ISTORIE=CHINA

Rezumarea primului mesaj :

Cixi - imparateasa neinduplecata
Impunator, straniu, elegant si primitor în acelasi timp, Orasul Interzis din capitala Chinei nu este doar o fosta resedinta regala, ci si un loc încarcat de istorie, de traditii si de taine. Fiecare pavilion poarta un nume, fiecare a avut rolul sau într-un ansamblu de ritualuri, pe cat de ciudate pentru noi, pe atat de fascinante. Unul dintre acestea este Palatul Chuxiugong (Palatul Elegantei Acumulate), cunoscut drept resedinta a concubinelor dinastiilor Ming si Qing. Tot aici a locuit imparateasa Cixi, care a condus tara vreme de 48 de ani, dupa venirea la putere în 1861.Citeste mai departe...

http://cultural.bzi.ro/sanctiunile-chinei-14096

Iata unde a aparut primul ziar din lume
 
In China secolelor II si III d.Hr. circulau in randul oficialilor foi cu stiri, iar mai tarziu, intre anii 713...

Oraşul Interzis sau Palatul Imperial – inima imperiului chinez

---

Descoperire inedita din istoria Chinei

http://cultural.bzi.ro/cele-mai-brutale-metode-de-tortura-din-china-secolului-xix-lea-foto-2341

Rascoala boxerilor, miscarea xenofoba din China

http://cultural.bzi.ro/inventiile-chinezesti-care-au-schimbat-lumea-1884

Razboiul chino-vietnamez, din 1979

Descoperire extraordinara: Un alt zid chinezesc, mai vechi decat Marele Zid
 
Descoperirea Marelui Zid Chinezesc al dinastiei Qi, care a fost construit in secolul al V-lea i.Hr., a fost facuta...

http://cultural.bzi.ro/cum-a-colonizat-in-mod-brutal-germania-o-bucata-din-china-7042

http://cultural.bzi.ro/marsul-cel-lung-6929

http://cultural.bzi.ro/civilizatia-chineza-una-dintre-primele-civilizatii-ale-antichitatii-6540

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/imparatul-qin-omul-care-a-faurit-china--22368.html

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10328/33/
Uriasele grupari de statui intitulate "Soldati pedestri si cavalerie" si supranumite "Armata de teracota" au fost descoperite la 11 iulie 1974 de catre un grup de localnici din zona Lington, provincia Shaan-Xi. Era vorba despre o imensa necropola a imparatului chinez Qin Shi Huang, realizata intre 210-209 i.Ch. pentru a-l proteja dupa moarte.

Drumul Mătăsii, o legătură cu tradiţie între Europa şi China

Cum a ajuns China imperiu

Incredibilele IMAGINI de poveste din urmă cu peste 100 de ani. Aşa arăta CHINA IMPERIALĂ!

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9904/20/

Istoria Chinei stravechi fascineaza si astazi, cand ne-am obisnuit cu produsele ambalate in staniol colorat. Praful de pusca, matasea sau acupunctura sunt realitati nascute in China inca de pe vremea cand in Europa nu erau decat colibe din lemn. Arheologii continua si azi sa dea la iveala o lume nebanuita, mereu surprinzatoare, care vorbeste despre una dintre cele mai stralucite civilizatii pe care le-a cunoscut Pamantul. China antica se confunda cu imparatii ei care i-au adus faima si posteritate. Cu mii de ani in urma se credea ca imparatul ceresc isi avea palatul purpuriu pe imuabila Stea Polara. Pe partea cealalta de lume, pe Pamant, imparatul isi conducea imperiul din curtea sa larga, unde oamenii de rand nu puteau intra fara a avea permisiunea expresa a atotputernicului conducator.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9489/7/

Când vorbim sau ne gândim numai la China, ne vin in minte pagode si gradini, gonguri de bronz si dragoni infricosatori, Marele Zid, evantaie si matasuri. Ne trece prin fata ochilor o intreaga istorie plina de evenimente fascinante prin ciudatenia si dramatismul lor. Unul dintre cele mai interesante episoade ale acestei istorii este domnia imparatului Shi Huang, o mare personalitate a Chinei, primul imparat al Chinei Unite. Devenit rege al Statului Qin, in anul 247 i.Hr., la numai 13 ani, intr-o vreme când in China existau o multime de state feudale, a facut ca acela condus de el sa devina cel mai puternic dintre toate, practicând un militarism brutal, un regim autocratic cu legi stricte si pedepse severe. Sub conducerea tânarului, care initial se numea Zheng, statul a repurtat o victorie dupa alta.

De ce mai multe țări asiatice se ceartă de câteva...


În ultimul an, tensiunile în Marea Chinei de Sud – poate cea mai militarizată zonă maritimă din lume – au cunoscut o creștere îngrijorătoare. În acest context, penultimul număr al revistei BBC History oferă un scurt istoric al conflictelor din zonă dintre China, Vietnam, Filipine ș.a., explicând de ce un grup de insulițe și recife aparent nesemnificative ar putea sta la baza unui război.

Mai multe insulițe nelocuite și recife se află în centrul unei crescânde furtuni politice și potențial militare născute din pretențiile națiunilor riverane. Într-o cursă pentru controlul de teritorii, de-a lungul anilor, șase țări/guverne au ocupat în mod arbitrar zeci și zeci de insule, fără a obține însă și recunoașterea internațională a drepturilor de proprietate asupra acestora. China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Malaezia și Brunei se află într-o competiție acerbă pentru controlul insulelor și resurselor maritime aferente, iar posibilitatea ca o confruntare militară să aibă loc crește pe zi ce trece.

Această criză are origini complexe. Problema fundamentală este că, până în anii '30 ai secolului trecut, aceste insule nu aveau o populație permanentă și nicio țară nu putea emite pretenții de necontestat asupra lor. La început, insulele nu au fost percepute ca având o prea mare importanță. Ba mai mult decât atât, în anumite contexte, China și Vietnamul (pe atunci aflat sub administrație franceză) au negat că ar stăpâni aceste insule atunci când situația le-o cerea.

În secolul al XIX-lea și la mijlocul secolului XX, drepturile de proprietate asupra unora dintre aceste insule erau atât de vagi încât unii aventurieri și-au înființat propriile lor mini-state aici. Primul a fost un căpitan britanic în deceniul al optulea al secolului XIX, iar fenomenul a continuat până după 1950: în 1956, un om de afaceri filipinez, pe nume Tomas Cloma, a întemeiat în unele dintre aceste insule propriul micro-stat.

Confuzia privind drepturile de proprietate asupra insulelor și zonelor maritime e și o consecință a impreciziei organizațiilor internaționale responsabile cu stabilirea unor reguli jurisdicționale de bază. În 1887, o comisie franco-chineză însărcinată cu rezolvarea problemelor de frontieră stabilea granițele terestre dintre China și teritoriile indochineze stăpânite de francezi, dar nu stabilea exact cine are jurisdicție asupra insulelor din Marea Chinei de Sud. Două generații mai târziu, la conferința de la Cairo din 1943 (privind acordurile teritoriale postbelice), insulele – stăpânite atunci de Japonia – nu au fost nici măcar menționate. Iar la conferința internațională de la San Francisco din 1951, privind fostele teritorii ocupate de japonezi, încercarea sovieticilor de a atribui insulele Chinei nu a avut succes, iar în cele din urmă statutul insulelor nu a mai fost stabilit. Apoi, în 1975, după o conferință ONU, formulările vagi din ceea ce avea să devină Legea Mărilor au contribuit și mai mult la escaladarea tensiunilor.

Micile insule și recife pe care China și alte națiuni din Asia de Sud-Est au vrut să le ocupe în ultimele decenii sunt cu adevărat importante doar dintr-un punct de vedere, anume drepturile asupra apelor din jurul lor, ape bogate în pește și, eventual, petrol. Problema este că legea mărilor nu specifică exact ce tipuri de insule conferă aceste drepturi de exploatare proprietarilor. Spre exemplu, conform legii, pentru ca o insulă să poată beneficia de dreptul de exploatare în zona economică exclusivă (stabilită la 200 de mile împrejurul insulei), ea trebuie să fie capabilă să susțină o activitate economică și o populație. Însă această definiție este percepută ca putând fi interpretată în mai multe feluri. Iar în mijlocul acestor confuzii, națiunile din regiune emit pretenții asupra tuturor insulelor din Marea Chinei de Sud, indiferent de mărimea acestora.

Dar de ce este Legea Mărilor atât de vagă? Răspunsul se află într-un conflict de interese ce a marcat Conferința ONU din 1975, dintre țările-insulă/arhipeleag și alte națiuni. Primele doreau să obțină jurisdicția asupra unor vaste zone din ocean, iar cele din urmă considerau că aceste mici state-insulă încercau să obțină o porție prea mare din resursele maritime ale lumii. Disputa cerea un compromis, ceea ce a rezultat în formularea vagă a textului de lege. De fapt, imprecizia acordurilor internaționale – din anii 1880 și până azi – nu a fost neapărat o probelmă atâta vreme când insulele din Marea Chinei de Sud nu prezentau interes. Dar de la începutul secolului XX, ele au devenit din ce în ce mai importante.

În 1911, într-o vreme în care China cunoștea o intensificare a avântului naționalist, autoritățile au luat măsurile necesare pentru exercitarea jurisdicției asupra arhipeleagului Paracel din nordul Mării Chinei de Sud. Apoi, în anii '20, imperiul Japonez (care ocupase mare parte a insulei Taiwan în 1895) s-a arătat interesat de același grup de insule. Neliniștite de expansiunea japonezilor, autoritățile coloniale franceze din Vietnam au emis propriile pretenții asupra insulelor din zonă (inclusiv arhipeleagul Paracel și un alt arhipeleag aflat mai la sud, Spratly). China și Japonia au avut obiecții cu privire la pretențiile francezilor, dar Franța a ocupat oricum insulele. Începând cu 1938 însă, japonezii au început să ocupe pe rând insulele respective. Apoi, mai bine de un deceniu mai târziu, a apărut o nouă amenințare politico-militară: blocul comunist, care venea la rândul lui cu pretenții asupra insulelor din Marea Chinei de Sud.

Începând cu anul 1947, China a dezvoltat o politică potrivit căreia mare parte din Marea Chinei de Sud (și insulele aferente) aparțineau jurisdicției sale. Asta a condus la o evoluție bizară în anii '50, când guvernul Vietnamului de Nord, țara care avea cele mai solide argumente de ordin istoric pentru a pretinde proprietatea asupra insulelor, părea că le oferă Chinei.

De-a lungul istoriei, relațiile dintre China și vietnamezi au fost de regulă tensionate. Însă la un moment dat în timpul războiului rece, interesele comuniștilor chinezi și vietnamezi au coincis. În 1954, conferința internațională de la Geneva împărțea Vietnamul în două zone: Vietnamul de Nord și cel de Sud, primul controlat de comuniști, cel de-al doilea de anticomuniștii sprijinți de francezi (ulterior de americani). Planul de la Geneva concepea o împărțire temporară a Vietnamului, ce urma să dureze până la organizarea unor alegeri care trebuiau să producă un guvern național cel târziu până la mijlocului anului 1956. Însă sudul anticomunist a refuzat să implementeze acest plan din cauza temerii că gruparea comunistă ar câștiga alegerile. În același timp, Nikita Hrușciov lansa o nouă politică externă bazată pe coexistența pașnică cu Occidentul. Asta a dus, treptat, la apropierea dintre Vietnamul de Nord și China, primul temându-se că nu va fi posibilă coexistența pașnică cu inamicul din Sud. Astfel, dornici de a intra în grațiile noilor aliați de la Beijing, nord-vietnamezii au recunoscut, verbal doar, că insulele din Marea Chinei de Sud aparțineau Chinei. Transferul insulelor către China a fost confirmat de facto doi ani mai târziu, în 1958. Contextul geopolitic mai larg a obligat Vietnamul să acționeze în acest fel. Politica de coexistență pașnică lansată de Uniunea Sovietică i-a împins pe comuniștii vietnamezi înspre China, căci aveau nevoie de sprijinul politico-militar. Iar la acel moment, imediat după lansarea Marelui Salt Înainte, China devenise foarte critică la adresa relativei liberalizări încercate de Hrușciov.

În același timp, americanii se mobilizau împotriva Stângii din Orientul Mijlociu, acțiune care a lansat noua doctrină Eisenhower privind acordarea de sprijin oricărei țări amenințate de pericolul comunist. Mao a răspuns prin lansarea unui atac militar împotriva avanposturilor guvernului chinez naționalist, sprijint de americani, ce avea baza în Taiwan. Atacurile chinezilor au provocat o adevărată criză internațională, iar Vietnamul de Nord, temmându-se că un război mai larg avea să izbucnească, ceea ce putea duce la destabilizarea situației interne, a simțit că trebuie să sprijine pretențiile teritoriale ale chinezilor. În cele din urmă, în anii '60, războiul avea într-adevăr să izbucnească în Vietnam, confirmând temerile comuniștilor; în plus, s-a dovedit că aceștia aveau nevoie de sprijinul chinezilor pentru a putea ieși victorioși dintr-un asemenea război.

După victoria finală asupra Sudului, din 1975, relațiile Vietnamului reunit cu China s-au deteriorat rapid. În doar trei ani de zile, un Vietnam din ce în ce mai naționalist a ajuns să ignore vechea „donație” către China, declarând că încă stăpânea insulele din Mrea Chinei de Sud. Un an mai târziu, China s-a decis să dea o lecție Vietnamului (după ce acesta ocupase Cambodgia) și a lansat o invazie neprovocată în cursul căreia 20.000 de vietnamezi au fost omorâți.

China și Vietnamul nu sunt singurele țări care pretind a avea drepturi asupra insulelor din Marea Chinei de Sud, fapt deloc surprinzător având în vedere resursele petroliere ce zac sub fundul mării. Autoritățile filipineze au trimis trupe pe unele insule în 1968; în 1971, Malaezia a pretins anumite insule, iar în următoarele decenii toate aceste s-au întrecut în ocuparea restului insulelor.

China dă impresia că pretinde cea mai mare zonă din Marea Chinei de Sud, iar celelalte națiuni o percep ca fiind principala amenințare la adresa aspirațiilor lor teritoriale. În realitate, poziția Chinei e una neclară. Ea pretinde toate insulele și apele adiacente, dar nu definește precis întinderea acestor ape. Dar de ce adoptă China această poziție? Răspunsul stă în faptul că, în timp ce vecinii săi sunt motivați de naționalism și de dorința de a-și rezerva o parte din bogăția maritimă, atitudinea Chinei are la bază ceea ce ea percepe ca fiind principalul său obiectiv politic, anume apărarea integrității teritoriale. Din moment ce China susține de atâta timp că insulele îi aparțin, îi este mult mai greu să dea înapoi din moment ce are foarte multe de pierdut de pe urma oricărei schimbări a granițelor. Având în vedere pretențiile secesioniste din Tibet și nu numai, China privește cu neliniște orice amenințare, reală sau nu, la adresa integrității sale teritoriale, chiar și atunci când e vorba doar de câteva insulițe din Marea Chinei de Sud.

Și având în vedere invazia chineză din Vietnam din 1979 și faptul că ambele națiuni au organizat anul trecut exerciții militare în regiune, rivalitățile din Marea Chinei de Sud pot cunoaște evoluții periculoase pentru întreaga regiune.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-inva-china-lec-ia-revoltei-taiping

În urmă cu 100 de ani, pe 12 februarie 1912, ultimul împărat Qing, în vârstă de 6 ani, abdica și punea capăt tradiției milenare de conducere imperială în China. Dar acest moment de răscruce nu va fi sărbătorit în Republca Populară. Climatul politic de la Beijing e tensionat, Partidul Comunist pregătindu-se pentru o tranziție discretă către noua generație de lideri urmând a fi condusă de actualul vice-președinte, Xi Jinping. Amintirile despre vechile schimbări de regimuri și despre sfârșitul unor dinastii nu sunt binevenite în China.

Evident, actualul guvern nu se teme de exemplul din 1912. Dinastia Qing, fondată în 1644 de manciurienii care au cucerit China dinpre nord, și-a întâlnit sfârșitul în urma unei mișcări revoluționare foarte bine organizate, sprijintă financiar și militar din exterior, care a beneficiat și de o ideologie de guvernare coerentă bazată pe naționalismul republican. Partidul Comunist de astăzi nu se confruntă cu așa ceva. În schimb, trebuie să facă față unor neliniști riscante la nivel rural. Latura întunecată a creșterii economice a Chinei a constat în lărgirea șocantă a prăpastiei dintre prospera zonă de coastă și interioul țării lovit de sărăcie și o înfloritoare corupție la nivelul oficialilor locali. Guvernul a recunoscut existența a mii de ”incidente de masă” anuale, de la protestul câtorva bătrâni împotriva unei piețe imobiliare corupte, până la revolte comunitare deschise (precum cea din satul Wukan) și conflicte etnice violente, ca cele din Mongolia Interioară sau provincia Xinjiang.

În acest sens, mai degrabă Rebeliunea Taiping – care aproape că a detronat dinastia Qing cu jumătate de veac înainte de 1912 – oferă cele mai multe avertismente pentru guvernul actual. Revolta, în urmă căreia au murit cel puțin 20 de milioane de oameni înainte de a fi înăbușită – fiind astfel cel mai sângeros război civil din istorie, e un avertisment la precauție pemtru cei care speră la izbucnirea unei răzvrătiri populare azi, la un fel de primăvară chinezească.

Rebeliunea Taiping a izbucnit în sudul Chinei la începutul anilor 1850, într-o perioada marcată, ca și vremurile de azi, de probleme economice, corupție și un vid moral. Sărăcia rurală înflorea; oficialii locali erau foarte corupți, iar guvernul de la Beijing era atât de distant față de aceste comunități sărace încât parcă nici nu exista. Revolta a fost declanșată de conflictele etnice sângeroase dintre chinezii vorbitori de cantoneză și minoritatea Hakkas. Mulți Hakkas se alăturaseră unui cult religios construit în jurul unui vizionar pe nume Hong Xiuquan, care credea că este fratele mai tănâr al lui Iisus. Când oficialii guvernamentali locali au luat partea fermierilor chinezi, i-au provocat pe Hakkas să pună mâna pe arme și să se revolte împotriva guvernului.

Rebeliunea Taiping este remarcabilă, și cu atât mai tulburătoare, cu cât s-a răspândit spontan cu o viteză impresionantă. Nu a depins de ani de eforturi ”revoluționare” (precum cea din 1912 care a înlăturat monarhia, sau cea din 1949, care i-a adus pe comuniști la putere). Și în timp ce adepții lui Hong au fost baza revoltei, odată ce secta a rupt cordonul imperial militar și s-a îndreptat spre nord, conflictul a atras mii și mii de alți țărani. Aceștia aveau nemulțumirile lor și nu aveau nimic de pierdut dacă se alăturau revoltei. Mineri fără slujbe, fermieri săraci, bande criminale și tot soiul de alte grupuri de numulțumiți au dat naștere unei mari armate care, până în 1853, număra deja 500.000 de recruți și voluntari. Aceștia au cucerit orașul Nanjing în acel an și au masacrat întreaga populație manciuriană. Nanjing a fost baza și capitala revoluției timp de 11 ani, până la sfârșitul războiului civil.

Elevii din China anilor 1950-'60 învățau la școală că revolta Taiping a fost precursoarea mișcării comuniste, iar Hong strămoșul spiritual al lui Mao. Analogia a căzut acum în desuetudine. Căci guvernul Chinei nu mai e revoluționar în niciun sens. Așa că e oarecum logic faptul că, în ultimii ani, revolta de acum 150 de ani e prezentată negativ, ca o violență sectantă, o amenințare la adresa ordinii sociale. Generalul chinez care a înăbușit revolta Taiping, Zeng Guofan, a fost, timp de generații, prezentat ca un trădător de rasă pentru că i-a sprijint pe manciurieni. În prezent, el a fost reabilitat și a devenit una din cele mai cunoscute figuri istorice din China, un model de autodisciplonă și loialitate confucianistă. În mod convenabil pentru stat, principala sa contribuție la istoria Chinei a fost înăbușirea nemiloasă a disidenței violente.

Beijingul și-a învățat lecțiile din trecut. Vedem asta în rapida și nemiloasa suprimare a mișcării Falun Gong și a altor secte religioase care se aseamănă celei Taiping, înainte de a fi militarizate. O vedem în numărul ”incidentelor de masă” de azi. Conform unei estimări, vorbim de 180.000 de incidente în 2010, dar numărul arată doar că disidența nu e organizată și (încă) nu s-a coagulat în ceva ce poate fi o amenințare la adresa statului. Partidul Comunist Chinez preferă aceste zeci/sute de mii de mici incidente separate în locul unei insurgențe unificate. Cea mai mare problemă a guvernului nu e că aceste numeroase disidențe violente există; problema ar fi ca acestea să se unească.

Revolta Taiping poate oferi lecții și Occidentului. Conducătorii Chinei din secolul al XIX-lea, ca și cei de azi, nu se bucurau de o imagine bună în Vest. Manciurierii erau văzuți ca despoți corupți și aroganți care puneau piedice comerțului și îi urau pe străini. În schimb, rebelii erau considerați eliberatorii poporului chinez. Un american misionar aflat la Shanghai în anii războiului civil spunea că ”americanii sunt prea mult atașați de principiile pe baza cărora guvernul lor a fost fondat și a înflorit pentru a putea refuza simpatia unui popor eroic ce luptă împotriva unei sclavii impuse de străini”.

Vice-președintele Chinei urmează să viziteze Statele Unite săptămâna viitoare, iar de curând senatorul John McCain l-a avertizat pe adjunctul ministerului de externe chinez că ”primăvara arabă vine în China”. Ideea dominantă din presei occidentale în problemele privind China este că Partidul Comunist își va primi într-un final ”răsplata” pentru corupția sa, pentru proasta administrare a zonelor rurale, pentru indiferența sa față de drepturile omului și democrație. Și probabil că mulți se gândesc, în tăcere, că și-ar dori să vadă Partidul Comunist Chinez răsturnat de propriul popor.

Dar trebuie să fim atenți ce ne dorim. În ciuda disperțului Occidentului față de guvernanții Chinei secolului al XIX-lea, Marea Britanie a fost cea care a intervenit pentru a-i menține la putere. Economia britanică depindea mult de piața chineză la acel moment (mai ales după pierderea piețelor amerincane după 1861), astfel că englezii nu puteau să-și asume riscurile unei schimbări. Cu încurajarea americanilor, Marea Britanie a furnizat arme și ofițeri guvernului manciurian, ajutându-l să încline balanța în favoarea sa.

Astăzi, situația nu este practic prae diferită. Având în vedere starea economiei de azi și dependența comerțului american cu cel chinez, te poți întreba dacă, în ciuda condamnărilor la adresa guvernului chinez cu privire la drepturile omului, în cazul unei revoluții din interior, chiar și una condusă de o coaliție ce luptă pentru democrație, unii nu și-ar dori ca această revoluție să eșueze.

Sursa: www.nytimes.com

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9167/33/

Penultimul imparat al Chinei, provenind din dinastia manciuriana Qing, a fost Guang-Xu (1871-1908), a fost titularizat la varsta de patru ani (1875) cu sprijinul matusii sale, imparateasa Dowager Cixi. Acesta fusese concubina imperiala si devenise cel mai puternic om in stat prin relatiile sale familiale. Desi oficial domnia lui Guang-Xu (sub regenta pana la 18 ani, in 1889) a durat pana in 1908, influenta matusii sale a fost coplesitoare.

Începutul tragediei chineze: revoluţia care n-a...

China sărbătoreşte în aceste zile centenarul Revoluţiei din 1911 care a dus la înlăturarea dinastiei manciuriene şi, implicit, la sfârşitul vechiului imperiu chinez. Care este istoria acestei revoluţii? La o analiză a evenimentelor din anii 1911-1912 şi a celor de mai târziu, ajungem la concluzia că, de fapt, revoluţia n-a schimbat prea multe. Dar de ce?


Revolta care a pus capăt celui mai îndelungat imperiu din istorie a pornit dintr-un accident (deşi tensiunile existau de câteva decenii): o bombă a explodat în biroul unor soldaţi revoluţionari în partea rusească a oraşului Hankou din centrul Chinei. Poliţia rusească a venit să investigheze şi a descoperit o listă a membrilor unei grupări clandestine ce dorea detronarea dinastiei Qing. Cum ruşii puteau să predea cazul autorităţilor chineze, membrii grupului au fost obligaţi să treacă rapid la acţiune şi să renunţe la continuarea activităţii secrete.



În aceeaşi zi, poliţia chineză a descoperit unul din locurile secrete de întâlnire ale radicalilor din acelaşi oraş. Au arestat 32 de oameni, dintre care trei au fost executaţi în public dimineaţa următoare. În cadrul unui al treilea incident, doi soldaţi au împuşcat un ofiţer care îi întrebase de armele pe care le purtau fără autorizaţie. Colegii lor de batalion staţionaţi la Wuchang s-au revoltat. Aşa a început revoluţia chineză. Patru luni mai târziu, la 12 februarie, ultimul împărat – Puyi – abdica. Din moment ce acesta abia împlinise şase ani, mama sa, împărăteasa Dowaer Longyu, a acceptat schimbare regimului în numele său.

În luna aceasta se sărbătoreşte centenarul revoluţiei atât în Republica Populară Chineză, cât şi în Taiwan. Un portret imens al primului preşedinte al republicii, Sun Yat-sen, e expus în Piaţa Tiananmen, în inima Chinei comuniste. În acelaşi timp, regimul din Taiwan insistă asupra faptului că poate stabili o legătură directă cu rebelii care au pus capăt imperiului ce data încă din anul 221 d.Hr.

Epoca de Aur

Dar revoluţia nu a fost un proces simplu (sunt vreodată revoluţiile simple?); ea a creat probleme care au persistat de-a lungul secolului XX şi nu numai. Dar era clar faptul că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, dinastia Qing, ai cărei strămoşi veniţi din Manciuria au înlăturat dinastia Ming în 1644, rămăsese fără autoritate şi fără timp.

Marii împăraţi Qing, în special Kangxi (1661-1722) şi Qianlong (1736-1795), au condus China în timpul celei mai prospere perioade ale imperiului milenar. Ei au extins frontierele imperiului până la graniţele Chinei de azi. Pe lângă reuşitele militare, Kangxi a fost şi un conducător cultivat care a pus bazele unei agriculturi prospere capabile să hrănească populaţia în creştere. Qianlong, savant şi patron al artelor, a condus expediţii pentru cucerirea Tibetului. În vremea domniei sale, se estimează că în China se afla o treime din bogăţiile întregii lumi. Când regele George al III-lea a trimis o misiune în Beijin în 1792, Împăratul a dat deoparte produsele revoluţiei industriale ce i-au fost prezentate cadou, spunând că „Nu văd nicio valoare în obiecte ciudate şi ingenioase, şi nu am nevoie de manufacturile ţării voastre”.

Totuşi, vistieria imperială era secătuită din cauza campaniilor militare ale lui Qianlong, de cheltuielile extravagante de la curte (printre care şi construcţia Palatului de Vară), şi de hoţiile coruptului Heshan, favoritul împăratului, despre care se spune că ar fi acumulat o avere estimată azi la un miliard de lire sterline. În plus, populaţia mereu în creştere solicita din ce în ce mai mult economia.

Succesorii lui Qianlong nu s-au putut ridica la standardele acestuia. Ei s-au confruntat cu numeroase revolte cauzate de sărăcia din provincii, precum rebeliunea Taiping din 1850 condusă de Hong Xiuquan, un fost profesor care susţinea că este fiul lui Hristos. Apoi, au avut de-a face cu incursiunile europenilor după ce britanicii au început Războiul Opiumului „în numele” comerţului liber. Curtea conservatoare, condusă în a doua jumătate a secolului de Împărăteasa Dowager Cixi (1835-1908), nu putea face faţă schimbărilor sociale, nu putea susţine economia şi nici să se ocupe de modernizarea unei ţări rămase în mare parte blocată în trecut.

Declinul şi nevoia schimbării


În 1894-1895, China a suferit o înfrângere dezastruoasă în faţa Japoniei care adoptase tehnologia militară occidentală. În 1898 o haotică încercare de reformă a Împăratului Guangxu a fost înăbuşită după 100 de zile de mătuşa sa, Cixi. Împăratul a ajuns apoi să fie ţinut prizonier la Palatul de Vară. Doi ani mai târziu a avut loc răscoala Boxerilor.

Tinerii din spatele mişcării boxerilor credeau că ritualurile lor le acordau imunitate în faţa gloanţelor şi că misionarii creştini trebuie alungaţi din China. Ei au mărşăluit spre Beijing şi au asediat cartierul ambasadelor din capitală. Acest lucru a dus la expediţia militară a europenilor, americanilor şi japonezilor. Familia imperială a trebuit să fugă din capitală şi a petrecut 18 luni rătăcind prin nordul Chinei în timp ce străinii impuneau condiţii grele asupra ţării şi obţineau noi concesii din partea imperiului slăbit.

(Poza de mai sus: Împărăteasa Cixi, personificarea curţii conservatoare, a condus ţara timp de 47 de ani)


Cixi moarte în noiembrie 1918, la o zi după moartea împăratului Xianfeng. Au existat zvonuri potrivit cărora ea şi eunucul şef l-ar fi otrăvit pentru a-l împiedica să promoveze noi reforme. Totuşi, până la momentul răscoalei Boxerilor, China cunoscuse multe schimbări. Adminstraţia fusese modernizată, industria şi comerţul erau încurajate, calea ferată dintre Beijing şi Yangtze fusese terminată, o reformă a armatei adoptase noi arme şi grupurile ce militau pentru drepturile femeilor se înmulţeau în toate oraşele. Dar cea mai mare problemă a dinastiei Qing era că era manciuriană şi nu parte a majorităţii Han. Înlăturarea conducătorilor străini fusese ideea principală din spatele rebeliunii Taiping, ce acuza dinastia Qing de dorinţa de a reduce numărulor Hanilor. Deşi au adoptat cultura şi tradiţiile chinezeşti, familia Qing îi obliga pe non-manciurieni să poarte coadă de cal ca semn clar al dominaţiei lor asupra tuturor.

Sun Yet-sen, liderul revoluţionarilor, provenea din provingia Guangdong. Studiase medicina la Hong Kong şi se ocupa cu organizarea revoltelor şi campaniilor internaţionale împotriva dinastiei Qing. El a pus un foarte mare accent pe această chestiune a diferenţei rasiale. „Expluzarea manciurienilor” era un slogan atrăgător pe toată lumea.

Revolte aveau loc în toată ţara, dar adevărata ameninţare provenea de la populaţia urbană şi ofiţerii armatei modernizate. Nobilii urbani erau nemulţumiţi de faptul că erau excluşi din procesul de dezvoltare a ţării, contractele (cele de cale ferată de exemplu) fiind oferite investitorilor din Belgia, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite şi Franţa care puteau umple vistieria. În plus, susţineau ei, dinastia Qing era pe punctul de a lăsa puterile străine să-şi împartă China între ei.

După moartea lui Cixi, curtea a trecut sub controlul tatălui lui Puyi, Prinţul Chun (1883-1951), acesta devenind regent. El a permis înfiinţarea unor adunări provinciale, urmând ca o adunare naţională să se întrunească la Beijing. Puterile acordate acestor adunări au fost însă foarte limitate. Un decret din 1908 a anunţat că întrunirea unui parlament complet este amânată pentru nouă ani. Totuşi, deşi aceste adunări nu au avut nicun rol practic în politica statului, ele au reprezentat un impuls de acţiune pentru cei nemulţumiţi. Întrunirea unei adunări la Beijing la sfârşitul anului 1909 a dus la naşterea unei grupări ce a ajuns ulterior partid politic: Prietenii Constituţiei. Scopul principal al acestui partid era recuperarea drepturilor de concesiune acordate străinilor, mai ales cele pentru căile ferate.

În acest timp, se înmulţeau şi nemulţumirile faţă de monarhie în general, unele fiind de natură economică. Competiţia din India şi Japonia a lovit puternic producţia de ceai autohtonă, iar importurile ieftine de fier au distrus producţia internă. Societăţi secrete din provincie organizau revolte foarte des, iar câteva dezastre naturale au produs foamete în mai multe provincii. Preţurile la grâu au crescut, iar proprietarii fermelor de opium protestau împotriva campaniei de eradicare a drogului.

Desfăşurarea revoluţiei



Acesta este fundalul pe care s-au produs evenimentele din Hankou în octombrie 1911 care au dus la izbucnirea revoluţiei. Cei 3.600 de soldaţii rebeli i-au învins pe cei 3.000 de loialişti Qing şi au reuşit astfel să ocupe sediul guvernului. În unele locuri, manciurienii au fost masacraţi. Sun era în Statele Unite la acel moment, iar revoluţionarii l-au ales pe un anumie Li Yuanhong drept lider. Revolta s-a răspândit în şapte provincii, iar la scurtă vreme după ce revoluţionarii s-au impus în Shanghai, Chen Qimei, membru al grupării conduse de Sun Yat-sen, a fost numit guvernator militar.

Revolta s-a răspândit atât de repede pentru că dinastia se înstrăinase de populaţie foarte mult în ultimii ani, dar şi pentru că nobilimea simpatiza cu ideea de schimbare a regimului. Nu putem vorbi de o revoltă populară, ea a fost una predominant urbană, sprijintă de clasa negustorilor, dar şi de ofiţerii noii armate instituite de dinastie în încercarea de modernizare. Şi deşi Sun Yet-sen vorbea de naţionalism, democraţie şi bunăstarea poporului, problema socială nu era punctul central al revoltei. Principalul scop era înlăturarea dinastiei Qing şi întârirea rolului nobilimii şi armatei modernizate.

La aflarea veştilor despre izbucnirea revoltei, Sun Yet-san era într-o călătorie de strângere de fonduri în America. În loc să se întoarcă imediat în China, el a mers în Europa pentru a convinge guvernele britanic şi francez să nu intervină de partea dinastiei. A plecat apoi pe mare spre Shanghai, unde ajunge la sfârşitul anului. Pe 29 decembrie, o adunare naţională formată din reprezentanţii a 17 provincii l-a numit pe Sun primul preşedinte al Republicii Chineze. În noaptea de 1 ianuarie 1912, el a fost inaugurat în funcţie în noua capitală republicană, Nanjing, şi a jurat să detroneze guvernul despotic al manciurienilor, să consolideze republica şi să pună la punct un plan pentru asigurarea bunăstării poporului.

Yuan Shikai, Salvatorul

În acel moment, revolta ajunsese şi în centrul şi sudul ţării, dar şi în provincia vestică Sichuan, unde guvernatorul imperial a fost decapitat. Dar membrii dinastiei erau încă pe tron la Beijing şi tocmai obţinuseră o victorie militară importantă în China centrală. Aceasta a fost opera generalului Yuan Shikai, un apropiat al fostei împărătese Cixi. Deşi era inamic al regentului Chun, el a fost numit în fruntea armatei pentru că părea a fi singurul om capabil să salveze dinastia. Pentru a prelua această funcţie, el a impus regentului o serie de cerinţe stricte, printre care comanda tuturor forţelor armate ale ţării şi promisiunea unei reforme politice. După victoria împotriva insurgenţilor, el a fost numit prim-ministru în fruntea unui guvern format din 10 membri Han şi unul singur manciurian. Prinţul Chun a renunţat la funcţia de regent, în timp ce noul om forte a Chinei insista asupra necesităţii unei monarhii constituţionale.

Dar Yuan urmărea un joc dublu, încercând să devină indispensabil dinastiei şi, în acelaşi timp, intrând în legătură cu insurgenţii din regiunea Yangtze şi trimiţând un agent la republicanii din Shanghai şi Nanjing. Pe 16 ianuarie 1912, el a mers în Oraşul Interzis cu o cerere de abdicare a împăratului minor. Nu a primit un răspuns imediat, dar a fost promovat la rangul de Marchiz pentru loialitatea faţă de dinastie. Dar la plecarea sa, patru bombe au explodat lângă trăsura cu care mergea. Yuan însă nu a murit.



Prinţii manciurieni şi mongoli au discutat despre petiţia propusă de Yuan, dar forţele armate ale revoluţionarilor s-au impus la Beijing. 42 de comandanţi ai armatei au mers la curte pentru a cere abdicarea lui Puyi. Pe 12 februarie a fost anunţat acul de abdicare, dar imediat a apărut o problemă: o frază introdusă în decretul de abdicare îl făcea pe Yuan responsabil de unitatea ţării şi fondarea republicii. Dar exista deja o republică, declarată de la adunarea naţională la Nanjing.. Ştiind că nu se va putea impune în faţa lui Yuan, Sun Yet-sen a renunţat voluntar la funcţia de preşedinte pe 1 aprilie. Yuan a fost numit preşedinte, iar Li Yuanhong vice-preşedinte.

Revoluţia care n-a schimbat practic nimic

Când Sun a renunţat la preşedinţie, l-a numit pe Yuan „prieten al republicii, devotat servitor al cauzei”. Noul preşedinte s-a dedicat modernizării Chinei şi centralizării puterii, dar n-a renunţat la vechile metode arbitrare. A încercat să-l ţină pe Sun departe de viaţa politică a ţării, şi când Song Jiaoren a obţinut victoria opoziţiei în alegerile legislative din august 1912, a ordonat asasinarea acestuia în martie 1913, în ziua când ar fi trebuit să preia funcţia de premier. În plus, Yuan a interzis organizaţiile secrete (ceea ce putea însemna orice grupare ce-i displăcea), şi s-a autoproclamat împărat (a trebuit însă să renunţe la această idee din cauza opoziţiei). Moartea sa în 1916 n-a întristat pe nimeni, dar faptul că nu numise un succesor clar a dus la 10 ani de conflict naţional pentru acapararea puterii. Sun a condus o campanie pentru unitatea naţională, dar a murit în 1925 înainte de a-şi vedea visul împlinit. Dar succesorul său, Chiang Kai-shek, a reuşit să se impună şi pus bazele regimului naţionalist care a rezistat până în 1949, când a fost învins de comunişti şi exilat în Taiwan.

În concluzie, revoluţia din 1911 nu a dus schimbările pentru care au luptat insurgenţii. Bunăstarea poporului de care vorbea Sun a rămas un ideal, căci eliminarea manciurienilor a adus bunăstare doar străinilor şi „baronilor” locali. Schimbarea a venit doar la nivelul regimului, nu şi pe plan social, iar străinii au păstrat concesiunile în China, astfel că ţara a rămas mult în urma noii puteri asiatice, Japonia. Instituţiile republicane au fost slabe din start, au existat foarte multe revolte la nivel regional, iar apoi ţara s-a confruntat cu invazia Japoniei şi cu războiul. Abia în 1949 a izbucnit adevărata revoluţie în China, iar ţara a devenit terenul experimentelor pentru planurile „măreţe” ale lui Mao: Marele Salt Înainte de la sfârşitul anilor '50, Marea Foamete cu cele peste 40 de milioane de victime, şi cei zece ani ai Revoluţiei Culturale. Ţara şi-a revenit abia în vremea lui Deng Xiaoping. Reformele economice au redresat China şi i-au redat un anume nivel de normalitate, dar represiunea politică a continuat.

Întrebarea de bază este dacă o ţară atât de mare precum China, cu deficitul democratic de care a suferit întotdeauna, poate fi condusă şi de un alt regim în afară de unul autoritar. Ceea ce rămâne totuşi clar este că, în ciuda tuturor manifestărilor de comemorare a revoluţiei care au loc zilele acestea în China, evenimentele din 1911-1912 nu au adus practic nicio soluţie reală şi au lăsat ţara în pragul a decenii de suferinţă.

Marele Zid Chinezesc - protectorul imperiului
De fiecare dată când ne gândim la China, primul lucru care ne vine în minte... bine, al doilea, ...

Ce ar trebui să ştiţi despre ... Marele Zid Chinezesc

Impresionant prin grandoara sa dar şi prin legendele apărute de-a lungul secolelor, Marele Zid Chinezesc, rămâne şi astăzi una dintre destinaţiile turistice preferate. Vă prezentăm, în continuare, 10 lucruri pe care ar trebui să le ştiţi despre Marele Zid Chinezesc.

1. Contrar tuturor vorbelor existente în jurul Marelui Zid Chinezesc, acesta nu se poate observa de pe lună cu ochiul liber. Acest lucru se datorează cromaticii izbitor de asemenătoare cu elementele geografice naturale care îl înconjoară. Legenda conform căreia Marele Zid Chinezesc s-ar vedea de pe lună cu ochiul liber a apărut pentru prima dată într-o serie de benzi desenate americane , Ripley`s Believe it or Not.
   
2. Marele Zid Chinezesc defineşte o serie de fortificaţii construite de-a lungul câtorva sute de ani.
   
3. Primele fortificaţii au fost construite înainte de crearea Imperiului Chinez. Acestea aveau drept scop apărarea împotriva atacurilor reciproce dintre triburi.
   
4. Construcţia a ceea ce numim noi astăzi, Marelui Zid Chinezesc a început în timpul dinastiei Qin şi avea drept scop protejarea de nord de Chinei de atacurile populaţiei nomade Xiongnu.
   
5. Dupa înfrângerea împotriva populatiei oirat (triburi mongole) în Bătălia de la Tumu (1449), conducătorii Dinastiei Ming au reînviat conceptul zidurilor de aparare
   
6. Zidul începe din zona de est, de la trecătorea Shanhaiguan şi pe întinde până în zona de vest a ţării, în zona de lacuri Lop Nur , pe o distanţă de 6.400 de km.
   
7. În timpul utilizării acestuia ca fortificaţie, Marele Zid Chinezesc avea pentru acele vremuri, un sistem avansat de comunicaţii. Sistemul folosea fumul şi focul pentru a transmite diverse mesaje între turnuri.
   
8. Cea mai celebră legendă din jurul construirii monumenalului Zid este aceea a unei femei care a mers în vizită la soţul ei care lucra la construierea marelui zid. Legenda spune că, omul era decedat în momentul când aceasta a ajuns acolo iar colegii neputând să ii spună adevărul despre soţul ei, i-au spus că „se află în următorul turn”. Aceasta a mers din turn în turn până la capătul zidului. La finalul zidului aceasta a aflat ceea ce i se întâmplase soţului ei , a început să plângă atât de tare încât lacrimile ei au creat o breşă în Zid. Astazi, acolo este un templu in cinstea ei.
   
9. Există un maraton care se desfăşoară de-a lungul şi chiar pe Marele Zid Chinezesc. Maratonul presupune urcarea şi coborârea a cel putin 3.700 de scări de către participanţi.
   
10. Din păcate, Marele Zid Chinezesc, se află, pe anumite porţiuni, într-o avansată stare de degradare. Degradarea se datoareză factorilor naturali : vânt, cicluri repetate de îngheţ-dezgheţ dar şi oamenilor care îl vandalizează sub diverse forme : vânzarea de porţiuni mici din zid sub formă de suvenir.