ISTORIE=IRAN[PERSIA]

Rezumarea primului mesaj :

Cirus cel Mare, regele persilor - primul mare aparator al drepturilor omului
Cirus II cel Mare (c.580-529 i.Chr.) este cunoscut in istorie ca rege al persilor si intemeietorul Imperiului Ahemenid (c. 559-c. 529 i.Chr.). Cu privire la originea acestui important conducator, desi s-au pastrat multe informatii, o mare parte dintre ele au un caracter legendar. Cele mai importante date ne sint furnizate de Herodot, Ctesias din Cnidos si de Xenofon din Efes, care a scris un adevarat roman istoric, intitulat ,,Educatia lui Cirus,,, in care, pe linga multe lucruri adevarate, au fost strecurate si multe neadevaruri. Dupa afirmatiile lui Herodot, Cirus era nepot de fiica al lui Astiage, ultimul rege al Mediei. Pentru ca bunicul sau a fost avertizat, prin vise si oracole, ca acest nepot ii va distruge regatul si va ajunge stapinul intregii Asii Mici, el i-a ordonat unui om de incredere, pe nume Harpagos, sa-l omoare. Acesta, o fire miloasa, l-a dat pe Cirus unui pastor sa-l duca in padure si el i-a prezentat regelui cadavrul fiului sau, care, din nefericire, murise in acea perioada. Traind printre pastori, cind a ajuns la maturitate, Cirus a fost sfatuit de Harpagos sa se proclame rege al persilor, ceea ce a si facut, dupa ce ii elibereaza pe acestia de sub jugul mezilor si-i aduce la putere, si dupa ce il detroneaza pe bunicul sau. Comentind venirea lui Cirus la putere, Herodot scrie: ,,Acum, insa, mezii, care nu purtau nici o vina pentru cele intimplate, au ajuns robi din stapini ce fusesera, iar persii, altadata sclavi mezilor, iata-i astazi ajunsi stapini!,, in 546 i.Chr., Lydia se aliaza cu Babilonul, Egiptul si Sparta si il ataca pe Cirus. Acesta respinge, insa, trupele aliate si trece la contraofensiva, infringind armata regelui Cresus al Lydiei si punind stapinire pe mai multe state grecesti din Asia Mica. in 539 i.Chr., Cirus ataca puternicul stat Babilon, pe care il cucereste prin devierea cursului Eufratului si infiltrarea trupelor in oras pe albia uscata a fluviului. Cirus si-a edificat imperiul atit prin forta armelor, cit si pe cale diplomatica. Armata sa era alcatuita din arcasi pedestri si calari, iar infanteria era organizata in detasamente grele, in care soldatii erau dotati cu platose si scuturi, si detasamente usoare. Pentru asedierea cetatilor a folosit o arma noua - carul de lupta, prevazut cu coase pe roti si sub osii. Imperiul sau a fost impartit in 20 de satrapii, in care puterea militara era separata de cea civila. in fiecare satrapie avea organizate servicii de control, culegere de informatii si de transmitere a ordinelor cu ajutorul mesagerilor calari. Xenofon afirma ca Cirus ,,pretindea fiecarui soldat sa fie supus fata de comandanti, staruitor la lucru, sa infrunte primejdiile, insa cu socoteala, sa cunoasca tot ceea ce este necesar sa stie un soldat, sa aiba armamentul bine intretinut si sa arate interes pentru tot ce are legatura cu razboiul,,.
Imperiul lui Cirus II se intindea de la Bazinul Marii Mediterane pina in Arabia si de la Marea Neagra pina in vestul Iranului de astazi. Aflat in fruntea acestui imperiu, Cirus si-a luat titlul de mare rege si pe fiul sau, Cambise II, l-a desemnat guvernator al Babilonului. Porecla de ,,cel Mare,, Cirus a primit-o in urma formularii unei legi, considerata de istorici a fi Carta Drepturilor Omului din antichitate. Conducator al mai multor etnii, Cirus a fost un adversar al sclaviei si un adept al respectarii religiilor vasalilor sai, el rugindu-i pe guvernatorii provinciilor cucerite sa se poarte cu aceste popoare ,,precum se poarta cu proprii copii,,. Iata ce afirma Cirus dupa cucerirea Babilonului: ,,Cind am intrat pasnic in Babilon si cind m-am asezat cu bucurie in palatul regilor, Marduk, marele stapin, a cistigat pentru mine inimile generoase ale babilonienilor, iar eu am avut grija zilnic de cultul lui. Plin de bunavointa, mi-a dat binecuvintarea sa, mie, lui Cirus, regele care il cinsteste, si lui Cambise, fiul meu cel bun, si intregii mele ostiri, iar noi l-am cinstit din toata inima si cu toata bucuria pe zeul acesta mare,,. Instalat in Babilon, Cirus a fost considerat ca un eliberator de popoare si dusman al despotismului regal de tip oriental, din care cauza a fost numit ,,aurora sperantelor,,. El a autorizat, in anii 538-537 i.Chr., revenirea in Palestina a evreilor stramutati de Nabucodonosor II si a ordonat reconstruirea Templului din Ierusalim. Prin politica dusa, Cirus aparea in ochii supusilor sai ca un stapin blind si tolerant, fapt care facea sa se bucure de un respect deosebit, de care nu s-a bucurat pina la el nici unul dintre regii Orientului. Stapinind un vast teritoriu, Cirus s-a ingrijit in mod deosebit de organizarea lui. Avea multe capitale, pe care le folosea pe rind, in functie de anotimp: iarna statea la Babilon, iar vara la Susa sau la Ecbatana. Herodot arata ca Cirus ,,ca parinte, blind din fire, care se ostenea numai pentru binele tuturor,,, nu percepea impozite, ci numai ,,daruri,,, pe care i le aduceau popoarele supuse de el. A introdus un nou mod de guvernare, fara cruzimi si fara participarea despotilor locali, care s-au dovedit a fi neloiali. Xenofon ni-l descrie pe Cirus ca fiind un rege ideal, avind cea mai buna forma de conducere politica si considerindu-l, din acest punct de vedere, un ,,rege al dreptatii,,, pentru ca el nu si-a tinut in friu supusii prin cruzimi, torturi, represalii, jafuri sau deportari. Cirus a cautat sa-si atraga de partea sa preotimea locurilor cucerite si, cu sprijinul lor, a cistigat increderea populatiei prin pasuiri sau iertari totale de impozite, prin oprirea jafurilor din partea soldatilor sai si prin participarea sa la ceremonialele religioase sau la sarbatorile populare locale. Aristocratia din Orient a ramas uimita fata de toleranta lui Cirus aratata capetelor incoronate infrinte si capturate de el, fata de care s-a purtat omeneste, pe unii dintre ei luindu-i consilieri, iar pe altii trimitindu-i in provincii, ca guvernatori. Sistemul juridic al lui Cirus cel Mare nu s-a bazat pe putere si forta, ci pe principii morale, incredibile pentru acea epoca. Chiar si grecii, care suferisera grele infringeri din partea lui, l-au considerat un admirabil legislator si un print al tolerantei. Datorita bunatatii sale - scrie Xenofon - Cirus cel Mare nu a suferit nici un atentat pentru indepartarea lui de la putere, fapt explicat de istorici prin umanismul de care a dat dovada.
Cirus a murit in 530 i.Chr., in timpul unei batalii, la virsta de 60 de ani, iar etica, pe care el a ridicat-o la rangul de politica de stat, nu a mai fost folosita, din pacate, si de alti suverani. Prin tot ce a facut, el este creditat de istorici ca fiind primul mare aparator al drepturilor omului.
http://www.romare.ro/

Povestea unui nepot de preşedinte la „tronul păunilor“
De-a lungul istoriei contemporane, în momentele explozive ce au determinat cursul evenimentelor făuritoare de noi configuraţii geopolitice, adesea scânteia detonantă a fost aprinsă de serviciile secrete. Apoi, focul a fost stins prin intervenţii ale armatei şi personaje manipulate ori veleitare, revoluţionarii, şi-au arogat calitatea de vectori ai năzuinţelor populare, urcând în sfera puterii spre a juca diferite roluri pe scenarii deja scrise. Regizorii au păstrat tăcerea timp de decenii, privind din umbră modul în care li se joacă piesa, gândind ce trebuie să modifice în scenariile vechi ori dacă e timpul să scrie o nouă dramă.

Din multele momente de acest gen am ales, spre exemplificare, opera- ţiunea comună a CIA şi MI-6, vizând răsturnarea de la putere a fostului premier iranian Muhammad Hiadyat Mossadegh, a cărui nume de cod pentru americani a fost „Ajax“ iar pentru britanici, „Boot“.

Vălul de pe dramaticele evenimente de la Teheran din vara anului 1953 a fost ridicat peste 26 de ani de principalul regizor al loviturii de stat, Kermit Roosevelt, în cartea sa de memorii Countercoup the Struggle for the Control of Iran“ („Contralovitura. Lupta pentru controlul Iranului“). Detalieri pe aceeaşi temă a furnizat în 1985 şi media britanică în serialul de televiziune „Sfârşitul imperiului“ şi în reportajul „Cum şi-au unit forţele MI-6 şi CIA pentru a pregăti lovitura iraniană“ publicat de „The Observator“.

Deşi pe timpul şi ulterior loviturii de stat s-a acreditat ideea că înlăturarea de la putere a „Bătrânului Mossa“ a fost susţinută de anglo-americani spre a fi prevenită extinderea sferei comuniste în Orient prin includerea Iranului, dovezi incontestabile demonstrează că miza petrolului a determinat întregul complex de evenimente. De altfel, Kermit Roosevelt precizează în cartea sa, „Mossadegh nu era comunist sau om politic de stânga, deşi avea sprijin din partea comuniştilor. Singura sa vină consta în faptul că naţionalizase concesiunile AIOC“ (Compania „Anglo- Iranian Oil“). Doctorul Muhammad Hidayat Mossadegh provenea dintr-o familie de latifundiari. Mama sa era o prinţesă Oadjar, dinastie care precedase pe Pahlavi. Soţia lui era fiica şahului Nasir Ad-Dir (care domnise în perioada 1848 - 1896). Făcuse studii la Paris şi la Neuchatel, în Elveţia. A fost mulţi ani deputat în Madjilis şi, după cel de-al Doilea Război Mondial, ministru de Finanţe, de Justiţie şi Afaceri Externe. Apoi, intrând în conflict cu Reza Sah (cel urcat pe „tronul păunilor“ cu sprijinul britanic în 1925 şi înfiinţase dinastia Pahlavi ), a fost încarcerat o perioadă. În 1951, sub presiunea unui imens val de simpatie populară, la 70 de ani, Mossadegh, liderul formaţiunii politice „Frontul Naţional“, ajunge la putere împotriva voinţei camarilei monarhice.

Bătrânul Mossa a considerat că sosise momentul încoronării luptei lui de o viaţă pentru redobândirea de către Iran a marii sale bogăţii - petrolul, aflat din 1933, în concesiunea, pentru 60 de ani, a companiei britanice AIOC, devenită apoi „British Petroleum“ (în 1950 „Anglo-Iranian Oil“ producea 33 de milioane tone, reprezentând 6% din totalul mondial al extracţiei petroliere. În cursul crizei, producţia a fost ridicată la 40 de milioane tone anual).

Pe fondul nemulţumirii iranienilor care trăiau în condiţii mizerabile în timp ce AIOC „pompa“ sume imense de petrodolari în City-ul londonez, în contextul propunerii de reanalizare a acordului din 1949 (prin care iranienii ceruseră o renegociere a înţelegerilor din 1933), Mossadegh a avansat ideea naţionaliză rii companiei „Anglo-Iranian Oil“ aprobată de Madjilis.

Bătrânul Mossa devenea erou naţional, dar ocupantul „tronului păunilor“ şi generalii obedienţi Albionului (Razmara), ori prin miniştrii păpuşari ai şahului (Hussein Ala) se opuneau. După ce, la 27 aprilie, parlamentul îl impuneau, cu 79 de voturi din 100, pe Mossadegh ca premier, la 2 mai, şahul a fost obligat să promulge legea naţionalizării petrolului. Apoi, oficialităţile iraniene au preluat treptat controlul instalaţiilor iraniene formându-se Societatea Naţională de Petrol.

Reacţia britanică, după încetarea legăturilor diplomatice cu Iranul, a fost promptă. Londra a trimis crucişătorul „Mauritius“, însoţit de două nave de război, în zona superioară a Golfului Persic şi noi contingente de paraşutişti în Cipru. Guvernul de la Teheran căuta sprijin internaţional, context în care SUA, competitoare în exploatarea petrolului din zonă, îndeosebi prin ARAMCO din Arabia Saudită, a utilizat parabola „scoaterii castanelor din foc cu mâna altuia“, respectiv cu a lui Mossadegh, spre a se situa pe poziţia dominată anterior de „partenerii britanici“.

Încă din 1948, SUA încheiase un acord cu Iranul de furnizare de armament în valoare de 1.210 milioane de dolari. În secret, cercurile decidente americane vizau pe Bătrânul Mossa pentru a fi aduse în poziţia dominantă, în defavoarea britanicilor cărora permanent le subliniau pericolul comunist. Spre a fi credibil, au declinat ajutorul financiar solicitat de Mossadegh în 1951. Mai mult, prin speculaţii oculte, au făcut ca în 1952 producţia de petrol a Iranului să scadă la 1,3 milioane de tone. Pe acest fond, la alegerile parlamentare din 1952 s-a revigorat partidul comunist iranian „Tudeh“, fapt care a îngrijorat administraţiile de la Washington şi de la Londra. A fost momentul în care SUA s-au detaşat total de Mossadegh, speculat de britanici spre a nu pierde totul! În 1952, Iranul a rupt relaţiile diplomatice cu Marea Britanie care l-a condamnat pe „Bătrânul Mossa“. Atunci au intrat în scenă serviciile secrete.

Era târziu şi era toamnă!
Britanicii au conceput o lovitură de stat pentru suprimarea politică a lui Mossadegh şi refacerea influenţei pierdute prin pârghii monarhice pahlaviste, sperând la reinstaurarea hegemoniei engleze în sfera petrolului iranian.

Deja americanii se instalaseră în poziţii confortabile, şi ARAMCO, din spaţiul saudit, exercita influenţe de toate genurile, inclusiv pecuniare, în sferele de decizie de la Casa Albă, spre a le induce atitudini care să o scutească de orice competiţie britanică în zona Golfului Persic.

Pentru că, între timp, după ruperea relaţiilor diplomatice dintre Teheran şi Londra, britanicii au fost nevoiţi să-şi retragă întregul sistem administrativ şi operaţional petrolier, pe schema căruia se afla, sub acoperire, cvasitotalitatea reţelei serviciilor secrete, decidenţii britanici au fost nevoiţi să apeleze la potenţ ialul operaţional al partenerilor americani. Ca urmare, au conceput un plan de acţiune solicitând partenerilor americani să-l execute. La invitaţia britanică, partenerii americani s-au deplasat la Londra spre a lua cunoştinţă de proiectul răsturnării de la putere a lui Mossadegh. Pentru această misiune „patriotică“ a fost ales Kermit Roosevelt (KR), descendentul unei „dinastii“ de preşedinţ i americani. Personalitate marcantă, care, totdeauna înainte de a determina un individ sau altul la colaborare, întreba: „Eşti patriot?“ (S-a dovedit în timp că persoanele care şi-au arogat calitatea de „patriot“ au fost cele mai bune surse).

K.R. (ofiţer de informaţii, conform unelor surse concordante, şef al secţiei Orient) a făcut o vizită la Londra, unde a luat contact cu conducerea MI-6 şi grupa de ofiţeri operativi destinaţi loviturii de stat puse în cauză. I-a fost prezentat proiectul acţiunii conceput de MI-6. Între altele, se preciza că acţiunea se bazează pe aportul fraţilor Rashidian (oameni de afaceri) Seyfollah, Qodratollah şi Affadollah, toţi agenţi britanici rămaşi în contacte „benefice“ cu dinastia Pahlavi şi cu adepţii acesteia.

K.R. s-a întors în SUA, unde şefii au acceptat ideea de ansamblu a planului, formulând însă precizarea: „Nu există condiţii pentru a se reveni asupra naţionalizării AIOC“. Britanicii au trebuit să se declare de acord. Efectiv, nu aveau de ales.

La 3 februarie 1953, o delegaţie a MI-6 s-a deplasat în SUA, la convorbiri participând fraţii Dulles (Allen Dulles, şeful CIA, şi John Foster - recent secretar de stat). A luat cunoştinţă de pretenţ iile americane, le-a acceptat şi a plecat la Londra.

Americanii făcuseră două amendamente- condiţii: (1) Nu există şansa revenirii asupra naţionalizării AIOC; (2) noul premier va fi generalul Fazullah Zahedi (care pe timpul războiului mondial avea atitudini pronaziste, era vădit antibritanic şi proamerican - fiul său, Ardeshir, făcuse studii în SUA şi, ulterior, din postura de adjunct special al şefului administraţiei din Teheran, a coordonat „ajutorul american“ din „programul Truman“).

Kermit Roosevelt s-a deplasat apoi la Londra unde a fost primit de premierul Churchill şi de ministrul de Externe Eden. Imediat, o echipă mixtă britanicoamericană a serviciilor secrete s-a deplasat la Paris, unde, prin intermediul unui omolog, a contactat-o pe prinţesa Ashraf, sora şahului, căreia, contra unei sume mari de bani, i-au cerut să-l atenţioneze pe şah că „planul ce i-a fost prezentat, în secret, de Rashidian Affadillah are girul total al Londrei şi Washingtonului“. Pretextând o conjunctură defavorabilă, renumită pentru tentaţia sa nativă spre zone obscure, „văduva neagră“, s-a întors la Paris fără a transmite mesajul.

Kermit Roosevelt a intrat în Iran în iulie 1953, sub numele de James Lochridge, într-un moment de vârf al discordiei dintre monarhie, pe de o parte, guvern, pe de alta, joc în care Madjilisul era, la rândul său, scindat între „pro-mossa“ şi „pro-monarhişti“ (majoritatea adepţi ai curentului religios din Madjilis). Era momentul în care, după ratarea unor alegeri anticipate, Mossadegh obţinuse şi portofoliul Apărării. Şahul a invocat tentaţia spre autocraţ ie a premierului şi, prin intermediul unor trupe credincioase lui, conduse de colonelul Nassiry, a încercat înlăturarea lui Mossadegh. K.R. îl susţinuse pe colonelul Nassiry, arestat de generalul Riahi, fidel guvernului. Printr-un agent special al CIA, Kermit Roosevelt organizase distribuirea a 390.000 de dolari, bancnotă cu bancnotă, celor care vor striga „trăiască şahul“.

Spre deosebire de britanici înclinaţi să recomande o cooperare între şah şi vârfurile clerului musulman, Roosevelt susţinea atragerea în complot a unui grup de ofiţeri superiori cu influenţă în rândurile entităţilor militare.

În cadrul mai multor întâlniri conspirate cu şahul, K.R. l-a informat pe suveran că el reprezintă atât pe preşedintele american (recent Eisenhower), precum şi pe prim-ministrul britanic. I-a comunicat că recunoaşterea acestei împuterniciri va fi comunicată radiofonic în cadrul unui discurs pe care preşedintele SUA îl va rosti la San Francisco. Semnalul dat de britanici va fi pronunţat de speakerul BBC-ului care va spune „este exact miezul nopţii“ în loc de „este miezul nopţii“. Şahul a precizat că lui îi este suficient faptul că CIA l-a însărcinat pe nepotul preşedintelui, Theodore Roosevelt, spre a-l întâlni, atenţie care îl onorează, şi a menţionat: „Dacă am înţeles bine, conducerea dumneavoastră este de acord ca Mossadegh să fie destituit şi înlocuit prin generalul Zahedi“, confirmând că este de acord cu planul anglo-american.

Mitul unui regat crestin

In Evul Mediu, in mediile regale europene circula o poveste extraordinara. Este vorba de un preot crestin, putred de bogat, de undeva din estul Persiei, care ar fi repurtat o mare victorie impotriva armatelor persane si a celor din Media (Iran). Preotul s-a indreptat dupa aceasta confruntare spre Ierusalim pentru a se intalni cu cruciatii veniti din Europa, undeva pe malul Tigrului. Dupa ce i-a asteptat in zadar, s-a intors in regatul sau, strabatut de un fluviu magic.Legenda aminteste si despre o fantana fermecata. Cei care beau din apa acesteia se vindecau de orice boli si ramaneau tineri toata viata. O tinerete asigurata si de pietrele pretioase aduse de vulturi. Locuitorii erau buni la suflet si nu cunosteau minciuna, frivolitatea sau ura. Suveranul lor, preotul Ioan, locuia intr-un palat maiestuos, fara ferestre, luminat din interior de stralucirea pietrelor pretioase. O poveste intarita de o scrisoare in limba latina, atribuita regelui (preotului) Ioan, si adresata imparatului Bizantului, Manuel I.
Prin anul 1160 (in acea epoca, crestinii si musulmanii se aflau in razboi pentru stapanirea Ierusalimului) copii ale scrisorii incep sa circule prin marile curti regale europene. Regatul preotului Ioan devine obiectul sperantei crestinilor din Occident. Nu se stia insa exact unde se afla acel taram fabulos; un-deva in Indii sau in Africa Orientala. Cruciatii erau convinsi de faptul ca in acele parti ale lumii inainte de sosirea musulmanilor au luat nastere comunitati crestine infloritoare.
La sfarsitul secolului XII s-a emis ideea conform careia, misteriosul personaj n-ar fi altul decat suveranul mongol Gengis Khan care a unificat toata Asia Centrala si care s-a aratat deschis calatorilor crestini. Marco Polo, in timpul celei de-a doua sa calatorie, se refera la un posibil preot Ioan din regiunea Tongut, in care toata populatia era crestina. Nu s-a descoperit insa nici un regat opulent condus de un rege crestin, nici in Asia si nici in India. Occidentul s-a indreptat spre Etiopia, in secolul XIV, convins ca preotul Ioan n-ar fi altul decat imparatul etiopian crestin Negus in jurul caruia se construise un adevarat mit al puterii si opulentei.
Prin 1493 portughezii trimit emisari in Etiopia. Dupa o calatorie sinuoasa care a durat nu mai putin de 7 ani, emisarii au ajuns intr-un regat cu sate mizerabile dar cu biserici impunatoare. Cat despre palatul regelui etiopian acesta era... un cort. Intoarcerea portughezilor la Lisabonna in 1527 va duce la prabusirea mitului bogatiei si al puterii regatului etiopian. Cat priveste scrisoarea preotului Ioan, nimeni nu mai crede azi in autenticitatea ei.
Autorul ar fi fost de fapt un canonic pe nume Mayence care cunostea legendele Orientului Apropiat si cele legate de Alexandru cel Mare. Paradisul indepartat descris in scrisoare ar fi fost mai degraba o lectie de morala data Occidentului crestin si mai ales bisericii romane, despre ceea ce ar trebui sa fie un regat crestin, in care sa se aplice in mod real preceptele biblice.

17 mai 1900 - S-a nascut ayatollahul Khomeini

Figura carismatica a revolutiei islamice din Iran, adulat de fundamentalistii musulmani dar criticat vehement de lumea occidentala, ayatollahul Khomeini a fost liderul revolutiei care, in 1979, l-a alungat de la putere pe ultimul sah al Iranului, Reza Pahlavi. Nascut intr-o familie religioasa, ce descindea, conform traditiei, din insusi profetul Mohamed, Khomeini a ramas orfan de tata la doar cinci luni, iar mama sa va muri cand baiatul nu implinise 15 ani.Pasionat de religia, jurisprudenta (Sharia) si misticismul (Irfan) islamice, tanarul Khomeini a scris, pe cand urma seminarul islamic, sub indrumarea unor renumiti clerici musulmani, mai multe lucrari, care i-au creat faima unui om plin de intelepciune. Intrarea in lumea politica se va produce insa tarziu, in 1961, cand ii succede marelui ayatollah Sayyed Muhammad Burujerdi, denuntand politica sahului, pe care-l acuza ca inchinase tara Americii si Israelului.
La ordinul sahului, el va fi arestat la domiciliu, apoi trimis in exil, in noiembrie 1964. Timp de peste 14 ani, Khomeini va trai in Turcia, Irak si Franta. Serviciile secrete franceze i-au sugerat sahului inscenarea unui „accident fatal”, dar suveranul iranian a refuzat, caci nu voia sa-l transforme pe Khomeini intr-un martir. Pe 16 ianuarie 1979, sahul a plecat in Statele Unite, de unde nu s-a mai intors niciodata; peste doua saptamani, Khomeini revenea din exil, intampinat la Teheran de peste trei milioane de oameni!
Pe 31 martie, in urma unui referendum, monarhia era inlocuita in Iran cu republica islamica, al carei lider incontestabil va fi Khomeini. Criza ostatecilor (timp de 444 de zile, cincizeci de cetateni americani au fost tinuti prizonieri in ambasada SUA de la Teheran, cu acceptul ayatollahului) a aruncat o umbra asupra regimului sau, atragandu-i criticile lumii civilizate. Bolnav de cancer, ayatollahul se stinge din viata la 3 iunie 1989.

Bâlbă CIA la Teheran Evenimentele petrecute în cursul anului 1979 pe teritoriul Iranului aveau să bulverseze întregul sistem de relaţii politice al Orientului Mijlociu, raporturile americano-iraniene, viaţa politică internă americană şi nu numai.

„Criza iraniană“ a evidenţiat disfuncţionalităţile existente în activitatea comunităţii de informaţii americane, precum şi a celei sovietice, ambele superputeri ale momentului înregistrând un eşec informativ de proporţii, mai ales în ceea ce priveşte interpretarea informaţ iilor curente. Căderea regimului şahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a permis transformarea Iranului într-o mare putere şiită, ceea ce va complica, în viitor, situaţia stabilităţii regionale şi va oferi lumii islamice posibilitatea unui sprijin financiar şi logistic impresionant. Totodată, luarea de ostatici din rândul personalului Ambasadei SUA la Teheran, la 4 noiembrie 1979, se va constitui într-un exemplu extrem de periculos ce nu va înceta să devină model în anii ce au urmat.

La 26 mai 1908, a fost descoperit un însemnat zăcământ de petrol la poalele munţilor Bakhtrari, în zona Masjid-i Sulayman, ceea ce va modifica evoluţia viitoare a statului iranian şi a lumii persane, astfel încât Iranul va avea, în 1974, o producţie de 301 milioane tone de petrol, ceea ce îl va situa pe primele locuri în lume. „Revolta iraniană“ din 1951-1953, caracterizată prin naţionalizarea industriei petrolului şi încercarea de îndepărtare a influenţei politice britanice, a fost lichidată ca urmare a cooperă rii excelente dintre CIA şi Intelligence Service. În urma evenimentelor din 1953, influenţa britanică va fi înlocuită de cea americană, iar Statele Unite vor vinde mari cantităţi de arme Iranului, în valoare de miliarde de dolari, trimi- ţându-i totodată mii de „consilieri“ militari, politici şi economici. Iranul avea să devină unul din principalele capete de pod strategice ale SUA în Orientul Mijlociu.

Imensa ameninţare pe care avea să o constituie mişcarea şiită şi ayatolah-ul Khomeiny aveau să fie percepute, încă din 1973, de către Serviciul de Informaţii Externe francez (SDECE). „Discursul lui Khomeiny este contagios. Este rostit într-un stil şi un limbaj pe care noi nu-l cunoaştem: limbajul analfabeţilor. El vorbeşte pentru oameni care nu ştiu să citească, ci doar să asculte. Cărţulia verde a lui Khomeiny este ceva incredibil!“, mărturisea contele Alexandre de Marenches, directorul SDECE, în 1986. Pericolul constituirii unui imperiu şiit, din Pakistan, prin lumea arabă musulmană, până la ţărmul Mării Mediterane, devenise un coşmar pentru Serviciul de Informaţii Externe al Franţei.

Eforturile şahului de-a scoate Iranul din secolul al XI-lea, pentru a-l aduce în secolul al XX-lea, de-a străbate într-o viaţă, secole întregi, aveau să-i fie fatale. O puternică opoziţie începuse să se manifeste, încă din timpul „revoluţiei albe“ din 1963, când şahul a confiscat multe din pământurile care aparţineau prin tradiţie clerului şiit, pentru a le împărţi ţăranilor. Bunuri ale familiei Khomeiny au fost confiscate, ceea ce a făcut să crească ura personală a ayatolahului împotriva monarhiei şi a şahului. Totodată, cei 70.000 de tineri iranieni, educaţi în străinătate, s-au întors acasă cu idei liberale diferite de ale şahului. Neimplicarea lor în procesele de modernizare ale societăţii iraniene a generat formarea unui alt nucleu de nemulţumiţi, în condiţiile în care şahul era dezinformat constant de către anturajul său în legătură cu situaţia internă a ţării şi cu acţiunile bisericii şiite. Activitatea poliţiei secrete iraniene (SAVAK) a fost comparată, la Washington, în timpul administraţiei Carter şi nu numai, cu cea a Gestapoului, iar oficialii SAVAK-ului nu au putut face o analiză şi o estimare corectă a fenomenului revoluţ ionar şiit.

În 1976, Biroul de Cercetări Politice al CIA a întocmit un studiu, de 83 de pagini, intitulat „Elite şi repartizarea puterii în Iran“, în care consemna faptul că printre cei mai înverşunaţi critici ai şahului se aflau conducătorii clerului musulman, ayatolahul Ruhollh Khomeiny şi organizaţia „Războinicii poporului“. Analiştii CIA concluzionau că „teroriştii nu reprezintă o ameninţare la stabilitatea regimului“ decât în cazul în care reuşeau să-l asasineze pe şah.

Analiza făcută de CIA, în august 1977, asupra perspectivelor vieţii politice iraniene în anii ‘80, aprecia că „şahul va participa la viaţa iraniană până târziu, în anii ‘80 şi nu vor apărea schimbări radicale în atitudinea politică iraniană în viitorul apropiat“. Analiştii CIA preziceau „o evoluţie, nu o revoluţie“. Studiul CIA, din august 1978, intitulat „Iranul după şah“, înregistra faptul că „Iranul nu se află într-o situaţie revoluţionară şi nici măcar „prerevolu- ţionară“. În acelaşi timp, un raport semnala o serie de tulburări civile motivate religios, dar conchidea, în ciuda elementelor care evidenţiau alte posibile tulbură ri, că „nu există niciun fel de ameninţ are la adresa stabilităţii domniei şahului“. Cu patru zile înainte de plecarea şahului, ofiţerii CIA au analizat mişcarea de opoziţie iraniană, consemnând protestele existente, dar nu au făcut nici o aluzie la iminenţa abdicării şahului.“

Opoziţia faţă de şahul Iranului n-a fost niciodată o mişcare strâns unită. Este o adunătură de grupări foarte disparate, cu ideologii diferite şi lideri rivali“, concluziona CIA-ul. La cererea şahului, nu a existat nici un contact între CIA şi grupurile de opoziţie din Iran. „Cred că problema în Teheran era că ne deciseserăm de prea mult timp să ne bazăm pe şah. Nu aveam o secţie CIA acolo, care să încerce să facă ceva în interiorul ţării. Înţelegerea noastră cu şahul era: „Vă bazaţi pe mine pentru ceea ce se întâmplă aici şi eu vă dau voie să aveţi toate echipamentele de supraveghere şi telemetrie în partea de nord“. Majoritatea oamenilor a considerat că nu era o înţelegere foarte proastă; era mai important să supraveghem rachetele sovietice, decât să avem agenţi care să supravegheze politica din interiorul Iranului. Credeam că ne puteam baza pe diplomaţi pentru aceasta. Aceasta este o parte din problema informaţiilor americane, nu doar o reflecţie a modului de abordare al lui Stan Turner (directorul CIA din timpul mandatului lui Jimmy Carter - n.n.). (...) Nu am avut niciodată perspective pe termen lung“, mărturisea, în 1984, un consilier prezidenţial american cu responsabilităţi în domeniul informaţiilor secrete.

Faptul că principalii analişti ai CIA au mizat pe durabilitatea regimului şahului, şi convingerea că acesta va întrebuinţa forţa împotriva mişcărilor disidente, a generat una din erorile majore ale administraţiei americane din acea vreme, cu efecte vizibile asupra cursului politicii şi stabilităţii zonale. Stabilitatea zonei Orientului Mijlociu şi securitatea aprovizionării cu petrol a Europei îl vor determina pe directorul SDECE să monitorizeze cu maximă atenţie percepţia americană asupra problemelor Orientului Mijlociu în condiţiile în care, după cum declara contele Alexandre de Marenches, „nimeni, niciodată, nu i-a spus preşedintelui de la Casa Albă regula de aur din Orient: „Sărută mâna pe care nu poţi s-o tai“. Extrem de interesant este faptul că Intelligence Service a avut o percepţie mai bună şi mai corectă asupra evenimentelor care se desfăşurau în Iran astfel încât pe măsură ce criza din Iran s-a amplificat, ambasadorul britanic sir Anthony Parsons a fost invitat de şah să participe la fiecare întâlnire pe care o avea cu ambasadorul american William H. Sullivan.

Totodată, rivalităţile dintre serviciile secrete franceze, respectiv SDECE şi DTS (informaţiile interne), vor influenţa o informare obiectivă a responsabililor de la Palatul Elysée despre pericolul reprezentat de ayatolah în condiţiile în care agitaţiile religioase şi opoziţioniste se amplificaseră o dată cu instalarea lui Khomeiny în Franţa, la 10 octombrie 1978, după ce Irakul îl expulzase la sugestiile contelui de Marenches. Ayatolahul Khomeiny îşi înregistra, pe casete audio, discursurile în care chema poporul la revoltă şi forţele armate la dezertare. Aceste casete erau transportate cu valiza diplomatică în Berlinul de Est, unde se afla statul major al Tuddehului (Partidul Comunist Iranian), aflat în ilegalitate. Tuddeh reproducea casetele în mii de exemplare pe care le răspâ ndea în Iran, prin cutiile poştale sau prin aruncarea peste ziduri în grădinile din Ispahan şi din alte oraşe.

Rezidenţa KGB de la Teheran nu s-a preocupat de studierea cuvântărilor lui Khomeiny înregistrate pe bandă, care generau puternice reacţii emoţionale în moscheile iraniene, astfel încât se poate spune că neînţelegerea de către KGB a intenţiilor liderului religios şiit nu deriva din lipsa de informaţii secrete ci din interpretarea şi analiza acestora. Ofiţerii KGB nu au luat în serios efervescenţa religioasă a demonstraţiilor de la Teheran şi au sperat, totuşi, într-o revoluţie de stânga care ar fi urmat să-l înlăture de la putere pe şah. Preşedintele KGB, Iuri Vladimirovici Andropov, era interesat, în iulie 1978, mai mult de pericolul reprezentat la frontiera de sud a Uniunii Sovietice de alianţa dintre şah şi Statele Unite, decât de eventualele consecinţe ale înlăturării şahului de la putere. Andropov a ordonat rezidenţei KGB de la Teheran să intesifice măsurile active menite să destabilizeze regimul şahului şi să deterioreze relaţiile acestuia cu Statele Unite şi aliaţii lor.

Pe măsură ce situaţia politică de la Teheran se degrada, iar şahul ceruse ca ayatolahul Khomeiny să rămână în Franţa, contele de Marenches a sosit la Teheran pentru o clarificare a situaţiei şi a opţiunilor.“ Clipa cea mai dramatică a întrevederii noastre - mărturiseşte de Marenches - a fost cea în care mi-a declarat: „Spuneţi-i, de asemenea, dragă conte, că nu voi ordona niciodată să se tragă în poporul meu!“ După ce văzusem pe drumul de la aeroport hoardele, care răspândeau teroarea în Teheran, i-am răspuns: „Sire, în acest caz sunteţi pierdut!“. A doua zi, intrând în biroul preşedintelui Republicii Franceze, contele de Marenches a pronunţat sentinţa: „E Ludovic XVI!“. „Atunci, e sfârşitul!“, a conchis preşedintele Valery Giscard d’Estaing.

În cursul zilei de 2 noiembrie 1978, consilierul pentru securitate naţională Zbigniew Brzezinski adnota în jurnal: „Am fost profund şocat de cât de inepte şi vagi erau comentariile lui Stan Turner (directorul CIA - n.n.) despre criza din Iran. Acest lucru îmi întăreşte părerea că avem nevoie de informaţii secrete politice mult mai bune“. Gary Sick, specialistul pentru Iran al Consiliului Naţional de Securitate, îl informa, pe 6 noiembrie 1978, pe Zbigniew Brzezinski că în acel moment exista o formidabilă lipsă de informaţii importante despre evoluţ ia situaţiei din Iran.

Pe 9 noiembrie 1978, ambasadorul William Sullivan a trimis la Casa Albă o telegramă, intitulată „Gândind Negânditul“, a cărei concluzie, respectiv abdicarea iminentă a şahului, l-a afectat personal pe Jimmy Carter. Reproşurile la adresa CIA şi-a principalilor săi colaboratori politici şi diplomatici au fost extrem de dure. La 29 decembrie 1978, şahul a învestit în funcţia de prim-ministru pe omul politic moderat Shahpour Bakhtiar. Pe 3 ianuarie 1979, generalullocotenent Robert Huyser a sosit la Teheran, din însărcinarea preşedintelui SUA, cu misiunea de a-i convinge pe militarii iranieni să sprijine „un guvern puternic şi stabil care să păstreze legături strânse cu Statele Unite“. Propunerea lui Zbigniew Brzezinski, de-a se lua măsuri de susţinere clandestină pentru o eventuală lovitură militară care să-i împiedice pe suporterii lui Khomeiny să ajungă la putere, a fost considerată „inacceptabilă moral“. Jimmy Carter a refuzat să ia legătura cu Khomeiny, aflat la Paris, pentru a stabili o relaţie de colaborare cu el.

Pe 16 ianuarie 1979, şahul a părăsit Iranul şi s-a îndreptat spre Egipt. S-a stabilit mai apoi în Maroc de unde, la insistenţele contelui de Marenches, a plecat în Bahamas şi apoi în Statele Unite. S-a stins din viaţă, mult mai târziu, în Egipt. La 1 februarie 1979, Khomeiny a revenit la Teheran în triumf şi a fost aclamat de 3.000.000 de oameni. Unităţi ale aviaţiei iraniene aflate în jurul Teheranului s-au răzvrătit, la 9 februarie 1979, contra ofiţerilor şi şi-au declarat solidaritatea cu Khomeiny. Premierul Shahpour Bakhtiar a demisionat pe 11 februarie 1979 iar noul premier numit era Mehdi Bazargan, omul lui Khomeiny.

Retrospectiv, Zbigniew Brzezinski a concluzionat că victoria lui Khomeiny s-a datorat unui număr de trei slăbiciuni: “şahul nu a acţionat, armata nu a reacţionat, Washingtonul nu a ordonat o lovitură de stat“. Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA) şi-a pierdut, ca urmare a evenimentelor de la Teheran, posturile de observaţie din Iran prin care erau monitorizate testele şi stadiul de pregătire a rachetelor sovietice. Centrala de la Behshahr a fost abandonată la 31 ianuarie, iar postul de ascultare de la Kabkan a fost părăsit la 1 martie 1979. Pierderea celor două staţii, care obţineau informaţii de tip SIGINT, avea să afecteze procesul de negociere pentru încheierea tratatului SALT II. Teheran ‘79 rămâne, ca şi Teheran ‘43, o dată fundamentală a istoriei lumii şi exemplul unui eşec de proporţii al serviciilor de informaţii americane şi sovietice la capitolul analiză şi interpretare.

Religia antica iraniana

Cirus cel Mare, regele persilor - primul mare aparator al drepturilor omului
Cirus II cel Mare (c.580-529 i.Chr.) este cunoscut in istorie ca rege al persilor si intemeietorul Imperiului Ahemenid (c. 559-c. 529 i.Chr.). Cu privire la originea acestui important conducator, desi s-au pastrat multe informatii, o mare parte dintre ele au un caracter legendar. Cele mai importante date ne sint furnizate de Herodot, Ctesias din Cnidos si de Xenofon din Efes, care a scris un adevarat roman istoric, intitulat ,,Educatia lui Cirus,,, in care, pe linga multe lucruri adevarate, au fost strecurate si multe neadevaruri. Dupa afirmatiile lui Herodot, Cirus era nepot de fiica al lui Astiage, ultimul rege al Mediei. Pentru ca bunicul sau a fost avertizat, prin vise si oracole, ca acest nepot ii va distruge regatul si va ajunge stapinul intregii Asii Mici, el i-a ordonat unui om de incredere, pe nume Harpagos, sa-l omoare. Acesta, o fire miloasa, l-a dat pe Cirus unui pastor sa-l duca in padure si el i-a prezentat regelui cadavrul fiului sau, care, din nefericire, murise in acea perioada. Traind printre pastori, cind a ajuns la maturitate, Cirus a fost sfatuit de Harpagos sa se proclame rege al persilor, ceea ce a si facut, dupa ce ii elibereaza pe acestia de sub jugul mezilor si-i aduce la putere, si dupa ce il detroneaza pe bunicul sau. Comentind venirea lui Cirus la putere, Herodot scrie: ,,Acum, insa, mezii, care nu purtau nici o vina pentru cele intimplate, au ajuns robi din stapini ce fusesera, iar persii, altadata sclavi mezilor, iata-i astazi ajunsi stapini!,, in 546 i.Chr., Lydia se aliaza cu Babilonul, Egiptul si Sparta si il ataca pe Cirus. Acesta respinge, insa, trupele aliate si trece la contraofensiva, infringind armata regelui Cresus al Lydiei si punind stapinire pe mai multe state grecesti din Asia Mica. in 539 i.Chr., Cirus ataca puternicul stat Babilon, pe care il cucereste prin devierea cursului Eufratului si infiltrarea trupelor in oras pe albia uscata a fluviului. Cirus si-a edificat imperiul atit prin forta armelor, cit si pe cale diplomatica. Armata sa era alcatuita din arcasi pedestri si calari, iar infanteria era organizata in detasamente grele, in care soldatii erau dotati cu platose si scuturi, si detasamente usoare. Pentru asedierea cetatilor a folosit o arma noua - carul de lupta, prevazut cu coase pe roti si sub osii. Imperiul sau a fost impartit in 20 de satrapii, in care puterea militara era separata de cea civila. in fiecare satrapie avea organizate servicii de control, culegere de informatii si de transmitere a ordinelor cu ajutorul mesagerilor calari. Xenofon afirma ca Cirus ,,pretindea fiecarui soldat sa fie supus fata de comandanti, staruitor la lucru, sa infrunte primejdiile, insa cu socoteala, sa cunoasca tot ceea ce este necesar sa stie un soldat, sa aiba armamentul bine intretinut si sa arate interes pentru tot ce are legatura cu razboiul,,.
Imperiul lui Cirus II se intindea de la Bazinul Marii Mediterane pina in Arabia si de la Marea Neagra pina in vestul Iranului de astazi. Aflat in fruntea acestui imperiu, Cirus si-a luat titlul de mare rege si pe fiul sau, Cambise II, l-a desemnat guvernator al Babilonului. Porecla de ,,cel Mare,, Cirus a primit-o in urma formularii unei legi, considerata de istorici a fi Carta Drepturilor Omului din antichitate. Conducator al mai multor etnii, Cirus a fost un adversar al sclaviei si un adept al respectarii religiilor vasalilor sai, el rugindu-i pe guvernatorii provinciilor cucerite sa se poarte cu aceste popoare ,,precum se poarta cu proprii copii,,. Iata ce afirma Cirus dupa cucerirea Babilonului: ,,Cind am intrat pasnic in Babilon si cind m-am asezat cu bucurie in palatul regilor, Marduk, marele stapin, a cistigat pentru mine inimile generoase ale babilonienilor, iar eu am avut grija zilnic de cultul lui. Plin de bunavointa, mi-a dat binecuvintarea sa, mie, lui Cirus, regele care il cinsteste, si lui Cambise, fiul meu cel bun, si intregii mele ostiri, iar noi l-am cinstit din toata inima si cu toata bucuria pe zeul acesta mare,,. Instalat in Babilon, Cirus a fost considerat ca un eliberator de popoare si dusman al despotismului regal de tip oriental, din care cauza a fost numit ,,aurora sperantelor,,. El a autorizat, in anii 538-537 i.Chr., revenirea in Palestina a evreilor stramutati de Nabucodonosor II si a ordonat reconstruirea Templului din Ierusalim. Prin politica dusa, Cirus aparea in ochii supusilor sai ca un stapin blind si tolerant, fapt care facea sa se bucure de un respect deosebit, de care nu s-a bucurat pina la el nici unul dintre regii Orientului. Stapinind un vast teritoriu, Cirus s-a ingrijit in mod deosebit de organizarea lui. Avea multe capitale, pe care le folosea pe rind, in functie de anotimp: iarna statea la Babilon, iar vara la Susa sau la Ecbatana. Herodot arata ca Cirus ,,ca parinte, blind din fire, care se ostenea numai pentru binele tuturor,,, nu percepea impozite, ci numai ,,daruri,,, pe care i le aduceau popoarele supuse de el. A introdus un nou mod de guvernare, fara cruzimi si fara participarea despotilor locali, care s-au dovedit a fi neloiali. Xenofon ni-l descrie pe Cirus ca fiind un rege ideal, avind cea mai buna forma de conducere politica si considerindu-l, din acest punct de vedere, un ,,rege al dreptatii,,, pentru ca el nu si-a tinut in friu supusii prin cruzimi, torturi, represalii, jafuri sau deportari. Cirus a cautat sa-si atraga de partea sa preotimea locurilor cucerite si, cu sprijinul lor, a cistigat increderea populatiei prin pasuiri sau iertari totale de impozite, prin oprirea jafurilor din partea soldatilor sai si prin participarea sa la ceremonialele religioase sau la sarbatorile populare locale. Aristocratia din Orient a ramas uimita fata de toleranta lui Cirus aratata capetelor incoronate infrinte si capturate de el, fata de care s-a purtat omeneste, pe unii dintre ei luindu-i consilieri, iar pe altii trimitindu-i in provincii, ca guvernatori. Sistemul juridic al lui Cirus cel Mare nu s-a bazat pe putere si forta, ci pe principii morale, incredibile pentru acea epoca. Chiar si grecii, care suferisera grele infringeri din partea lui, l-au considerat un admirabil legislator si un print al tolerantei. Datorita bunatatii sale - scrie Xenofon - Cirus cel Mare nu a suferit nici un atentat pentru indepartarea lui de la putere, fapt explicat de istorici prin umanismul de care a dat dovada.
Cirus a murit in 530 i.Chr., in timpul unei batalii, la virsta de 60 de ani, iar etica, pe care el a ridicat-o la rangul de politica de stat, nu a mai fost folosita, din pacate, si de alti suverani. Prin tot ce a facut, el este creditat de istorici ca fiind primul mare aparator al drepturilor omului.
http://www.romare.ro/