ORDINE/SECTE

Rezumarea primului mesaj :

Misterele cavalerilor templieri

Ordinul Templului, numit la inceput Ordinul religios si militar al Templului din Ierusalim, se situeaza intre realitate si mit. Cavalerii templieri, calugari si ostasi in acelasi timp, discipoli spirituali ai Sfantului Bernard, abatele manastirii Clairvaux, eroi ai Cruciadelor, intemeietori de cetati, constructori de catedrale, diplomati si bancheri, au marcat spiritualitatea crestina pana in epoca noastra.

Istoria Templierilor incepe la mai putin de doua decenii dupa prima cruciada (1096-1099), lansata de Papa Urban al II-lea pentru eliberarea Sfantului Mormant si izbavirea crestinatatii rasaritene cazuta sub stapanire islamica.
In 1118, noua cavaleri francezi s-au stabilit la Ierusalim, locul de intalnire a celor trei religii monoteiste: iudaica, crestina si musulmana. Botezati la inceput „Sarmanii Cavaleri ai lui Hristos”, cei noua cavaleri fondatori ai Ordinului au fost: Hugues de Payns, André de Montbard, Payen de Montdidier, Geoffroy de Saint-Omer, Archambaud de Saint-Amand, Geoffroy Bisol, Goudemar, Rossal si Hugues de Champagne.
Oficial, cavalerii venisera sa ocroteasca drumul pelerinilor, tot mai numerosi, porniti spre Sfantul Mormant, dar se pare ca aveau si o misiune secreta, incredintata lor de Sfantul Bernard, staretul manastirii Clairvaux, a carui manastire se afla chiar pe mosia contelui Hugues de Champagne, pe atunci o feuda independenta de coroana Frantei.
Cei noua nu s-au indreptat direct spre Ierusalim, ci s-au oprit mai intai la Efes, oras al carui prim propovaduitor si episcop fusese Sfantul Apostol Ioan, iar pe atunci era pastorit de mitropolitul Theocletes. Sub obladuirea lui, cavalerii s-au calugarit.

Cresterea puterii templiere

Dupa ce si-au stabilit sediul in apropierea Templului din Ierusalim - distrus de imparatul roman Titus in anul 70 - cei noua cavaleri au disparut vreme de noua ani, timp in care se poate presupune ca au luat contact cu celelalte religii inconjuratoare, sau chiar cu unele curente mistice mult mai indepartate, deoarece insemnele lor, sapate in piatra catedralelor gotice, sugereaza cunoasterea Vedelor indiene. Templierii si-au ales locul pentru sediul lor pe culmile muntelui Moriah pentru ca acolo se afla o stanca, loc simbolic ce uneste combatantii celor trei religii monoteiste. Pe aceasta piatra ar fi trebuit sa se desfasoare sacrificiul lui Avraam, pentru crestini o prefigurare a jertfei lui Hristos; tot aici Solomon, regele iudeilor, a cladit Templul; si tot din acest loc, conform islamului, profetul Mahomed, venit sa se reculeaga, a fost inaltat la cer de catre Alah.
La intoarcerea in Ierusalim, cavalerii-calugari nu mai erau noua, ci trei sute si se aflau in fruntea unei armate de trei mii de oameni. Printre acestia se numarau fosti talhari la drumul mare, pacatosi, excomunicati, oameni care incercau sa-si redobandeasca in lupta cu necredinciosii iertarea lui Dumnezeu si reintegrarea sociala.
In 1128, un Conclav general al Bisericii Catolice s-a reunit la Troyes, capitala feudei lui Hugues de Champagne, pentru a recunoaste Ordinul si a-i da o Constitutie. In toata istoria cavaleriei europene nu exista o solemnitate similara. Templierilor le-au fost asigurate o seama de privilegii lumesti substantiale. Nu plateau impozite, dar puteau percepe impozite de pe mosiile lor. Nu erau supusi nici unei autoritati judiciare, ci aveau propriile lor tribunale. Aveau o ierarhie proprie, fara a mai da nici un fel de socoteala episcopilor, cardinalilor si nici macar papei, in ceea ce priveste alegerea demnitarilor Ordinului. Gratie acestor avantaje, Templierii au devenit in scurta vreme nespus de puternici si au agonisit o avere imensa. O jumatate de secol mai tarziu, ei posedau, pe langa sediul principal de la Ierusalim, numeroase alte Comanderii in Antiohia, la Tripoli, in Franta, Anglia, Scotia, Portugalia, Spania si Ungaria. Se pare ca ar fi ajuns si in Transilvania, unde ruinele uneia din asezarile lor ar fi dainuit multa vreme in preajma minelor aurifere din Muntii Abrudului.
Templierii au inventat scrisorile de credit, devenind bancheri de incredere si numarand printre clientii lor capete incoronate, inclusiv pe regele Frantei.

Vineri, 13

La moartea celui de-al douazecilea Mare Maestru, templierii s-au retras in Cipru, ducand cu ei le beaucéant, alcatuit din romburi albe si negre, simbol al bivalentei. In 1307, Jacques de Molay, cel de-al douazeci si doilea Mare Maestru, a hotarat sa paraseasca sediul insular provizoriu si sa se instaleze la Paris, in maretul lacas pe care Templierii si-l ridicasera in cartierul Marais.
Ordinul avea deja un imens tezaur din aur, intr-o vreme in care pe tot intinsul lumii cunoscute atunci metalul pretios era destul de rar. Dar nu atat averea, cat mai ales zvonul ca Ordinul Templier ar avea doua fete, ca ar fi ascuns inca de la bun inceput un scop tainic, anumite „secrete”, a provocat pofta si invidia dusmanilor sai.
Credinta ca Templierii aveau ritualuri neobisnuite exista inca de la inceputurile Ordinului, dar fiind forta cea mai puternica si mai respectata a crestinatatii, au fost aproape imuni la speculatii. Chiar secretul ritualurilor a oferit un motiv excelent pentru ca falsele acuzatii sa para credibile.
La vremea respectiva, in Franta domnea Filip cel Frumos, un suveran vesnic aflat in cautare de bani, dator cu sume mari catre vistieria Ordinului. Templierii ii imprumutasera regelui banii pentru zestrea fiicei sale si Templul din Paris ii asigurase regelui un refugiu de cateva zile, cand o rascoala a parizienilor scapase de sub control.
Intr-o zi de vineri, 13 octombrie 1307, a inceput in toata Franta o uriasa razie poruncita de rege si condusa de Nogaret Guillaume, primul jurist si sfetnic al regelui. Nogaret trimisese ordine sigilate tuturor senesalilor din Franta cu trei saptamani inainte de 13 octombrie, cu instructiuni clare ca nu trebuie deschise inainte de 12 octombrie.
Inchizitiei i s-au dat ordine sa stoarca marturisiri si chiar sa foloseasca tortura pentru a atinge acest obiectiv. Un templier a fost dus in fata Curtii ca sa marturiseasca, tinand in maini o cutie care continea oasele innegrite care i s-au desprins de la picioare in timp ce acestea ii erau arse.
Inca din primele zile, numerosi Templieri au pierit sub tortura, refuzand sa deconspire locul in care era ascuns tezaurul Ordinului, o comoara a carei taina a ramas ascunsa pentru totdeauna.
Procesul Templierilor a durat sapte ani, cu toate ca sentinta era cunoscuta dinainte. Papa Clement al V-lea, instalat de Filip cel Frumos la Avignon, a excomunicat Ordinul, iar bunurile sale lumesti, cele care au putut fi confiscate, au fost atribuite Ordinului de Malta, acesta cunoscand de atunci inainte o mare putere si inflorire.

Ceremonia macabra

La 18 martie 1314, in capitala Frantei a avut loc o macabra ceremonie: arderea pe rug a Marelui Maestru Jacques de Molay, impreuna cu un companion al sau, Geoffroy de Charnay. Pe drumul spre rug, Jacques de Molay s-a dezbracat de toate hainele, gestul sau avand un anume inteles: vesmintele Ordinului Templier nu trebuiau date prada focului, ele fiind fara pata si fara vina.
Executia s-a desfasurat pe Insula Iudeilor, loc in care mai multi evrei fusesera arsi pe rug, dupa ce Nogaret le-a inventat mai multe procese masluite si le-a confiscat averile. Pentru ca supliciul sa dureze cat mai mult, cei doi au fost arsi incet, la un foc mistuitor. Mai intai le-au fost arse picioarele, apoi organele genitale. De la fereastra palatului sau regal, Filip cel Frumos a urmarit sinistrul oficiu.
Martorii oculari au sustinut ca Jacques de Molay i-a chemat in fata judecatii lui Dumnezeu pe Clement al V-lea si Filip cel Frumos, dandu-le si termene limita: patruzeci de zile pentru Papa si cel mult un an pentru rege. Patruzeci de zile mai tarziu, Clement al V-lea murea pe neasteptate, in mari dureri, provocate se pare de piatra la rinichi. Filip cel Frumos a murit in acelasi an, pe 29 noiembrie, coltii unui mistret rasturnandu-l din sa, o moarte considerata umilitoare la acea vreme.
Persecutiile din Franta n-au putut distruge in intregime Ordinul Templier. O parte din flota templiera se afla in portul La Rochelle, de unde templierii s-au indreptat spre Scotia, Portugalia si un tinut indepartat caruia ii spuneau La Merica. La scurta vreme, in toata Franta au inceput sa apara Militii cavaleresti si Ordine noi, care si-au manifestat discret apartenenta templiera. Numeroase societati oculte contemporane, confundand adesea aparenta cu esenta, ii revendica mostenirea, de cele mai multe ori fara nici un fel de justificare.

Marele Maestru si giulgiul de la Torino

Marele Maestru Jacques de Molay (in imagine) a fost torturat sub directa supraveghere a Marelui Inchizitor al Frantei, Guillaume Imbert. Molay a fost biciuit cu bice pentru cai, avand la capete bile de metal, dupa care a fost crucificat dupa modelul oferit de crucificarea lui Isus. Marele Maestru a cedat torturii si a marturisit crime pe care nu le-a comis, desi a retractat imediat dupa aceea. Se pastreaza o confesiune a lui Molay in care acesta marturiseste ca l-a negat pe Iisus si crucea, dar nega cu vehementa celelalte acuzatii. Se pare ca giulgiul in care a fost infasurat dupa crucificare este celebrul „Giulgiu de la Torino”. Datarea cu carbon a giulgiului a demonstrat ca acesta nu poate fi mai vechi de 1260 de ani, ceea ce exclude posibilitatea ca el sa-l fi acoperit pe Hristos. In mod ciudat, rezultatele datarilor cu carbon au fost date publicitatii intr-o zi de 13 octombrie. „Imaginea pe care lumea crestina a invatat sa o iubeasca drept fata Domnului este de fapt fata unui om torturat si ucis in numele Domnului, nu de catre romani, ci de un rege francez avid de bani, ajutat de biserica romano-catolica”, afirma Christopher Knight si Robert Lomas.

Acuzati de sodomie!

Principalele acuzatii care au fost aduse Templierilor, fabricate din marturia unui ex-templier, Squin de Flexian, erau urmatoarele: in momentul in care erau admisi, templierii jurau sa nu paraseasca Ordinul si sa-i apere interesele prin orice mijloace, bune sau rele; liderii Ordinului erau in alianta secreta cu sarazinii si aveau o credinta mai degraba islamica decat crestina, fiecare novice trebuind sa scuipe si sa calce pe cruce. Aceeasi conducatori erau acuzati de erezie, cruzime si profanari; se zicea ca ucid orice novice care incearca sa paraseasca Ordinul si ca le indemnau pe femeile insarcinate cu ei sa faca avort si sa-si ucida in secret copiii nou-nascuti. Inchizitorii sustineau ca nici un viciu sau crima, comise in beneficiul Ordinului, nu era considerat pacat de catre Templieri, ca acestia erau dependenti de cele mai infame excese de desfranare, ca dispretuiesc autoritatea Papei, autoritatea Bisericii si cele sfinte, mai ales penitenta si spovedania si ca multe statui ale Ordinului erau nelegiuite, profane si contrare crestinismului. Templierii au mai fost acuzati de sodomie, deoarece emblema lor infatisa doi calareti pe un singur cal, pacat pe care, oricat au fost torturati, acuzatii nu l-au recunoscut. Ei pretextau ca cei doi stand in sa ar fi fost doar un simbol al modestiei traiului lor. In realitate, era vorba de o alegorie a dublului aspect, esoteric si exoterix, al spiritualitatii templiere.

Adevarata misiune a Templierilor

Templierii sunt cel mai faimos ordin de calugari razboinici crestini care a existat in lumea medievala sau in orice alta perioada. Timp de aproape 200 de ani, Templierii au fost mai puternici decat regii. Existenta controversata a Ordinului si moartea spectaculoasa a acestuia au contribuit la crearea unui aure legendare in jurul lui. Aparitia lor misterioasa, hotiile imense care le-au fost atribuite, influenta si decaderea brusca si totala din gratii, pe 13 octombrie 1307, toate acestea au ramas subiecte de dezbatere si speculatie.
Potrivit traditiei, regele Baldwin al II-lea al Ierusalimului a ajutat Ordinul imediat dupa constituirea acestuia, asigurand cavalerilor locuinte in partea estica a palatului care se invecina cu fosta moschee Al-Aqsa, situat pe locul Templului lui Solomon. Exista istorici care sustin ca adevarata misiune a Templierilor nu era aceea de a asigura protectie fluxului crescut de pelerini, care calatoreau intre portul de coasta Jaffa si Ierusalim. „Adevarata sarcina a celor noua cavaleri era sa realizeze o cercetare in zona pentru a obtine relicve si manuscrise, care contineau esenta traditiilor secrete ale iudaismului si Egiptului antic, unele dintre ele datand din vremea lui Moise”, sustine istoricul francez Gaetan Delaforge. Mai multi arheologi sustin ca Templierii au facut sapaturi sub ruinele Templului, cautand ceva misterios. Unii autori au speculat ca poate au cautat comorile pierdute ale Templului, Sfantul Graal, sau chiar Chivotul Sfant.

Organizarea Ordinului Templier

Cei noua cavaleri initiali nu au vrut sa primeasca noi recruti, dar nevoia de fonduri suplimentare i-a facut sa-si schimbe atitudinea. Noul lor regulament cerea ca membrii noi sa fie intr-o perioada de proba in primul an si le cerea sa faca un juramant de saracie, astfel incat un „frate” nou trebuia sa cedeze intreaga avere Ordinului. Toti candidatii trebuiau sa fie nascuti in urma unei casatorii, sa fie nobili, eliberati de orice juramant si sanatosi. Ordinul nu era format numai din cavaleri. Mai existau doua categorii, in afara fratilor deplini. Prima era cunoscuta drept sergenti si erau recrutati din ceea ce numim astazi clasa muncitoare. Ei erau grajdarii, bucatarii, santinelele si ajutoarele de trupa ale Ordinului. Ca si cavalerii, ei purtau o cruce rosie pe mantie, dar mantia lor era maro inchis si nu alba, ceea ce semnifica lipsa lor de puritate comparativ cu cavalerii Ordinului. Celalalt grup cuprindea clericii care se ingrijeau de necesitatile spirituale ale cavalerilor. Erau singurii membri ai Ordinului care stiau sa scrie si sa citeasca. Uneori, foloseau in scriere coduri foarte complexe. Mantia lor era de culoare verde.


http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=2632

http://www.askmen.ro/Cele_mai_scandaloase_secte_din_lume-a10355.html

http://www.askmen.ro/Cele_mai_scandaloase_secte_din_lume_II-a10396.html

Top 10 lucruri de ştiut despre mormoni

Desigur cã fiecare sistem religios are particularitãţile sale. Mormonii cred în organizarea tripartitã a cerurilor şi multiplicitatea lumilor şi Dumnezeilor. Iatã alte câteva caracteristici bizare ale sectei mormonilor…

• Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă a fost fondată la 6 aprilie 1830, în vestul statului american New York, de Joseph Smith (1805-1844). Smith, considerat de către mormoni profet al lui Dumnezeu, a pretins că Dumnezeu şi Isus Hristos au venit la el în 1820, că i-au ordonat să nu adere la nici o biserică, pentru că toate sunt imperfecte şi incomplete, şi că i-au promis că într-o zi va fi reintrodusă, prin el, biserica adevărată.
  
• Zeciuiala este destul de comunã în multe sisteme de credinţã, dar rareori este obligatorie. Teologia mormonã susţine cã pentru a ajunge cu certitudine în grãdina raiului, este absolut necesarã plata unei cotizaţii. Legea zeciuielii sau contribuţia voluntară a unei persoane cu o zecime din venitul său anual pentru lucrarea Domnului, a fost cunoscută încă din vremurile Vechiului Testament. Avraam i-a plătit zeciuială lui Melhisedec (Geneza 14:17-20).
  
• Una dintre cele mai faimoase învãţãturi interzice consumul de cafea, ţigãri şi droguri, iar consumul de alimente trebuie sã se facã raţional, fãrã excese. Mormonii considerã cã în anul 1833, Dumnezeu i-a revelat lui Joseph Smith o lege a sănătăţii pentru ca noi să ne menţinem trupurile sănătoase şi active. Această lege este cunoscută sub denumirea de Cuvântul de înţelepciune.
  
• Fiecare om a fost înainte de întrupare un spirit într-o existenţã anterioarã. Dupã moarte spiritul se separã de trup şi intrã fie în paradisul spiritelor, fie în închisoarea spiritelor. Lumile acestea existã ca loc de aşteptare pentru a doua venire. Ei mai considerã cã omul a locuit cu Dumnezeu înainte de a veni pe pământ, cã el este Tatăl lui şi vrea ca el să-i devinã asemănător. El l-a trimis aici pentru ca să înveţe cum să facã aceasta, lucru posibil numai prin dragostea infinită şi prin harul lui Isus Hristos.
  
• Mormonii dispun de un profet ale cãrui revelaţii devin dogmã dacã sunt produse când acesta este în exerciţiul funcţiei. Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este condusă prin intermediul revelaţiei primite de profetul în viaţă, care, asemenea lui Moise, Avraam, Petru şi celorlalţi profeţi din vremurile străvechi, primeşte cuvântul lui Dumnezeu (Amos 3:7).
  
• Cartea Mormonilor este o parte a scripturii Bisericii lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmã ale cãrei evenimente coincid temporal cu cele din Biblia iudeo-creştinã, dar se petrec pe continental American. Urmãreşte povestea a douã triburi care au descins din familia lui Levi. La porunca lui Dumnezeu, Levi a condus un grup mic de oameni către continentul american. Acolo, ei au devenit un popor mare, având profeţi printre ei. Cartea este numită după Mormon, unul dintre ultimii dintre aceşti profeţi străvechi. Mesajul principal al Cărţii lui Mormon, în afară de faptul că este o cronică despre oamenii de acolo şi despre profeţii lor, se referă la misiunea lui Isus Hristos şi la prezenţa Sa pentru o perioadă printre oamenii din America după învierea Sa.
  
• Membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă (mormonii) tratează poruncile ca fiind îndrumările lui Dumnezeu în vederea trăirii unei vieţi neprihănite. Membrii Bisericii cred, de asemenea, că din învăţăturile lui Hristos din Noul Testament şi din Cartea lui Mormon este limpede că atunci când ne supunem poruncilor are loc un efect purificator. Supunerea nu are legătură doar cu acţiunile unei persoane, ci şi cu gândurile şi intenţiile sale.
  
• Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă propovăduieşte că viaţa de familie şi căsătoria sunt elementele cheie ale existenţei umane. Viaţa trăită în cadrul căsniciei şi familia oferă oportunitatea de bază necesară dezvoltării sociale şi religioase tuturor acelora care doresc să se perfecţioneze urmând legile şi poruncile divine. Mormonii susţin natura sacră a instituţiei căsătoriei şi a familiei şi cred că aceste instituţii pot să continue prin eternitate. Membrii credincioşi se căsătoresc, nu doar pentru viaţă, ci pentru „timp şi întreaga eternitate”, într-o ceremonie care are loc într-un edificiu special care se numeşte un „templu”. Templele mormone nu sunt biserici obişnuite; fiecare membru sau vizitator poate asista la slujbele normale ale mormonilor, dar numai mormonii credincioşi pot să intre într-un templu.
  
• Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă acceptă următoarele patru cărţi ca lucrări canonice, ca scriptură sfântă: Cartea lui Mormon, Biblia, Doctrină şi legăminte – o colecţie de revelaţii divine şi de explicaţii inspirate, care au fost oferite de Dumnezeu profeţilor Săi începând cu secolul XIX pentru a întemeia şi îndruma Biserica în zilele din urmă şi Perla de mare preţ – o selecţie din revelaţiile, traducerile şi scrierile lui Joseph Smith.
  
• Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă defineşte „preoţia” ca fiind autoritatea de a acţiona în numele lui Dumnezeu. Aceeaşi autoritate care a existat în Biserica originală întemeiată de Isus Hristos există şi în Biserica lui Isus Hristos din ziua de astăzi. Biserica este îndrumată şi condusă prin intermediul acesteia.Toţi bărbaţii membri ai Bisericii, care sunt pregătiţi şi demni, primesc preoţia (posibil de la vârsta de 12 ani în sus) pentru a putea ajuta la conducerea Bisericii şi la slujirea în folosul celorlalţi.
  

Rudele unei femei aflate în comă refuză să-i lase pe medici să administreze sânge din motive religioase. Familia aparţine cultului "Martorii lui Iehova"

A fost masoneria o societate pur ezoterică?
Relaţia dintre francmasonerie şi ezoterism este problematică. Pentru a le descrie, trebuie ca în prealabil să definim însăşi natura instituţiei masonice: este ea, înainte de toate, o instituţie ezoterică, o societate iniţiatică, sau un fel de cenaclu intelectual? În funcţie de loc şi de epocă, masoneria a oferit răspunsuri diferite, iar specialiştii care studiază, din exterior, istoria şi sociologia acestei instituţii nu se pun de acord cu privire la această controversă.

Polisemia cuvântului „ezoterism” pune ea însăşi probleme. Totuşi, se pare că utilizarea sa în cercurile masonice oscilează între două sensuri privilegiate. Pe de o parte, secretul, noţiunea unor cunoştiinţe ascunse pentru a fi decriptate, o învăţătură codificată pentru a se sustrage profanului; pe de altă parte, ezoterismul masonic nu se poate separa de dimensiunea iniţiatică a instituţiei, fiind vorba de o experienţă intimă, o eliberare interioară. În acest sens, ezoterismul masonic se referă mai mult la o gnoză, la cunoştiinţe bazate pe raţiune.

«Pour le public un franc-maçon, Sera toujours un vrai problème...»

În celebra sa definiţie a masoneriei, un ilustru francmason englez de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, William Preston (1742-1818) spune că masoneria este „un sistem particular de morală, învăluit în alegorii şi ilustrat prin simboluri.” Nimeni nu poate contesta faptul că masoneria se foloseşte în mod abundent de imagini şi figuri cărora încearcă să le dea un sens intelectual sau spiritual mai mult sau mai puţin precis. Putem vorbi, în cazul acestor simboluri, de ezoterism? Sursele simbolismului masonic ne-ar putea ajuta în înţelegerea naturii presupusului lor ezoterism. Şi, dacă vorbim de surse, referirea la construcţiile masonice, în special catedralele, este inevitabilă.

Totuşi, nu există nicio mărturie care să susţină supoziţia conform căreia constructorii de catedrale beneficiaseră de o învăţătură de natură ezoterică. Corporaţiile transmiteau secretele meseriei, dar asta nu înseamnă că putem vorbi, sigur, de ezoterism. De asemenea, perceptele morale asociate constructorilor de catedrale nu sunt neapărat rezultatul unei doctrine ezoterice. Simbolismul masonic, în toată diversitatea sa, cu toate conotaţiile ezoterice, poate fi şi o creaţie posterioară constructorilor de catedrale.

În lucrarea Livres de l’architecture, semnată de Philibert De l’Orme în 1648, este creionat un portret al arhitectului ideal, portret care prefigurează imaginea masonilor de secol XVIII: cunoştiinţe de istorie antică şi de arhitectură, dar şi de filosofie, teologie, ştiinţe şi chiar şi medici. Această lucrare este una din multele surse cărora li s-au atribuit, ulterior scrierii sale, un conţinut misic sau chiar iniţiatic fără a fi însă strict legat de simbolismul masonic; este însă vorba de o reinterpretare posterioară, o încercare de a găsi cât mai departe în trecut urme ale masoneriei.



Prima informaţie referitoare în mod direct la masonerie datează din 1744, în nişte versuri imprimate la Paris, în Le Secret des francs-maçons: «Pour le public un franc-maçon / Sera toujours un vrai problème / Qu'il ne saurait résoudre à fond / Qu'en devenant maçon lui-même» .

Am putea vorbi de ezoterism în legătură cu ritualurile de iniţiere, dar natura exactă a acestei experienţe intime este prea puţin cunoscută pentru a trage nişte concluzii pertinente. De aceea, ne este încă greu să definim locul ezoterismului în instituţia masoneriei. Este, sigur, unul dintre componentele universului msaonic, care este însă prea complex din punct de vedere moral şi intelecual pentru a fi rezumat la un singur lucru.

Sfantul Graal se afla in America?
Romanele lui Dan Brown – cele mai multe ajunse best-seller-uri in America – sunt considerate a fi nu doar cele mai vandute, dar si cele mai influente carti ale inceputului de secol XXI. Ingredientele lor – crime, mistere, profetii, indicii enigmatice – au adus in atentia cititorilor de pretutindeni o problematica de care odinioara se interesau doar savantii: secretele si mostenirea Cavalerilor Templieri. Trecand peste faptul ca romanele abunda in erori si mistificari, ceea ce trebuie sa intelegem este ca intr-adevar Templierii au reprezentat unul dintre cele mai controversate ordine calugaresti, cunostintele lor spirituale si bogatiile fabuloase continuand sa fascineze, pana in zilele noastre. O ipoteza de ultima ora, lansata de cei care nu pregeta sa caute legendarul „Potir Sacru” al lui Iisus Hristos, sustine ca, in urma cu aproape 700 de ani, acesti enigmatici cavaleri au ajuns pana pe coastele Americii de Nord...

IEZUITII ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCA. NOTE ISTORICO-CULTURALE
Rugat sa fac unele aprecieri pe aceasta tema*, am primit invitatia fara sa reflectez destul asupra dificultatii de a onora cum se cuvine momentul. Nefiind specialist în domeniu, sînt silit sa ma rezum la chestiuni cu totul generale, sugerînd mai degraba decît analizînd sau explicînd rolul cultural-educativ împlinit de iezuiti în spatiul românesc. Constat acum, dupa ce am parcurs bibliografia minimala asupra temei, ca nici specialistii nu se simt în largul lor cînd se confrunta cu multimea controverselor si disputelor produse de actiunea ordinului respectiv în zona carpato-danubiana, timp de cîteva secole, mai exact, de la 1579, cînd un grup semnificativ de iezuiti a sosit în Transilvania, la invitatia principelui Stefan Bathory.

Prezenta îndelungata a ordinului în cauza pe pamînt transilvan sau în afara acestuia a nascut o vasta literatura, în care se regasesc probleme de permanenta, dar si chestiuni specifice unui moment sau altul. A le studia si defini aici, oricît de sumar, nu e posibil. Cîteva repere, menite sa fixeze un traseu cultural-educativ, se vadesc totusi necesare, mai ales pentru zona intra-carpatina.

Spatiul transilvan a fost teatrul unor confruntari semnificative sub unghi religios, îndeosebi în secolele XVI-XVIII, spre deosebire de zona exterioara lantului carpatin, unde efectele Reformei erau mult mai slabe. Literatura legata de acele confruntari e deja imensa, facînd anevoioasa orice tentativa de a zugravi un tablou complet. Onisifor Ghibu, Stefan Metes, Silviu Dragomir, Z. Padisanu, I. Lupas, N. Iorga sînt numai cîtiva istorici români care s-au ocupat, fie si tangential, de acea problematica.

Chestiunea ordinelor monahale din Transilvania a atras în mod firesc atentia, dat fiind ca acele ordine, nu mai putin de 16, si-au legat intim existenta de zona respectiva, din secolul XI, prin benedictini, pîna în zilele noastre, ultimul val important fiind reprezentat, la 1701, de camalduli 1.

Iezuitii au venit aici, se stie, în plina ofensiva a Reformei, ca reactie la asiduitatile protestante. Spre deosebire de alte ordine calugaresti, ei au excelat în activitati educative, legîndu-si numele indisolubil de cultura locului în care s-au asezat. Devotamentul, disciplina, spiritul de jertfa, eruditia le-au fost apreciate mai totdeauna. „Meritul de a fi readus într-o masura oarecare la viata catolicismul din Transilvania a fost al acestui ordin, care fu adus aici de principele Báthory si sustinut cu multa solicitudine“, spunea un analist al fenomenului, Onisifor Ghibu, atent mai cu seama la creatia didactica a iezuitilor 2.

La 1588, se si luau masuri de expulzare a acestora, ca unii ce jenau sistematic expansiunea protestantismului 3. Tensiunile s-au reactivat dupa aceea mereu, nu o data sub forme conflictuale, într-un spatiu geopolitic si cultural de extrema complexitate. Vointa politica de a se ajunge la o anume uniformizare a existat mai tot timpul, dupa cum ne sugereaza însasi istoria uniatismului 4.

Diploma leopoldina din 19 martie 1701 statua unirea unei parti a românilor ortodocsi cu biserica romano-catolica, în conditii stiute, fara sa rezolve totusi marile probleme cu care populatia majoritara din Transilvania se lupta de atîta timp 5.

A rezultat însa din ea o categorie de clerici mai luminati, dublata de intelectuali gata sa se puna în slujba scolii, a justitiei, a culturii, într-o cadenta ce a stîrnit repede îngrijorari si adversitati. Este de notat ca, initial, decalajul cronologic între scolile de limba latina si cele slavone era foarte mare, pentru a se diminua treptat, pîna la paralelism si sincronie, ca în cazul scolii latino-slavone din Scheii Brasovului (1495) 6. Prestigiul lor va creste cu timpul, alimentînd sperante tainice de recuperare, de aliniere la lumea mai bine plasata geopolitic.

Chiar si istoricii înclinati a privilegia discursul autohton, cu origini neclare, au trebuit sa accepte faptul ca primele institutii scolare demne de acest nume erau creatia unor misionari apuseni, cum s-a întîmplat de altfel peste tot în Europa Est-Centrala. O scoala de limba latina, înfiintata de episcopul Gerhard, era cunoscuta la Cenadul Vechi, pe Mures, înca din anul 1020. Pe la 1179, se crea la Igris (jud. Timis) o abatie pendinte de manastirea burgunda Pontigny, cu biblioteca de resort si clasici latini 7.

Dascali ambulanti faceau opera de catehizare si la Est de Carpati, la începutul secolului XIII, dupa cum rezulta dintr-o misiva a episcopului Grigore al Moldovei catre regele maghiar Bella (1234), motiv pentru care se dadea, peste un an, o bula papala (catre episcopul de Milcovia), menita sa descurajeze activitatea „schismaticilor“.

Scoli cu predare în limba latina se mentioneaza apoi la Baia Mare (1337), Sebes, Siret, Oradea, Bistrita, Medias, episcopii însisi primind la nevoie misiuni didactice, la Arges si Siret de exemplu. Alte scoli „latine“ s-au creat la Testa (1403), Ciucu 8, Reghin, latinitatea însasi a poporului român fiind evocata de italianul Poggio Bracciolini în lucrarea Disceptatione conviviales (1451) 9, de istoricul Flavio Biondo si alti umanisti, între care Enea Silvio Piccolomini (ajuns papa sub numele de Pius II, 1458) e cel mai notabil, alaturi de Antonio Bonfini s.a. 10

Daca secolul XV a stat sub semnul miscarii husite, iar husitismul reverberase pîna în Moldova, determinînd unele reactii de contrapondere, secolul XVI a cunoscut miscari de reforma înca mai ample în lumea catolica, prin lutherani si calvini, cu efecte considerabile în viitor. Ele s-au resimtit mai ales în Transilvania, stimulînd raspunsuri si în sfera didactica.

Ritmul întemeierii de scoli latine, de caracter religios, e semnificativ: Orastie si Turda (1522), Sibiu si Medias, Satu-Mare, Sântimbru, Covasint, ca sa nu amintim decît e.g. primele dintr-o serie ce se va prelungi, semnificativ, si în secolul XVII.

Paralel, apar scoli reformate, precum aceea de la Lipova (1530) sau colegiul din Brasov, unde s-a ilustrat umanistul Johannes Honterus, care a tiparit, de-a lungul acelui secol, cîteva zeci de carti. Lui i se datoreaza si acele Constitutiones Scholae Coronensis , în care se fixau reguli pentru învatamîntul din zona 11.

Concomitent, se publica la Sibiu Catehismul românesc de Filip Moldovanu (1544), ca o reactie desigur la avansul miscarii reformate, în timp ce Sinodul din Trident obliga pe episcopi sa organizeze activitati didactice la sfîrsit de saptamîna, eveniment sincron cu fondarea scolii luterane din Sibiu 12. Peste doi ani, scoala din Brasov beneficia de un nou local si de o biblioteca, iar un an mai tîrziu lua fiinta o scoala calvina la Timisoara. Una de limba latina aparea la Beius, urmata de alta la Tîrgu-Mures.

Sinodul anual de la Tîrnovia hotara (1560) ca în fiecare parohie catolica sa existe scoala si învatator, iar peste trei ani se întemeia, la Cotnari, din initiativa lui Despot-Voda, Schola Latina , unde a fost adus sa predea umanistul german Johannes Sommer 13. Se urmarea nu numai o buna instructie teologica, dar si combaterea unui protestantism în plina expansiune.

O semnificatie aparte se degaja, sub acest unghi, din crearea colegiului de la Cluj, prin decizie dietala (1565), institutie ce avea sa joace un rol aparte din punct de vedere educativ si cultural. Tot acolo, din initiativa principelui Stefan Bathory, ia fiinta o universitate (cu facultatile de filozofie, teologie, drept), condusa de Antonio Posserino (1580) 14.

Sensul unor asemenea creatii era ascendent, însa istoria lor se vadea plina de convulsii, ezitari, contradictii, în acord poate cu regula pe care Toynbee o deducea din istorie, anume ca aceasta se desfasoara mereu între actiune si reactiune, challenge and response . Mai fiecare unitate scolara din zona comporta o asemenea istorie, a carei baza documentara e deja imensa.

Înfiintarea unui colegiu piarist la Sighet, în 1730, era un mijloc de a combate influenta Scolii reformate unguresti care data din secolul anterior 15. La fel s-a întîmplat si în Baia Mare, unde scoala reformata a fost data în seama iezuitilor, înca la 1673, pentru ca dupa un secol sa fie preluata de calugarii minoriti 16. Iezuitii s-au ocupat si de liceul din Satu-Mare, fondat la 1604, pîna la desfiintarea ordinului 17.

Maria Tereza, se stie, a creat un „fond de studii“ cu destinatie didactica, folosindu-se de calugari iezuiti pentru a-l pune în valoare 18. Documentele reflecta adesea existenta unor conflicte de jurisdictie între unele ordine si Societatea lui Isus, conflicte din care au rezultat distorsiuni imagologice cu ample reverberatii 19.

Timpul impune însa raspunsuri mai senine. Pîna si interpretarile de tip rationalist recunosc, adesea, ca „ordinul iezuit s-a dezvoltat pe o cale cu multe date pozitive, în primul rînd prin fapte de cultura“ 20.

S-a descoperit, nu o data, în acest spirit, „incontestabilul geniu al Bisericii Romano-Catolice de a forma oameni, de a ciopli caractere , de a scoate din copii de cea mai modesta extractie sociala, dar exceptional dotati, «printi» ai Bisericii, stiintei si culturii“ 21. Este tocmai spiritul despre care s-a spus ca, „asa cum pe vremea lui Stefan cel Mare, ogiva gotica si contraforturile catedralelor occidentale s-au îmbinat în arta bizantina, spre a da «stilul moldovenesc», la fel s-au adunat elementele amintite spre a da, peste munti, «Scoala Ardeleana»“ 22.

Pe aceasta cale, tinerii din Transilvania au putut „descoperi Occidentul“ cu un secol înaintea lui Dinicu Golescu, profitînd anume de ethosul si de sistemul educativ pus la lucru de dascali eminenti, între care unii se recunosc la vîrful culturii române, daca se poate spune asa, cu gîndul la Inocentiu Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai-Deleanu, Simion Barnutiu, Timotei Cipariu, Titu Maiorescu, Ovidiu Densusianu, o eminenta pleiada de carturari si pedagogi ce au marcat deopotriva cultura si istoria noastra moderna 23.

Istoricii admit azi ca lumea medievala, cu sistemul ei axiologic si spiritul ei piramidal ( homo hierarchicus la Dumont) a fost mult timp rau înteleasa, mai ales sub impact iluminist si ca efect al campaniei anticlericale impuse de Revolutia franceza. Se recunoaste mai deschis nevoia de a regîndi ansamblul istoriei sub latura dimensiunii spirituale, a redescoperirii interioritatii, ca replica la excesul holist, adus de stiinta, de ispita „cosmica“ 24.

S-a remarcat deja ca în pofida unor contexte istorice nefavorabile, Europa Centro-Rasariteana a fost mai sensibila la valorile spirituale în secolul XVIII si mai tîrziu, pe cînd lumea apuseana era acaparata (nicicînd exclusiv însa) de rationalism 25. Interesul pentru subiect, reabilitarea povestirii si a mitului (Eliade, Lévinas, Morin etc.) indica, în partea secunda a secolului XX, un respect pentru persoana, atenuat în timp, respect ce putea conferi, numai el, sens multiplicitatii 26.

Revenind la tema noastra, pentru a încheia, trebuie spus ca ordinul iezuitilor si-a asumat un rol aproape fara echivalent în istoria difuziunii crestinismului si ca „ubicuitatea“ lui a stîrnit reactii ostile mai peste tot, în spatiul de origine ca si în zonele de reverberatie a „companiei“, oriunde valurile Reformei s-au vazut contracarate de misionarii ordinului 27. Francis Bacon avea temei desigur sa aprecieze superlativ opera iezuitilor, mai cu seama în sfera educatiei si a culturii, acolo, tocmai, unde „provocarile“ la adresa traditiei se vadeau mai puternice.

O concluzie s-ar putea trage, în ansamblu, una mereu valabila: la boli grave, leacuri pe masura. Asa va fi gîndit Ignatiu de Loyola atunci cînd s-a decis sa se opuna cu toata energia tavalugului reformist. Ironiile pascaliene din Lettres provinciales denota mai curînd o subestimare polemica a gravitatii pericolului ce pîndea lumea, lumea apuseana mai ales, sub unghiul disolutiei aduse de noii competitori ai „puterii spirituale“ 28.

Aceasta mostenire poate fi apreciata mai bine azi, în lumina adevarurilor revelate si a dimensiunii scoase în evidenta de antropologia crestina 29. Dar ea trebuie pusa în valoare si cu instrumentele istoriografiei, dupa cum ne îndreptatesc sa credem studiile întreprinse în ultimul timp de H. Boemer, Emil Dumea, Teresa Ferro, Iosif Gabor, Hubert Jedin, André Jobert, Radu Mârza, Lucian Peris, I. Rus, Ernst Christoph Suttner, pentru a nu aminti, iarasi, decît aceste nume dintr-o suita semnificativa.

Asemenea abordari erau de nesesizat pe timpul cînd Stefan Bârsanescu, un venerabil istoric al pedagogiei, îsi schita programul de recuperare a „paginilor (înca) nescrise“ 30. Aceste pagini se scriu acum, cu mai multa libertate de spirit si cu un plus de metoda, dupa cum e firesc, „orizontul de asteptare“ fiind, el însusi, unul diferit de acela care a stimulat confruntarile din alte secole.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/ZUBdec5.htm

Ce citesti?


Misterele Templierilor

ORGANIZAŢII SECRETE RELIGIOASE
ORDINUL CAVALERILOR DE MALTA
„Cavalerii de Malta reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale „Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admişi doar cei care au deja un anumit grad de iniţiere ocultă). Ei au o Constituţie proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale, în care rolul de conducător „oficial” îl va avea probabil Papa (bineînţeles că Papa este o persoană cu un grad înalt în masonerie, care face însă jocul şefilor săi francmasoni care rămân „în umbră”). Şeful lor este ales pe viaţă, cu aprobarea Papei, iar toţi membrii „Cavalerilor de Malta” jură supunere Papei” (1).
De fapt, Cavalerii de Malta sunt urmaşii Ordinului militaro-călugăresc „Ospitalierii” sau „Ioaniţii”, care acţionau în Ierusalim odată cu cruciadele, alături de Templieri. Acest ordin şi-a continuat activitatea până în zilele noastre. Principiile şi acţiunile lor îi demască drept una din cele mai puternice grupări oculte supra-naţionale care acţionează în spatele scenei politice şi financiare mondiale…
În anul 1048, un grup de negustori din republica italiană Amalfi primise aprobarea să construiască o biserică, o mănăstire şi un spital la Ierusalim pentru a se îngriji de pelerini. În jurul acestora s-a fomat o adevărată comunitate monastică, cunoscută sub numele de „Ospitalieri” şi care, prin bula papală din 1113 a fost recunoscută şi a primit privilegiul de a-şi alege conducătorii şi a-şi desfăşura activitatea independent de orice autoritate laică sau religioasă. Din acel moment şi-au luat numele de „Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim”, din care făceau parte militari şi călugări (cam ciudată amestecătură având în vedere caracterul religios!), şi care depuneau un triplu jurămînt: de sărăcie, de castitate şi supunere.
În anul 1291, după victoriile musulmanilor împotriva cruciaţilor, cavalerii Ordinului, proveniţi din toate ţările Europei, dar numai din familii nobile (averea nobililor revenea la moartea acestora Ordinului), se refugiază în Cipru, apoi în Insula Rhodos unde pun bazele unei puternice forţe navale care va băga spaimă în musulmani. Sultanul Soleiman Magnificul atacă Rhodosul în anul 1522. După o rezistenţă eroică de 6 luni, cavalerii sunt înfrânţi. Supravieţuitorii părăsesc insula şi străbat toată Europa. La 1530, împăratul Carol Quintul, cu aparobarea papei Clement al VII-lea, le oferă Insula Malta, de unde, în anul 1798 Napoleaon Bonaparte îi împrăştie în cele patru puncte cardinale. Urmează anul 1834 când Ordinul se stabileşte definitiv în Roma, unde primesc Villa Malta şi Palatul Malta, care devin teritorii malteze în statul italian, pe care le deţin şi în zilele noastre.
„Conform propriilor stastistici, Ordinul de Malta numără astăzi 12.500 de „cavaleri”, cărora li se adaugă 80.000 de voluntari. Să nu vă imaginaţi cumva că în cazul lor ar îndrăzni cineva să considere voluntariatul ca fiind trafic de fiinţe umane sau exploatate.De pe un site de prezentare al Ordinului, aflăm chiar că există doar 38 de „cavaleri” de Malta în adevăratul sens al cuvântului. Mai precis, doar 38 dintre ei au depus ca şi în vechime cele trei jurăminte: de castitate, de sărăcie şi de supunere. Restul sunt persoane aflate foarte departe de aceste valori şi, desigur, serios implicate în politică sau afaceri. Despre aceştia trebuie spus faptul că ei nu depun decât jurământul de obedienţă totală faţă de Ordin. Ţinând cont de poziţiile de putere pe care ei le ocupă în societate, un astfel de jurământ îi transformă în instrumente ale unor interese străine de cele ale popoarelor sau statelor pe care ar trebui să le reprezinte” (2).
Ordinul Suveran de Malta constituie un caz particular în ceea ce privesc relaţiile diplomatice. Din anul 1834 îşi are sediul la Roma, dar după ce a pierdut insula Malta în anul 1798 nu exercită controlul asupra nici unui teritoriu. Datorită faptului că are o ordine juridică proprie: legislaţie, administraţie şi jurisdicţie, îşi menţine personalitatea juridică internaţională. În anii 1953 şi 1966 a stabilit unele înţelegeri cu Sfântul Scaun, ca ordin religios, ceea ce a dus la slăbirea personalităţii sale juridice internaţionale şi nu este recunoscut decât de un număr restrâns de state.
Toţi „Cavalerii de Malta” deţin funcţii politice care le conferă imunitate diplomatică. Astfel ei au acoperire pentru foarte multe din activităţile ilegale în care sunt implicaţi şi se sustrag în felul acesta cercetării autorităţilor statului acolo unde activează.
Un alt motiv pentru care este o organizaţie puternică este faptul că majoritatea membrilor sunt de origine nobilă, având poziţii sociale şi titluri importante. Este o grupare planetară ce include America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia unde a fost înfiinţată în 1973 la Tokyo. Membrii organizaţiei sunt de asemenea membrii CFR, şi ai Comisiei Trilaterale. România a restabilit rejaţiilediplomatice cu Ordinul Suveran de Malta la începutul anului 1991, şi ordinul are un ambasador la Bucureşti.
„Cavalerii de Malta au pus bazele CIA. Allen Dulles şi Bill Donovan, primii directori ai CIA, numiţi chiar „taţii” acestui serviciu de informaţii, erau cavaleri de Malta. La fel stau lucrurile şi cu urmaşii lor: William Casey, director CIA în timpul guvernării Reagan şi John Mc Cone, directorul din timpul guvernului Kennedy” (3).
În istoria mai recentă există nenumărate evenimente, mai mult sau mai puţin cuncoscute opiniei publice, din care reiese orientarea malefică a acestui ordin. William Casey, şeful campaniei politice a lui Ronald Reagan, şeful Comisiei de Securitate a SUA, sprijinit fiind de vice-preşedintele Bush, de Anne Armstrong şi Ronald Reagan, a reuşit să reducă la minimum influenţa Consiliului Consultativ pentru Informaţii Externe al preşedintelui SUA. Pentru ca ei să-şi poată duce la capăt planurile murdare, fără să fie controlaţi ori supravegheaţi de nimeni. A fost pe cale de a pune în aplicare planul de suspendare a Constituţiei, dar a fost demascat împreună cu acoliţii săi. Deşi aceste fapte au fost prezentate în sesiuniule de audieri ale Congresului SUA, întreaga afacere a fost muşamalizată de senatorul de Hawaii, Daniel Inouye, preşedintele comitetului care a cercetat acest caz.
William Wilson, Cavaler de Malta, a fost primul ambasador american la Vatican. Însă el nu avea cum să reprezinte SUA, deoarece jurase credinţă şi loialitate papei. El a fost protagonistul unei afaceri deosebit de dubioase.
După numirea sa ca ambasador pe lângă Sfântul Scaun, a făcut o vizită în Libia şi s-a întâlnit în particular cu preşedintele Ghadafi, care s-a grăbit să emită un comunicat de presă în care afirma că „America a trimis un diplomat, pentru o reconciliere a relaţiilor cu Libia”.Totul era o minciună pe care Departamentul de Stat american a dezminţit-o imediat.
Realitatea: era perioada în care SUA a impus embargo Libiei. Cu toate acestea, cinci concerne petroliere americane continuau afacerile cu Libia înregistrând profituri uriaşe. Vizita lui Wilson a fost susţinerea intereselor acestor companii în faţa autorităţilor libiene. El nu a fost concediat. Mai mult, împreună cu soţia a participat ca invitaţi de onoare la slujba de Paşti de la Vatican, stând alături de George Schultz, un important om politic american, membru CFR, al Corporaţiei Bechtel şi al Clubului Bohemian (Nota K), toate în strânsă legătură cu Cavalerii de Malta. În limbaj diplomatic această atitudine este interpretată ca o aprobare a activităţii sale.
Cavaleri de Malta din armata SUA:
- Alexander Haig – secretar de stat în timpul administraţiei Ronald Reagan, şeful personalului de la Casa Albă în timpul guvernărilor Nixon şi Ford. Între 1974-1979 el a fost comandantul forţelor americane şi NATO în Europa, şi a jucat un rol important în sângeroasele războaie din Vietnam şi Coreea;
- William Westmoreland – general american care a comandat operaţiunile militare în războiul din Vietnam;
- Charles A. Willoughby – nume real Adolf Tscheppe Weidenbach, fost nazist, general în armata americană şi, şeful spionajului în timpul războiului din Coreea.
Şi lista ar putea continua.
Pe lista cavalerilor de Malta se află şi Tony Blair, David Rockefeller, J. D. Hoover – fost director FBI, Giscard d’Estaign – fost preşedinte al Franţei, Juan Carlos – rege al Spaniei, George W. H. Bush şi cântăreţul Frank Sinatra.
Pe lângă Europa, zona mediteraneană şi Africa, principalele sfere de influenţă ale Cavalerilor de Malta se află în America Centrală şi de Sud. Dictatorul Augusto Pinochet (preşedinte al statului Chile până în 1990) şi Juan Peron (ales de trei ori preşedinte al Argentinei şi implicat în adăpostirea criminalilor de război nazişti) erau Cavaleri de Malta.
O serie de nazişti, unii dintre ei declaraţi criminali de război au fost Cavaleri de Malta:
- Reinhard Gehlen – general nazist, şef al serviciilor de spionaj din Germania până în 1968, recrutat de SUA pentru a coordona acţiunile de spionaj din timpul Războiului Rece. După 1945 a primit cea mai înaltă decoraţie a Ordinului Marea Cruce de Merit;
- Heinrich Himmler - nazist bine cunoscut şi criminal de război, comandant al trupelor SS şi al Gestapou-lui;
- Kurt Waldhsim – membru al Wehrmacht-ului (Înaltul Comandament al forţelor armate naziste) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, devenit secretar general al Naţiunilor Unite din 1972 până în 1981 şi preşedinte al Austriei;
- Franz von Papen – nobil, general, cancelar al Germaniei în 1932, ofiţer nazist şi unul dintre personajele cheie care au acţionat în culise făcând posibilă venirea lui Hitler la putere.
În cartea sa „Istoria secretă a iezuiţilor” Edmond Paris afirmă că cel care a scris cartea lui Hitler „Mein Kampf” a fost iezuitul Staempfle. Hitler cel romano-catolic a fost cel care a spus despre romano-catolicul Himmler că a modelat SS-ul după Ordinul Iezuit „Îl pot vedea pe Himmler ca fiind Ignaţiu de Loyala al nostru”, a spus Fuhrerul (4).
Ordinul Cavalerilor de Malta, alături de iezuiţi a fost implicat direct în operaţiunea de scoatere din Europa a naziştilor de rang înalt şi a oamenilor de ştiinţă germani. Mulţi dintre ei au ajuns în America Latină, una din zonele controlate de Ordin, datorită privilegiilor pe care membrii acestui Ordin le au. Mă refer în special la libera lor circulaţie.
Tot acest Ordin a negociat Concordatul între Papă şi Hitler în persoana lui Franz von Papen.

OPUS DEI
„În multele conflicte ce aveau loc în lume, Masoneria juca rolul unui instrument de răzbunare folosit de evrei (legea talionului). Acest lucru a deranjat pe mai mulţi masoni catolici (precum Andre Malroux), care astfel s-au separat de evrei. Pe acest fond, în 1928, în Spania, s-a născut organizaţia secretă Opus Dei…al cărui arhitect a fost preotul de ţară Jose Maria Escriva, care a preluat tot ce aveau mai bun alte organizaţii secrete şi i-a dat o formă bisericească” (5)..
Membrii organizatiei Opus Dei au început să concureze marea finanţă evreiască. În această organizaţie se recrutau doar cei care aveau facultatea de teologie şi încă una, de preferinţă de finanţe, plus doctoratul. Ei formau treapta superioară, a „numerarilor”. Aceştia au salvat Spania şi Vaticanul. Indiferent de scopurile şi planurile unei organizaţii secrete consider că părţile bune din activitatea acesteia trebuiesc scoase în evidenţă.
În 1958 Spania devine membră a Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale. Agenţii acestor două organisme financiare internaţionale în Spania erau membri ai Opus Dei. Şi miniştri spanioli proveneau tor din această organizaţie care, în 1953 devine activă în Europa, America Latină, Africa, Filipine, cu asociaţii puternice în America şi Canada. Prin anii ’90 existau peste 80.000 de „numerari”. În zilele noastre, Opus Dei are membri în ONU şi Parlamentul European, patronează unele instituţii internaţionale, bănci elveţiene şi fundaţii. În România acţionează fundaţia Hans Seidel, adeptă a liniei Huntington! (Nota A).
De reţinut că Opus Dei mai este numită „Masoneria Albă”, iar marea finanţă mondială o numeşte „Mafia Sfântă”. Cică în derâdere…
Anterior a avut loc o separare între sionişti şi iluminişti. Primii sunt masoni evrei (atei) care şi-au propus ca ţel refacerea statului Israel. Iluminiştii sunt masoni englezi (tot atei), care doresc refacerea Imperiului Roman, acum U.E. Dar Imperiul Roman cuprindea şi Iudeea. Tot aşa, U.E. va cuprinde şi Israelul. Shimon Perez a propus ca Ierusalimul să fie declarat „capitala lumii”, iar secretarul general al ONU să fie primar. Pentru a avea controlul asupra maselor, Iluminiştii (masonii europeni) ar dori să unească toate religiile într-o biserică mondială. Sunt pe aceeaşi lungime de undă cu catolicii, care doresc unirea tuturor bisericilor creştine – „o turmă şi un păstor: Papa”.
„Încet-încet, sioniştii se unesc cu iluminiştii în vederea creării unui Guvern mondial, Vaticanul se uneşte cu Ierusalimul în vederea creării bisericii mondiale – în care vor fi incluşi şi palestinienii” -, iar într-un final va apare şi conducătorul unic: Antihrist, „urâciunea pustiirii” pe tronul din Templul lui Solomon” (1).
Planul creării Noii Ordini Mondiale, cu un Guvern mondial, nu este o noutate. În secolul XI, Godefroy a întemeiat ordinul monaho-cavaleresc Stăreţia Sionului, cu reşedinţa într-o veche abaţie de pe muntele Sion. Scopul: refacerea Imperiului Roman a fost ţinut secret. Planul a fost numit merovingian şi, în el au fost cuprinse toate cruciadele aprobate de Vatican. Însă otomanii i-au liniştit pentru multă vreme. De atunci Stăreţia Sionului a devenit şi mai secretă, lucrând în subteran şi stabilind legături strânse cu organizaţiile: Înţelepţii Sionului (a nu se confunda cu Protocoalele), Rozicrucienii (braţul secret al protestantismului), Francmasoneria, liberali, bolşevicii, alte ordine cavalereşti şi Elita Mondială. Emanuel Bădescu va scrie: „De câteva decenii s-a impus ideea ecumenică, poate o răsplată pentru atitudinea Vaticanului faţă de planul merovingian de-a lungul secolelor. La realizarea ei au lucrat şi Masoneria şi cluburile politice selecte, mai mulţi atei decât credincioşi…Prin stabilirea capitalei Uniunii Europene la Strasbourg (veche posesiune merovingiană) cercul istoriei merovingienesc se închide”.

NOTA A - „Linia Huntington” desparte Estul balcanic de Vestul Civilizat şi trece pe limita Carpatica. Autorul afirmă că trece prin sufletele românilor.
Dinu G. Giurescu scria: „Cineva vorbea de planul teoretic de împărţire în Europa catolico-protestantă şi Europa ortodoxă. Dar lucrurile sunt mult mai complicate fiindcă, dacă vine un cărturar, Samuel Huntington şi scrie o carte care întreagă, popularizată vast, există un curent de opinie în rândul celor care fac politică şi care la un moment dat apelează la referinţe, la referenţi, la consilieri care sunt oameni de meserie. Şi dacă tot timpul îi şoptesc omului despre linia Huntington şi îi face şi harta…Estonia, Letonia, Polonia, Transilvanie…Pe urmă o trage spre Croaţia şi, aste-i Europa! Şi atunci politicianul care trebuie să ia o decizie zice: te pomeneşti că are dreptate. Deci, pregătirea asta teoretică poate duce la dezmembrarea sau federalizarea unui stat, în cazul nostru – România”.
Samuel Phillips Huntington (1927 - ), fost membru CFR, prieten cu Zbigniew Brzezinski, este foarte cunoscut pentru lucrarea sa „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”. Scrisă în perioada 1993-1996.

Interogatorii cu duhul blandetii si cu unghii smulse
Pergamentul interogatoriilor”, e un document pastrat in Arhivele Nationale din Paris, de o exceptionala valoare, in care e infatisat sfarsitul brutal al cavalerilor Ordinului Templului, faimosii cruciati din secolul XIV. Iata povestea palpitanta a sfarsitului templierilor si a continutului acestui manuscris care zace in arhive de peste 700 de ani, la care doar cercetatorii autorizati au acces.

Terorismul islamic medieval – Ordinul Asasinilor
Terorismul nu este, aşa cum am fi tentaţi să credem, un fenomen specific epocii contemporane. Mişcări similare întâlnim aproape în toate epocile, devenind din ce în ce mai frecvente cu cât ne apropiem de lumea de azi. O asemenea mişcare s-a manifestat în Orientul Mijlociu (să fie oare această zonă predilectă pentru astfel de fenomene?) în secolele XI-XIII. Într-o paralelă între acest fenomen medieval şi terorismul modern am putea găsi atât asemănări, cât şi deosebiri. În orice caz, este cert că această manifestare cu caracter terorist a avut, în epocă, un răsunet similar atacurilor contemporane.
Timp de aproape două secole, între 1090 şi 1273, Ordinul Asasinilor a jucat un rol unic, dar şi sinistru în Orientul Mijlociu. Sectă şiită cunoscută sub numele de Ismailiţii Nizari, Asasinii erau relativ puţini numeric, disperasaţi geografic şi renegaţi atât de majoritatea musulmană sunnită, cât şi de comunitatea şiită.
Asasinii nu beneficiau de o putere militară seminificativă, ba chiar erau inferiori aproape oricărui inamic. Însă spre sfărşitul secolului al XI-lea, carismaticul conducător Hasan-i Sabbaf a transformat această mică sectă persecutată într-una din cele mai letale şi eficiente grupări teroriste din toate timpurile. Chiar şi cei mai puternici lideri ai vremii trăiau sub semnul fricii din cauza agenţilor ordinului.
Cunoscuţi sub numele de fida'i (din cuvântul arab care înseamnă sacrificiu), aceşti agenţi petreceau luni sau chiar ani întregi urmărindu-şi inamicii înainte de a-i omorâ, de regulă într-un loc public. În plus, după crimă refuzau să fugă şi îşi acceptau benevol moartea.
Astăzi, la 750 de ani după dispariţia lor, metodele Asasinilor – folosirea terorismului prin suicid, uciderea sistematică în vederea unor ţeluri de natură politică – seamănă în mod izbitor cu tacticile unor grupări teroriste precum Hamas, Hezbollah sau al-Qaida. Însă pentru Hasan-i Sabbah, actele de teroare nu erau altceva decât metode legitime de autoapărare îndreptate împotriva liderilor politici, militari şi religioşi care întreprinseseră acţiuni ostile împotriva comunităţii Ismailite. Mai mult decât atât, Ordinul Asasinilor nu şi-a direcţionat niciodată atacurile împotriva populaţiei civile.
Despre cum diferenţele ideologic dau naştere violenţelor…
Istoria acestei secte începe în 632, odată cu moartea profetului Muhammad, când lumea musulmană s-a divizat din cauza unei probleme de ordin religios. Şiiţii considerau că doar un imam (conducător) de inspiraţie divină poate interpreta Coranul şi pildele Profetului, şi că doar descendenţii direcţi ai lui Ali (urmaş al lui Muhammad) puteau îndeplini rolul acesta. De asemenea, şiiţii erau de părere că imam-ul ar tebui să se bucure nu doar de autoritatea politică supremă, dar şi de cea religioasă.
Pe de altă parte, sunniţii – mult mai numeroşi - credeau că revelaţiile din Coran pot fi înţelese prin studiu perseverent şi cu ajutorul învăţaţilor. Ei au acceptat conducerea unor califi care nu erau descendenţii direcţi ai lui Ali.
În cadrul minorităţii şiite s-a afirmat, la mijlocul secolului al VIII-lea, o grupare numită ismailiţi, caracterizată printr-o teologie sofisticată şi un egalitarism radical ce condamna bogăţia şi luxul califilor abbasizi. Acest grup, consideraţi eretici de restul comunităţii musulmane, s-a dezvoltat într-o mişcare revoluţionară, clandestină care folosea misionari (da'i) pentru a-şi răspândi credinţa.Aceşti ismailiţi sunt predecesorii Asasinilor.
Gruparea ismailiţilor a câştigat repede teren după ce un misionar de-ai lor, Ubayd Allah, a întemeiat, în 910, în zona Tunisiei de azi, califatul Fatimid. Califii fatimizi au cucerit pe rând Egiptul, Palestina, Mecca şi Medina, şi o parte din Siria. Acest stat a pierdut însă supremaţia în zona Orientului Mijlociu în secolul al XI-lea, când turcii selgiucizi, originari din Asia Centrală, au cucerit Persia şi Mesopotamia şi au preluat puterea califatului abbasid. Ismailiţii fatimizi au rămas, în urma progreselor turcilor, doar cu stăpânirea asupra Egiptului.
Hasan-i Sabbah şi dezvoltarea Ordinului
În acest climat, al declinului statului Fatimid, s-a remarcat un înfocat misionar ismailit, Hasan-i Sabbah. Personaj important în comunitatea ismailită persană, Hasan s-a născut cândva între 1040 şi 1050, şi se converteşte la ismailism în tinereţe. În timpul misiunilor sale, acesta se decide să caute o bază strategică de unde putea lansa următoarea fază a luptei sale religioase, iar castelul Alamut (din munţii Albroz, pe malul Mării Caspice) era locul perfect. Fortăreaţa era însă controlată de turcii selgiucizi.
Misionarii ismailiţi s-au infiltrat mai întâi în comunităţile din jurul castelului, apoi în garnizoana din interior. Comandantul turc Alamut a încercat să-i alunge pe ismailiţi, dar s-a confruntat cu opoziţia garnizoanei care asculta acum de Hasan. Astfel, a fost nevoit să îi cedeze castelul.
După ce a respins prima ofensivă selgiucidă, Hasan şi-a extins autoritatea asupra teritoriului din jur (districtul Rudbar). Deşi s-a folosit foare mult şi de propagandă, a recurs şi la atacuri directe, măceluri sau jafuri. În curând, zona a devenit un fel de stat în miniatură – o insulă a ismailiţilor într-o mare selgiucidă.
Dincolo de răpirea unor teritorii, cea mai grea lovitură dată turcilor de către Ordinul lui Hasan a fost asasinaea vizirului Nizam al-Mulk. Identificat ca cel mai periculos inamic al lor, Asasinii s-au concentrat pe acest înalt funcţionar al administraţiei selgiucide şi au însărcinat un misionar îndrăzneţ, cu numele de Bu-Tahir, să se infiltreze în inima curţii turceşti. Acesta a reuşit să îl asasineze pe Nizam al-Mulk, şi a fost ucis de gărzi imediat după aceea.
Prin acest asasinat politic, ismailiţii le-au demonstrat sunniţilor că au de-a face cu un duşman care, deşi lipsit practic de putere militară, era capabil să se apere cu o voinţă de fier care mergea chiar până la acceptarea voluntară a sacrificiului ultim. După această primă crimă au urmat altele, căzând victime califi, viziri, generali, emiri, chiar şi cruciaţi creştini, iar secta a ajuns să fie cunoscută sub denumirea de „Ordinul Asasinilor”.
Caracteristicile unui terorism medieval
Odată cu înmulţirea crimelor, teroarea politică utilizată ca armă de către Ordin şi-a conturat anumite trăsături definitorii. În primul rând, secta cultiva un angajament ideologic intens printre adepţii săi, astfel că nu a dus niciodată lipsă de voluntari. Fida'i erau tineri aleşi pentru curajul, voinţa şi dorinţa lor de a-şi lăsa vieţile în mâinile superiorilor. Ar putea fi definiţi ca o variantă avant la lettre a piloţilor kamikaze cu zelul lor de sacrificiu de sine sau a spionilor antrenaţi să lucreze sub acoperire.
În al doilea rând, fida'i îşi atacau ţintele în locuri publice (de exemplu, la moschee) şi în condiţii în care, din cauza agenţilor de pază, aveau şanse minime de a scăpa cu viaţă după asasinat. Această modalitate de atac sublinia, pe de-o parte, faptul că erau dispuşi să lupte până la moarte pentru credinţa lor, şi, pe de altă parte, hrănea ideea că nicio persoană aflată în vizorul Ordinului nu poate scăpa, indiferent de cât de bine era protejat.
Atacurile Asasinilor transmiteau mesajul clar că orice persoană care leza interesele sectei trebuia să se aştepte la o moarte violentă. De multe ori, crimele nu aveau loc imediat, misionarii aşteptând chiar ani de zile pentru a-şi îndeplini misiunea. De exemplu, prefectul oraşului Aleppo, iniţiatorul unui pogrom în care şi-au pierdut viaţa sute de membri ai Ordinului, a fost omorât abia 6 ani mai târziu.
Nu în ultimul rând, o caracteristică specifică a modului de abordare a terorismului politic de către Asasini este că nu omorau oameni la întâmplare (aşa cum o face terorismul modern). Niciodată nu atacau civili. Majoritatea celor ucişi erau persoane care încurajaseră acţiuni agresive împotriva ismailiţilor.
Ecoul Ordinului Asasinilor în lume
Multe dintre crimele Ordinului au avut consecinţe importante, dar poate cea mai semnificativă a fost uciderea lui Conrad de Montferrat. Lord Italian, foarte bun comandant militar, a fost conducătorul de facto al regatului Ierusalim timp de 2 ani, până la moartea sa. Uciderea lui i-a adus pe Asasini în atenţia lumii occidentale, stârnind atât curiozitate, cât şi frică. În plus, de la numele liderului, Hasan, a apărut în limbile occidentale cuvântul asasin, ca sinonim pentru ucigaş.
Declinul Ordinului
Moartea lui Hasan din 1124 nu a antrenat şi decăderea imediată a grupării sale. Pentru un secol, Asasinii au continuat să îşi extindă influenţa în detrimentul turcilor, însă în secolul al XIII-lea a apărut în Orientul Mijlociu o nouă putere pe care nu aveau cum să o intimideze: mongolii. Hanul Möngke a lansat o acţiune de eliminare a Ordinului Asasinilor, pe care îl considera periculos pentru securitatea statului său, dar moartea lui prematură a anulat planurile de expediţie.
În schimb, Ordinul a fost confruntat cu o altă problemă, ceva mai aproape decât autoritatea îndepărtată a mongolilor, anume sultanii mameluci din Egipt. Aceştia i-au redus pe Asasinii din Siria mai întâi la o stare de vasalitate, apoi i-au forţat să îşi cedeze toate fortăreţele, în timp ce gruparea din Persia a fost anihilată în cele din urmă de mongoli.
Concluzii
Dacă definim terorismul, conform accepţiunii sale moderne, drept folosiea sistematică şi deliberată a măsurilor de violență și de intimidare în vederea atingerii unui scop politic, este clar că Ordinul Asasinilor poate fi definit ca mişcare teroristă. Însă, comparativ cu fenomenul aşa cum îl ştim noi astăzi, terorismul Asasinilor s-a manifestat la o scară mult mai mică. Numărul de victime, în cele două secole de activitate, nu depăşeşte 100 de oameni. La polul opus, victimele atacurilor teroriste de astăzi sunt de ordinul miilor. Şi, ca o diferenţă esenţială, grupurile teroriste actuale vizează aproape exclusiv populaţia civilă nevinovată – atacurile din marile oraşe occidentale sunt complet distincte de crimele precis direcţionate ale Asasinilor.

IMPLICAREA ORDINULUI IEZUIT ÎN RĂZBOIUL DIN VIETNAM

Cavalerii Templieri

Cavalerii de Malta: O organizaţie ocultă suprastatală cu un trecut dubios

Misteriosii calugari din Valea Aurului
Considerati, mai ales dupa disparitia lor terifianta, unul dintre cele mai enigmatice ordine calugaresti si permanent obiect de studiu pentru istorici, cavalerii templieri au devenit, odata cu publicarea romanelor lui Dan Brown, un fenomen de masa, fiindu-le dedicata o intreaga literatura, de mai buna sau mai slaba calitate, literatura devorata, efectiv, de catre opinia publica. S-a scris foarte mult si despre legendarele lor comori, disparute fara urma, odata cu uciderea majoritatii membrilor acestui ordin, in Franta secolului XIV. O posibila pista pentru depistarea acestor fabuloase tezaure ar putea-o oferi un modest sat belgian, legat, in mod straniu, nu doar de numele Templierilor ci si de cel al lui Michel de Nostradamus...

Ordinul Ioaniţilor

În jurul istoriei Cavalerilor Ioaniţi s-au născut poveşti care au reuşit să formeze o adevărată mitologie, de multe ori lipsită de adevăr. Istoria Cavalerilor Ioaniţi de la apariţie până în prezent a fost însă mai puţin cunoscută. Iată zece lucruri din bogata istorie a acestui Ordin.

• Cavalerii Ioaniţi, supranumiţi şi Ospitalieri, erau membrii ordinului Sfântului Ioan din Ierusalim, ordin militar şi religios din Evul Mediu.
  
• Ordinul a fost întemeiat în anul 1099 la Ierusalim, de un grup de negustori din Italia de sud, în scopul ingrijirii medicale a pelerinilor şi de ajutorare a celor săraci, veniţi să viziteze locurile biblice.
  
• Simbolul acestui ordin, Crucea Malteză, este o cruce albă în opt colţuri, purtată pe o mantie neagră. De aceea, Ospitalierii sunt “Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de templieri, care sunt "Cavalerii Crucii Roşii".
  
• Crucea Malteză a fost utilizată de anumite organizaţii secrete, care astfel, în mod fals, acreditau ideea că ar avea o legătură cu Cavalerii Ioaniţi.
  
• Cu timpul, ordinul şi-a mutat centrul de greutate, de la îngrijirea medicală şi spirituală a pelerinilor, la lupta contra musulmanilor. În anul 1187, Cavalerii Ioaniţi si Ordinul rival al Templierilor au fost izgoniţi din Ierusalim de către musulmani, la început în cetatea Akko, apoi pe insula Cipru, iar în anul 1306 pe insula Rhodos.
  
• Diploma Cavalerilor Ioaniţi este legată de confirmarea existenţei primelor formaţiuni statale româneşti pe teritoriul Ţărilor Române dintre Carpaţi şi Dunăre şi este un act de donaţie al regelui Bela al IV-lea al Ungariei în Favoarea Cavalerilor Ioaniţi, emis la 2 iunie 1247.
  
• În anul 1523 puterile europene atribuie Malta membrilor Ordinului Ioaniţilor, izgoniţi de către Turci de pe insula Rhodos. În timpul guvernării Ordinului Ioaniţilor, insula cunoaşte cea de a doua perioadă importantă de construcţii masive din istorie.
  
• Capitala Valletta a luat numele de la constructorul ei, Marele Maestru al Ordinului Ioanit Jean Parisot de la Valette.
  
• Stăpânirea Ioanită ia sfârşit în Malta, în anul 1798, anul ocupării arhipelagului de către trupele franceze sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Nemulţumită de comportamentul trupelor franceze, populaţia malteză s-a răzvrătit, obtinând ajutor militar din partea regelui Neapolului şi a amiralului englez Nelson.
  
• În anul 1802, ca urmare a Păcii de la Amiens (Franţa), Malta a fost retrocedată Ordinului Ioaniţilor. Dându-şi seama de importanţa sa militară şi strategică, Anglia a anexat-o, anexare sancţionată prin Tratatul de la Paris (1814) şi prin Congresul de la Viena (1815).
  
• Sediul actual al "Cavalerilor Maltezi" se găseşte la Roma fiind cunoscut şi sub numele de "Stăreţia din Malta".
  

Sfârşitul lumii e aproape: Cavalerii Templieri au profeţit zgârie-norii şi revoluţiile comuniste
Acum circa 900 de ani, Cavalerii Templieri (organizaţie mistico-religioasă ce avea ca scop eliberarea Ierusalimului lui Iisus Hristos de sub dominaţia arabă) au scris o serie de profeţii. Profeţii care se vor îndeplini la apropierea celei de a doua veniri a lui Iisus pe Pământ (conform creştinismului)...

Au intrat in scena atunci antropologii: la sugestia lui Rene Barnett, unul dintre producatorii documentarului „Legatura de sange”, specialisti care au vrut sa-si pastreze anonimatul, dat fiind subiectul deosebit de delicat, au examinat fotografiile trupului ascuns de giulgiu. Bazandu-se pe caracteristicile faciale care diferentiaza craniul unei femei de cel al unui barbat, concluzia a fost ca acel corp apartine unei femei. Este oare acesta cavoul care adaposteste ramasitele pamantesti ale Mariei Magdalena? Timpul va oferi, cu siguranta, un raspuns. Intre timp, interesul fata de descoperire nu a scazut deloc, ci dimpotriva, s-a intensificat, mai ales dupa ce Hammott a gasit, urmand indiciile existente in biserica de la Rennes-le-Chateau, o alta firida, in care se aflau patru sticle pecetluite cu ceara verde, datand din secolul 19.

Secretul suprem al templierilor
Oraselul francez Rennes-le-Chateau este un loc al misterului, inconjurat de o atmosfera de secretomanie si dand impresia ca ascunde date care, odata scoase la iveala, ar putea provoca un veritabil cutremur in gandirea religioasa si in societatea crestina de azi. A fost oare implicat François Berenguer Sauniere, preotul acestei obscure asezari in dificila sarcina de a pastra secretul presupusului mariaj dintre Iisus Hristos si Maria Magdalena?

Ultimul templier

Considerati, mai ales dupa disparitia lor dramatica, unul dintre cele mai enigmatice ordine calugaresti si un obiect de studiu pentru istorici, cavalerii templieri au devenit, odata cu publicarea cartilor luI Dan Brown, un fenomen de masa, fiindu-le dedicata o intreaga literatura, de mai buna sau mai slaba calitate, literatura devorata, efectiv, de catre opinia publica. Istoria autentica este total diferita de afirmatiile adesea abracadabrante ale lui Brown si ale pleiadei de epigoni inspirati de romanele sale, iar ultimul Mare Maestru al ordinului, Jacques de Molay, e departe de a fi misteriosul personaj, cu puteri aproape supranaturale, conturat de scriitorul american.

Castelul Cavalerilor Teutoni din Malbork

Cavalerii templieri de Frank Sanello

Cristian Tiberiu Popescu- ENCICLOPEDIA ORDINULUI TEMPLIER SI A SPIRITUALITATII TEMPLIERE - 3763
BAUDRI DE BOURGUEIL (m. 1130) Abate de Bourgueil, apoi episcop de Dôle şi cronicar contemporan Primei Cruciade (vd.); a asistat la celebrul discurs al papei Urban II (vd.), rostit la Conciliul de la Clermont (vd.), relatându-l tocmai din postura de martor ocular. A scris o istorie a Ierusalimului – Historia Hierosolymitana.
BENEDICT XI Papă (1303-1304). Membru al Ordinului dominican, a devenit în 1296 conducătorul acestuia. A fost, înainte şi în timpul Atentatului de la Anagni (vd.), aproape de Bonifaciu VIII (vd.), al cărui succesor a fost desemnat. Ascensiunea sa la Scaunul Pontifical a însemnat însă confirmarea „liniei Bonifaciu“: el emite o bulă demascând „crima monstruoasă“ a lui Guillaume de Nogaret (vd.) împotriva unui papă aflat în scaun, îl identifică pe Filip cel Frumos (vd.) ca instigator şi-i excomunică pe amândoi (7 iunie 1304). Peste exact o lună (7 iulie) – în mod foarte oportun – Benedict XI a murit otrăvit. „Nu avem vreun motiv concret pentru a nu crede în autenticitatea asasinării papei de către trimişii lui Nogaret şi ai lui Sciarra Colonna, excomunicaţi cu o lună înainte“ – spune Claudio Rendina.
BONIFACIU VIII Benedetto Caitani (1235-1303), este, datorită conflictului cu Filip cel Frumos (vd.) dar şi a popularităţii negative pe care i-a făcut-o Dante (vd.) (care-l întâlneşte în Infern) unel dintre cei mai cunoscuţi papi (1294-1303).
Dacă Filip domnii s-a străduit să scoată total regatul de sub influenţa Romei, B.VIII a râvnit să reafirme supremaţia Sfântului Scaun asupra principilor, precum se făcuse aceasta pe vremea unui Grigore VII (vd.), Inocenţiu III (vd.) sau Grigore IX (vd.).
Ca răspuns la iniţiativa regelui de a percepe noi taxe de la cler, B.VIII a emis bula Clericos laicos (1296, vd.), prin care se interzicea ca preotul să plătească taxe unui reprezentant al puterii seculare (al monarhului), fără aprobarea papei; în replică, Filip a interzis exportul de bani din Franţa, ceea ce lăsa Scaunul pontifical fără importante resurse financiare, căci o parte din veniturile clerului francez plecau la Roma. Atunci B.VIII a revenit la rampă cu o nouă bulă, Unam Sanctam (1302, vd.), în care se afirma că atât iertarea păcatelor, cât şi salvarea pot veni doar de la Biserică, precum şi că papa are nmu numai autoritate spirituală, dar şi seculară asupra tuturor oamenilor. Filip a jucat în acest moment cartea populistă şi a convocat Stările generale, unde oamenii lui au explicat poporului că papa vrea să despoaie Franţa de bogăţii; poporul a fremătat de indignare şi şi-a exprimat sprijinul total faţă de rege. Apreciind probabil că manipularea poporului atinsese o cotă suficientă, a intervenit sfetnicul regal Guillaume de Nogaret (vd.), care a afirmat că există numeroase dovezi că B.VIII este simoniac, aşa încât el cerea să aprobe demiterea aceluia. Poporul aprobă... Evident că totul era numai o farsă populistă, căci „poporul“ adunat în acest fel nu poate lua astfel de hotărâri; importantă era însă crearea unei stări de spirit şi demonstraţia că acţiunile lui Filip au sprijin popular, că „ţara“ e alături de regele ei. Ruptura cu Roma era definitivă. Ar fi urmat în mod firesc excomunicarea regelui, iar Filip ştia asta foarte bine, aşa că a avut abilitatea de a o lua înaintea papei, recurgând la o soluţie care probabil altui principe creştin nici nu iar fi trecut prin cap: anume regele a trimis un comando condus de acelaşi Nogaret. Acesta a pătruns în palatul papal de la Anagni, i-a cerut Suveranului Pontif să abdice şi, la refuzul acestuia, l-a „arestat“ şi l-a batjocorit, Nogaret însuşi dându-i o palmă. Vestea cu păţania papei a zburat ca vântul, oripilând pe toată lumea şi stârnind o insurgenţă populară – oamenii înarmaţi cu te miri c e unelte de prin casă au pornit împotriva detaşamentuluzi francez al lui Nogaret, care a luat drumul Franţei. Oricum, ceea ce s-a numit „atentatul de la Anagni“ reuşise, căci, repus în scaun, B.VIII a murit imediat din cauza emoţiei şi a umilinţei la care fusese supus. A. Demurger apreciază că în conflictul dintre B.VIII şi Filip, templierii au fost de partea regelui. Mai curând, templierii au adoptat o atitudine de aşteptare, căci dacă ei erau copiii papei, totuşi la Paris se afla cel puţin centrul lor economic şi cei mai mulţi dintre ei trăiau în Franţa.
CAFARLET Castel la sud de Acra, stăpânit de templieri între 1232 şi 1291.
CALAMELLA Castel la nord de Muntele Amanus, stăpânit de Ordin după 1140 şi până în 1266.
CAROL I DE ANJOU Frate mai mic (1226-1285) al lui Ludovic IX cel Sfânt (vd.), a fost un om cu mari ambiţii monarhice, de aceea a intrat în competiţie oriunde se concura pentru vreun sceptru. Pe fondul luptei neîmpăcate dintre guelfi şi ghibelini, şi-a pus sabia în slujba papei Clement IV (vd.), în numele căruia a obţinut câteva victorii militare asupra unor principi germani; ca răsplată, Clement IV l-a numit rege al Neapolelui şi Siciliei (1265). Răscoala populară numită Vecerniile siciliene l-a alungat din insulă, la moartea sa mai având în stăpânire doar sudul Italiei.
CAROL II DE ANJOU „CEL ŞCHIOP“ Fiul (aprox. 1248-1309) lui Carol I de Anjou (vd.) şi regele al Neapolelui (1285-1309). A căzut prizonier al regelui aragonez Iacob II (vd.) în urma conflictului din 1284, la curtea căruia se afla captiv la moartea tatălui său; a aceptat cedarea Siciliei în schimbul libertăţii (1288).
A susţinut în regatul său acţiunea lui Filip cel Frumos (vd.) împotriva templierilor.

CAROL DE VALOIS Cel identificat în istoriografia franceză ca „fiu, frate şi tată de rege“ (1270-1325) a fost fratele mai mic al lui Filip cel Frumos (vd.). S-a căsătorit cu fiica lui Boudouin II, fostul împărat latin de Constantinopole, pentru a putea revendica tronul acela în cazul unei noi cuceriri occidentale, care nu s-a mai produs niciodată. Fiul său, Filip VI de Valois, va întemeia dinastia cu acest nume, ca o extincţie a capeţienilor direcţi. Deşi frate al lui Filip, nu s-a ilustrat printre prigonitorii templierilor.
CÂRŢA Cârţa a fost întemeiată de călugării de la Igriş (vd.) în intervalul 1198-1204, dar a câştigat imediat un statut de prim plan. Astfel, după izgonirea cavalerilor teutoni de către Andrei II, Béla IV transferă în 1240 sub patronajul Cârţei bisericile din Feldioara, Sânpetru, Hărman şi Prejmer, ridicate de cavalerii teutoni.

Cârţa – portalul de vest al fostei mănăstiri
Ca şi Igriş, a îndeplinit rolul de necropolă regală, căci regele Sigismund spune că un antecesor al său a fost înmormântat aici – din păcate, montarea în 1852 a pardoselii de piatră a distrus orice posibilă urmă. Cârţa a reprezentat iniţial o construcţie impunătoare, pe care tătarii au năruit-o în 1241. Ulterior a fost reconstruită, dar dimensiunile actuale se reduc la cele ale chorului bisericii vechi; din aceasta au mai rămas părţi ale zidurilor laterale, dar şi, străjuit de un turn, peretele cu portalul de vest, străpuns de ceea ce era altădată o rozasă. Monumentalitatea Cârţei a dispărut astfel.

Secte sangeroase: Ninja, spioni si asasini

E usor de imaginat un razboinic japonez ce tasneste dintr-un nor de fum, despicand aerul cu sabiile sale. Un supererou? Sau, mai degraba un personaj inspaimantator? Pentru ca ninja – cei adevarati – erau inainte de toate asasini perfizi, o adevarata ciuma pentru populatia nipona. Istoria lor incepe in secolul VII cand imigrantii japonezi si coreeni se instaleaza in regiunile montane din apropiere de Kyoto. Acolo pun bazele unei noi arte martiale: ninjutsu. Pentru a o stapani, vor face antrenamente foarte dure. Viitorii ninja trebuiau sa invete sa suporte durerea, foamea, temperaturile extreme, sa manuiasca diverse arme. Printre care faimoasa shuriken, o stea metalica cu 4-10 varfuri.

Patru adolescenţi au fost ucişi şi mancaţi de un grup de satanişti in Rusia