ISTORIE=SPANIA/PORTUGALIA

Rezumarea primului mesaj :


Legendele Sevillei

Aflata in sud-vestul tarii, pe malurile Guadalquivirului, scaldata de razele soarelui si inmiresmata de multimea portocalilor, Sevilla este incarcata deopotriva de taine si legende. Una dintre aceste legende spune ca orasul a fost intemeiat de Hercule insusi si oamenii par sa creada chiar aceasta poveste, fiind mandri de ea. De-a lungul anilor ei au impletit realitatea cu fantezia si au nascocit alte povesti.

Batalia de la Seminara (1495)

http://cultural.bzi.ro/letizia-ortiz-povestea-unei-regine-moderne-15324

Razboiul civil spaniol

http://cultural.bzi.ro/carol-quintul-abdicarea-si-ultimii-ani-14067

http://cultural.bzi.ro/adevarul-despre-moartea-lui-ludovic-i-al-spaniei-13909

Amaro Pargo si lupta sa pentru combaterea saraciei

Francisco Pizarro, cuceritorul Imperiului Inca

Maria Pia de Savoia, un "inger al caritatii"

http://cultural.bzi.ro/tineretea-si-educatia-lui-lvar-n-ez-cabeza-de-vaca-12466

http://cultural.bzi.ro/abdicarea-lui-carol-al-iv-lea-al-spaniei-12281

Proceduri, martori si pedepse din timpul Inchizitiei

http://cultural.bzi.ro/calatoriile-lui-vasco-da-gama-1271

http://cultural.bzi.ro/magelan-si-inconjurul-lumii-8696

http://cultural.bzi.ro/caderea-tenochtitlan-ului-din-1521-unul-din-cele-mai-mari-dezastre-miliare-7840

Vasco da Gama și călătoria care a schimbat lumea

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10335/7/
Dominand centrul vechi al Lisabonei, ridicat in cel mai inalt punct al orasului, aflat in varful unei pante abrupte din cartierul Alfama, Castelul São Jorge constituie una dintre cele mai vechi marturii in piatra ale unei istorii neintrerupte. Evocand magie si mit, este simbolul unui oras despre care legenda spune ca a fost intemeiat de insusi Ulise care, intors din Razboiul Troian, se indrepta spre casa lui Ithaca, actualul Cadiz, in apropiere de Gibraltar. Resedinta temporara a regelui care s-a oprit la gura fluviului Tagus ar fi fost chiar castelul de pe colina. In afara legendei, sapaturile arheologice au descoperit urmele unor asezari umane in zona, datand din secolul al VI-lea i.Hr. Se pare ca cea mai veche parte a castelului dateaza chiar din aceasta perioada in vreme ce o alta parte se considera a apartine fortaretei ridicata in jurul anului 48 i.Hr. cand Lisabona a devenit municipiu roman.

Ereticii persecutaţi de Biserică: Inchiziţia împotriva creştinilor

Cum a disparut un milion de oameni dupa ce colonistii spanioli au invadat Lumea Nouă

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9868/7/

Una dintre cele mai frumoase piete din Lisabona este Piata Estrela, dominata de bazilica avand acelasi nume. Acesta constituie unul dintre cele mai impresionante monumente ale orasului si prima biserica din lume consacrata Inimii lui Iisus. Constructia edificiului a inceput in 1779 din ordinul reginei Maria I, care a jurat ca va ridica o biserica daca Dumnezeu ii va darui un mostenitor pentru tronul tarii. Arhitectii, Mateus Vicente de Oliveira si Reinaldo Manuel dos Santos, care au elaborat proiectul si au condus lucrarile s-au inspirat din constructia manastirii Mafra, adaugand un amestec de baroc tarziu si stil neoclasic. Doua turnuri clopotnita gemene flancheaza fatada decorata cu statui de sfinti si alte personaje.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9741/33/

Pe fondul unor tulburari politice care durau de mai mult de doi ani, la 4 octombrie 1910, la Lisabona incep miscarile violente armate ale republicanilor care ataca palatul regal Necessidades, resedinta oficiala a tanarului rege Manuel al II-lea. Acesta se refugiaza cu mama sa in palatul Mafra. Populatia nu a reactionat, desi regele era apreciat de popor. In consecinta, la 5 octombrie este citita Declaratia republicanilor prin care este abolita monarhia in Portugalia, schimbare sprijinita de armata. Tara devine republica, avandu-l pe Teofilo Braga presedinte provizoriu al guvernului.

Vasco da Gama și călătoria care a schimbat lumea


Vasco da Gama a fost primul european care a pus bazele unei rute comerciale maritime către India. Într-o călătorie impresionantă, el a navigat de-a lungul coastelor africane, dincolo de Capul Bunei Speranțe și a reușit să distrugă monopolul negustorilor arabi și venețieni în comerțul cu condimente. Astfel, după cum explică Shane Winser de la Royal Geographical Society din Marea Britanie, Vasco da Gama a schimbat lumea.

Căutarea rutelor comerciale alternative către Est

Călătoria lui Vasco da Gama către India este unul din momentele definitorii din istoria marilor descoperiri geografice. Dincolo de faptul că această călătorie a reprezentat una din cele mai mare realizări ale epocii – mult mai importantă decât reușita lui Columb, traversarea Atlanticului, ea a stat la baza unor evenimente care au schimbat lumea.

La mijlocul secolului al XV-lea, Portugalia era cea mai mare putere maritimă din Europa, grație moștenirii Prințului Henric Navigatorul, care a adus la școala de navigație de la Sagres un grup talentat de geografi, cartografi, astronomi și navigatori.Henric dorea să găsească o rută maritimă către India, obținând astfel pentru țara sa acces la foarte profitabilul comerț cu mirodenii. În plus, spera că va încheia o alianță cu legendarul regat al părintelui Ioan cu ajutorul căruia să pună capăt dominației musulmane în negoțul din Oceanul Indian. Timp de patruzeci de ani, Henric a sponsorizat călătoriile de explorare de-a lungul coastelor vestice ale Africii, punând astfel bazele unui comerț profitabil cu sclavi și aur. Cu toate acestea, sudul extrem al continentului african a rămas necunosut europenilor, iar visul Prințului nu s-a împlinit niciodată.

Abia în 1487 Bartolomeo Diaz a început călătoria ce-i va duce pe portughezi în sudul extrem al Africii. Înconjurând Capul Bunei Speranțe, Diaz a demonstrat că exista o legătură între Oceanul Atlantic și cel Indian (geografii vremii susținând exact contrariul), și astfel a renăscut ideea că ar putea fi descoperită o rută maritimă către India.

Pentru a completa călătoria pe mare a lui Diaz, regele portughez Ioan al II-lea l-a trimis pe Pedro de Covilha, un bun vorbitor de arabă, într-o periculoasă călătorie către India, urmând însă ruta pe uscat. De-a lungul călătoriei care a durat trei ani, deghizat în arab, Covilha a obținut informații prețioase privind porturile musulmane de pe coastele Africii de Est și din India.

Aveau să mai treacă însă 10 ani înainte ca portughezii să poată organiza o nouă călătorie pentru valorificarea descoperirilor celor doi. Între timp, Columb, sponworizat de spanioli, se întorsese în Europa în 1493 anunțând că a descoperit ruta către Orient traversând Atlanticul.

Rivalitățile

În acel moment, rivalitatea dintre Portugalia și Spania pentru controlul negoțului cu Orientul s-a intensificat. Însuși Papa a intervenit pentru a arbitra conflictul, iar în 1494, după lungi negocieri, a fost semnat Tratatul de la Tordesillas. Prin acest tratat, era trasată o linie imaginară nord-sud (la circa 1700 de kilometri vest de Capul Verde) ce împărțea Atlanticul în două: teritoriile la vest de această linie reveneau Spaniei, iar cele din est Portugaliei. Regele Ioan a fost încântat, deoarece el păstra astfel controlul comerțului de pe coastele vestice ale Africii și posibila rută nouă către India.



În 1497, noul rege al Portugaliei, Manuel I, l-a numit pe Vasco da Gama liderul unei noi călătorii către India. Bartolomeo Diaz a supravegheat personal pregătirile pentru această călătorie. Da Gama avea să conducă o flotă formată din patru nave (una de provizii), dintre care două au fost construite special cu această ocazie.

Prima călătorie către India

Vasco da Gama a părăsit Lisabona la 8 iulie 1497. Bartolomeo Diaz a însoțit grupul până în Insulele Canare, iar apoi până în Insulele Capului Verde. Pentru următoarea etapă a călătoriei, Diaz i-a sfătuit să meargă pe o rută neobișnuită, pe direcția vest-sud vest, înspre largul Atlanticului, pentru a evita zona calmurilor din Golful Guineei. Urmând această rută, portughezii au ajuns la circa 1000 de kilometri de coastele braziliene înainte ca vânturile sud-vestice să-i împingă înspre Sudul Africii. Pe 7 noiembrie, au ajuns în Portul Sf. Elena, la 200 de kilometri nord de Capul Bunei Speranțe. Trecurseră 13 săptămâni de când exploratorii văzuseră ultima oară uscatul, după ce parcuseseră o distanță de peste 7200 de kilometri de la Capul Verde.

Două zile mai târziu, flota lui da Gama a înconjurat Capul Bunei Speranțe și a oprit la Mossel Bay. Nava cu provizii a fost arsă, iar proviziile redistribuite celorlalte trei nave. În ziua de Crăciun, grupul a început călătoria spre nord, de-a lungul coastelor estice ale Africii de Sud. Navigând spre nord împotriva unui curent puternic, grupul lui da Gama a călătorit 2700 de kilometri de-a lungul coastei, iar pe 2 martie 1498 a ajuns în portul Mozambique, primul dintr-un șir de orașe-stat musulmane aflate la extrema sudică a zonei de influență musulmană din Africa de Est. Exploratorii nu au fost primiți bine de Sultan; darurile lor, considerate fără valoare, au fost respinse. Asta se explică prin faptul că, în ciuda investițiilor masive în acea expediție, portughezii subestimaseră calitatea bunurilor de pe piețele din această lume: bumbac, fildeș, aur și perle. Grupul și-a continuat călătoria spre nord, ajungând la Mombassa, unde au fost primiți la fel. Doar liderul din Malindi a fost mai binevoitor față de grupul de europeni, iar în timpul șederii sale acolo, da Gama a recrutat un marinar foarte experimentat – se poate să fie vorba de faimosul marinar arab Ahmen Ibn Majid – care să le arate ruta către India.



Da Gama ajunge în India

Exploratorii au traversat Marea Arabiei în 27 zile, călătoria lor fiind ușurată de vânturile favorabile. Flota lui da Gama a ajuns la Calicut, pe coasta Malabar. Zona respectivă era centrul comerțului cu mirodenii și principala piață de desfacere pentru piperul din Kerala. Era, de asemenea, locul în care navele din Insulele Moluce veneau să facă negoț cu cuișoare cu negustorii arabi. Nou-veniții au stat la Calicut timp de trei luni și au fost inițial bine primiți de liderul hindus local. Însă negustorii musulmani se bucurau de o anumită influență la Curte și nu erau dispuși să renunțe la controul asupra comerțului cu mirodenii în fața vizitatorilor creștini. Și, încă o dată, bunurile pe care da Gama le oferea pentru negoț au fost considerate inadecvate. Relațiile dintre portughezi și localnici s-au deteriorat, iar oamenii lui da Gama au făcut mari eforturi pentru a reuși să adune bunurile necesare călătoriei înapoi spre casă.



Călătoria înapoi către Malindi a fost extrem de grea. Marinarul care-i ajutase la venire dispăruse, iar vântul bătea din nou împotriva lor. Drumul de 3700 de kilometri a durat trei luni. Echipajul s-a îmbolnăvit de scorbut, și 30 de oameni au murit. Numai bunăvoința Sultanului din Malindi i-a salvat pe restul, acesta dăruindu-le alimente proaspete, carne și portocale. Pentru că pierduseră prea mulți oameni din echipaj, una dintre nave a trebuit să fie arsă. Grupul a trecut de Capul Bunei Speranțe pe 20 martie 1499 și a început călătoria spre nord de-a lungul coastelor vestice ale Africii.

Următoarele călătorii spre India

Vasco da Gama a ajuns înapoi la Lisabona pe 18 septembrie, după mai bine de doi ani, timp în care a călătorit 38.600 de kilometri. Doar 54 de oameni din echipajul de 170 au supraviețuit. Regele era însă mulțumit, gândindu-se că dacă această expediție s-a putut realiza o dată, ea se putea face din nou.

O a doua expediție, de data aceasta cu 13 nave și 1200 de oameni, a fost trimisă imediat către India sub conducerea lui Pedro Alvares Cabral, a cărui misiune era întârirea controlului asupra rutei către India. Flota a ajuns la Calicut în doar șase luni, iar de data aceasta portughezii au fost mult mai bine pregătiți. Au mers în India cu bunuri luxoase cu ajutorul cărora l-au convins pe liderul hindus care-l refuzase pe da Gama să încheie un acord comercial. Negustorii musulmani au fost indignați de această încercare a europenilor de a le fura comerțul și, drept răzbunare, au omorât 50 de oameni din echipajul lui Cabral. Aceasta, la rândul său, a răspuns prin incendirerea a 10 nave musulmane (la bordul cărora au murit 600 de oameni), precum și a caselor de lemn din Calicut.

Apoi, Cabral a mers la Cochin, unde a pus bazele primului centru comercial portughez din India. S-a întors acasă în vara anului 1501, cu doar șapte nave și jumătate din echipaj. Însă încărcătura de condimente adusă a fost suficientă pentru a distruge monopolul arabo-venețian asupra comerțului cu condimente din Europa.

Anul următor, Vaso da Gama a condus cea de-a treia mare expediție portugheză către India. A pornit la drum cu 20 de nave (dintre care 10 ale sale), unele aflate sub comanda unchiului și nepotului său. Sarcina lor era de a consolida dominația portugheză asupra rutei către India. Această expediție avea să ducă însă la unul dintre cele mai mari masacre maritime din istorie.

După câteva raiduri asupra unor porturi musulmane de pe coasta Africii de Vest, da Gama a început o campanie de teroare împotriva musulmanilor care făceau negoț pe Coasta Malabar. A capturat nava Meri, pe care se aflau și 200 de pelerini musulmani ce se întorceau acasă după pelerinajul la Mecca, și i-a dat foc. La bordul navei se aflau aproape 400 de oameni, inclusiv femei și copii. Da Gama a păstrat focul aprins timp de patru zile, până s-a asigurat că toți de la bordul navei muriseră. Apoi și-a continuat drumul către Calicut, unde a capturat și ucis 30 de pescari, lăsându-le cadavrele să plutească la mal. Temut și urât de localnici, da Gama plecat lăsând în urmă prima putere navală europeană din apele asiatice. Când s-a întors acasă, în septembrie 1503, da Gama a fost recompensat din plin de portughezi pentru eforturile sale și a fost ulterior numit Vicerege al Indiei.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9392/33/

Denuntat ca un act terorist, bombarda-mentul de la Guernica este considerat ca primul atac al unor aviatii militare asupra unor civili neinarmati. Ceea ce se petrecea la 26 aprilie 1937, in plin Razboi Civil al Spaniei, a socat lumea intreaga. Localitatea Guernica se afla in tara Bascilor, in nordul Spaniei si reprezenta un punct strategic in acea regiune autonoma (inclusiv golful Biskaya), desi bascii nu participau la confruntari. Dar armatele nationaliste ale lui Francisco Franco urmeaza sa elimine toate posibilele rezistente ale republicanilor si fortelor de stanga. Or, in tara Bascilor, desi cu guvern propriu nationalist separatist, vederile principale erau de stanga.

Poitiers, un simplu raid sau o mare bătălie

În urmă cu treisprezece secole, prin arabii din Spania, Islamul îşi începea ofensiva asupra Europei vestice. În bătălia de la Poitiers, desfăşurată acum 1280 de ani, Carol Martel (cca. 688-741), majordomul regatului franc, a reuşit să-i înfrângă pe musulmani şi să le ucidă comandantul, Abd ar-Rahman al Ghafiqi, liderul arabilor din Spania.


În anul 711, musulmanii au cucerit Spania, în vremea marii expansiuni a Islamului, care s-a extins până la Marea Mediterană după moartea Profetului. Sursele în ceea ce priveşte data exactă a bătăliei sunt confuze, cele mai multe fiind cronici musulmane spaniole scrise cu câteva secole mai târziu de la data bătăliei. Bătălia de la Poitiers a avut loc după douăzeci de ani de cuceriri umayyade în Europa, începând cu invazia regatelor creştine ale vizigoţilor din peninsula Iberică în 711 şi continuând în teritoriile france din Galia, foste provincii ale Imperiului Roman. Campaniile militare ale umayyazilor au ajuns până înspre nord în Aquitania şi Burgundia, incluzând o bătălie mare la Bordeaux şi un raid la Autun.


Carol Martel a fost ultimul membru al clanului Arnulfing; el a reuşit să ia poziţia de administrator (majordom) al palatului şi s-a impus ca stăpânitor „de drept” al teritoriilor france, lăsându-i regelui Theuderic al IV-lea (721-737) un rol onorific. Conflictele dintre conducătorii merovingieni le slăbiseră acestora puterea, lucru de care au profitat în scurtă vreme administratorii curţii regale, care au preluat treptat puterea în regatul franc. Conflictele interne din timpul ascensiunii familiei Arnulfing au slăbit influenţa francă asupra teritoriilor periferice. Ducele Eudo a condus multă vreme Aquitania şi a reuşit să-l sfideze pe Carol până în 720, când musulmanii spanioli au început raidurile la nord de Pirinei. În 720-721, Eudo a înfrânt o armata musulmană într-o bătălie la Toulouse, dar i-a fost imposibil să împiedice raidurile musulmane din Autun în 725, căderea Carcassonn-ului şi a Nîmesului. Eudo a încercat să exploateze diferenţele dintre cuceritorii berberi şi arabi ai Spaniei, căsătorindu-şi fiica cu Munnuza, un şef berber care a condus o mare rebeliune antiarabă, dar care nu a avut succes. Drept răzbunare, liderul arab Abd al-Rahman a condus un raid de mare amploare în Aquitania, probabil prin 733, lucru care l-a forţat pe Eudo să îi ceară ajutorul lui Carol Martel.

Invazia islamică a profitat întotdeauna de diviziunile şi de slăbiciunile inamicilor săi. Arabii s-au bucurat de sprijinul lui Maurontus, ducele de Marsilia şi un inamic al casei de Arnulfing, căruia o victorie arabă la Poitiers i-ar fi dus la îndeplinire planurile de ascensiune politică.


Carol a adunat o armată numeroasă pentru acele vremuri, cei mai mulţi luptători fiind franci şi burgunzi, şi l-a atacat pe Abd ar-Rahman, în timp ce acesta mărşăluia dinspre Poitiers spre Tours. Ambele armate s-au stabilit în tabere fortificate, dar, din păcate, nu se ştiu prea multe lucruri despre cum s-a luptat în această primă încleştare dintre forţa musulmană şi armata creştină.

Locul exact al bătăliei de la Tours nu se cunoaşte nici astăzi. Sursele istorice păstrate, atât islamice, cât şi creştine, sunt similare în unele detalii şi contrastează în altele. Majoritatea istoricilor presupun că cele două armate s-au ciocnit la încrucişarea râurilor Clain şi Vienne, între Tours şi Poitiers. Numărul de combatanţi de ambele părţi nu se cunoaşte. Unele estimări apreciază că umayyazii aveau circa 80.000 de oameni, iar francii în jur de 30.000. Istoricul Edward J. Schoenfeld respinge estimările vechi de 60–400.000 umayyazi şi 75.000 franci, susţinând că „estimările de peste 50.000 de soldaţi de ambele părţi sunt imposibile din punct de vedere logistic”.

Alt istoric militar contemporan, Victor Davis Hanson, crede că ambele armate aveau mărimi aproximativ egale, circa 30.000 oameni.

Istoricii moderni sunt probabil mai aproape de adevăr decât sursele medievale, deoarece estimările moderne sunt bazate pe abilităţile logistice ale regiunilor rurale de a susţine aceste numere uriaşe de oameni şi animale. Atât Davis cât şi Hanson subliniază că ambele armate trăiau din resursele provinciale, nici una din ele neavând un sistem de aprovizionare pus la punct.

Conform cronicilor, forţele invadatoare au fost total surprinse să găsească o armată mare, bine aşezată şi gata de luptă, având amplasament favorabil în teren, opunându-se atacului asupra cetăţii Tours.

Carol Martel obţinuse efectul surpriză dorit. El a decis să înceapă lupta printr-o formaţie defensivă, de tip phalanx. Conform surselor arabe, francii s-au aşezat în careu, folosindu-se de pantă şi arbori pentru a îngreuna un atac de cavalerie.

Timp de şapte zile, cele două armate s-au observat reciproc, angajându-se în câteva ciocniri minore. Umayyazii au aşteptat sosirea restului armatei, dar după aceea au rămas tot nehotărâţi. Un general capabil nu lasă niciodată adversarul să aleagă terenul şi condiţiile bătăliei. Abd ar-Rahman, deşi era un comandant abil, nu a reuşit să-l împiedice pe Martel să le aleagă pe amândouă. În plus, umayyazii nu au putut estima numărul adversarilor, datorită faptului că Martel s-a folosit de trunchiurile copacilor din pădure pentru a da iluzia că are o armată mult mai numeroasă decât în realitate. Aşadar, Abd ar-Rahman şi-a adunat întreaga armată, ceea ce i-a dat lui Martel timpul necesar pentru sosirea veteranilor infanteriei din colţurile imperiului său. Această infanterie reprezenta speranţa victoriei, majoritatea soldaţilor având în spate experienţa a numeroase bătălii sub conducerea lui Martel, începând din anul 717.Mulţi istorici, de-a lungul secolelor, au fost de părere că francii au fost inferiori cu mult ca număr la începutul bătăliei, raportul de forţe fiind de 1 la 2. Martel s-a bazat pe faptul că în cele din urmă Abd ar-Rahman va fi nevoit să atace şi să jefuiască cetatea Tours. Nici unul din ei nu a vrut să atace primul, dar Abd ar-Rahman s-a simţit obligat să atace oraşul Tours, ceea ce a însemnat să treacă prin armata francilor de pe dealul din faţa lui. Hotărârea lui Martel de a aştepta atacul s-a dovedit a fi crucială, deoarece i-a forţat pe umayyazi să năvălească în susul dealului, amănunt care, alături de pădure, a negat mare parte din avantajele unui atac de cavalerie.


Martel s-a pregătit pentru această confruntare încă de la Toulouse, cu un deceniu în urmă. El şi-a dat seama că în caz de eşec, nu mai era nici o armată creştină capabilă să apere vestul Europei. Dar Gibbon, împreună cu majoritatea istoricilor, este de părere că Martel a luat cele mai bune decizii într-o situaţie dificilă. Deşi inferior numeric şi depinzând de infanterie, fără scăriţe în uz, Martel avea totuşi o infanterie grea călită, care a crezut în liderul ei. În plus, Martel a avut elementul surprizei şi a reuşit să aleagă terenul de luptă.

Pe lângă avantajul terenului, francii erau pregătiţi pentru vreme rece, fiind îmbrăcaţi cu blăni de urs şi lup. Arabii nu erau la fel de bine pregătiţi, în ciuda faptului că aveau corturi, ceea ce le lipsea francilor, dar au ezitat să atace o armată pe care au considerat-o superioară numeric.

În esenţă, umayyazii au aşteptat ca francii să apară în câmp liber, în timp ce francii, organizaţi într-o puternică formaţie defensivă, au aşteptat ca arabii să ia dealul cu asalt. A fost un test de răbdare pe care Martel l-a câştigat; bătălia a început în a şaptea zi, dat fiind faptul că Abd ar-Rahman nu a vrut să o mai amâne.

Arabii au lansat mai multe şarje de cavalerie asupra poziţiilor francilor, şarje respinse pe rând de infanteriştii franci, chiar dacă, de câteva ori, temuta cavalerie arabă a reuşit să străpungă liniile defensive france. Zvonul că trupe france au ajuns la bagajele lor şi că astfel vor pierde prăzile de război i-a făcut pe mulţi musulmani să plece de pe câmpul de bătălie. Pentru restul trupelor arabe acesta a fost semnalul unei retrageri. În timpul acesteia, Abd ar-Rahman a fost ucis, ceea ce a sporit şi mai mult panica în rândul trupelor arabe. În noaptea care a urmat, la adăpostul întunericului, arabii s-au retras, ducând cu ei doar prăzile ce puteau fi transportate rapid.


Cronicarul Fredegar, în „Cronica” sa, scrisă în anul 754, ne spune că francii au avut o poziţie fermă în faţa invadatorilor musulmani. „Cu ajutorul lui D-zeu, el (Carol Martel) le-a distrus corturile şi i-a urmărit până la capăt, iar când Abd ar-Rahman a pierit în bătălie, le-a distrus trupele, împrăştiindu-i şi alungându-i din faţa ochilor; şi cu puterea primită de la D-zeu, i-a distrus cu desăvârşire”, scrie Fredegar.

Armatele franceze din această perioadă par să se fi concentrat asupra luptelor călare cu lăncii, săbii şi arcuri. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, istoricul german Brunner a sugerat că arabii au avut o cavalerie numeroasă şi că Martel îşi datorează victoria dezvoltării cavaleriei grele, sprijinite de infanterie, însă istoricii moderni nu cred că acestea ar fi apărut înainte de secolul al X-lea. Cu toate că se spunea despre cavaleria uşoară că era un element foarte important la vremea respectivă, pedestraşii aveau un rol cheie în desfăşurarea bătăliilor.

Fredegar a sugerat că Martel a obţinut o victorie decisivă, dar, cu toate că tot Abd ar-Rahman a fost ucis, armata musulmană a devastat totul în retragerea sa spre Spania. Mai mult decât atât, Martel a eşuat în a supune Aquitania sau pe fiii lui Eudo, doar în vremea lui Carol cel Mare (768-814) provincia trecând sub controlul regilor franci. După bătălia de la Poitiers, musulmanii n-au mai îndrăznit să întreprindă nici un raid înspre nord. Totuşi, au continuat să se stabilească în teritorii în care stăpânirea musulmană era absolut sigură, precum Provenţa din sudul Franţei. Martel a atacat zona în 737 şi din nou în 739, dar fără succes.

Istoricii mai vechi au văzut bătălia de la Poitiers ca pe un punct de cotitură, când islamul a fost oprit şi civilizaţia creştină occidentală salvată, un lucru consolidat de eşecul ultimului atac arab asupra Constantinopolului, în anul 718.

Recent, expediţia arabă din 732 a fost văzută ca un raid care a fost întrerupt la primul semn de rezistenţă francă, obscurele lupte pentru Provenţa părând a fi mai importante. Cu toate acestea, importanţa bătăliei de la Poitiers nu trebuie minimalizată.

Unii istorici susţin că victoria lui Martel a oprit avansul forţelor umayyade spre nord din peninsula Iberică şi a salvat religia creştină în Europa în timpul unei perioade când Islamul şi-a impus dominaţia asupra resturilor Imperiilor Roman şi Persan. Alţii susţin că bătălia înseamnă doar respingerea unui raid şi nu a fost un eveniment marcant.

Revolutia Garoafelor

DISPARITII MISTERIOASE DE TRUPE MILITARE
• In 1707, in cursul razboiului de Seccesiune al Spaniei, 4.000 de oameni ai arhiducelui Charles de Habsburg care luptau contra armatelor lui Filip al V-lea au pornit intr-o dimineata spre Pirinei. Ei au disparut cu arme si bagaje.• In 1858, in timpul atacului francezilor contra regatului ...