ISTORIE=IRAN[PERSIA]

CADRUL GEOGRAFIC SI ISTORIC IN CARE S-A NASCUT SI A TRAIT PERSIA Cuprins între fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si Oceanul Indian, podisul iranian se întinde pe o suprafata de trei milioane de kilometri patrati. Pe acest teritoriu s-au încrucisat - înca dea cum patru mii de ani - numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India si China, pe de alta parte cu tarile din bazinul rasaritean al Mediteranei. Mai mult...

http://cultural.bzi.ro/razboaiele-medice-scurt-istoric-9058

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10535/8/
Mohammad Reza Pahlavi (1919-1980) a fost al doilea si ultimul sah al Iranului. Domnia sa a inceput in 1941 si a durat pana la 11 februarie 1979. Intreaga sa viata a fost plina de evenimente politice dure, de la venirea la putere (prin inlaturarea tatalui sau) si pana la moartea in exil, culminand cu plecarea sa din Iran sub presiunea Revolutiei Islamice. In anul 1941, URSS era invadata de Germania nazista (Operatiunea Barbarossa), iar aliatii cautau o cale de aprovizionare strategica pentru Stalin. Sahul Reza (tatal lui Pahlavi) nu a aprobat "Coridorul persan" pentru sustinerea URSS, afirmand ca Iranul este neutru.

MEDIAFAX ZOOM. Iranul, o poveste în imagini

NEMURITORII (MELOPHORES)
Melophores (din greaca veche/hoi melophoroi, adica “culegatorii de mere”), numiti si Nemuritorii, sunt un grup de 10.000 de lancieri care constituie garda personala a Marelui Rege al Persiei. Conform lui Xenofon, acest corp militar a fost creat de Cyrus cel Batran, care...

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/orasele-pierdute-ale-iranului-antic

Acum 5000 de ani, o veche societate din Iranul de Est, demult uitată, a contribuit la conturarea primei epoci urbane din istorie. Astăzi, arheologii scot la iveală oraşele uitate din estul Iranului, oraşe ce pot fi comparate cu marile centre urbane din Mesopotamia sau Valea Indusului.

Chiar şi arheologii locali care beneficiază de maşini performante şi dotate cu aer condiţionat se gândesc de două ori înainte să se aventureze în terenurile accidentate din estul Iranului. „E un loc dur”, spune Mehdi Mortazavi de la Universtatea Sistan-Baluchistan din estul îndepărtat al Iranului, în apropiere de graniţa cu Afganistanul. În centrul acestei regiuni se află aşa-numitul Dasht-e Lut („deşert pustiu” în persană). Acest peisaj dezolant e bogat în doline, ravene abrupte şi dune de nisip care pot ajunge la 300 m înălţime. De asemenea, zona este şi una din cele mai aride regiuni de pe glob. Această regiune ostilă a deşertului pare a fi ultimul loc în care să cauţi indicii ale emergenţei primelor oraşe şi state de acum 5000 de ani.

Însă arheologii au descoperit în zonele de margine ale deşertului urme ale unor aşezări umane ce datează din perioada în care civilizaţiile urbane înfloreau în Egipt, Irak şi Valea Indusului. În anii '60 şi '70, arheologii au descoperit marile centre de la Shahr-i-Sokhta şi Shahdad la marginea deşertului, şi un al centru, Tepe Yahya, în extrema sudică a acestuia. Cercetările mai recente, săpăturile şi analizele de teledetecţie arată că în tot estul Iranului, din apropierea Golfului Persic în sud şi până la marginea nordică a platoului iranian, există sute, poate chiar mii de aşezări de diferite dimensiuni. Analizele de laborator ale artefactelor şi rămăşiţelor umane descoperite în aceste situri oferă o perspectivă mai intimă asupra vieţii unui popor inovator care a contribuit la crearea primei reţele de comerţ global din lume.

Departe de a trăi într-o stare de înapoiere culturală, iranienii estici din acea perioadă au construit oraşe mari, palate, au folosit unul din primele sisteme de scriere, şi au creat sofisticate industrii metalurgice, ceramice şi textile. În plus, se pare că au împărtăşit cu teritorii îndepărtate nu doar idei legate de comerţ, dar şi concepte administrative şi religioase. „Ei au legat marile coridoare dintre Mesopotamia şi Est”, spune Maurizio Tosi de la Universitatea din Bologna. „Ei erau la mijlocul acestor mari civilizaţii”.

Aceste aşezări au fost abandonate până în anul 2000 î.Hr.; motivele rămân încă neclare şi sunt sursa unor controverse în rândul savanţilor. Viaţa urbană avea să revină în Iranul de Est abia peste 1500 de ani. Însăşi existenţa acestei civilizaţii a fost mult timp uitată, iar recuperarea istoriei sale nu a fost uşoară. O parte a regiunii este aproape de graniţa cu Afganistanul, o zonă în care au înflorit grupurile înarmate de contrabandă. Problemele politice au întrerupt în mod frecvent săpăturile, iar să conduci campanii arheologice.

Shahr-i Skohta - „Oraşul ars”

Faimosul explorator britanic Sir Aurel Stein, cunoscut pentru săpăturile arheologice din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, a ajuns în Persia în 1915 şi a descoperit primele indicii cu privire la existenţa oraşelor pierdute din Iranul de est. Stein a traversat ceea ce el însuşi a descris ca fiind „o întinderemarededeşert”, întâlnind „obişnuitele bande de hoţi de dincolo de graniţa afgană”. Stein a fost surprins să descopere ceea ce el a numit „cel mai surprinzător sit preistoric” la marginea estică a deşertului, căruia localnicii îi spun Shahr-i Skohta („Oraşul ars”). Abia o jumătate de secol mai târziu, Maurizio Tosi şi echipa lui au pătruns dincolo de crusta groasă de sare ce acoperă terenul pentru a descoperi o veche metropolă ce poate fi comparată cu primele mari centre urbane din Mesopotamia şi India.

Analizele au arătat că aşezarea a fost fondată în jurul anului 3200 î.Hr., în aceeaşi perioadă ca şi oraşele mesopotamiene. În perioada apogeului, la mijlocul mileniului III î.Hr., oraşul se întindea pe mai bine de 150 de hectare şi adăpostea o populaţie de peste 20.000 de oameni, putând fi comparat cu oraşul Umma din Mesopotamia sau cu Mohenjo-Daro de pe Valea Indusului. Aprovizionarea oraşului cu apă era asigurată, cel mai probabil, de făntâni şi de un mare lac din apropiere, permiţând dezvoltarea agriculturii şi creşterii animalelor. Oraşul avea şi un mare palat, cartiere separate pentru activităţile industriale – prelucrarea metalelor, ceramică etc. -, dar şi zone dedicate producerii bunurilor locale. Majoritatea localnicilor locuiau în case modeste cu o singură camere; existau însă şi case extinse, cu 6-8 camere.

Shahr-i Sokhta a înflorit datorită cererii mari pentru bunurile de lux pe care le producea. Deşi situat într-o regiune ostilă, oraşul se afla în apropierea minelor de cupru, cositor şi turcoaz; în plus, se afla pe ruta comerţului cu Lapis lazuli ce lega Afganistanul de zonele din vest. Meşterii foloseau şi perle adunate din Golf, carnelian din India, dar şi metale locale precum cositor sau cupru. Acestea erau fie exportate sub forma unor produse finite, fie în formă neprelucrată. Spre exemplu, blocurile de lapis aduse din munţii Hindu Kush erau tăiate în bucăţi mai mici, apoi trimise spre Mesopotamia. Bucăţi neprelucrate de lapis, cântârind mai mult de 45 de kilograme, au fost descoperite în palatul din Ebla, aproape de Marea Mediterană. Arheologul Massimo Vidale, de la Univ. din Padova, a declarat că elitele din oraşele din Estul Iranului, precum Shahr-i Sokhta, nu vindeau pe pieţele mesopotamiene cele mai valoroase produse, păstrând pentru ele lapisul de cea mai bună calitate. Spre exemplu, mărgelele din lapis găsite în mormintele regale din Ur, deşi atent lucrate, sunt făcute dintr-o piatră de o calitate mult inferioară faţă de obiectele din lapis găsite la Shahr-i Sokhta. Şi obiectele din ceramică erau produse pe scară larg: dovadă stau acele aproape 100 de cuptoare descoperite într-o zonă a oraşului, zonă ce trebuie să fi fost rezervată exclusiv acestei industrii.

În timp ce echipa lui Tosi săpa la Shahr-i Sokhta, arheologul iranian Ali Hakemi lucra la un alt sit – Shahdad, în vestul deşertului. Aşezarea de la Shahdad îşi are începuturile în mileniul V î.Hr., înflorind lângă o deltă de la marginea deşertului. Din mileniul al III-lea î.Hr., Shahdad a început să se dezvolte odată cu înflorirea comerţului cu Mesopotamia. Săpăturile au scos la iveală artefacte impresionante confecţionate din lapis lazuli, argint, plumb, turcoaz, precum şi din alte materiale importate din estul Afganistanului sau din zona Oceanului Indian şi cea a Golfului Persic.

În prezent, sunt cercetate şi alte situri din Estul Iranului. În ultimii doi ani, arheologii iranieni Hassan Fazeli Nashli şi Hassain Ali Kavosh, de la Universitatea din Teheran, au organizat săpături într-o mică aşezare aflată la câţiva kilometri est de Shahdad. Situl de la Tepe Graziani poartă numele arheologului italian care a cercetat pentru prima oară această aşezare. Potrivit lui Fazeli, situl este mic, dar foarte bogat în artefacte; arheologul a sugerat că Tepe Graziani ar fi putut fi o suburbie prosperă a oraşului Shahdad.

Aceste oraşe precum Shahdad şi Shahr-i Sokhta nu erau simple aşezări izolate aflate în mijlocul unui deşert pustiu. Fazeli a declarat că circa 900 de situri de Epoca Bronzului au fost descoperite în câmpia Sistan aflată la graniţa dintre Afganistan şi Pakistan. Şi sud-estul Iranului este bogat în aşezări antice, căci servea drept coridor între platoul iranian şi Valea Indusului, precum şi între Shahr-i Sokhta la nord şi Golful Persic la sud. În 2006, în urma cercetărilor de teren au fost identificate 19 situri de Epoca Bronzului într-o arie de doar 32 km². În ciuda faptului că nu au beneficiat de prezenâa unor mari fluvii care să le asigure înflorirea, vechii iranieni estici au ştiut cum să se folosească în mod inteligent de săracele resurse de apă. În apropiere de Shahdad, au fost descoperite rămăşiţele a ceea ce par a sisteme de canale, iar cercetările continuă pentru a înţelege cum populaţia din zonă a reuşit să supravieţuiască în acest climat ostil acum 5000 de ani.

Cauzele declinului

Multe dintre aceste aşezări au fost abandonate în a doua jumătate a mileniului III î.Hr., şi până în anul 2000 î.Hr., efervescenta viaţă urbană din estul Iranului era deja istorie. Barbara Helwig, de la Institutul German de Arheologie, bănuieşte că o schimbare radicală în structura comerţului a precipitat declinul oraşelor. În loc să călătorească în caravane de-a lungul deşerturilor şi platourilor iraniene, negustorii din est au început să navigheze direct către Arabia şi, de acolo, către Mestopotamia, în timp ce în nord, puterea crescândă a civilizaţiei Oxus din Turkmenistanul de azi ar fi contribuit la slăbirea rolului oraşelor iraniene. Alţi specialişti atribuie declinul climei: lagunele, râurile şi mlaştinile s-ar fi uscat, căci în aceste regiuni orice schimbare a periodicităţii ploilor poate avea un efect dramatic asupra resurselor de apă. Aici nu există un Nil, un Tigru sau un Eufrat care să asigure supravieţuirea culturilor agricole, şi chiar şi cele mai sofisticate sisteme de irigare ar fi fost fragile în faţa secetelor prelungite.

E de asemenea posibil ca o schimbare în economia zonei să fi jucat un rol. Distrugerea oraşului mesopotamian Ur, în jurul anului 2000 î.Hr., şi apoi declinul metropolelor din India, precum Mohenjo-Daro, ar fi avut un efect negativ asupra negoţului din regiune. Pieţele pentru produsele de lux, precum lapisul, s-au prăbuşit. Nu există dovezi clare care să confirme desfăşurarea unor războaie pe scară largă, deşi Shahr-i Sokhta pare a fi fost distrus de incendii. Dar o combinaţie de secetă, schimbare a rutelor comerciale şi probleme economice ar fi putut forţa populaţiile din zonă să-şi abandoneze oraşele pentru a se întoarce la o existenţă mai simplă. Estul Iranului a cunoscut din nou o viaţă urbană prosperă abia 1500 de ani mai târziu, în timpul Imperiului Persan.

Cine erau parţii? Scurtã istorie



Ne vom referi momentan doar la aspecte de ţin de cronologie şi evenimente, trasând episoadele principale ale istoriei acestei civilizaţii, pentru a continua în articolele viitoare cu elemnte legate de culturã şi societate. Sã vedem acum cum au apãrut pe scenã parţii şi cine au fost. Exista o regiune denumitã Partukka sau Partakka pe care o cunoşteau destul de bine asirienii încã din secolul al VII-lea a.Hr., şi este probabil ca aceasta sã fi fãcut parte din Media. Media este cuceritã de Cyrus cel Mare (Kurush), fondatorul Imperiului Ahemenid.

Ahemenizii au stãpânit zona Iranului din 500 pânã în 330 a.Hr., autoritatea lor extinzându-se de la Dunãre pânã la râul Indus. Sub ahemenizi este atestatã o satrapie pe nume Parthava, probabil dobâbnditã prin cucerire între 546 si 539 a.Hr., în timpul campaniei lui Cyrus in sudul şi estul Mãrii Caspice. În acea vreme satrapie includea Hyrcania, localizatã într munţii Elbrus şi Marea Caspicã. Parthava experimenteazã o revoltã în 521 a.Hr., dar este supusã şi probabil rãmâne unitã cu Hyrcania pânã la moartea lui darius. Mai târziu se pare cã se separã de Hyrcania şi se uneşte cu Chorasmia. În armata lui Xerxes gãsim un contingent de parţi sub comanda unui anume Artabasus, fiul lui Pharnace, posibil satrapul Parthiei. Printre parţii ucişi în campania lui Xerxes in Grecia se numãrã şi un comandant de cavalerie pe nume Arsace, informaţie furnizatã de Eschil în piesa ”Perşii”. Ultimul conducãtor pe linia ahemenidã este Darius al III-lea Condomannus, învins de Alexandru cel mare. Aprţii luptã de partea perşilor împotriva lui Alexandru la Arbela şi satrapul Parthiei, Phrataphernes, I se predã liderului macedonean în Hyrcania, dupã cum ne povesteşte Arrian în ”Anabasis”).

Dupã înfrângerea de cãtre Alexandru, Amminapses, un part din Egipt, este învestit satrap al Parthiei, reunitã cu Hyrcania. În 318 a.Hr., Pithon, satrap al Mediei, captureazã teritoriul part şi instaleazã aici pe fratele sãu Eudamus. Dar ceilalţi satrapi intrã în panicã şi se unesc sub conducerea lui Peucestas din Persis pentru a-l alunga pe Pithon înapoi în Media. Dupã 316, provincia se pare cã se uneşte cu Bactria sub comanda lui Stasanor. Dar dupã aproape un secol de stãpânire macedoneanã şi apoi seleucidã, interminabilul rãzboi cu Egiptul îi slãbesc pe seleucizi atât de tare încât Diodotus din Bactria se revoltã şi se proclamã rege în circa 235 a.Hr., confrom istoricului Iustin.

Istoria timpurie

Originile parţilor sunt învãluite în ceaţã. Strabon afirmã cã primul Arsace era un om scit din tribul semi-nomad Parni, o parte din trbiul Dahi, nomazi care trãiau de-a lungul râului Ochus (Tejend sau Oxus), care au invadat şi cucerit Parthia. Strabon îi menţioneazã şi pe cei care presupun cã Arsace este de fapt un bactrian care scapã din mâinile lui Diodotus dupã o revoltã eşuatã. Iustin este de acord cã Arsace era scit. Se prea poate cã acesta avea origini Parni, dar este mai probabil sã fie vorba nu despre o invazie, ci despre migraţie care îi aduce în Parthia. Populaţia de aici nu va fi cunoscutã drept partã decât abia dupã ce migreazã spre sud în provincia persanã Parthava undeva înainte de 250 a.Hr. Documentele greceşti timpurii şi ahemenide se referã nu la parţii arsacizi, ci la locuitorii mai timpurii din Parthava.

Parţii sunt încurajaţi de succesul lui Diodotus şi în 274 a.Hr. se ridicã împotriva lui Andragoras, satrapul Parthiei în timpul lui Antichus al II-lea Theos (261-247 a.Hr. revolta este condusã de fraţii Arsace şi Tiridates. Arsace devine rege şi numele sãu devine titlul onorific pentru toţi urmaşii sãi regali. În timpul celui de-al doilea secol a.Hr., parţii sunt capabili sã-şi extindã stãpânirea în Bactria, Babylonia, Susiana şi Media, şi sub Mithridates al II-lea (123-88) cuceririle cuprind teritorii dintre Armenia şi India. Dupã victoriile lui Mithridate, parţii încep sã se revendice de la greci şi ahemenizi. Vorbeau de altfel o limbã similarã celei a ahemenizilor, foloseau scrierea pahlavi şi stabiliserã un sistem administrativ bazat pe preceptele ahemenide.

Epoca obscurã (95-57 a.Hr.)

Cea mai confuzã perioadã a istoriei parte curpinde ultimii ani ai domniei lui Mithridate al II-lea şi începutul domniei unice a lui Orodes în 57 a.Hr. în vreme ce Mithridate este încã la putere, avem emisiuni monetare de la Gotarzes I (95-90), Orodes I (90-80). Şi în perioada imediat urmãtoare domniei lui Mithridates, întâlnim suprapuneri de emisiuni provenind de la Orodes I, doi regi necunoscuţi (cam în 80-70), Sinatruces (77-70 a.Hr.) şi Darius din Media Atropatena. Phraates al III-lea se pare cã a consolidat controlul asupra teritoriului în anii de dupã 70, iar Orodes al II-lea poate sã se instaleze ferm pe tron în anul 57 a.Hr.

Contactul cu romanii

În anul 53 a.Hr. Crassus împreunã cu 40.000 de romani sunt învinşi de forţele parte ale lui Orodes al II-lea şi populaţiile de la Mediterana la Indus conştientizeazã puterea Parthiei. Dar pânã în 40 a.Hr. şi Roma trebuie sã recunoascã ascensiunea imperiului care sub comanda împãrţitã între Pacorus I şi Labienus, un roman, loveşte adânc în inima estului roman luând în stãpânire provinciile asiatice, Pamphylia, Cilicia şi Syria, ba chiar sudul extrem, Petra, Parthia impunându-se decisiv. Vreme de doi ani acest vast areal, atât de vital intereselor romane, este sub ocupaţie partã. Posesiunea Cariei şi poate a coastei ionice de cãtre strãini nu era atât de rea dacã ţinem cont cã mulţi romani erau originari din acele pãrţi ale lumii sau aveau faceri acolo. Ocupanţii au fost alungaţi de aici abia de cãtre Ventidius, în condiţile în care armata lui Antonius a fost învinsã şi a scãpat cu greu de decimarea totalã. Securea rãzboiului nu a fost îngropatã pe graniţa de vest a Parthiei în timp ce Parthia trebuie sã facã faţã şi altor ameninţãri din nord şi est. frontiera vesticã dintre posesiunile romane şi cele parte a fost treptat styabilizatã pe Eufrat, dar rãzboiul era mereu o opţiune, deşi marile campanii romane din 116, 161, 195, 217 şi 232 nu s-au concluzionat niciodatã cu cucerirea Parthiei.

Declinul

Aristocraţia latifundiarã partã câştigã putere şi influenţã datorita succeselor militare şi dominaţiei crescânde asupra pãmântului şi ţãranilor. Pe mãsurã ce îşi arogã tot felul de titluri şi drepturi, nobilii capãtã puterea de a sfida regalitatea şi de a se rãscula împotriva autoritãţii regale. Procedau astfel prin refuzul de a plãti cotizaţiile la stat sau de a participa la rãzboi, or acesta din urmã fusese sursa principalã a creşterii statului. În paralel, arsacizii se angajeazã în diverse lupte pentru succesiune care de multe ori se soldeazã cu asasinate şi fragmentarea autoritãţii, toate disensiunile interne contribuind considerabil la slãbirea imperiului. Dezorganizarea care a rezultat a favorizat incursiunile romane în teritoriile unde se aflau centre comerciale importante şi trezorerii regale. La putere se perindã regi slabi care nu pot umple vidul de putere şi axceastã redistribuţie a autoritãţii culmineazã cu încercãri directe de a rãsturna monarhia.

Sfârşitul imperiului

În 224, Ardaşir, guvernatorul part din provincia de unde erau originari ahemenizii, Persis (Fars), îl rãstoarnã pe conducãtorul Artabanus al IV-lea şi întemeiazã dinastia sassanidã. Ultimul rege part, Vologases al VI-lea, emite ultima monedã cu efigia sa în 228. Sassanizii aveau sã stãpâneascã Iranul pânã la cucerirea sa de cãtre musulmani din 641. Sassanizii, zoroastrieni fervenţi, intrã în conflict cu supuşii armeni care la începuturi erau şi ei zoroastrieni, dar trec apoi la creştinism. Anii de stãpânire sassanidã reprezintã o continuare a tradiţionalului conflict cu romanii din perioada partã. Referintele la Parthia dupã momentul 228 vor fi de fapt la Imperiul Sassanid.

Sursa: parthia.com

Articol complet

Iran, o nouă putere în Orientul Mijlociu?

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/iran-o-noua-putere-orientul-mijlociu

Persia apare în scena internaţională la începutul secolului XX, cu o lovitură de stat în 1921, când primul Pahlavi a schimbat numele ţării în Iran. Reza Han, primul suveran al noii dinastii proaspăt întronate, fusese un obscur comandant de cosacial armatei regale ce s-a transformat în protagonistul loviturii de Stat din 1921, cu ajutorul imperiului britanic, şi care a reuşit ca Parlamentul să-l proclame Şahul Persiei. Noul Şah era un tip inteligent care ajunge să se proclame republican înainte de a se încorona ca rege, numindu-se apărătorul săracilor, al muncitorilor şi ţăranilor umili: pentru asta a iniţiat unele reforme în retrograda sa ţara. Şahul a reuşit aproape imediat să fie urât de către poporul său, din cauza atitudinii sale care umilea poporul. În 1941, Şahul este obligat să abdice. Cel care îi succede la tron este fiul său.

În politica exterioară, cea de după al doilea război mondial, se schimbă mult priorităţile pentru Imperiul Britanic, iar Reza Pahlavi avea afinităţi pentru nazim, lucru ce Marea Britanie nu putea ignora. În consecinţă se reuşeşte o alianţă între Germania şi Reza în Pahlavi în care germanii puteau intra în Iran. Relaţiile pe care Iranul le căuta aveau de a face cu buna vecinătate cu Uniunea Sovietică, puţin forţată pentru momentul politic şi pentru alianţele de război dintre sovietici, britanici şi americani.

În 1951, se naţionaliza petrolul graţie doctorului Mossadegh, în plină sfidare a marilor companii petrolifere. În anii 60, Shahul are iniţiativa unei politici de modernizare ce mai târziu s-a numit „revoluţia albă”, dar în iunie 63, din nou, se produc revolte populare. Revoltele sunt înfrânte de Sah, cu ajutorul militarilor şi al SAVAK-ului, ce era poliţia secretă a Iranului. Din aceste cauze se ajunge şi la mai mari revolte, şi în final se ajunge la ceea ce este cunoscut sub denumirea de „revoluţie islamică” din 1979. Moment marcat de autocraţia lui Khomeini.

Iran se transformă din monarhie în ceea ce, actual, este o republică islamică. Republica avea o ideologie populistă şi naţionalistă. Revoluţia lasă economia capitalistă pentru a suferi o incredibilă modernizare. Influenţele occidentale au avut un impact important.

Religia – un factor important în dezvoltarea politică

Majoritatea iranienilor sunt musulmani, 89% din populaţie este de origine şiită, de altfel religia oficială a Iranului. 9% sunt musulmani suniţi. Şiismul = şiiţii - cred în Ali, primul fiu al profetului Mohamed, ca succesor al său. Suniţii – mare parte a suniţilor cred că numele „Suni” vine de la cuvântul „Suna”, ce semnifică învăţăturile lui Mohamed. Suniţii se bazează în învăţăturile Coranului şi în Suna. Constituţia Iranului recunoaşte trei grupuri mai mici de religii: Zoroatrismul, Iudaismul şi Creştinismul.

Importanţa revoluţiei islamice

După cum semnalează istoricul Eric Hobsbawm, Revoluţia irană a introdus o noutate în istoria secolului XX, fiind prima revoluţie contemporană care nu a avut rădăcini în ilustraţia/exemplul european/ă, cum este cazul revoluţiilor naţionaliste, liberale sau socialiste, moştenitoare mai mult sau mai puţin directe ale tradiţiei revoluţionare inaugurate de Revoluţia Franceză.

Succesul revoluţiei irane au inspirat şi au patronat formarea organizaţiilor Jidhaiste cum ar fi Hezbollah în Liban. Sub aspect economic, revoluţia irană conjugată cu războiul cu Irak a fost detonant pentru cea dea doua Criză a Petrolului ce s-a produs între 1979 şi 1981.

Războiul Iran-Irak

A fost un război între Iran şi Irak care a avut locîntre anii 1980 şi 1988 şi finalizat fără un învingător clar. Originile sale se găsesc în lunga animozitate arabă-persă şi în rivalităţile regionale; în concret, Irak vroia să investească în delimitarea frontierelor între cele două state arabe, stabilită în Acordurile din Argelia (1975), pentru a obţine anexa regiunii Shatt al-Arab.

Cauzele războiului

Deja în 1971, Irak rupsese relaţiile diplomatice cu Iran, datorită conflictelor teritoriale. În plus, Irak era preocupat de propaganda religioasă dirijată de către noua Republică Islamică a Iranului cu ayatolahul Khomeini la conducere, contra regimului baaziztlaic al Bagdadului, şi în special se temea să piardă loialitatea şiiţilor.

Fără îndoială, principalul motiv al războiului a fost credinţa preşedintelui Irak-ului, Saddam Hussein, că puterea militară a Iranului fusese debilitată în mare măsură din cauza Revoluţiei iraniene din 1979, cea care a răsturnat regimul Şahului Mohamed Reza Pahlavi, şi că ajutorul pe care îl obţinea din partea Occidentului îi permitea să obţină uşor victoria, recucerind Shatt al-Arab şi provincia irană Juzestanpentru Irak.

Invazia irakiană

Războiul a început cu invazia Iranului în 16 septembrie când forţele irakiene au atacat provincia Juzestan, bogată în petrol, unde trăiau 3 milioane de arabi. Deşi forţele irakiene au înregistrat succese la început, Saddam a reţinut trupele sale, fapt ce a dat timp Iranului să reorganizeze forţele sale şi să lanseze contraatacul. În acest moment guvernul Iranului a chemat tinerii ţării sale să meargăîn faţă ca voluntari. Aproape imediat s-au prezentat 100.000 de soldaţi şi 200.000 de miliţieni. În acest mod războiul de tip blitzkriegpe care îl aşteptau irakienii s-a tranformat într-un război de uzurăpe un front de 300km. Către 1982, trupele irakiene au fost expulsate din majoritatea Iranului, fapt ce a respins posibilitatea de începere a unui proces de pace şi au continuat un război pe care gândeau că puteau să îl câştige.

Între 1982 şi 1987 forţele iraniene au organizat ofensiva de-a lungul frontierei, fundamental în sud, unde principalul obiectiv era cucerirea Al Ba”ra în acelaşi timp cu tăierea şoselei care unea Bagdadul cu Basora. Atacurile iraniene asupra poziţiilor anti-tranşee irakiene aminteau de tacticile de uzurădin Primul Război Mondial. Iran a început să utilizeze o numeroasă infanterie sărac înarmată. În acest tip de război se avea avantajul asupra inamicului, iar în acel moment Iran avea 54 de milioane de locuitori şi Irak doar 16 milioane. Irakienii au compensat inferioritatea lor numerică cu folosirea de arme chimice.

S-au relatat unele cazuri în care copii erau trimişi pe front fără absolut nici o armă, utilizând tactica de revărsare. În alte cazuri se trimiteau tineri iranieni în masă şi fără arme pe câmpurile minate, ca să detoneze explozibilul şi să lase drmurile curate pentru a trece tancurile. Băieţilor li se dădeau chei de plastic făcute în Taiwan, considerate ca şi cheile Paradisului. Între 1983 şi 1988, ani de constante ofensive iraniene contra Basora, au murit 60 de mii de persoane. Anii cei mai decisivi au fost 1985 şi 1986.

Cu ajutorul marilor donaţii şi împrumuturi de la statele arabe din regiunea Golfului Persic (mai ales Arabia Saudită) şi furnizarea de armament ( între alţii Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Franţa), Irak a rezistat la sol, în timp ce forţele aeriene atacau oraşele iraniene şi instalaţiile petrolifere în Golful Persic.

Iran a început represalii contra statelor care ajutau Irak, în timp ce Saddam Hussein căuta să implice alte state în conflict. În 1987, Statele Unite şi alte puteri şi-au asumat responsabilitatea de a proteja tranzitul de nave petroliere în Golful Persic.

Irak a primit ajutor tehnic şi arme din partea Statelor Unite. Armele sale chimice au fost produse cu materiale de dublu uz acordate de către Statele Unite şi unele companii germane. Se calculează că 50.000 de soldaţi iranieni au murit pe durata conflictului datorită armelor chimice.

În 2002 jurnalul britanic The Independent a dezvăluit o listă de 22 de companii americane care au ajutat la fabricarea armelor chimice pentru regimul Saddam.

Negocieri şi încetarea focului

În 1988, Iran continua războiul, dar forţele irakiene au lansat o serie de ofensive cu succes. În iulie 1988, Iran şi Irak s-au văzut împinse să accepte Rezoluţia 598 – adoptată de către Consiliul de Securitate al ONU în 20 iulie 1987 – văzând că nu puteau să învingă în conflict.

În final se ajunge la pace în 22 septembrie 1988 asupra bazei de întreţinere a situaţiei teritoriale anterioare confruntării belice. Se calculează că războiul s-a soldat cu un milion de morţi (60% dintre ei fiind iranieni) şi aproape două milioane de răniţi, în plus de enormele pagube materiale care au lăsat economia ambilor combatanţi într-o situaţie foarte precară.

Khomeini a afirmat că acceptarea păcii a fost pentru el ca „ băutul unui pahar de venin”. Între cauzele care au întreţinut conflictul, inclusiv când ambii adversari erau epuizaţi, a fost în aportul continuu de arme predate de către ţările străine.

Politica de „nici orient, nici occident” a semnficat în Orientul Apropiat convergenţa politicii iraniene cu interesele unor puteri imperialiste, în ciuda aspectelor contradictorii. Cu mişcarea de nealiniere pe care au făcut-o este un acord cu blocul anticomunist.

Fără îndoială, au survenit unele mici fracţiuni naţionaliste burgheze înăuntrul regimului iranian, şi o data cu ele profunda ură contra comunismului şi a URSS, aşa numita neintervenţie ale SUA în regiune şi respingerea tuturor „valorilor occidentale” inclusiv democraţia. Aceasta a provocat apariţia unei tendinţe agitatoare şi a unei campanii contra „Marelui Satan” (SUA) şi a aliaţilor săi în Orientul Mediu, de o formă ce a influenţat unele activităţi contra Statelor Unite, Arabiei Saudite şi unor regate din Golf, în special Liban. Fără îndoială, toate acestea au fost date într-un context de creare a unei marje de manevră şi, de asemenea, au avut un efect reacţionar în regimurile pro-capitaliste din regiune.

Statele Unite şi Iran au avut o relaţie de confruntare începând cu stabilirea Republicii Islamice, după revoluţia din 1979. Având în vedere interferenţele trecute dintre Statele Unite în Iran, şi în mod particular lovitura de Stat din 1953, ce a înapoiat puterea Şahului Reza Pahlavi, după cum şi ajutorul acordat de către noul regim iranian pentru diverse grupuri radicale, nu este de mirare că ambele state s-au suspectat reciproc şi nu au stabilit mai mult decât o cooperare ocazională.

Iran reprezintă pentru Statele Unite şi Israel o provocare strategică mai serioasă chiar decât Siria. Atât Damascul cât şi Teheranul ajută Hezbolah, Hamas şi Jidhadul Islamic, şi ambele fără să fie inamicii Al Qaeda. Ambii au arme chimice şi pot avea arme biologice, deşi nu există dovezi concludente pentru cele dim urmă. Dar există trei diferenţe fundamentale între Iran şi Siria.

În primul rând, Iran încearcă stabilirea unui ciclu complet de energie nucleară, ceea ce ar putea să îi permită fabricarea armelor nucleare dacă aşa s-ar decide. De asemenea, dezvoltă rachete ce pot lansa focoase nucleare contra vecinilor săi, inclusiv Israel. Acesta este motivul pentru care israelienii se referă la Iran ca la o ameninţare „existenţială”. Iran nu va avea capacitatea să atace teritoriu american cu rachete nucleare de aici în mult timp, dar oricare armă ce dezvoltă va putea fi utilizată contra forţelor americane staţionate în Orientul Apropiat sau contra ţărilor europene.

În al doilea rând, unii lideri iranieni, şi în particular actualul preşedinte Mahmud Ahmadineyad, au făcut comentarii perturbatoare, punând în sub semnul întrebării Holocaustul evreu şi dreptul de existenţă al Israelului. Deşi cererea lui Ahmadineyad cum că Israel „ dispare din paginile timpului”, sau „ ştergerea din paginile istoriei”, adesea a fost tradus în mod eronat ca o cerere de distrugere fizică a Israelului, de exemplu „ştergerea Israelului de pe hartă”, nu lasă să fie o declaraţie ofensivă destinată să deranjeze profund pe israelieni şi pe atâţia alţii. Sponsorizarea de către Iran a unei conferinţe despre Holocaust în decembrie 2006, ce anunţa audierea unor proeminenţi revizionşti ai Holocaustului şi alţi extremişti de asemenea discreditaţi, nu a făcut mai mult decât să consolideze preocuparea generală cu privire la intenţiile Iranului.

În al treilea rând, Iran este statul islamic cel mai puternic din Golful Persic, şi are ca potenţial pentru a domina toată această regiune bogată în petrol. Aceasta este în special adevărat având în vedere ceea ce s-a întâmplat în Irak începând cu invazia americană din martie 2003. Irak a fost principalul rival al Iranului în regiune, dar acum nu este mai mult decât o societate divizată şi sfâşiată de război, care nu se găseşte în posibilitatea de a controla Iranul. Acest ultim punct are legătură cu unele facţiuni şiite dominante în Irak, ceea ce îi permite exercitarea unei influenţe mult mai mari asupra evoluţiei Irakului, decât atunci când o avea Saddam Husein pe când guverna în Bagdad. Acest schimb radical în echilibrul de putere din regiune explică de ce unii cred că „Iran pare a fi adevăratul învingător în războiul cu Irak”. Cum este evident, avantajul de putere pe care îl are Iran asupra vecinilor săi ar fi încă mai flagrant în cazul dobândirii unui arsenal nuclear.

Creşterea puterii Iranului nu este bună pentru Statele Unite, care face istorie în încercarea de prevenire ca un singur stat să câştige hegemonia în Golful Persic. Acest principiu bazic explică de ce administraţia Reagan a ajutat pe Saddam în anii 80 când părea că Iran putea să înfrângă Irakul în sângerosul război. Pe de altă parte, Statele Unite are numeroase stimulente pentru a împiedica ca Iran să obţină arme nucleare. Israel este în egală măsură împotrivă ca Iranul să domine Golful - un centru de putere de acest tip în regiune poate fi o ameninţare strategică pe termen lung. Perspectiva ca Iranul să obţină capacitate nucleară este încă şi mai îngrijorătoare pentru liderii israelieni, care tind să-şi imagineze acest scenariu ca pe cel mai rău coşmar al lor.

In final doar viitorul va decide rolul pe care Iranul îl va juca, având în vedere poziţia cheie pe care o ocupă în regiune.

Femeia iraniană – între realitate şi propaganda ficţiunii

Discriminarea femeilor în statele islamicereprezintă o problemă gravă a lumii contemporane. Desigur, foarte multe state au semnat Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei şi sunt supravegheate de Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei sau de Comisia pentru Condiţia Femeii. Dar mai există un mijloc folosit cu scopul de a atrage atenţia asupra statutului femeii islamice: arta. Lupta cu mentalităţile primitive şi cu violenţa împotriva femeilor se poate realiza şi prin intermediul artei, iar această modalitate nu este deloc lipsită de succes. Shirin Neshat este o artistă care a reuşit să facă acest lucru. Fiind de origine iraniană, Shirin şi-a transformat operele artistice într-o modalitate de subliniere a oprimării suferite de femeile musulmane în ţările care aplică legea islamică tradiţională - numită “Shari’a”.

Shirin Neshat şi „Women without men”

Născută în oraşul iranian Qazvin, această artistă are norocul să provină dintr-o familie care a îndemnat-o să studieze, în ciuda mentalităţii existente la vremea respectivă în Iran, potrivit căreia o femeie nu trebuie neapărat să fie educată. Astfel, Shirin merge să studieze arta în Statele Unite ale Americii. Va atrage atenţia publicului şi a specialiştilor odată cu expoziţia “Women of Allah”, realizată între anii 1993 şi 1997, la New York.

Printre numeroasele opere realizate se află filmul “Women without men”[ii] - realizat în 2009 şi premiat cu Leul de Argint la Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia. Producţia a fost inspirată de cartea cu acelaşi nume, scrisă de romanciera Shahrnush Parsipur[iii]. Ecranizarea acestui roman poartă amprenta artistei Shirin, textul dobândind noi conotaţii atunci când este transformat în imagine. Subiectul filmului urmăreşte firul epic al cărţii: povestea a patru[iv] femei iraniene, împletită cu evenimentele produse în Teheran, în anul 1953. Istoria Iranului se îmbină cu cea a fiecărui personaj feminin principal. Astfel, le cunoaştem treptat pe: Zarin – o tânără prostituată, Munis – o fată supravegheată atent de frate, Faezeh – prietena lui Munis, Farrokhlagha Sadri – soţia unui general. Deşi personajele par diferite, ele au ceva în comun: sunt nedreptăţite de societatea în care trăiesc şi simt nevoia să evadeze din aceasta. Eliberarea din mediul coercitiv se va petrece prin moarte şi prin redescoperirea sinelui într-un spaţiu protector: o casă veche, aflată într-o grădină de la marginea Teheranului. Simbolul “grădinii ascunse”, în care cele patru femei pot trăi paşnic, este preluat de Shirin din romanul care stă la baza filmului. Originalitatea artistei constă în capacitatea de a reda vizual acest spaţiu al libertăţii. Grădina cumpărată de Farrokhlagha Sadri va adăposti şi celelalte femei, atunci când ele nu îşi mai găsesc locul în societatea iraniană. Este interesant modul în care fiecare personaj feminin este introdus în acest spaţiu de către paznicul grădinii – personaj care simbolizează probabil ocrotirea paternă, dar şi personajul providenţial care vine în întâmpinarea fiecărei femei, atunci când aceasta are mai multă nevoie de ajutor.

[i]Men Without Women

La o analiză semantică atentă, titlul filmului - “Women without men”, reflectă ideea că femeile nu trebuie să se izoleze de bărbaţi, ci din contră. Nu refugiul într-un spaţiu securizat va sparge barierele impuse de societate, ci implicarea activă şi înfruntarea obstacolelor. Titlul cărţii omonime a fost ales de scriitoarea Parsipur, inspirându-se din volumul de povestiri “Men Without Women”, care îi aparţine lui Ernest Hemingway. Dacă în aceste povestiri, bărbaţii conştientizează că viaţa fără femei nu este completă, Parsipur reia această idee, dar inversează rolurile[v]. Femeile trebuie să-şi regăsească propria identitate, iar acest lucru se poate realiza numai prin eliminarea rolului pasiv în care se complac.

Personajul feminin – între realitate şi simbol

Filmul împleteşte planul ficţional cu cel real, lăsându-şi publicul uşor confuz. O scenă care ilustrează acest aspect este cea în care Munis revine la viaţă, fiind dezgropată de Faezeh. Deşi sărise de pe acoperişul casei - ca protest împotriva restricţiilor impuse de fratele ei, Munis nu îşi dorise moartea, ci libertatea. Fascinată de luptele de rezistenţă împotriva guvernului iranian, această tânără simţea că trebuie să participe la protestele din Teheran. Nevoia de a acţiona este resimţită atât de puternic de Munis, încât se trezeşte din mormânt. Miracolul învierii este integrat perfect în naraţiunea vizuală şi captează atenţia privitorului, care nu îşi poate explica raţional acest moment. Munis se scutură de pământ şi se spală într-o piscină pentru a se purifica. Aşa cum trecerea prin pământ simbolizează moartea, apa semnifică renaşterea. De fapt, nu este importantă explicaţia logică a scenei, ci simbolistica ei. Cuvintele sunt depăşite de imagini, iar scenele se desfăşoară ca un ritual. Nu este întâmplător faptul că tot o femeie o va “elibera” pe Munis de sub greutatea pământului, căci vocile celor inocenţi nu pot fi auzite decât de oamenii care ştiu să le asculte.

Astfel de scene sunt create în mod natural de Shirin Neshat datorită abilităţilor sale artistice, dar şi a pregătirii teoretice solide în domeniul artei. Ochiul specializat al regizorului a transformat fiecare scenă în artă autentică. Deşi legătura dintre text şi imagine este evidentă, nu mai contează dacă prima dată a fost filmul sau textul pentru că ele se completează reciproc şi fiecare contribuie la trasarea unei noi viziuni asupra feminităţii în lumea musulmană. Importantă este aşezarea condiţiei femeii în centrul atenţiei publicului şi ridicarea unor semne de întrebare asupra aspectelor delicate din viaţa unei femei care trăieşte într-un stat islamic.

Imperiul Persan: între mit şi realitate

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/imperiul-persan-mit-realitate



Perşii au dat naştere unuia dintre cele mai măreţe imperii din istorie. În inima lui se află Iranul de azi, dar la întinderea sa cea mai mare autoritatea regelui pers ajungea de la Egipt şi Macedonia în vest, până în Afganistanul de astăzi în vest. Dominaţia persană n-a fost doar o strălucire efemeră. Fondat la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., în urma impresionantei serii de cucerire ale lui Cyrus cel Mare, imperiul a pierit 200 de ani mai târziu din cauza unei alte figuri extraordinare: Alexandru cel Mare. Ca orice mare imperiu, şi cel persan are în spatele lui multe mituri. Dar ne putem oare baza pe mituri?

Multe informaţii cu privire la imperiul persan provin dintr-o vastă arhivă de documente administrative descoperită în ruinele Persepolisului, excavate în anii ’30. Tabletele de lut au revoluţionat cunoştiinţele noastr despre realităţile cotidiene din imperiul persan. Dar pentru naraţiunea a ceea ce s-a întâmplat, şi pentru detalii cu privire la viaţa de la curte, depindem de povestirile inamicilor Persiei, în special cele ale grecilor, Herodot fiind aici cel mai bun exemplu. Informaţii din surse greceşti sunt multe, dar asta nu înseamnă că ne putem baza întru totul pe ele pentru reconstituirea istoriei imperiului persan. Mituri despre perşi sunt nenumărate, dar realitatea se poate să fi fost cu totul alta.

Mitul: Perşii erau extrem de răsfăţaţi.
Xenofon ne spune că perşii „sunt mult mai efeminaţi acum decât pe vremea lui Cyrus. Ei s-ar fi obişnuit cu toate bogăţiile teritoriilor cucerite. O sursă spune că regele a ordonat unor agenţi să caute în toată lumea cunoscută noi mâncăruri care să-i satisfacă papilele gustative plictisite. Conform alteia, atât de răsfăţaţi erau monarhii perşi că ei nu călcau decât pe covoare de lux, iar toate capriciile le erau îndeplinite de o mulţime de eunuci şi curtezane (câte una pentru fiecare zi a anului). Un scriitor de secol XIX i-a numit „francezi ai estului”:

Realitatea: imaginea acestui inevitabil declin al perşilor din cauza decadenţei este, în mare parte, fantezie. Poate că le plăceau banchetele extravagante, dar tabletele de lut de la Persepolis nu sugerează nicio cheltuială de acest gen. Şi, deşi a dispărut din atenţie după ce au fost învinşi de greci, statul perşilor a rămas unul de foarte mare întindere, mereu prezent în istoria Greciei. Scriitorilor eleni le plăcea să se joace cu imagini de decandenţă persană, dar ei cunoşteau adevărul. Herodot spunea că perşii servesc la masă multe feluri de mâncare, dar că ele sunt de fapt foarte mici. Şi îi citează pe perşi ca fi spunând că „dacă grecii ar adopta acelaşi obicei, nu s-ar mai opri din mâncat”.

Mitul: erau iubitori de pace.
Poate că imperiul a fost creat pe bază de cuceriri, dar în comparaţie cu predecesorii săi din teritoriile apropiate sau cu Alexandru cel Mare, Marele Imperiu Persan era pacifist prin natura sa. Arta persană înfăţişează, în general, imagini ale poporului supuşi cu bucurie. Poveştile despre regi sau soţiile şi mamele lor în care se vorbeşte despre torturi inimaginabile şi omorârea brutală a duşmanilor sunt produsul prejudecăţilor grecilor.



(portret al lui Cyrus cel Mare)


Realitatea: Este foarte important să nu ne lăsăm înşelaţi de imaginea pe care regii perşi au vrut s-o lase posterităţii. Arta persană sugerează o inevitabilă şi veşnică putere. Şi sub suprafaţa aparent calmă se afla forţa brută. Nicio putere cu veleităţi de imperiu universal şi absolut nu construieşte un stat de o asemenea întindere având o natură pacifistă. Cât despre poveştile despre tortură, nu putem decât să ne bazăm pe probabilităţi. Istoria ne arată multe cazuri în care violenţa monarhilor este hiperbolizată.

Mitul: le lipsea creativitatea.
Dacă perşii ar fi câştigat în locul grecilor războaiele persane din secolul al V-lea, civilizaţia occidentală n-ar fi apărut. Efervescenta şi democratica atmosferă a cetăţilor greceşti, Atena în primul rând, este cea care a da naştere culturii şi literaturii greceşti, dar Grecia ca satrapie persană n-ar fi fost decât un loc conformist. Conform istoricului Anthony Padgen, „dacă Xerxes câştiga, nu am mai fi avut teatru grecesc, ştiinţă grecească, nu i-am mai fi avut pe Platon, Aristotel, Sofocle sau Eschil”.



Realitatea: oare o victorie persană ar fi adus atâtea diferenţe? Şi e corect să spunem că democraţiile nasc culturi mai dinamice? Conform obiceiurilor, regele persan nu s-ar fi amestecat prea mult în sistemul politic al cetăţilor greceşti dacă acestea nu cauzau probleme. Iar pentru majoritatea oraşelor greceşti, n-a fost vorba de o simplă alegere între supunerea faţă de perşi şi independenţa completă. Aceste oraşe, majoritatea mici, evoluau în umbra vecinilor mai mari – precum Atena, Sparta, Teba – şi puterea lor acţiune era restricţionată. O schimbare a vecinului mai mare şi mai puternic, de la o cetate grecească la un imperiu, n-ar fi adus diferenţe semnificative.

Mitul: erau toleranţi.
Spre deosebire de alte imperii (roman sau britanic), cel persan nu a căutat să impună o singură metodă de a face lucrurile. Nu a căutat să impună o limbă sau religie unică, ci a mers pe principiul „live and let live” – tolerarea culturilor şi religiilor dierite. Astfel, dacă e să judecăm impactul dominaţiie persane asupra popoarelor din imperiu, nu am identifica o influenţă culturală aşa mare ca cea pe care Roma a avut-o asupra lumii mediteraneene.

Realitatea: adevărul e că regii perşi nu ar fi avut cum să impună o religie sau limbă universală într-un imperiu atât de vast şi de divers chiar dacă şi-ar fi dorit-o. Când erau în Babilon sau Egipt, ei se comportau – cel puţin la exterior – ca şi când ar fi fost babilonieni sau egipteni. Ei urmăreau realizarea unui echilibru între afişarea de putere (pentru obţinerea şi stabilizarea cuceririi) şi păstrarea aparentă a statu-quo-ului pentru ochii supuşilor. Era o metodă mult mai eficientă de a-şi păstra puterea şi a face ce ştiu imperiile să facă cel mai bine: să-şi exploateze supuşii.

19 mai 1882 - S-a nascut Mohammad Mosadegh

Iran, pe drumul mătăsii - Ep. 11: Shiraz, oraşul grădinilor, oraşul poeţilor
Pentru musulmani, unul dintre cele mai importante elemente ale credinţei o reprezintă Salah, rugăciunea prin care credinciosul declară că nu există nici un alt zeu în afara lui Allah, iar Mohamed este profetul lui. În ciuda faptului că Iran este o Republică Islamică şi teoretic întreaga viaţă socială este guvernată de Koran, aici sunt slăviţi mai mulţi zei şi nu mă refer la cei 12 imami shiiti – este vorba de poeţi precum Rumi, Hafez, Omar Khayyam sau Sa’di, poeţi care nu au creat în zilele noastre, ci cu mai bine de 800 de ani în urmă. Aceşti poeţi sunt veneraţi că adevăraţi sfinţi (sau mega-staruri, depinde de vârsta fanilor), chiar şi acum, după atâta vreme, iar în orice casă din Iran, pe lângă Coran nu se poate să nu găseşti cel puţin un volum de poezii – de preferinţa, unul de Hafez. Orice iranian este capabil să recite poezii întregi din opere lor.

Dacă pentru occcidentali, Shirazul este un oraş de unde vinul omonim şi se află aproape de Persepolis, pentru iranieni este locul unde se odihnesc Hafez şi Sa'di, îngropaţi în grădini superbe, beneficiind de mausoleumuri bine întreţinute şi vizitaţi de sute şi mii de fani. Aşa că nu puteam să nu ne ducem şi noi.


Ultima zi din Shiraz a fost o zi a grădinilor. Am trecut din grădină în grădină ca fluturele din floare în floare. Cea mai mare şi spectaculoasă grădină dintre toate este Bagh-e Eram (adică "Grădina Paradisului"). Aici este locul unde tinerii iranieni vin să se hârjonească printre copacii - paravan, iar restul oamenilor să descopere în ce locuri vor ajunge după moarte în caz că vor trăi cu frica lui Allah...

Printre vizitatori, mulţi copii - îmbrăcaţi în haine de absolvenţi ca în filmele americane se pozau cuminţi, la indicaţia învăţătoarelor. Erau aşa de cuminţi şi pătrunşi de eveniment că nici măcar nu au observat că se află nişte turişti străini prin grădină, altfel ar fi dat năvală să spună "Hello", "Welcome" şi să facem împreună poze...Aşa că i-am pozat eu de departe, aşa, pătrunşi de emoţia momentului.


În timpul peregrinărilor prin Shiraz ne întâlnim şi cu un libanez care lucrează în Emirate şi se află în weekend în Iran... pare stresat să nu-l sune cineva şi să între "robotul" iranian care să spună în farsi că "abonatul nu este în zona de acoperire". Celor din Emirate nu le plac iranienii pentru că sunt şiiţi... Oricum, în ciuda fricii să fie prins în Iran, tipul pare destul de plictisit... Îl întreb dacă e musulman sau creştin (în Liban, cam 40% din locuitori sunt creştini de diverse versiuni). "Musulman" îmi spune pe acelaşi ton placid. Continuu: "sunit sau şiit?" - este momentul magic în care îi ating coarda cea mai sensibilă. Se va deschide pe loc şi va deborda de entuziasm până ne vom despărţi şi pentru nimic în lume nu o să-l mai pot opri din povestit. Este şiit, de aceea a venit în Iran!


Din tipul plictisit şi tăcut, cu greu îl mai pot scoate din priză... trece în revistă lupta şiiţilor, îmi povesteşte despre fiecare dintre cei 12 imami (inclusiv cel ascuns), despre credinţa lor şi despre faptul că ei sunt adevăraţii credincioşi, nu ticăloşii de sunniţi. În final, o dă pe aia grea: "Toţi musulmanii din lume, chiar dacă se declară sunniţi, în inima lor sunt de fapt şiiţi, dar le e frică să recunoască!".

L-am lăsat pe libanez în compania unui moşuleţ vorbitor de ceva arabă, şi am plecat mai departe spre primul mausoleu de poet... Primul stop la Hafez, considerat de mulţi cel mai mare poet persan şi de asemenea şi cel mai popular. Hafez a trăit între 1325 şi 1389 (în perioada bătăliei de la Posada era copil şi a murit cam când Mircea cel Bătrân s-a urcat pe tron), dar este de departe cel mai iubit poet din Iran. Este faimos pentru ghazalurile sale despre dragoste, vin (ups, asta nu e foarte islamic, dar în schimb pentru Hafez era destul de inspiraţional), despre o credinţă sinceră şi despre ipocrizia liderilor religioşi (hm, prin asta Hafez este destul de actual!).


Mormântul sau de marmură a fost construit, evident, de Karim Khan, care a fost extrem de onorat că Hafez este un fiu al Shirazului (de altfel, poetul nu a părăsit niciodată oraşul), aşa că i-a construit un mormânt de marmură şi l-a plasat într-o grădină paradisiacă... Am fost de două ori la Hafez - odată în timpul zilei şi a doua oară, seara, când numeroşi oameni îmbrăcaţi cu cele mai bune straie veneau la mormântul poetului. Prin grădină, difuzoare transmiteau în surdină versuri de-ale poetului, dar probabil nu era nevoie pentru că mulţi declamau poezii din memorie. Lângă mormânt, credincioşii lui Hafez deschideau cartea poetului şi citeau cu voce tare versurile. Se spune că dacă te afli la mormântul lui Hafez şi deschizi cartea lui de poezii la întâmplare, poezia la care deschizi îţi prevesteşte viitorul.


Prin grădină, multă lume "nesupusă", mai ales fete. Îţi dai seama de asta după mărimea bretonului care iese rebel de sub basma. Unele chiar se descalţă ca şi cum ar intră în moschee şi îngenunchează lângă mormânt. Pentru intelectuali, mormântul lui Hafez e mai important decât orice moschee. Între timp, Adriana intră în discuţie cu nişte studente iranience: "El este prietenul tău?" au întrebat-o în timp ce eu filmam şi pozăm pe acolo... "Da". "A, ai doar un boyfriend? Noi avem mai mulţi"... Ce tipe cool într-o ţară islamică... Până la urmă, ne lămurim asupra conceptului de "boyfriend". Boyfriend sunt toţi cei care răspund la sms-uri... evident cea mai mare frustrare este că nu pot să se întâlnească cu boyfriends-ii şi să se ducă la fun... Ce regim idiot!


Mai încolo, intrăm în atenţia unui grup de liceence venite în excursie cu clasa. Câteva ne întreabă în engleză despre ţara noastră. Cum e în România, cum trăiesc tinerii acolo, cum se distrează. Cum am venit în Iran şi cât a costat avionul. Ce părere avem despre Iran şi mai ales ce poezii de Hafez ştim... Ce noroc că am cumpărat un volum! Doar câteva fete vorbeau engleză şi din când în când traduceau în farsi, dar evident nu toată conversaţia. Nici nu vă daţi seama ce frustrare era pe faţa celor care nu pricepeau engleză, în timp ce vorbitoarele de engleză radiau de fericire!

Al doilea mormânt vizitat este cel al poetului S'adi. Nici el nu s-a născut ieri, dimpotrivă, a trăit cam cu 100 de ani înaintea lui Hafez, pe la 1200. Poeziile lui S'adi sunt despre flori şi grădini, aşa că nu se putea ca mausoleul lui să nu fie într-o grădină cu foarte multe flori. Versurile lui S'adi fuseseră folosite şi de Obama în mesajul său cu ocazia Anului Nou Iranian - Nowruz - u doar o lună înainte, aşa ca popularitatea lui S'adi crescuse brusc printre iranieni... Cum mai e chestia aia cu "Death to America"?


După ce am făcut zeci de poze prin grădină şi am intrat şi la mormântul de marmură, am intrat în racoroasa cafenea subterană din gradină. Aici am dat peste un grup interesant - un iranian împreună cu doi ruşi... Din discuţie, am aflat că cei doi sunt businessmani dintr-una din numeroasele republici autonome ale Federaţiei Ruse, unde în aprilie erau încă multe grade sub zero, iar unul dintre ei este imam şiit în timpul liber... Numai figuri interesante pe aici - imam şiit de naţionalitate rusă, de meserie businessman, în vizită în Iran...

A doua zi urma să plecăm spre Yazd, un oraş al caravanseraielor, aflat pe ruta principală a Drumului Mătăsii. Până la Yazd vom călători cu autobuzul, un drum lung de 5 ore printre munţii pleşuvi ai Iranului Central. Dar despre Yazd, în episodul următor.

Cezar a.k.a Imperator este un pasionat de calatorii, istorie si de descoperirea altor civilizatii. Povestile sale din cele 78 de tari vizitate, dar si sfaturi de calatorie le puteti gasi pe www.imperatortravel.ro

Iranul, mai vechi decât se credea
Două inscripţii în piatră, despre care se crede că ar data din perioada preistorică, au fost descoperite în oraşul Masuleh din nordul Iranului.

Inscripţiile au fost descoperite în timpul unei cercetări desfăşurate de către Centrul pentru Conservare şi Dezvoltare Durabilă pentru a stabili data la are regiunea începuse să fie locuită.
Aceasta nu este însă singura descoperire din zonă. În august 2010, patru grote cu înălţimea şi adâncimea de 10 metri, datând din epoca de piatră, au fost descoperite în apropiere de Masuleh. În interiorul grotelor au fost descoperite cuţite şi topoare din piatră.
Aceste descoperiri vor modifica istoria oraşului Masuleh, despre care se credea că datează din secolul al VII-lea. Situat la 36 km SV de Fuman, Masuleh este un muzeu al arhitecturii şi al antropologiei culturale, casele fiind presărate pe stânci, iar acoperişurile şi străzile fiind identice.

Imperiul Persan
Timp de aproape 200 de ani Imperiul Persan s-a întins între Egipt şi India, asigurând un mediu stabil pentru dezvoltarea civilizatiei. Iată 10 lucruri de ştiut despre Imperiul Persan.

• Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate de Ahaimene, in jurul anului 700 î.Hr.
  
• Cyrus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.- 529 î.Hr.) transformă Persia, în numai trei decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului.
  
• Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.
  
• Fiul lui Cyrus cel Mare, Cambyses II (529 î.Hr. - 522 î.Hr.), transformă în 525 î.Hr. Egiptul într-o satrapie a Imperiului.
  
• Darius I cel Mare (522 î.Hr. - 486 î.Hr.) reorganizează, după cucerirea Punjabului (519 î.Hr.), vastul imperiu, care acoperea aproape 5.000.000 km². Tot el întreprinde o campania în stepele nord-pontice împotriva sciţilor (513 î.Hr.).
  
• Xerxes I (486 î.Hr. – 465 î.Hr.), fiul şi succesorul lui Darius, încearcă în 480 î.Hr, cu forţe impresionante, să transforme Elada în provincie persană. Eroismul cetăţilor greceşti, în fruntea cărora se aflau Atena şi Sparta, face ca lumea elenă să respingă cu succes această ofensivă.
  
• Începând cu domnia lui Artaxerxes I (465 î.Hr.-425 î.Hr.), Imperiul alunecă pe panta declinului.
  
• În anul 334 î.Hr. tânărul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, traversează, în fruntea unei modeste armate, Hellespontul.
  
• În pofida uriaşelor resurse ale imperiului, Darius III (336 î.Hr.-330 î.Hr.), ultimul suveran ahemenid, se dovedeşte incapabil să facă faţă impetuozităţii lui Alexandru, pierzând bătăliile decisive de la Issos (333 î.Hr.) şi Gaugamela (331 î.Hr.).
  
• Întregul Imperiu Persan este cucerit (331î.Hr.) de Alexandru cel Mare, devenind o parte a lumii elenistice.
  

10 lucruri de stiut despre...Imperiul Persan
http://www.historia.ro/exclusiv_web/10-lucruri/articol/imperiul-persan
Timp de aproape 200 de ani Imperiul Persan s-a întins între Egipt şi India, asigurând un mediu stabil pentru dezvoltarea civilizatiei. Iată 10 lucruri de ştiut despre Imperiul Persan.

• Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate de Ahaimene, in jurul anului 700 î.Hr.
  
• Cyrus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.- 529 î.Hr.) transformă Persia, în numai trei decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului.
  
• Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.
  
• Fiul lui Cyrus cel Mare, Cambyses II (529 î.Hr. - 522 î.Hr.), transformă în 525 î.Hr. Egiptul într-o satrapie a Imperiului.
  
• Darius I cel Mare (522 î.Hr. - 486 î.Hr.) reorganizează, după cucerirea Punjabului (519 î.Hr.), vastul imperiu, care acoperea aproape 5.000.000 km². Tot el întreprinde o campania în stepele nord-pontice împotriva sciţilor (513 î.Hr.).
  
• Xerxes I (486 î.Hr. – 465 î.Hr.), fiul şi succesorul lui Darius, încearcă în 480 î.Hr, cu forţe impresionante, să transforme Elada în provincie persană. Eroismul cetăţilor greceşti, în fruntea cărora se aflau Atena şi Sparta, face ca lumea elenă să respingă cu succes această ofensivă.
  
• Începând cu domnia lui Artaxerxes I (465 î.Hr.-425 î.Hr.), Imperiul alunecă pe panta declinului.
  
• În anul 334 î.Hr. tânărul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, traversează, în fruntea unei modeste armate, Hellespontul.
  
• În pofida uriaşelor resurse ale imperiului, Darius III (336 î.Hr.-330 î.Hr.), ultimul suveran ahemenid, se dovedeşte incapabil să facă faţă impetuozităţii lui Alexandru, pierzând bătăliile decisive de la Issos (333 î.Hr.) şi Gaugamela (331 î.Hr.).
  
• Întregul Imperiu Persan este cucerit (331î.Hr.) de Alexandru cel Mare, devenind o parte a lumii elenistice.
  

Persepolis – straveche cetate persana

Dupa caderea Babilonului in jurul anului 539 i.Hr., suveranii invingatori ai Imperiului Persan au simtit nevoia unei constructii noi, care sa le sublinieze autoritatea in lumea intreaga. Asa a luat nastere unul dintre cele mai faimoase palate-cetati ale antichitatii, Parsa, cunoscut mai ales sub numele grecesc Persepolis. Conceputa ca o resedinta de vara, la o inaltime de 1570 metri, in estul Persiei, constructia inceputa de Darius I (522-486 i.Hr.) urma sa se diferentieze net de capitala Imperiului, Susa dar si de resedinta curtii regale, Pasargadae.

Esfahan – orasul cupolelor aurite

Considerat capitala culturala a Iranului, Esfahanul (sau Isfahanul) este al doilea centru comercial si industrial al Iranului. Asezat in partea central-vestica a tarii, la poalele Muntilor Zagros, orasul a luat nastere in mileniul I, ca o mica asezare comerciala care in timp a devenit nu doar o bogata resedinta regala ci si cea mai impresionanta colectie de arhitectura orientala de la Marea Caspica la Golful Persic. Initial aici au venit discipolii lui Zoroastru, in jurul anilor 500. Adoratori ai focului, au inaltat un templu in acest loc pe care il considerau sacru. Din aceasta prima cladire importanta nu au mai ramas decat ruine.

De la reformele Sahului la teroarea lui Khomeiny
http://www.gardianul.ro/2003/07/01/reportaj-c9/de_la_reformele_sahului_la_teroarea_lui_khomeiny-s21314.html
Regimul traditionalist-islamic a preluat puterea in 1979, prin victoria revolutiei islamice. Acest fenomen politic s-a manifestat imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, insa a reusit sa se impuna abia in deceniul al optulea, prin "providentialul" Khomeiny, ayatollah, Mesia si conducatorul moral al revolutiei puritanist-islamice, cum a fost denumita de istorici. Deceniile premergatoare victoriei au reprezentat si o lupta intre doua mari personalitati - sahinsahul Mohammed Reza Pahlavi si ayatollahul Khomeiny. Majoritatea istoricilor au legat deve-nirea istorica a Iranului in secolul trecut de prezenta unor rezerve uriase de petrol si de asezarea geostrategica.
Ocupatia britanica de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a dus la cresterea sentimentului anti-occidental si religios. In aceasta perioada, Reza Pahlavi, recent inscaunat, a permis exploatarea campurilor petro-lifere de catre companiile occidentale, a suprimat tendintele islamiste si a declansat epoca reformelor economice si constitutionale.
In 1963, sahul a consacrat principiul partidului unic, bazat pe un program care cuprindea liberalizarea conditiei femeii. In acest context, miscarea religioasa a capatat amploare, sub conducerea lui Khomeiny - vechi combatant revolutionar si lider al siitilor. Decisiva in victoria finala a Revolutiei a fost decizia politica gresita a lui Pahlavi de a-l aresta si exila pe ayatollah, in 1963, fapt care l-a transformat intr-un erou.

Metodele represive ale sahului au culminat cu "Vinerea neagra", din noaptea de 9 septembrie (600 de morti doar la Teheran). Lipsit de orice sprijin din interior, sahul a ales calea exilului pe 16 ianuarie 1979. Pe 1 februarie, Khomeiny si-a facut o intrare glorioasa in Teheran, iar pe 1 februarie, a impus Republica Islamica.
Khomeiny a readus femeile la conditia de sclavie si a impus imediat un regim de teroare, caruia i-au cazut victime atat opozantii, cat si fostii aliati: comunistii din Partidul Tudeh sau marxistii din "Mujahedinii Popo-rului". In viziunea istoricilor, princi-palele coordonate ale regimului impus de la Teheran au fost exaltarea patriotarda si fanatismul religios, care au dus la izolarea pe plan international si la falimentul economic si social. Khomeiny a controlat autoritar scena politica si a fost in spatele "crizei ostaticilor" de la Ambasada SUA (4 noiembrie 1979), singurul scop fiind readucerea in tara a sahului, gazduit la acea vreme de americani si condamnat la moarte in contumacie. Khomeiny a plecat definitiv la intalnirea cu Allah pe 3 iunie 1989, lasandu-l ca succesor pe discipolul sau preferat - ayatollahul Khameney.

Iranul nu vrea inspectori ONU
http://www.gardianul.ro/2003/07/01/reportaj-c9/iranul_nu_vrea_inspectori_onu-s21312.html

Jack Straw, ministrul britanic de externe, a inceput, duminica, o vizita oficiala in Iran pentru a detensiona relatiile dintre acest stat islamic si Occident. Londra a sustinut campania americana in Irak, dar nu doreste sa se implice intr-un eventual conflict si in Iran, din cauza nemultumirilor crescande ale britanicilor.
Kamal Kharazi, ministrul iranian de externe, a declarat ca Teheranul va continua sa refuze inspectiile neanuntate la instalatiile nucleare, daca Occidentul nu va accepta o cooperare cu Iranul in acest domeniu.
"Inainte ca Iranul sa faca o propunere, este dreptul nostru sa asteptam ca si ceilalti sa faca anumite demersuri", a declarat Kamal Kharazi, in cadrul unei conferinte de presa, alaturi de Jack Straw.
Oficialul britanic a mai afirmat ca Marea Britanie este multumita de conduita adoptata de Iran in timpul razboiului din Irak. "Suntem multumiti de cooperarea pe care am avut-o cu Iranul", a adaugat Straw.
Cu toate acestea, ministrul britanic al afacerilor externe a declarat ca tara sa are "unele ingrijorari" in legatura cu rolul Iranului in Irakul post-conflict.

Politica ayatollahilor
http://www.gardianul.ro/2003/07/01/reportaj-c9/politica_ayatollahilor-s21313.html
Sistemul politic iranian combina elementele teocratiei islamice cu atribute ale democratiei elective. Tot sistemul functioneaza sub autoritatea Liderului Suprem, care, teoretic, este ales de asa-numita Adunare a Expertilor, insa, in practica, nu raspunde in fata nimanui.
Aceasta "institutie" a fost definita de ayatollahul Khomeiny, iar functia este detinuta in prezent de ayatollahul Ali Khameney. Liderul Suprem numeste judecatorii, conducatorii armatei si ai posturilor de radio si televiziune si confirma alegerea presedintelui.
In dialogul diplomatic, autoritatile iraniene proclama principiul dialogului intercultural. Ei pun disputele cu lumea occidentala pe seama neintelegerilor de ordin cultural, sustinand ca democratia apuseana nu este aplicabila intr-o societate traditionalista. In acest context, Statele Unite reprezinta "Marele Satan", iar orice dialog pe tema drepturilor omului este imposibil.
Relevante pentru intelegerea acestui conflict sunt cuvintele presedintelui Mohammad Khatami, cel considerat a fi simbolul reformistilor din Iran (!!): "Apusul, in varianta sa politica, nu accepta sa vada pe cineva suveran, liber si stapan al propriului destin. Aceasta, deoarece, pe de o parte, imperialismul (esenta politicii apusene) inseamna violenta, exploatare si supunere, iar pe de alta, regimul dependent de Apus este supus si cuminte" ("Teama de val" - Ed. Pan Europe - Iasi 2002).

Republica Iran: revolutia islamica si programul de inarmare nucleara
http://www.gardianul.ro/2003/07/01/reportaj-c9/republica_iran_revolutia_islamica_si_programul_de_inarmare_nucleara-s21311.html


In ianuarie 2002, discursul despre starea natiunii al presedintelui George W. Bush a reprezentat ocazia ideala pentru conducerea politica de la Washington de a atrage atentia asupra schimbarii decisive de care avea nevoie scena politica mondiala pentru a se adapta realitatii existentei unei unice superputeri. Poporul american se afla la patru luni de la atentatele din 11 septembrie 2001, considerate a fi primul atac din exterior asupra Statelor Unite. Patru luni in care, pe fondul simpatiei atrase din toata lumea civilizata, regimul taliban din Afganistan a fost rasturnat prin mijloace militare, iar pe plan intern, Washingtonul a impus masuri de securitate extreme, criticate ulterior de organizatiile pentru apararea drepturilor omului. Statele Unite au cautat sa teoretizeze "lovitura preventiva", pentru a evita situatiile in care un stat se dezvolta ca o entitate terorista. In acest discurs, Bush a nominalizat tintele strategiei: Irak, Iran si Coreea de Nord, pe care le-a grupat intr-o sintagma devenita celebra: "Axa raului". "Dezvoltand arme in masa, aceste regimuri reprezinta un pericol substantial. Ele ar putea oferi armele teroristilor, i-ar putea at





aca pe aliatii nostri sau ar incerca sa ne santajeze. In oricare dintre aceste cazuri, presul indiferentei ar fi catastrofal", au fost cuvintele lui George Bush.

Problema irakiana a fost rezolvata


Cazul Irakului a fost rezolvat in acest an, dupa o interventie militara in care SUA nu au mai avut sprijinul intregii comunitati internationale. In privinta Coreii de Nord, de un an se desfasoara un "razboi al nervilor": Phenianul ameninta ca va porni un razboi nuclear pentru a forta obtinerea unor ajutoare economice, in timp ce Washingtonul ramane precaut, pentru a nu leza interesele Chinei si Rusiei in zona. In privinta Iranului, discursul american s-a radicalizat considerabil si nu ar fi exclusa o interventie directa. In principal, SUA acuza Iranul ca ar cauta sa-si foloseasca infrastructura civila nucleara in scopuri militare si ca nu acorda libertati civile.
Avertismentele Condoleezzei Rice


Condoleezza Rice, consilierul prezidential american pentru securitate, a avertizat sapta-mana trecuta ca problemele privind Iranul si Coreea de Nord ar putea fi solutionate dupa "metoda americana", daca statele europene nu vor colabora la gasirea unui acord. "In cazul in care nu se doreste o solutie dupa "metoda americana", haideti sa gasim impreuna o rezolvare a crizei din Coreea de Nord si din Iran. Noi nu vrem sa mai rezolvam vreodata problema proliferarii armelor de distrugere in masa asa cum s-a intamplat in cazul Irakului", a declarat Condoleezza Rice. De asemenea, secretarul de stat Colin Powell a incurajat pro-testele antiguvernamentale care au avut loc la Teheran in aceasta luna. Acestea sunt doar doua dintre reactiile venite de la Washington, care dau masura ofensivei politice si mediatice pe care o pregatesc SUA la adresa regimului de la Teheran.
Centrala atomica iraniana, la Natanz


Saptamana trecuta, autoritatile iraniene au reconfirmat ca nu vor accepta inspectarea inopinata a infrastructurilor nucleare, conditie ceruta de SUA si UE, prin intermediul Agentiei Internationale pentru Energia Atomica (AIEA). Aceste conditii sunt specificate in protocolul aditional al Tratatului de Non-Proliferare Nucleara. Teheranul sustine ca va accepta inspectii mai dure, numai daca i se va permite accesul la tehnologiile din domeniu, ipoteza exclusa de SUA. Dincolo de acest cerc vicios, pozitia europenilor este mai moderata, pentru ca au refuzat sa intre in corul celor care ii acuza pe iranieni ca dezvolta un program secret de inarmare atomica.
Raspunsul Iranului pare ca-si trage esenta dintr-un manual de non-dialog politic, stil experimentat si dus la perfectiune in timpul Razboiului Rece: rapoartele AIEA au o motivatie politica evidenta si fac parte din campania ostila a americanilor impotriva Republicii Islamice. Iranul a facut public faptul ca intentioneaza sa-si inaugureze prima centrala atomica in vara anului viitor, la Natanz - 320 km sud de Teheran. Scopul declarat este evident pasnic, insa expertii americani se tem ca, avand posibilitatea obtinerii uraniului imbogatit, Iranul va avea arme atomice pana in 2006.
Noi semne de revolta


Un termen nou-aparut in ecuatia geopolitica din regiune este seria de proteste antiguvernamentale, organizate la jumatatea lunii iunie in Teheran si in alte orase mari. Pe parcursul a zece zile, scenariul a fost aproximativ identic: grupuri de adepti ai reformelor se adunau la periferie sau in campusurile universitare, apoi urmau arestari si ciocniri cu grupuri de repre-siune, formate din civili extre-misti. Acestia se numesc "hez-bolahi", sunt inarmati cu bate, cutite si lanturi, actionand fara teama de a fi pedepsiti de regimul islamic, in numele caruia actioneaza. Activitatea acestor grupuri a fost denuntata de parlamentarii reformisti, majoritari in forul legislativ, insa lipsa unei puteri efective face ca acest protest sa ramana fara efect.
Schimbare graduala de "catifea"


Observatorii politici internationali au remarcat ca regimul nu este in pericol, desi protestele au indus un climat politic mai tensionat. Opozantii nu sunt uniti, orice tentativa de inche-gare fiind supusa represiunii. Multi dintre liderii revoltei in masa din 1999 se afla in inchi-sori, iar cei mai inversunati adversari ai regimului se mani-festa in exil. "Mujahedinii Popo-rului" - cel mai cunoscut grup din exil - nu este credibil, pentru ca s-a aliat cu regimul lui Sa-ddam Hussein in timpul razboiului iraniano-irakian din anii '80. Regalistii s-au grupat in jurul lui Reza Pahlavi, fiul fostului sah, care traieste in exil la Paris. Nici aceasta solutie nu este credibila, pentru ca nu are aderenta in randul claselor sarace.
Dupa ce in ultimii 25 de ani au trecut printr-o revolutie sangeroasa si printr-un razboi lung si costisitor cu Irakul (opt ani), iranienii sunt adeptii unei schimbari graduale, din interio-rul sistemului. Presedintele reformist Mohhamad Khatami a esuat in a indeplini promisiunile pe baza carora a fost ales, linia traditionalista impusa de ayatollahul Khameney fiind deocamdata o nuca prea tare.
"Ulii" lui Rumsfeld si "porumbeii" lui Powell
Care va fi, in aceste conditii, politica Washingtonului la adresa Iranului? Premisele par a fi castigatoare: toate statele din zona au dovedit deja ca sunt gata sa puna la dispozitia americanilor bazele militare in situatii de criza. Mai mult, Irakul vecin este sub control american direct. Americanii nu scapa, nici in acest caz, de acuzatiile ca tintesc in primul rand rezervele uriase de gaze naturale si ca Iranul este doar o piesa din planul de supunere a Orientului Mijlociu. Se pare, insa, ca Statele Unite nu au o strategie coerenta pentru "eliberarea si democratizarea" Iranului. Si in aceasta privinta, din interiorul Administratiei de la Washington razbat doua mesaje diferite: ulii, grupati sub "aripa" lui Donald Rumsfeld, secretarul apararii, si "porumbeii" - adepti ai liniei lui Colin Powell. Primii nu exclud o interventie militara, iar cei din urma sustin ca este nevoie de mijloacele diplomatice pentru a determina Iranul sa faca reforme democratice si sa renunte la programul nuclear.

Satul din munte