fixaţie antisemită, că era încredinţat de faptul că populaţia evreiască trebuie neapărat îndepărtată din mijlocul populaţiei româneşti, că lui îi revine această "misiune istorică" şi că ocazia oferită de războiul abia declanşat nu trebuie în nici un caz irosită. Iar în felul acesta se poate explica în bună măsură tragedia suferită de populaţia evreiască din Bucovina, Basarabia şi Transnistria. Se poate afirma însă, din punctul acesta de vedere, al puterii de stat, al conducerii destinelor ţării, că evenimentele nu s-ar fi putut desfăşura prea diferit, dacă altă persoană decît Antonescu, dar care să se bucure de agrementul naziştilor, ar fi ocupat funcţia supremă în stat. (Se poate afirma dar, după cum vom vedea mai încolo, nu e chiar atît de sigur.) Pentru că, oricum, dictatorul ar fi trebuit să se bucure de încrederea Germaniei, iar unul din punctele de mare greutate în aprecierea care se făcea la Berlin era politica preconizată şi dusă de el în "problema evreiască", al cărei scop final nu putea fi altul decît exterminarea populaţiei evreieşti. Nu trebuie scăpat din vedere faptul ca la Legaţia Germaniei la Bucureşti, unul din consilieri, SS-Hauptsturmführer Richter avea titlul de însărcinat cu problemele evreieşti. Cu alte cuvinte, el supraveghea mersul operaţiei de lichidare a evreilor din România. Şi nu trebuie uitat nici exemplul Ungariei, unde după interminabile tergiversări ale rezolvării problemei evreieşti, în 1944 a fost pus în aplicare planul Margarethe I de ocupare militară a ţării, în fruntea căreia a fost instalat un guvern docil, care a "rezolvat problema" într-un timp record, expediind în lagărele de exterminare germane, în decurs de numai cîteva luni, circa 400.000 de evrei.

Rîndurile acestea nu trebuie interpretate ca o încercare de a uşura vinovăţia celor care au ordonat şi a celor ce au executat genocidul, ca o intenţie de a transfera responsabilitatea tragediei sau măcar a unei părţi din ea. Putea fi această tragedie evitată? Categoric, da. Cercetări recente au pus în evidenţă faptul că s-ar fi putut evita genocidul, ba chiar şi intrarea în război. Germania avea nevoie de resursele României şi nu de armata ei, nepregătită pentru o campanie de anvergura celei din răsărit. Bucovina de Nord şi Basarabia ar fi revenit României şi fără ca ţara să intre în război. Evident, presiunile germane ar fi fost mari. Dar la ele s-ar fi putut rezista. E drept, cu riscul aplicării planului Margarethe II. Dar s-ar fi putut rezista. Pînă la sfîrşit, chiar.

INSTIGARE - POGROM - GENOCID
Dragă domnule Laszlo,

Îţi mulţumesc pentru trimiterea eseului lui Ovidiu Pecican Sub flamuri vechi, nume noi, care în cea mai mare parte se referă la polemica noastră din toamna trecută pe marginea romanului lui Paul Goma Basarabia. Eseul mi s-a părut în general cumpănit, echilibrat, căutînd să nuanţeze, dar şi să pună în lumină, să nu lase nedesluşite aspecte mai importante ale unei situaţii − complexă şi delicată în acelaşi timp. Deoarece pivotul în jurul căruia se răsuceşte argumentaţia pare să fie chiar întrebarea-subtitlu a eseului: Paul Goma antisemit? − o chestiune căreia autorul îi consacră aproape întreaga jumătate a doua a textului (Spirit civic şi... antisemitism). Şi chiar dacă Ovidiu Pecican nu răspunde clar la întrebarea dacă romanul lui Paul Goma este sau nu o scriere antisemită, mi se pare că argumentaţia sa vine într-un fel în sprijinul afirmaţiei nete pe care am făcut-o în schimbul nostru de scrisori, că romanul nu este o scriere antisemită, dar din pricina faptului că autorul a fost mai puţin sau deloc preocupat de interpretările ce pot fi date demersului său într-un subiect atît de delicat, de controversat, pe un teren atît de disputat în ultimă analiză, romanul poate fi interpretat totuşi ca atare. (Nu trebuie în nici un caz pierdută din vedere precauţia pe care însuşi Paul Goma a luat-o totuşi în acest sens, subintitulînd textul "roman". Avertizîndu-ne prin urmare că avem de a face cu o ficţiune.)

Aici mi se pare că se află punctul poate cel mai important al discuţiei ce-l are în obiectiv pe autorul romanului Basarabia. Fiindcă după genocidul petrecut în timpul ultimei conflagraţii mondiale, acuzaţia de antisemitism e cum nu se poate mai gravă. De aceea cred că emiterea ei trebuie să fie solid justificată şi nu bazată pe păreri, în esenţa lor subiective. Eticheta de antisemit e astăzi pentru un intelectual degradantă, ea îl stigmatizează, îl descalifică, aşezîndu-l împreună cu toată prestaţia lui de pînă atunci − şi de aici rezidă gravitatea şi responsabilitatea demersului − într-un justificat con de umbră, punîndu-l aşadar pe cel etichetat astfel sub semnul întrebării, altfel spus, demolîndu-l. Or, nu cred că în romanul Basarabia se găsesc asemenea argumente − obiective, solide, irefutabile − pentru a-l putea caracteriza ca antisemit pe autorul său.

Subscriu din toată inima la afirmaţia lui Ovidiu Pecican, că "a-l demola pe Goma ca antisemit înseamnă nu numai să îl negi pe Goma în calitatea lui de critic al moravurilor şi năravurilor actuale, cum am văzut, ci şi să negi existenţa unei disidenţe valide, reducînd întreaga elită românească la o adunătură de laşi". Aici se află cred, cum spune germanul, punctul. Căci lovind azi în Paul Goma − nota bene! − pe motiv de antisemitism, nu-l demolezi numai pe cel care, după Ovidiu Pecican, "rînd pe rînd, i-a urechiat − drastic şi cred, în unele cazuri, şi nedrept, mi se pare − pe liderii de opinie intelectuală din România postcomunistă”, ci şi pe cel care în 1977 "a fost excepţia, în materie de curaj civic, care a întărit regula laşităţii intelectuale a românilor".

Într-adevăr, ceea ce în 1977 l-a distins pe Paul Goma în raport cu, aş zice, toţi intelectualii români a fost curajul de a-l înfrunta direct, deschis, public pe Ceauşescu. Fiindcă în vreme ce toţi colegii lui de breaslă stăteau pitiţi în tranşee, ascultînd parcă de sfatul unui distins filozof retras în munte, de altfel foarte prizat încă şi astăzi, Paul Goma a avut curajul să iasă în faţă şi să-i spună dictatorului: Nu, nu se mai poate!.

Iar dacă-l dai acum jos de pe soclu, pe cine anume ridici în locul lui? N-ai, evident, pe cine. Şi atunci, dacă soclul disidenţei intelectuale româneşti rămîne gol, înseamnă că avea dreptate un alt distins filozof român, discipol al celui amintit mai înainte, care cîndva căuta să convingă că opoziţia faţă de puterea imediat postdecembristă, succesoare a celei prăbuşite, comuniste, este lipsită de temei, întrucît cu toţii am fost comunişti... mai mult sau mai puţin oneşti. Aici duce desigur absenţa unor repere de civism. Cui foloseşte?

Cît priveşte punerea cu seninătate, mai mult sau mai puţin după ureche, pe o frunte sau alta a etichetei infamante de antisemit, ea mai implică un risc. Francezul zice, pe bună dreptate, că tot ce e excesiv alunecă pînă la urmă în derizoriu. Un motiv în plus pentru o motivare solidă, în aşa fel încît eticheta însăşi să nu se banalizeze, ci să aibă în continuare greutatea unui stigmat.

*

Dacă în privinţa "antisemitismului" atribuit lui Paul Goma părerile noastre concordă în bună măsură, în alte privinţe punctele noastre de vedere se deosebesc. Nu e intenţia mea ca în aceste rînduri să polemizez cu Ovidiu Pecican, dar peste o chestiune de principiu nu pot totuşi să trec. Şi anume peste faptul că vina pentru genocidul la care a fost supusă populaţia evreiască a Europei în timpul ultimului război mondial nu e o vină colectivă, ci una individuală. De aceea subliniez din nou şi cît se poate de apăsat afirmaţia, pe care Ovidiu Pecican o contestă, că "... nu românii din Basarabia sînt răspunzători de uciderea în masă a evreilor ce erau deportaţi în Transnistria". Şi repet şi subliniez: pentru mine, într-adevăr, "Asta e dincolo de orice discuţie". De asemenea, resping hotărît ideea din comentariul ce însoţeşte acest citat: "Din păcate, însă", scrie Ovidiu Pecican, "nimic nu este, aproape niciodată, dincolo de orice discuţie". Ba da, tocmai asta e în afara oricărei discuţii, fiind un lucru unanim acceptat. Şi anume că o vină, indiferent de ce natură, e întotdeauna individuală şi niciodată colectivă. E de altfel şi un principiu de drept. Care de altfel a fost aplicat în procesele intentate celor vinovaţi de crime împotriva umanităţii, începînd cu procesele de la Nürnberg.

Astfel, pentru ceea ce s-a întîmplat între 1941 şi 1944 în Bucovina, în nordul Moldovei, în Basarabia şi în Transnistria, pentru uciderea a circa 250.000 de civili − poate mai mulţi, poate mai puţini, nu ştim − numai pentru "vina" de a se fi născut evrei, vinovaţi sînt cei ce au ordonat şi cei ce au executat masacrul. Ei şi nimeni altcineva. Unii dintre ei au fost judecaţi şi condamnaţi, alţii nu. Dar vinovaţi, ei şi numai ei sînt.

Argumentele aduse de Ovidiu Pecican în sprijinul afirmaţiei sale, că nimic nu e dincolo de orice discuţie − şi anume că în Basarabia au avut loc două pogromuri, în 1903 şi 1905, că după 1918 în Basarabia s-au înregistrat discriminări semnificative, că agenţi antisemiţi incitau la ură şi încercau să provoace tulburări, că în 1927 actorii evrei au fost obligaţi să părăsească Teatrul Naţional din Chişinău, că în 1930 au avut loc violenţe antisemite la Soroca şi Bălţi − toate aceste exemple nu sînt la obiect. Fiindcă e vorba de cu totul altceva.

Despre ce anume? Foarte în rezumat. Atunci cînd armatele române şi germane au ocupat în iunie 1941 în Basarabia, au fost "prinşi" acolo probabil circa 100.000-150.000 de evrei. După un an şi cîteva luni, în septembrie 1942, în Basarabia se mai găseau circa 150-200 de evrei, care fuseseră exceptaţi în mod individual de la deportare deoarece activitatea economică ar fi avut serios de suferit. Asta a însemnat punerea în aplicare a ordinului mareşalului (pe atunci încă generalul) Antonescu ca "terenul să fie curăţat de elemente iudeo-bolşevice". Fireşte, ordinul mareşalului a fost executat de militari. Care-l primiseră. "Basarabenii lui Goma" au avut de jucat doar roluri secundare, de figuranţi, dacă vrem. Chiar dacă pe ici, pe colo au dat o mînă de ajutor la "curăţarea terenului", aportul lor la "reuşita" operaţiei a fost totuşi derizoriu, nedepăşind probabil 1% din totalul victimelor.

De altfel, îndeplinirea ordinului era o treaba serioasă, pe care nici un militar n-ar fi lăsat-o în seama unor civili.

De ce probabil "numai" 1% şi nu mai mult? Campania în urma căreia trupele româno-germane au recucerit teritoriile cedate cu un an în urmă Uniunii Sovietice a fost extrem de rapidă, ea a durat nu mai mult de cîteva săptămîni. De aceea puţini evrei s-au putut evacua, iar mulţi dintre cei ce apucaseră să se evacueze, mergînd pe jos în urma căruţelor în care-şi puseseră parte din avut, au fost prinşi din urmă de unităţi militare în parte motorizate, cărora le-a reuşit să acopere distanţa dintre Tighina şi Cetatea Albă, de pildă, în circa trei zile. În timp ce unităţile militare înaintau rapid spre răsărit, în spatele lor terenul rămînea "curăţat de elemente iudeo-bolşevice", aşa cum cerea ordinul lui Antonescu. Parte din evreii aflaţi în localităţile mai mici erau adunaţi în ghetourile ce se constituiau în oraşele mai mari, parte din ei erau ucişi la faţa locului, întrucît ducerea lor în ghetouri nu se putea organiza sau pentru simplul motiv că soluţia lichidării imediate era mai la îndemînă. În jumătatea de nord a Basarabiei au acţionat trupe şi germane şi române, în jumătatea de sud, numai române. Tot aşa se împarte desigur şi responsabilitatea pentru această parte a genocidului. Dacă se ţine seamă de numărul populaţiei evreieşti din Basarabia dinaintea începerii ostilităţilor, o cifră de peste 200.000 de suflete, şi de numărul celor care au fost deportaţi în Transnistria în 1941 şi 1942, operaţie în urma căreia în toată provincia rămăseseră mai puţin de 200 evrei, adică circa 60.000 de suflete, şi dacă sînt socotiţi aici şi un număr oarecare de evrei care au reuşit să se salveze, refugiindu-se în interiorul Uniunii Sovietice − un număr greu de apreciat, dar în orice caz nu prea ridicat, dată fiind rapiditatea înaintării trupelor germano-române − "lipsesc", "au dispărut" cîteva zeci de mii de persoane. Poate chiar 100.000, poate mai mult − e greu de apreciat. Dar cîteva zeci de mii, cu siguranţă. Acesta pare să fie numărul evreilor ucişi în timpul campaniei militare, în cadrul operaţiei de "curăţare a terenului" ordonate de Antonescu.

Cîţi dintre ei vor fi fost ucişi de "basarabenii lui Goma", nu ştim. Poate cîteva sute, poate o mie, chiar. Evreii din localităţile mici erau adunaţi, după care fie că erau duşi spre ghetouri, fie că erau duşi, şi probabil de cele mai multe ori, spre cîte o pădure de la marginea localităţii, unde erau împuşcaţi. De îndepărtarea cadavrelor, de regulă prin îngropare, se ocupau desigur "basarabenii lui Goma".

Chiar dacă aceşti localnici se duceau la casele evreilor cu gîndul să jefuiască, mînaţi aşadar de porniri pogromiste, ei nu mai găseau acolo pe nimeni, întrucît locatarii fuseseră deja evacuaţi de militari şi poate chiar executaţi. Deci chiar să fi vrut, nu mai aveau pe cine ucide.

Dată fiind deplasarea rapidă a frontului, operaţia de "curăţare a terenului" trebuia executată la fel de rapid. Civilii nu puteau răspunde desigur acestei cerinţe, de aceea operaţia a fost executată de militari. Iar localnicii, civilii îndeplineau doar funcţii secundare. De pildă, îi depistau, prindeau şi predau pe fugari.

Mai trebuie amintit aici un lucru. În momentul declanşării campaniei militare în răsărit şi a operaţiei de "curăţare a terenului", au fost organizate şi trimise înaintea frontului grupe speciale, formate din militari din serviciile de informaţii, care aveau misiunea de a "pregăti" populaţia civilă din Bucovina de Nord şi Basarabia în vederea operaţiei de "curăţare a terenului". În aşa fel încît ea să decurgă cît mai bine. Prin această acţiune, în fond de diversiune, se urmărea ca localnicii să nu se opună operaţiei, să nu-i ascundă pe evrei, ci dimpotrivă, să-i denunţe, să-i predea autorităţilor, contribuind astfel la buna desfăşurare a operaţiei. Probabil că strategii operaţiei de "curăţare a terenului" au considerat acţiunea importantă, de vreme ce pentru îndeplinirea ei au trimis în spatele frontului inamic, într-o misiune periculoasă, riscantă, personal calificat în materie de spionaj şi diversiune.

Un detaliu mi se pare demn de reţinut. În mărturiile pe care mi le-au încredinţat, supravieţuitorii genocidului nu se referă aproape deloc la suferinţe îndurate din partea populaţiei ne-evreieşti. Mai mult, unii dintre ei ţin să scoată în evidenţă ajutorul pe care l-au primit într-o formă sau alta de la oameni de omenie − o omenie care uneori era interesată, dar alteori nu. Cei mai mulţi subliniază relaţiile de bună vecinătate avute pînă în momentul în care a fost ordonată deportarea, moment în care atitudinea populaţiei ne-evreieşti faţă de evrei s-a schimbat brusc. Probabil, cred eu, ca efect al deciziilor autorităţii de stat. După ce au fost evacuaţi de militari sau jandarmi din locuinţe, acestea, rămase goale, au fost jefuite de localnici. Însă nici unul nu-şi aminteşte să fi avut loc vreun pogrom.)

(Studii recente au pus în evidenţă un fenomen curios. În momentul în care autoritatea de stat se abate ea însăşi de la normele etice ori de la cele de drept, cetăţeanul de rînd se simte la rîndul lui eliberat de obligaţia de a respecta aceleaşi norme etice ori de drept. Cu alte cuvinte, pentru cetăţeanul de rînd are loc un transfer de responsabilitate de la el la autoritatea de stat, în urma căruia crimele nu mai sînt considerate delicte, la fel nici jafurile, violurile etc. Sub "protecţia" puterii de stat, care în mintea lui preia în totalitate responsabilitatea, cetăţeanul de rînd îşi poate permite acum să comită fapte pe care înainte le considera ruşinoase, nedemne etc.)

http://193.226.7.140/~leonardo/n03/Solacolu1.htm