ISTORIE=SPANIA/PORTUGALIA

Rezumarea primului mesaj :


Legendele Sevillei

Aflata in sud-vestul tarii, pe malurile Guadalquivirului, scaldata de razele soarelui si inmiresmata de multimea portocalilor, Sevilla este incarcata deopotriva de taine si legende. Una dintre aceste legende spune ca orasul a fost intemeiat de Hercule insusi si oamenii par sa creada chiar aceasta poveste, fiind mandri de ea. De-a lungul anilor ei au impletit realitatea cu fantezia si au nascocit alte povesti.

http://www.jurnalul.ro/fun/picturi-rupestre-costa-del-sol-video-603802.htm

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9152/33/

Actualul monarh al regatului Spaniei a venit pe lume la Roma, in anul 1938. Face parte din dinastia de Bourbon, parintii sai fiind Juan, duce de Barcelona, si printesa Maria de Bourbon si a Celor Doua Sicilii. Familia regala spaniola se stabilise in Italia, pentru ca in 1931 se proclamase a Doua Republica Spaniola. Juan Carlos are doua surori, iar fratele mai mic, Alfonso, a murit la 14 ani, intr-un accident cu o arma de foc. Generalul Franco i-a permis sa-si faca studiile in Spania, apoi sa se inroleze si sa urmeze Academia militara din Saragoza. Franco s-a decis sa-l considere pe Juan Carlos urmas la putere, in dauna tatalui sau. In 1969, aceasta miscare politica a devenit oficiala, titulatura lui Juan Carlos devenind „print al Spaniei”, acesta jurand loialitate lui Franco. De altfel, pana la moartea lui Franco, Juan Carlos a avut relatii stranse cu generalul, care avea mare incredere in el. Imediat dupa moartea lui Francisco Franco (1974), Cortes Generales (Parlamentul spaniol) l-a proclamat pe Juan Carlos rege al Spaniei, avand loc si o ceremonie religioasa echivalenta cu o incoronare. Practic, Spania trecea de la republica la monarhie constitutionala. Tatal lui Juan Carlos, ducele de Barcelona, a renuntat public la orice pretentie. In noua constitutie din 1978, nu se mai pomeneste de testamentul lui Franco, ci de o „mostenire dinastica a Casei de Bourbon”. Trebuie subliniat faptul ca regele a avut intelepciunea sa ia legatura cu toate fortele politice, inclusiv cu cele de stanga care fusesera marginalizate de Franco. Situatia economica a Spaniei lui Franco devenise foarte buna. Peste cativa ani, insusi Santiago Carrillo, liderul comunistilor, impresionat de sprijinul popular, a declarat la televiziune „God save the king!” De altfel, regele a capatat o mare autoritate morala, care contribuie la unitatea spaniolilor. El a devenit si seful armatei. Anual, tine o cuvantare despre starea natiunii, de Craciun. In 1962, Juan Carlos s-a casatorit cu printesa Sophia a Greciei si Danemarcei (rit ortodox), care a trecut la rit romano-catolic (precum sotul sau). Cuplul are trei copii, doua fete si un baiat, printul Felipe de Asturias (nascut in 1968), mostenitor la tron. Pasionat de vanatoare, Juan Carlos a vanat ursi si in Romania, in 2004.

Actualul monarh al regatului Spaniei a venit pe lume la Roma, in anul 1938. Face parte din dinastia de Bourbon, parintii sai fiind Juan, duce de Barcelona, si printesa Maria de Bourbon si a Celor Doua Sicilii. Familia regala spaniola se stabilise in Italia, pentru ca in 1931 se proclamase a Doua Republica Spaniola. Juan Carlos are doua surori, iar fratele mai mic, Alfonso, a murit la 14 ani, intr-un accident cu o arma de foc. Generalul Franco i-a permis sa-si faca studiile in Spania, apoi sa se inroleze si sa urmeze Academia militara din Saragoza. Franco s-a decis sa-l considere pe Juan Carlos urmas la putere, in dauna tatalui sau. In 1969, aceasta miscare politica a devenit oficiala, titulatura lui Juan Carlos devenind „print al Spaniei”, acesta jurand loialitate lui Franco. De altfel, pana la moartea lui Franco, Juan Carlos a avut relatii stranse cu generalul, care avea mare incredere in el. Imediat dupa moartea lui Francisco Franco (1974), Cortes Generales (Parlamentul spaniol) l-a proclamat pe Juan Carlos rege al Spaniei, avand loc si o ceremonie religioasa echivalenta cu o incoronare. Practic, Spania trecea de la republica la monarhie constitutionala. Tatal lui Juan Carlos, ducele de Barcelona, a renuntat public la orice pretentie. In noua constitutie din 1978, nu se mai pomeneste de testamentul lui Franco, ci de o „mostenire dinastica a Casei de Bourbon”. Trebuie subliniat faptul ca regele a avut intelepciunea sa ia legatura cu toate fortele politice, inclusiv cu cele de stanga care fusesera marginalizate de Franco. Situatia economica a Spaniei lui Franco devenise foarte buna. Peste cativa ani, insusi Santiago Carrillo, liderul comunistilor, impresionat de sprijinul popular, a declarat la televiziune „God save the king!” De altfel, regele a capatat o mare autoritate morala, care contribuie la unitatea spaniolilor. El a devenit si seful armatei. Anual, tine o cuvantare despre starea natiunii, de Craciun. In 1962, Juan Carlos s-a casatorit cu printesa Sophia a Greciei si Danemarcei (rit ortodox), care a trecut la rit romano-catolic (precum sotul sau). Cuplul are trei copii, doua fete si un baiat, printul Felipe de Asturias (nascut in 1968), mostenitor la tron. Pasionat de vanatoare, Juan Carlos a vanat ursi si in Romania, in 2004.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cine-erau-celtiberii
Hannibal îşi aprecia mercenarii celtiberici. Şi romanii au pierdut
câteva bãtãlii în faţa lor şi nutreau un respect profund faţã de
aceştia. Dar cine erau şi prin ce se remarcau?

Istoricul roman Florus îi definea pe celtiberici drept “lemnul cel mai
tare al Hispaniei” şi insista îndeosebi asupra vitejiei lor. Şi
geograful Strabon se referã la ei plin de admiraţie, vorbind despre
statornicia, austeritatea sau sãlbãticia departe de civilizaţie a
acestui popor. Când au loc aşadar migraţiile celtice în peninsula
ibericã? Conform lui Herodot popoarele celtice deja locuiau în jurul
anului 500 a.Hr. în peninsula. Erau cunoscute sub numele de celtiberi,
celtici, galli sau gallaeci. Regiunea pe care o colonizeazã se aflã în
centrul şi în vestul Spaniei de azi, dar nu şi în pãrţile sud-estice
sau pe coastele Mediteranei. Unul dintre cele mai importante triburi
celtiberice era cel al aravacilor, care îşi stabilesc capitala la
Numantia. Oraşul beneficiazã de ziduri groase de şase metri şi
adãposteşte mai bine de 8000 de locuitori.

Primele contacte cu lumea mediteranã

Chiar dacã celibericii întrebuinţau o variantã a alfabetului iberic
pentru inscripţii, nu au intrat practice în contact cu lumea
mediteranã. Asta se schimbã totuşi, întrucât în 237 a.Hr. cartaginezii
întemeiazã imperiul colonial în Spania. Aceştia sunt atraşi în special
de zãcãmintele de argint, de aceea se înstãpânesc asupra sudului
peninsulei şi consolideazã domeniul cu fondarea Noii Cartagine.
Influenţa punã asupra restului Spaniei s-a resimţit totuşi, asiguratã
mai ales de alianţa politicã abilã cu şefii de trib ai celtiberilor.

Celtiberii s-au arãtat dispuşi sã intre în alujba cartaginezilor în
schimbul unei solde considerabile. Pe de altã parte cartaginezii îşi
procurã o infanterie de nãdejde şi foarte priceputã într-ale luptei.
Conform lui Diodor atât infanteria, cât şi cavaleria celtibericã erau
faimoase. Mai ales sabia de fier fãcutã pentru lovituri şi împunsãturi
scurte, aşa-numita gladius hispaniensis, le va da de furcã şi
legionarilor romani.

Odatã cu izbucnirea celui de-al doilea rãzboi punic în 218 a.Hr.
Hannibal recruteazã mulţi celtiberici pentru a-şi umple armata de
invazie. În Spania vin romanii, sub stindrdul Scipionilor, Cnaeus şi
Publius Cornelius precum şi fiul acestuia, care vor trebui sã-i facã
faţã fratelui lui Hannibal, Hasdrubal, şi armatei sale mixte. În 209
a.Hr romanii reuşesc sã cucereascã Noua Cartaginã. Puterea punã
scârţâie şi intrã în declin sever dupã bãtãlia de la Ilipa din 206
a.Hr. de ambele pãrţi luptã soldatî celtiberici, pentru nici romanii
nu au fost mai puţin impresionaţi de talentul lor militar.

Rãzboiul Hispanic se sfârşeşte, cel puţin momentan. În 197 a.Hr.
romanii intemeiazã douã provincii: Hispania citerior (în nord) şi
Hispania ulterior (în sud). Roma controleazã o fâşie de pãmânt care se
întinde de-a lungul întregii coaste de est şi sud a Spaniei pânã la
Gibraltar.

Momentan celtibericii reuşesc sã-şi menţinã încã independenţa. În 195
a.Hr. consulul Marcus Porcius Cato angajeazã mercenari celtiberici
împotriva lusitanilor rãsculaţi. Din 180 a.Hr. pretorul Tiberius
Sempronius Gracchus intervine iarãşi împotriva lusitanilor şi altor
tribuir celtice care fac prãdãcinui în provincie. Acest rãzboi, numit
şi primul rãzboi celtiberic, a reprezentat un success pentru romani.
Multe aşezãri celtice au fost cucerite, iar pacea care a urmat dureazã
25 de ani.
Viriatus – marea cãpetenie

În 154 a.Hr. începe o nouã revoltã împotriva Romei, învinsã abia dupã
20 de ani. Polybios a clasificat al doilea rãzboi celtiberic drept “o
luptã ca focul”. Totul porneşte iar de la lusitani, ale cãror mici
triburi sunt unificate de cãtre marele rãzbonic Viriatus. Viriatus era
un pãstor şi Poseidonios îl declarã un reprezentant al “vremurilor mai
bune şi un contramodel al decadenţei romane”. Charisma sa atrage în
uniune mai multe triburi.

Îi reuşeşte sã obţinã victorii impotriva mai multor comandanţi romani.
De pildã pretorul Plautius în 146 a.Hr. consecinţele au fost
importante, Hispania ulterior şi o parte din Hispania citerior ajung
sub controlul sãu. La apogeul puterii sale îl obligã în 140 a.Hr. pe
proconsulul Fabius Maximus Servilianus sã capituleze. În cadrul unui
tratat Viriatus este recunoscut chiar ca “prieten al poporului roman”.
Era deja prea mult. Senatul respinge tratatul în 139 a. Hr., iar
luptele continua. Viriatus suferã înfrângeri inseminate şi este în
cele din urmã asasinat de compatrioţii sãi.

Între 138 şi 136 a.Hr. consulul Iunius Brutus Callaicus reuşeşte sã-i
supunã pe lusitani şi pe galii din nord-vestul Hispaniei. Odatã cu
fondarea oraşuelor Valentia (Valencia) şi Olisipo (Lisabona)
teritoriul este asigurat. Oraşul Numantia respinge supunerea în 143
a.Hr., ceea ce duce la rãzboiul numantin din 143-133 a.Hr. Numantinii
îi înving pe comandanţii Metellus şi Pompeius şi îl forţeazã pe
consulul Hostilius Mancinus sã capituleze. Şi consulul Calpurnius Piso
are acelaşi insucces în 135. Dar preia comanda Publius Cornelius
Scipio Aemilianus şi cucereşte oraşul în 133. Apãrãtorii comit suicide
împreunã cu familiile. Oraşul este distrus, iar celtibericii îşi pierd
independenţa, Scipio câştigând cognomenul de Numantinus. Peninsula se
aflã sub control roman pânã la linia San
Sebastian-Burgos-Zamora-Tejo-Coimbra.

Zona nu se linişteşte

Dupã mai multe rãscoale în 98-93 a.Hr. pretorul Quintus Sertorius
profitã de puterea de luptã a celtibericilor în aşa-zisul “rãzboi
sertorian” din 80-72 a.Hr. organizeazã p contraguvernare cu Senatul în
Osca şi luptã cu success împotriva lui Lucius Cornelius Sulla. Dar
între romanii sãi din exil şi celţi se ivesc neînţelegeri, care conduc
la asasinarea lui Sertorius în 73 a.Hr. roma recapãtã controlul.

Când inamicii lui Caesar alcãtuiesc rezistenta în Hispania în 46
a.Hr., li se alãturã şi lusitanii şi alte triburi. Dupã Victoria lui
Caesar de la Munda din 45, începe procesul de romanizare a Hispaniei.
Dupã mai multe campanii întreprinse de Augustus şi Marcus Agrippa
împotriva asturilor şi cantabrilor Hispania se organizeazã în trei
provincii: Tarraconensis, Baetica şi Lusitania. Peninsula ibericã este
împãciuitã. Limba celtã încã este vorbitã în primul secol p.Hr., dar
la finele stãpânirii romane din secolul al V-lea, aceasta dispare.

De ce este Portugalia cel mai vechi aliat al Marii Britanii?

http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/ce-este-portugalia-cel-mai-vechi-aliat-al-marii-britanii

De fapt Portugalia este cel mai vechi aliat, în mod tradiţional, al Angliei. Prietenia dintre Anglia şi Portugalia dateazã din 1147, când cruciaţii englezi l-au ajutat pe regale Alfonso I sã recupereze Lisabona de la arabi. Evenimentul a condus la fondarea unei colonii în Lisabona şi la contacte constante între nobilimile celor douã state.

În 1386 Richard al II-lea a semnat Tratatul de la Windsor cu Joao I al Portugaliei. Trupele engleze l-au ajutat de curând pe regale portughez sã stopeze o invazie spaniolã şi era decis ca prietenia sã se transforme într-o alianţã formalã. Secţiunea-cheie a tratatului menţioneazã: “Dacã în viitor unul dintre regi sau urmaşii acestora va avea nevoie de suportul celuilalt, aliatul se oblige sã acorde ajutor şi sã-l susţinã pe celãlalt în conformitate cu gravitatea pericolului la care sunt expuse teritoriile, pãmânturile, domeniile şi supuşii acestuia”.

În 1580 Portugalia a fost copleşitã de spanioli, dar când şi-a recâştigat independenţa în 1640 prima sa acţiune a fost sã reconfirme Tratatul de la Windsor. Tratatul a fost invocat de mai multe ori. Portugalia a însoţit Marea Britanie în rãzboiul pentru succesiunea Spaniei din 1704; în 1808 Marea Britanie a trimis trupe pentru a opri o invazie francezã; în primul rãzboi mondial Portugalia a delcarat rãzboi Germaniei; în al doilea Portugalia a permis Marii Britanii sã foloseascã Insulele Azore – şi a repetat favorul în 1982 în rãzboiul Insulelor Falkland. Relaţiile dintre cele douã state însã nu au mers întotdeauna ca pe roate. În 1890 cele douã erau pe cale sã se tranşeze pentru Zambia şi în 1961 Marea Britanie a refuzat sã ajute Portugalia când India a invadat Goa.

16 martie 1930 - A murit Primo de Rivera
Miguel Primo de Rivera s-a nascut in ianuarie 1870, la Jerez de la Frontera, intr-o familie de latifundiari cu o indelungata traditie pentru cariera armelor. Unchiul sau, Fernando, va participa la lovitura de stat din 1875, vizand restaurarea monarhiei constitutionale si va fi recompensat cu postul de comandant militar al Madridului. Studiind istoria si ingineria inainte de a urma traditia familiei, Miguel a fost admis la nou infiintata Academie Generala din Toledo, pe care a absolvit-o in 1884. A servit apoi la mai multe garnizoane din Spania si de peste mari, dovedind curaj si initiativa in luptele contra berberilor din regiunea Rif, in nordul Marocului. Pierderea coloniilor spaniole Cuba si Filipine l-a nemultumit, ca si pe multi alti militari.

16 martie 1930 - A murit Primo de Rivera
Miguel Primo de Rivera s-a nascut in ianuarie 1870, la Jerez de la Frontera, intr-o familie de latifundiari cu o indelungata traditie pentru cariera armelor. Unchiul sau, Fernando, va participa la lovitura de stat din 1875, vizand restaurarea monarhiei constitutionale si va fi recompensat cu postul de comandant militar al Madridului. Studiind istoria si ingineria inainte de a urma traditia familiei, Miguel a fost admis la nou infiintata Academie Generala din Toledo, pe care a absolvit-o in 1884. A servit apoi la mai multe garnizoane din Spania si de peste mari, dovedind curaj si initiativa in luptele contra berberilor din regiunea Rif, in nordul Marocului. Pierderea coloniilor spaniole Cuba si Filipine l-a nemultumit, ca si pe multi alti militari.

24 februarie 1500 - S-a nascut Carol Quintul
Ca mostenitor a trei dintre principalele dinastii europene – casa de Habsburg, casa de Valois-Burgundia si casa de Trastamara, stapana in Castilia, Leon si Aragon, Carol, fiul lui Filip cel Frumos si al Ioanei, supranumita Nebuna, a condus cel mai mare imperiu european, intre 1516 si 1556, moment in care a abdicat de buna voie, in favoarea fratelui mezin Ferdinand I si a fiului, Filip II. Cand se lauda ca „asupra imperiului meu soarele nu apune niciodata”, Carol nu exagera cu nimic, intrucat el avea posesiuni vaste nu doar in Europa, ci si in Americi si in Asia. La moartea tatalui sau, in 1506, a devenit, desi avea doar 6 ani, stapan al Burgundiei, iar la moartea bunicului pe linie materna, Ferdinand Catolicul, in 1516, a preluat si conducerea Spaniei, fiind primul rege unic al acestei tari (bunicul sau domnise alaturi de Isabela, cu drepturi egale).

Moartea tragică a unui matador faimos: Manolete VIDEO

În arena Santa Margarita din oraşul minier Linares, pe o căldură sufocantă tipică unei după-amieze andaluze, mai bine de 10.000 de oameni aşteaptă cu răsuflarea tăiată ca Manolete să-i dea lovitura de graţie taurului Islero. E joi, 28 august 1947, iar oraşul e în febra Feriei de San Agustín. Cu gesturi sigure, Manolete înfige spada, dar taurul, la rândul său, înfige cornul drept în coapsa matadorului. Mor amândoi: taurul imediat, iar matadorul în dimineaţa zilei următoare. O dramă care a lăsat Spania în stare de şoc.

De-abia ieşită din febra Războiului Civil, sărăcită şi dezorientată, Spania e în căutarea unor noi eroi. Şi cum în peisajul cenuşiu postbelic spectacolele de coridă sunt ca nişte ­focuri de artificii, frumoase, surprinzătoare, prilej de adunare, aceşti noi eroi vin mai cu seamă din universul tauromahiei. Unul dintre ei e Manolete, numele de scenă al lui Manuel Laureano Rodríguez Sánchez, născut în Córdoba (Andaluzia-Spania), la 4 iulie 1917, într-o familie săracă, cu tată, bunic, frate al bunicului implicaţi în luptele cu tauri.



Manolete este, pentru un deceniu, eroul Spaniei, cel mai reprezentativ matador al epocii sale. Câştigă 4 milioane de dolari în opt ani, în anii ’40, e cel mai dorit protagonist al coridelor spaniole şi moare tragic în 1947, în urma unei lovituri mortale pe care i-o aplică Islero, taurul de 495 de kilograme de la ferma lui Eduardo Miura. E sfârşitul unei vieţi, dar nu şi sfârşitul legendei. Moartea sa e urmată de trei zile de doliu naţional, dictate de Franco, de băuturi care-i poartă numele, de matadori care încearcă să-i copieze stilul. Căci nu degeaba se vorbeşte de tauromahia de dinaintea lui Manolete şi de cea de după el.


„Manolete era un mare matador. După unii, cel mai mare dintre câţi au existat. A fost, oricum, unul dintre cei mai buni pe care i-am văzut în viaţa mea. Aveam cinci ani când l-am văzut prima dată. Era palid, subţire şi mititel, cu figura fragilă. Ochii lui erau enormi şi misterioşi ca două porţi larg deschise către toate durerile lumii”, îl descrie pe Manolete columbianul Carlos Vidales, cu ochii copilului care l-a văzut pentru prima oară pe matadorul din Córdoba.



Era, într-adevăr, trist Manolete în toate reprezentaţiile sale, dacă vezi fotografiile vremii şi acele înregistrări care s-au păstrat. Trist (dacă nu tragic), serios, solemn, dar elegant, cu pieptul în faţă, impunându-se taurului, fără să schiţeze un zâmbet, mişcând pelerina roşie (muleta) cu gesturi sacadate, calculate, ritualice, şi înfigându-şi bine picioarele în nisipul arenei, cu coarnele taurului trecând la milimetru de hainele sale.


Stilul său de a lupta în arenă a stârnit, în primă fază, polemici în epocă: nu era spectaculos, flamboiant; spre deosebire de matadorii de dinaintea sa, Manolete nu făcea concesii publicului, era cunoscut pentru economia de mişcări şi se concentra cu precădere pe „faena”, actul final al luptei, cel în care matadorul îşi oboseşte taurul cu mantia roşie/muleta, pentru a-i da, în cele din urmă, lovitura fatală/estocada.

Matadorul andaluz excela, astfel, în „suerte de matar”, tehnica uciderii taurului, pe care o executa cu o siguranţă rămasă în istorie, chiar dacă-şi asuma riscuri teribile. Şi mai excela matadorul în ceea ce a căpătat ulterior numele de „manoletinas”: mişcările consecutive cu muleta, fără a-şi clinti picioarele, cu faţa către taurul furios, agonizând, la distanţe incredibil de mici de acesta; el, matadorul, ca un pol în jurul căruia gravita animalul.



Cifrele spun totul despre matadorul nr. 1 al Spaniei: 50 de participări la coride în 1940, 58 în 1941, 72 de apariţii în 1942, 71 în 1943 şi nu mai puţin de 92 în 1944 (când Manolete realizează, la 6 iulie, pe arena din Las Ventas din Madrid, o faena magistrală, de senzaţie cu taurul Raton), 71 de coride în 1945. Acesta este, de altfel, anul în care Manolete pleacă într-un turneu în Peru, Mexic, Columbia, Venezuela, marcând începutul normalizării relaţiilor externe ale regimului lui Franco.

Un an mai târziu, matadorul face o vizită mai lungă în America alături de logodnica sa, actriţa Lupe Sino, şi luptă doar pe arene din Peru şi Mexic. Scriitorul peruan Mario Vargas Llosa îi mărturisea astfel bunicului că, atunci când va creşte, vrea să devină „Manolete al Peru-ului”, iar Mexicul construieşte în onoarea lui Manolete, în Mexico City, o arenă de corrida pentru 55.000 de spectatori, cea mai mare din lume, pe care matadorul o inaugurează în februarie 1946 şi primeşte pentru asta 200.000 de ­pesos, o sumă enormă.
"Islero voia să-l însoţesc in moarte"



În 1947, Manolete îşi anunţă intenţia de a se retrage şi de a se căsători cu Lupe Sino. Unii spun că şi-ar fi pierdut siguranţa mişcărilor. El mărturisea că a câştigat „mai mult decât au ­făcut-o cinci generaţii înaintea mea”, aşa că gata, e suficient. Cu toate acestea, preţios pentru toţi cei din jurul său, matadorul e îngrămădit de agentul său într-un ultim sezon, cu coride dure, în prezenţa unor tauri mari şi periculoşi.

La Corrida de Beneficencia din Madrid (16 iulie 1947), coridă prezidată de Francisco Franco, Manolete e rănit de un taur din Bohórquez. Iar o lună mai târziu, la 28 august 1947, taurul Islero de la ferma Miura îi străpunge coapsa piciorului drept. Matadorul părăseşte arena dus pe braţe, contorsionat de durere. E operat şi stabilizat în infirmeria dotată rudimentar a arenei şi, fumând o ţigară, se asigură că taurul a murit din lovitura spadei sale şi nu cu ajutorul unor lovituri suplimentare. Comentează sec: „Cu adevărat, Islero voia să-l însoţesc în moarte”.

Mai târziu, e transportat la spitalul din Linares, e supus unei transfuzii cu plasmă adusă la repezeală din Jaén, capitala provinciei, de cineva din staff-ul său şi moare în dimineaţa zilei următoare, la 5 şi 7 minute. Înainte de moarte, matadorul ar fi zis: „Qué disgusto le voy a dar a mi madre!” (Ce supărare o să-i provoc mamei mele!”).

Rămâne, însă, în timp întrebarea: a murit Manolete din pricina rănii mortale provocate de taur sau, aşa cum încearcă să acrediteze articolele din ultima perioadă, din pricina transfuziei cu „o plasmă infectată, provenită din Norvegia”? Plasma cu pricina fusese folosită în Norvegia la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial şi fusese donată guvernului spaniol în urma unei explozii care devastase oraşul Cadiz, la 18 august 1947.

Palatul regal Queluz
In timpul primei jumatati a secolului al XVIII-lea, Portugalia a cunoscut o perioada de mare inflorire. Totul s-a datorat imenselor bogatii aduse de peste Ocean, aurului si diamantelor extrase din minele braziliene. Familia regala portugheza, condusa de regele Joao al V-lea, a folosit aceste bogatii si pentru a se inscrie in randurile ctitorilor iubitori de arta. Sinceri, sau poate vrand numai sa pozeze ca atare, ei au remodelat biserici si manastiri in stil baroc italian, constructiile respective remarcandu-se acum prin ornamentele realizate cu o risipa de aur si pietre pretioase.

Valldemossa locul unei idile celebre
Insula spaniola Mallorca, cea mai mare din Arhipelagul Baleare, din vestul Mediteranei, se mândreste nu doar cu multimea golfurilor, cu vegetatia luxurianta, cu cladirile si monumentele incarcate de istorie si cu gastronomia rafinata, ci si cu persoanele ilustre care au gasit aici un loc de refugiu si creatie. Un asemenea loc este Valldemossa, un satuc incântator, aflat la o altitudine de 437 metri, inconjurat de Muntii Tramuntana. Aici au petrecut clipe minunate arhiducele Luis Salvatore de Austria, Unamuno, Ruben Dario. Cele mai faimoase persoane vrajite de frumusetile din Valldemossa ramân insa vesnicii indragostiti, compozitorul polonez Frederic Chopin si scriitoarea franceza Georges Sand. Ei au locuit aici in iarna dintre 1838-1839.

Un apeduct-muzeu
In nord-vestul Lisabonei intr-o vale inverzita stralucind in soare, se intinde una dintre adevaratele minuni ale tehnicii secolului al XVIII-lea. Este vorba de apeductul Aguas Livres, dovedind ca iberienii, in special constructorii, nu sunt cu nimic mai prejos decat stramosii lor din antichitate. Traversand valea Alcantara, apeductul respectiv a adus pentru prima oara apa in oras in 1748. Constructia a demarat in timpul regelui Joao al V-lea si canalul principal are o lungime de 19 kilometri. Incluzand insa ramurile adiacente totalizeaza lungimea de 58 kilometri.

Cucerirea Granadei, ultima cruciadă romantică


Cucerirea ultimului bastion musulman din Occident a concis cu începutul epocii de aur pentru catolică Spanie, ascensiunea regatului catolic fiind constantă pe parcursul secolului al XVI-lea.
Sfârşitul secolului al XV-lea va fi martor a desăvârşirii unificării teritoriale a Spaniei, după multe tensiuni interne şi secolele de relaţii reci dintre regatele Spaniei: Castilia, Aragon, Granada.
19 octombrie 1469 este o dată de referinţă în istoria Spaniei. Pe lângă semnificaţia dinastică de uniune dintre Regatul Aragonului cu cel al Castiliei, este şi cea simbolică (instituţională) ce se va transforma în următoarele decenii într-o realitate naţională, spaniolă.
Căsătoria Isabelei cu Ferdinand îşi va materializa uniunea politică începând cu anul 1479 după ce tatăl lui Ferdinand (regele Aragonului) moare iar Isabela îşi rezolva succesiunea cu rivala sa Juana, fiica din flori a fostului rege Henric al IV-lea de Castilia, scrie athenian-legacy.
Uniunea celor doi era personală, dar realizările politice comune vor duce la acomodarea celor două regate sub aceaşi coroană (Ferdinand începe să se implice tot mai mult şi in regatul Castiliei.
Uniunea personală a celor doi aduce ca prim efect, încetarea oricăror ostilităţi interspaniole. Hispanicii vor avea timp şi interes de acum, să privească spre sudul peninsulei, spre Granada, regatul profetului Mahomed rămas ca vârf de lance a musulmanilor arabi din Africa în Occident.

Conflictul de frontieră dintre regatul Castiliei (Andaluzia) şi Granada era vechi de câteva decenii. În 1481, maurii reuşesc să cucerească un oraş din Andaluzia oferind un pretex ideal spaniolilor pentru a deschide un conflict cu „necredincioşii”.
Ferdinand şi Isabela au speculat excelent contextul extern european, avansând ideea că această luptă împotriva islamului este o cruciadă „o expediţie sfântă a cărei intenţie este mai degrabă răspândirea în alte părţi a religiei lui Cristos, şi nu extinderea imperiului lumesc”. Odată cucerit regatul, cei doi ar fi putut încheia procesul de Reconquistă spaniol.
Papa a permis finanţarea cruciadei, oferit campionilor creştini o cruce de argint purtată cu multă mândrie în lupte.
Războiul a durat zece ani fiind deosebit de constisitor în resurse umane şi materiale, finalizat cu cucerirea oraşului Granada de către creştini (maurii erau divizaţi între ei iar nord africanii le-au oferit un ajutor mediocru).
Nobilii andaluzieni au constituit avangarda militară a campaniei fiind buni cunoscători ai terenului dar şi a moravurilor maure. Prezenţa personală a Isabelei şi a lui Ferdinand au stimulat „cruciaţii” iar folosirea artilerie de către creştini a fost definitorie în teatru de operaţiuni.
Războiul era foarte costisitor şi în condiţii normale probabil că monarhii nu l-ar fi putut finanţa un timp atât de îndelungat. Aceştia au reuşit să reziste zece ani datorită ajutorului financiar primit din Vatican dar şi de la Hermandad (forţele locale de menţinere a păcii). Evreii au constituit o altă categorie socială ce a finanţat puternic războiul.
Granada a fost cucerită greu, dar eforturile creştine nu au fost urmate de resentimente faţă de locuitorii zonei. Maurilor li s-a permis să îşi păstreze religia, proprietăţile, obiceiurile. Emigraţia nu era controlată astfel că 200.000 de mauri au plecat după război.
Cucerirea Granadei a fost bine primită de creştinătate. Pentru prima dată în evul mediu, Europa îşi întorcea faţa spre izolata Spanie. Papa şi numeroşi suzerani ai diferitelor regate europene au felicitat monarhii spanioli pentru victorie. Cei doi vor fi recunoscuţi de biserica catolică de acum încolo ca „monarhi catolici”.
Războiul împotriva maurilor va naşte un sentiment de solidaritate între cele două regate Iberice, practic locuitori a celor două regate luptase împreună împotriva puternicului duşman comun.

Codruţ CONSTANTINESCU - Spania însîngerată

Bartolomé Bennassar este unul dintre istoricii prestigioşi şi harnici ai Franţei, specializat în istoria Spaniei moderne şi a lumii hispanice. Născut la Nîmes, în 1929, a publicat nenumărate studii despre o impresionantă mulţime de aspecte ale societăţii spaniole de-a lungul timpului. Menţionăm, selectiv, Istoria spaniolilor, Cortes, cuceritorul imposibil (Perrin, Paris, 1991), Timpul Spaniei, secolele XVI-XVII (Hachette, Paris, 1999), Inchiziţia spaniolă, secolele XV-XIX (Pluriel, 2002). Istoricul francez s-a aplecat şi asupra fostelor colonii spaniole (dar şi portugheze) din America, publicînd America spaniolă şi portugheză, din secolulul al XVI-lea pînă în secolul al XVIII (Akal., Madrid, 1980), o Istorie a Braziliei 1500-2000 (Librairie Arthème Fayard, Paris 2000) sau 1492, o lume nouă? (Perrin, Paris, 1991). Pasiunea lui pentru Spania nu avea cum să ocolească analiza marii tragedii spaniole din secolul al XX-lea, războiul civil din perioada 1936-1939, Bennassar scriind mai multe lucrări despre acest subiect, precum Franco (Perrin, 1995 şi 2002), Copilăria şi adolescenţa lui Franco (Éditions Autrement, 1999), dar şi masiva lucrare La guerre d’Espagne et ses lendemains (Perrin, Paris, 2004). Aceasta din urmă a fost tradusă recent de către Editura ALL, sub titlul puţin amputat Războiul civil din Spania. Nu putem avea decît cuvinte de laudă pentru gestul riscant al Editurii ALL de a alege publicarea acestui volum extrem de specializat („focusat“, pentru a folosi limbajul de lemn actual), dar care reprezintă un deliciu intelectual pentru cunoscători şi, în general, pentru iubitorii români ai învolburatei şi sîngeroasei istorii a secolului al XX-lea, a cărui istorie nu poate exista şi nu poate fi înţeleasă fără a cunoaşte războiul civil spaniol. În spaţiul publicistic românesc au mai fost publicate doar două lucrări care tratează această perioadă zbuciumată: Pio Moa, Franco. Un bilanţ istoric1 şi, oarecum tangenţial, culegerea de documente Relaţiile româno-spaniole. Documente, 1936-19392. Din acest motiv, apariţia unei lucrări care tratează in extenso războiul civil spaniol este un gest de apreciat.
Bartolomé BENNASSAR , Războiul civil din Spania, Traducere de Beatrice Stanciu, Editura ALL, Bucureşti, 2009, 424 p.





În spaţiul limitat al unei recenzii, este imposibil de rezumat un război care a fost mult mai mult decît o simplă încleştare militară; şi anume, el a reprezentat începutul războaielor totale care urmau să răvăşească lumea, la puţin timp după încheierea celui spaniol. În plus, bibliografia războiului civil spaniol este la fel de abundentă precum cea dedicată celui de-al Doilea Război Mondial. Nu fără temei. Tragedia acestui război total a constat în faptul că el a luat forma unui război civil. De altfel, Bennassar nu avea cum să nu o recunoască: „Războiul din Spania a devenit, în acelaşi timp, pe lîngă o miză politică evidentă, un laborator gigantic unde, alături de spanioli, s-au înrolat, au luptat, au suferit sau au murit zeci de mii de străini veniţi din toată Europa, din cele două Americi, ba chiar din Africa şi Asia; militanţi gata pentru martiriu sau şomeri în căutare de aventuri, reporteri şi fotografi, artişti în căutare de insolit, scriitori avizi de situaţii şi caractere ieşite din comun, spioni şi agenţi dubli, traficanţi de toate soiurile, ofiţeri şi specialişti dornici a-şi testa in vivo materialul up to date ce li s-a pus la dispoziţie“. Războiul civil spaniol a produs o imensă atracţie internaţională, căci iradia atîta ideologie încît oricine s-ar fi regăsit într-o formă sau alta, într-o tabără sau alta. Să nu uităm că forţa de atracţie s-a manifestat şi în România Mare, mulţi militanţi comunişti (printre care Walter Roman) înrolîndu-se în celebrele Brigăzi Internaţionale patronate de URSS, în timp ce voluntari legionari s-au alăturat cauzei naţionaliştilor (doi dintre ei, Moţa şi Marin, chiar găsindu-şi sfîrşitul în Spania – în timpul confruntărilor de pe frontul din Guadalajara –, în localitatea Majadahonda, în anul 1937, devenind rapid martiri ai Mişcării Legionare).

Demersul istoricului francez se evidenţiază prin imparţialitate şi prin bogăţia surselor. De altfel, autorul nu ezită să se răfuiască cu alţi istorici sau scriitori care au publicat analize pe aceeaşi temă (inclusiv cu cel citat mai sus şi tradus în România, Pio Moa, pe care Bennassar îl consideră un istoric revizionist, profranchist). În lucrarea sa, sînt dezvăluite, cu aceeaşi luciditate şi fără parti-pris-uri, întreaga tragedie a confruntării civile, cu toate ororile sale, atît cele comise de către naţionalişti (care oricum au fost propagate în întreaga lume de către abila propagandă sovietică sau stîngistă), cît şi cele – mult mai puţin cunoscute – din tabăra republicană. Să nu uităm că „Franco se bucura de o anumită reputaţie într-o parte a opiniei publice spaniole. După eliberarea Alcazarului şi o serie neîntreruptă de succese, se bucura de o indiscutabilă popularitate în Spania naţionalistă şi chiar în anumite medii conservatoare din Marea Britanie şi din Franţa. Suscita incontestabile abnegaţii, deşi lipsit de prestigiu fizic şi de elocvenţă, şi, chinuit de o voce în falset, nu seducea mulţimile“. Pe scurt, dictatura lui Franco a fost destul de puţin fascistă, în sensul strict al termenului. Ea n-a luat aproape nimic de la nazism şi a adoptat doar caracteristicile cel mai puţin fasciste ale Italiei lui Mussolini (Bennassar este de acord cu istoricul Malefakis şi îl citează). Poate că aceasta a şi fost şansa Spaniei, de a fi fost condusă atîtea decenii de un om care nu-şi propusese neapărat să devină un Mesia paranoic, chiar dacă, în timpul războiului civil, anumite canale de propagandă naţionalistă l-au prezentat ca atare (de genul salvatorul Spaniei etc.). Teoria noastră este că Franco a fost mai degrabă un foarte abil politician decît un mare militar, chiar dacă, la o primă vedere, ies în evidenţă calităţile sale militare (începînd cu acea campanie colonială din Marocul spaniol, din anii 1920, şi mergînd pînă la ultimele faze ale războiului civil). Iar Bennassar o confirmă atunci cînd aminteşte că, de fiecare dată cînd republicanii declanşau o ofensivă fără mari avantaje teritoriale – de pildă, cucerirea unor tîrguri şi sate –, Franco gîndea mai degrabă ca un politician, retezînd din faşă această tendinţă, căci nu dorea să abandoneze iniţiativa cu nici un chip.

Un capitol sîngeros al conflictului ideologic a fost asaltul la care a fost supusă Biserica Catolică din zona republicană. „Catolicismul trebuie măturat fără milă. Nu cerem ca toate bisericile să fie distruse, noi cerem ca nici un vestigiu al cultului să nu mai supravieţuiască în aceste biserici şi ca păianjenul negru al fanatismului să nu-şi mai ţeasă pînza“, stătea scris în presa mişcării anarhiste, la 5 august 1936, fiind una dintre miile de instigări la crimă. Biserica a fost supusă exterminării în zona republicană, mii de preoţi, clerici, călugăriţe şi călugări fiind masacraţi în primele luni după declanşarea războiului civil, iar nenumărate lăcaşuri de cult au fost arse sau transformate, după model sovietic, în hambare, spaţii de depozitare etc. „Paradoxal, militanţii de extremă stîngă au fost cei care le-au permis naţionaliştilor să-şi dea o legitimitate, invocînd apărarea religiei creştine, apoi să-şi construiască mitul cruciadei. Prin declanşarea unei atroce persecuţii, anarhiştii, îndeosebi, dar şi socialiştii şi, cu mai multă moderaţie, comuniştii i-au oferit lui Franco o justificare preţioasă, ale cărei avantaje el le-a înţeles rapid, căci au influenţat în mod foarte nefavorabil opinia publică străină. […] Trebuie s-o spunem deschis: exista realmente un proiect de distrugere a Bisericii Catolice şi a religiei, şi el se manifestase cu ocazia unor episoade punctuale. Extrema stîngă pregătea proiectul radical al unei revoluţii culturale trecînd prin eliminarea adversarului detestat“. Însă, această afirmaţie nu se aplică doar în cazul Bisericii Catolice, ci are o rezonanţă mult mai amplă: ar fi dus la purificarea, în sens comunist, a societăţii spaniole, precum au fost cele din ţările înglobate în sfera de influenţă a lui Stalin, după 1945. Nici naţionaliştii nu au rămas mai prejos în ceea ce priveşte represiunea, atît în timpul războiului civil, în zonele controlate de ei, cît şi după cîştigarea lui.

Remarcabila sinteză a istoricului francez relevă, fără tăgadă, faptul că principala cauză care a dus la victoria naţionaliştilor (chiar dacă ei se autointitulau „naţionali“) a fost unitatea de comandă în domeniul miliar, fapt incontestabil, căci militarii au fost coloana vertebrală a rebeliunii, iar aceştia ştiau încă din primul minut că, dacă Mişcarea urma să aibă şanse de izbîndă, o putea face doar fiind unită militar şi politic. Franco nu a simpatizat cu Falanga spaniolă, singura mişcare care aducea de departe cu fascismul, folosind-o fără remuşcări în conglomeratul său politic, în care au fost inserate mişcările monarhiste tradiţionale (spre nemulţumirea acestora). Franco nu a ezitat nici chiar să aresteze conducerea Falangei, care nu vedea cu ochi buni absorbţia Mişcării în favoarea generalului. Cîţiva dintre liderii ei de seamă au fost condamnaţi la moarte, pedeapsa fiindu-le pînă la urmă comutată, iar ulterior au fost eliberaţi. Republicanii au cunoscut mari probleme în spatele frontului tocmai pentru că diversele tendinţe (anarhiştii, comuniştii, POUM-ul troţkist, partidele republicane burgheze de stînga, socialiştii, cele două mari sindicate, la care se adăugau şi două separatisme etnice, cel basc şi cel catalan), un adevărat talmeş-balmeş, nu aveau cum să menţină o coerenţă satisfăcătoare care să ofere liniştea necesară componentei militare. Probabil că, fără ajutorul militar sovietic, Republica s-ar fi prăbuşit mult mai devreme, ceea ce nici nu ar fi fost o mare dramă, salvînd astfel zeci de mii de vieţi care au fost irosite inutil. Puternica implicare a sovieticilor a dezechilibrat complet viaţa politică republicană, căci micul partid comunist spaniol s-a trezit deodată deţinînd un as în mînecă: livrările de armament sovietic. Analizînd derularea şi viaţa politică din zona republicană se reconfirmă teoria potrivit căreia sovieticii au experimentat nu numai noi tipuri de armament (la fel ca şi germanii şi italienii), noi tactici de luptă, dar şi mecanismul care va fi folosit după 1945 în ţările ocupate de URSS în vederea sovietizării lor. Regăsim în zona republicană aceleaşi lichidări sumare, aceleaşi procese, aceeaşi tactică de manipulare pentru a dezbina şi, în final, pentru a lichida. „Prestigiul URSS-ului, vederea zilnică a armelor sale vor provoca o extraordinară creştere a PCE şi a PSUC, în Catalonia, şi le vor permite comuniştilor să adopte o nouă strategie: nu cucerirea directă a puterii statului, ci controlul instrumentelor sale şi eliminarea treptată a forţelor care se opun influenţei lor sau cer să o limiteze. În plus, rolul activ al comuniştilor în crearea unei armate disciplinate, care să înlocuiască treptat miliţiile neexperimentate şi cu efective fluctuante, a atras după sine aderarea la PCE a unui mare număr de ofiţeri republicani, care, la începutul războiului, nu resimţeau în această privinţă nici cea mai mică simpatie“. Mirajul era atît de mare încît, atunci cînd Brigăzile Internaţionale treceau prin Madrid pentru a se îndrepta spre frontul din apropiere, locuitorii strigau „Viva los Rusos!“, chiar dacă marea majoritatea a brigadierilor era formată din francezi, englezi, americani, italieni sau germani.



Autorul nu degeaba a strecurat în titlul original al cărţii sintagma les lendemains, care, dacă nu se poate traduce exact în română, nu este mai puţin importantă, ea desemnînd consecinţele războiului civil studiate de Bennassar în mai multe dosare extrem de interesante, care, fiecare în sine, a produs alte bogate bibliografii: refugiul provizoriu şi exodul în masă (cu descrierea amănunţită a condiţiilor exilului şi a internării în diverse lagăre din Franţa a cîtorva sute de mii de refugiaţi republicani), exilul copiilor în afara lagărelor (care, din zona republicană, au fost trimişi în colonii de vacanţă, în interiorul Spaniei republicane, iar ulterior, pe măsură ce înfrîngerea devenea inevitabilă, în Franţa şi, o parte dintre ei, aproximativ 3.000, tocmai în URSS, de unde Stalin le va interzice să se repatrieze în Spania3), civilii exilaţi în spaţiul francez („Un lucru e sigur. Viaţa în raiul muncitorilor n-a fost un sejur de plăcere“). Un alt dosar este şi „Spania: represiune, rezistenţă şi exil interior“, în care se constată că „represiunea franchistă s-a prelungit prea mult: feroce în primii ani, a continuat vreme îndelungată, sub forme atenuate, dar severe, cel puţin pînă în 1959“. Autorul îl citează pe Josep Subirats: „cu timpul, putem ajunge să înţelegem că, în timpul unui război, îndeosebi al unui război civil, obiectivul este de a distruge adversarul. Atunci, moartea e un protagonist obişnuit“. Chiar dacă, în capitolul dedicat concluziilor, istoricul francez sugerează faptul că posibila victorie a republicanilor nu ar fi asigurat deloc succesul unui regim democratic de tip occidental, dimpotrivă, „democraţia burgheză în stil occidental, cu virtuţile şi defectele sale, era improbabilă. Ţinînd seama de influenţa consilierilor sovietici, cine ar îndrăzni să afirme că o democraţie populară de tip polonez sau românesc n-ar fi fost represivă?“.

Volumul rămîne o contribuţie extrem de valoroasă la desluşirea resorturilor intime ale unui război civil extrem de crud, în speranţa că o astfel de sfîşiere între fraţi să nu mai existe vreodată în lume.

29 aprilie 711 - Incepe cucerirea Spaniei de catre arabi

Sub conducerea liderului berber Tariq ibn Ziyad, o armata araba de circa 7000 de oameni a traversat stramtoarea Gibraltar (care de altfel poarta numele acestei capetenii – Gibr al Tariq – „stanca lui Tariq”), actionand din porunca lui Al-Walid I, califul Umaiad. Din pacate, nu se cunosc prea multe date referitoare la acest comandant militar priceput si, desi majoritatea surselor sustin ca ar fi fost berber, unii istorici sugereaza o origine persana in vreme ce unii considera ca el ar fi fost vizigot – Taric ar putea insemna „fiul lui Tar”. Cert este ca, odata debarcat pe tarmurile peninsulei Iberice, Tariq a facut cunoscuta dorinta lui de a crea aici un stat musulman pe care sa-l conduca personal.

Granada – ultima fortareata maura

Scaldata de razele soarelui, Granada este una dintre mandriile Andaluziei si a intregii Spanii. Gradinile sale par a fi intruchipari ale Edenului, iar palatul Alhambra rasare deasupra acoperisurilor orasului ca o prelungire a Muntilor Siera Nevada. Istoria orasului este tulbure ca a tuturor oraselor mai mari sau mai mici de pe Batranul Continent. In secolul al VIII-lea pe platou exista o mica asezare romano-celtica si o comunitate evreiasca. In 711 din Africa de Nord au sosit aici berberii. La inceput a fost un mic grup condus de curajosul print Tarik ibn Ziad. Dupa ce au traversat stramtoarea Gibraltar, au cucerit repede Andaluzia deschizand astfel drumul jefuitorilor mauri care au ocupat repede aproape intreaga peninsula.

24 decembrie 1524 - A murit Vasco da Gama

Despre primii ani de viata ai celui ce va deveni unul dintre marii exploatatori ai lumii se cunosc putine lucruri. Totusi, este evident ca Vasco da Gama provenea dintr-o familie nobiliara, tatal sau, Esteban, fiind alcade – primar al orasului Sines si membru al prestigiosului Ordin al Cavalerilor de Santiago. In acest oras a vazut lumina zilei fiul sau, Vasco, fie in 1460, fie in 1469 (ambele date sunt extrem de controversate).

Cât de “rea” a fost Inchiziţia? În 600 de ani a făcut doar 2.000 de victime

Inchiziţia, 600 de ani de crime în numele creştinismului (partea 1)
=====
Inchiziţia, 600 de ani de crime în numele creştinismului (partea 2)

Nefericirile familiei de Habsburg

Una dintre cele mai renumite familii cu sange albastru ale Europei – ramura spaniola a Habsburgilor – a influentat in mod profund istoria continentului si chiar pe cea a Lumii Noi, intre secolele XV-XVII, perioada ce coincide de altfel cu apogeul Imperiului „unde Soarele nu apune niciodata”. Ce a provocat insa disparitia Habsburgilor spanioli, in conditiile in care rudele lor din statele germane au supravietuit pana in zilele noastre? Geneticienii contemporani sunt unanim de acord: tocmai dorinta acestor suverani de a nu altera sangele albastru al neamului lor.

- Se împlinesc 70 de ani de la sfârşitul Rãzboiului Civil din Spania

30 octombrie 1975 - Juan Carlos I devine rege al Spaniei

Pe numele sau complet Juan Carlos Alfonso Víctor María de Borbón y Borbón-Dos Sicilias, actualul suveran al Spaniei s-a nascut pe 5 ianuarie 1938, la Roma, acolo unde bunicul si tatal sau traiau in exil, dupa proclamarea Repubicii spaniole. In 1948, Juan Carlos pleaca in Spania, dupa ce tatal sau reusise sa-l convinga pe dictatorul Franco in acest sens. Urmand o cariera cazona, el a urmat Academia Militara din Zaragoza, pe care a absolvit-o in 1957. In martie 1956, fratele sau mai mic, Alfonso, a murit intr-un accident bizar, la vila familiei din Estoril, Portugalia.