ISTORIE=AFRICA

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10343/33/
Presedinte al Africii de Sud in intervalul 1994-1999, Nelson Rolihlahla Mandela s-a nascut la 18 iulie 1918 in localitatea Mvezo din districtul Umtata. Era descendent al unor conducotari de triburi. A fost singurul membru al familiei care a urmat scoala, iar o profesoara i-a dat numele de „Nelson” (conform unui obicei local). Mandela si-a continuat studiile la colegiu si apoi la Universitatea Fort Hare, unde s-a imprietenit cu Oliver Tambo. Ulterior, Nelson Mandela si-a completat studiile de drept la mai multe facultati pe unde a fost obligat sa se mute din cauza activitatilor anti-apartheid. Si asta pentru ca in 1948 a venit la putere in Africa de Sud Patidul National, care a instituit politica de discriminare rasiala.

http://www.revistamagazin.ro/index2.php?option=com_content&task=view&id=9786&pop=1&page=0&Itemid=33

Primul presedinte de culoare al Republicii Africa de Sud, Nelson Mandela (astazi in varsta de 94 de ani) a fost arestat in 1962 si condamnat pentru acte de sabotaj (unele asimilate cu tradarea de tara) de catre regimul care promova discriminarea rasiala de atunci. La 25 octombrie 1962 a fost condamnat pe viata si a fost inchis timp de 27 de ani (multi dintre acestia in conditii dure, la Robben Island, o mica insula in Atlantic). El a fost eliberat la 11 februarie 1990 (cand presedinte era Frederick de Clerck), iar in 1994 castiga primele alegeri multirasiale din Africa de Sud. A fost presedinte pana in 1999, din partea partidului Congresul National African.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9710/33/

Presedintele Republicii Central-Africane, Jean Bedel Bokassa, se autoproclamase imparat in 1976, pentru "binele natiunii", instaurand dinastia Bokassa pentru Imperiul Central-African. La 20 septembrie 1979, dupa aproape trei ani de "domnie turbulenta", fortele franceze speciale, trupe de parasutisti si un comando de opt elicoptere Puma l-au indepartat de la putere prin Operatiunea Barracuda. Francezii l-au readus la putere pe fostul presedinte pro-francez David Dacko, pe care Bokassa il alungase pentru a-i lua locul (cei doi erau verisori). Trebuie amintit ca Republica Central-Africana este fosta colonie franceza "Africa Ecuatoriala".

Cum i-au umilit africanii pe europeni


De câte ori s-a revoltat cu succes Africa împotriva expansioniştilor europeni? Înainte de 1896 niciodatã. Dar în acel an etiopienii se aventureazã într-o încercare disperatã de a opri invadatorii italieni care vor sã colonizeze ţara şi sã-i exploateze resursele.

În zorii secolului al XX-lea, majoritatea Africii este sculptatã în funcţie de interesele marilor puteri europene. Cu douã excepţii: mica republicã Liberia de pe coasta vesticã şi Imperiul Etiopian situat în strategiul Corn al Africii. Italia, recent înscrisã în cursa coloniilor, posedã doar douã teritorii: Eritrea şi Somalia. În 1889, între Italia şi împãratul etiopian Menelik al II-lea se semneazã tratatul de la Wuchale, prin care Etiopia devine protectorat, o stare de fapt care va conduce la primul rãzboi italo-etiopian. Pânã în 1896, resursele de ambele pãrţi par sã se epuizeze. Generalul Oreste Baratieri, comandantul forţelor italiene, ştie cã armata inamicã va începe sã se dizolve de îndatã ce se vor termina proviziile de la ţãrani. Cu toate acestea, guvernul italian insistã asupra atacului. Pe 29 februarie are loc o întâlnire între Baratieri şi brigadierii sãi, în care acesta îşi exprimã îngrijorarea şi propune retragerea. Totuşi, la miezul nopţii trupele pornesc.

Armata italianã este alcãtuitã din patru brigãzi totalizând 17.700 de soldaţi şi 56 de piese de artilerie. O brigadã sub comanda generalului Albertone este formatã din askari din Eritrea şi ofiţeri italieni, iar celelalte trei din unitãţi de elitã Bersaglieri, Alpini şi Cacciatori, deşi o bunã parte dintre recruţi sunt neexperimentaţi, provenind din regimentele metropolitane italiene menite a servi în batalioanele africane. Forţele lui Menelik se estimeazã undeva între 70.000 şi 100.000. cei mai mulţi sunt carabinieri, dar existã şi un numãr semnificativ de cavaleri şi infanterişti înarmaţi doar cu lãnci. Trei brigãzi italiene avanseazã prin trecãtori montane, a patra campeazã. Planul de bãtãlie presupune ca cele trei sã mãrşãluiascã în coloane paralele spre crestele a trei munţi, cu rezerva în spate. Scopul este ca focul încrucişat sã le transforme într-o foarfece mortalã. Cu toate acestea, brigãzile se separã în timpul marşului nocturn din cauza terenului dificil şi hãrţilor prea schematice. Generalul Baratieri nu are cunoştinţã de decizia lui Menelik de a demobiliza armata ca urmare a epuizãrii resurselor. Când împãratul primeşte de veste de la unul dintre spioni cã italienii avanseazã, reuneşte armatele separate ale nobililor. Forţele etiopiene se poziţioneazã pe dealurile ce se ridicã deaupra vãii Adwa. Prima confruntare are loc cu brigada askari a generalului Albertone, pe care artileria lui Menelik (40-42 de tunuri mobile) o nimiceşte. Brigada lui Arimondi îi respinge pe etiopienii care atacã poziţiile italiene, pânã când Menelik ordonã atacul rezervei de shewani, care îi zdobesc pe apãrãtorii italieni. Brigada lui Damorbida se grãbeşte sã-l asiste pe Abertone, dar nu reuşeşte sã o facã la timp. Luptând pentru retragere, acesta ajunge într-o vale îngustã unde cavaleria etiopianã Oromo o mãcelãreşte. Celelalte douã brigãzi, aflate chiar sub comanda lui Baratieri, sunt flancate şi distruse de inamic pe pantele muntelui Belah. Pierderile italiene se ridicã la 7000 de morţi, 1500 de rãniţi şi 3000 de prizonieri. Etiopienii se cãpãtuiesc cu cele 11000 de puşti lãsate în urmã. Prizonierii italieni nu sunt trataţi cu atrocitate, dar luptãtorii africani askari din armata italianã se aleg cu tãierea mâinii şi piciorului sub acuza de trãdare. Curtea marţialã îl învinuieşte pe Baratieri de proasta organizare a atacului şi demite din funcţie.

De ce nu-şi fructificã împãratul Menelik victoria şi nu-i alungã pe coloniştii italieni din ţarã? El îşi limiteazã pretenţiile la abrogarea tratatului de la Wuchale, dorind doar menţinerea independenţei etiopiene, refacerea dupã foamete şi potolirea armatei nemulţumite de campaniile lungi. Rezultatul direct al rãzboiului este tratatul de la Addis Ababa, care consfinţeşte independenţa etiopianã. Pe 3 octombrie 1935 , în contextul slabei implicãri a Ligii Naţiunilor în gestionarea crizei din Abisinia, italienii lui Benito Mussolini întreprind o nouã campanie. La sfârşitul celui de-al doilea rãzboi italo-abisinian, italienii ocupã Etiopia vreme de 5 ani, între 1936-41, pânã când sunt alungaţi de britanici şi forţele patriote etiopiene. Confruntarea de la Adwa poate fi consideratã un punct de cotiturã în istoria Etiopiei, dar şi în cea europeanã, pentru cã marcheazã declinul Europei ca centru politic mondial. Înfrângerea unei puteri coloniale şi recunoaşterea suveranitãţii africane devin repere pentru viitorii naţionalişti în lupta lor pentru decolonizare, ca şi pentru liderii mişcãrii pan-africane. Etiopia devine un simbol al valorii şi rezistenţei africane, un bastion al speranţei, dar şi o emblemã a conservatorismului şi naţionalismului care o vor izola în viitor de inovaţii vestice. Pe de altã parte, înfrângerea italianã este resimţitã ca o traumã pe care liderii fascişti încearcã sã o rãzbune prin aventura revanşardã din 1935.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9517/30/

O echipa de arheologi franco-egipteana a descoperit in situl Sedeinga din Sudan, pe teritoriul anticei Nubia, contemporana cu Egiptul ptolemeic, ruinele unor piramide care atesta bogatia acestei civilizatii. Situat intr-o regiune desertica, cu un sol constituit din nisip si roci, situl explorat pe o suprafata de 60 de hectare, si-a dezvaluit bogatii arheologice neasteptate. Recenta descoperire este cu totul exceptionala intrucat este vorba de un mare numar de ruine ale unor piramide degajate partial din nisip. Este greu de inchipuit ca aceste resturi de morminte funerare construite din caramizi nearse au fost altadata piramide impozante.

Sclavia și cursa pentru Africa


Oficial, colonizarea Africii de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost prezentată drept o acțiune aproape caritabilă a europenilor, care nu doreau decât să elimine complet sclavia, această instituție barbară, de pe continentul african, și să-i civilizeze pe locuitori. De fapt, motivele erau altele, iar eradicarea sclaviei nu a jucat decât un rol secundar și nu a fost o prioritate a coloniștilor europeni.

Colonizarea europeană

Până în secolul al XIX-lea, Marea Britanie și celelalte puteri europene și-au limitat ambițiile imperiale din Africa la punctele de coastă de unde își puteau exercita influența economică și militară. În cazul Marii Britanii, pe coasta Africii de Vest, afacerile englezilor se concentrau în jurul profitabilului comerț cu sclavi. Începând cu secolul al XVI-lea și până în secolul XIX, se estimează că europenii au transportat de pe coasta Africii de Vest mai bine de 11 milioane de sclavi. Între 1562 și 1807, când comerțul cu sclavi (denumit trata) a fost abolit, numai navele britanice au transportat aproape 3 milioane de sclavi către Americi.

Însă în ciuda implicării europenilor în diverse puncte din Africa, doar 10% din continent se afla sub control european direct, incluzând aici Algeria, colonie franceză, coloniile Cape și Natal ale Angliei și Angola deținută de portughezi. Însă trei decenii mai târziu, la 1900, europenii dețineau aproape 10 milioane km² în cadrul coloniilor. Africa era la acel moment controlată în proporție de 90% de țările europene.

Una din principalele justificări aduse de guverne pentru această cursă pentru Africa a fost dorința de a eradica sclavia odată pentru totdeauna. Cu puțin timp înainte de moartea sa, în mai 1873, faimosul explorator și misionar David Livingstone făcuse un apel pentru o cruciadă mondială pentru eliminarea comerțului cu sclavi deținut de arabi în Africa de Est. Iar pentru adevărata eliberare a Africii, credea Livingstone, era necesară introducerea pe acest continent a celor trei „C”: comerț, creștinism și civilizație.

Conferința de la Berlin


Teoria potrivit căreia toate popoarele Europei aparțineau unei singure rase albe originare din Caucaz (de unde termenul de caucazian) a fost postulată pentru prima oară la începutul secolului XIX de către un etnolog german pe nume Johann Blumenbach. Clasificarea făcută de Blumenbach, care distingea rasele umane în funcție de culoare (albă/caucaziană, maronie/malaeziană, galbenă/mongoloidă, neagră/negroidă, roșie/americană), a fost reluată ulterior de un etnolog francez pe nume Gobineau. Acesta a alcăuit și o ierarhie a raselor, în fruntea căreia se aflau, evident, europenii caucazieni. Aceste teorii pseudo-științifice au fost populare în secolul al XIX-lea și au servit drept motivație pentru oameni precum Livingstone, care credeau că, în calitate de oameni superiori, au datoria de a „civiliza” Africa.

Conferința de la Berlin din 1884-1885, în cadrul căreia s-a discutat viitorul Africii (pornind de la problema Congo-ului belgian), a numit eradicarea sclaviei ca țel principal. Actul de la Berlin din 1885, semnat de treisprezece puteri europene, a inclus și o rezoluție pentru „susținerea eradicării sclaviei”. De fapt, interesele strategice și economice ale puterilor coloniale – precum protejarea vechilor piețe de desfacere și exploatarea unora noi – erau mult mai importante.

Conferința de la Berlin reprezintă punctul de început al sculptării continentului african după bunul plac al europenilor, fără a respecta culturile locale sau grupurile etnice. În urma delimitării arbitrare a granițelor, oameni din aceleași triburi s-au trezit de o parte și de alta a granițelor impuse de europeni.

Interesele britanice

Marea Britanie era interesată în primul rând să-și păstreze liniile de comunicare cu India, de unde interesul special pentru Egipt și Africa de Sud. Dar odată ce controlul asupra acestor două zone a fost asigurat, aventurierii precum Cecil Rhodes au încurajat achiziționarea altor teritorii cu intenția de a pune bazele unei căi ferate Cape-Cairo. De asemenea, englezii erau interesați de potențialul comercial al teritoriilor bogate în minerale, precum Transvaal, unde au fost descoperite rezerve de aur la mijlocul anilor 1880. În plus, ei doreau să-i țină pe francezi și germani departe de ceea ce considerau a fi „sferele lor de influență”.

Astfel, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Marea Britanie a ocupat sau anexat Egiptul, Sudanul, teritorii în Africa de Est (Kenya și Uganda), teritorii din Somalia, Rhodesia (Zimbabwe și Zambia), Africa de Sud, Gambia, Sierra Leone, Nigeria, Coasta de Aur (Ghana) și Nyasaland (Malawi). Restul teritoriilor au fost împărțite între Franța, Germania, Belgia, Italia, Portugalia și Spania.

Germania, stat unificat abia din 1871, a început cursa colonizărilor mult mai târziu decât competitorii săi. Prima sa achiziție colonială a avut loc în 1884 (Africa de Sud-Vest germană sau Namibia). Teritoriul era populat de două triburi semi-nomade, Herero în aridul platou central, și Nama, în stepele încă și mai aride din sud. Este deja cunoscută povestea rebeliunii Herero din 1904, căreia i s-a pus capăt prin infamul ordin de exterminare dat de generalul Lothar von Trotha.

„Spiritul Berlinului”

Așa-zisul filantropic „spirit berlinez” nu era însă cu totul lipsit de semnificații. Odată ce a fost cunoscut faptul că, cel puțin în Congo, sclavia nu doar că încă exista, dar era și o afacere profitabilă, s-au pus bazele unei conferințe internaționale împotriva sclaviei. Aceasta a avut loc la Bruxelles în 1889-1890.

Omul care a condamnat public existența sclaviei în Congo (posesiune personală a regelui belgian) a fost misionarul francez Charles Lavigerie. În cadrul unei slujbe ținute la Paris în 1888, Lavigerie și-a șocat audiența descriind ororile comerțului cu sclavi din Congo.

Ca rezultat al conferinței de la Bruxelles, Leopold a acceptat să pună capăt sclaviei în schimbul dreptului de a pune taxe pe produsele importante. El ignora astfel una din rezoluțiile-cheie ale Actului de la Berlin din 1885, prin care era garantată libertatea comerțului din acea regiune. Cu toate acestea, practica muncii forțate a fost continuată în Congo, unde populația locală era forțată să muncească în industria cauciucului, cel mai valoros produs de export. Abia în anii 1920 situația avae să se schimbe, când autoritățile belgiene și-au dat seama de catastrofa demografică pe care o cauzaseră prin practicile barbare și care putea să-i lase fără forță de muncă, fie ea liberă sau nu.

Sfârșitul sclaviei africane?

Semnatarii Actului General de la Conferința de la Bruxelles și-au declarat intenția de a pune capăt traficului cu sclavi africani. În 1919, acestui act avea să i se adauge o convenție pentru suprimarea totală a sclaviei, în toate formele sale, și a comerțului cu sclavi. Însă munca forțată avea să rămână o realitate în coloniile africane până în anii 1940. Ultimul stat african care a abolit sclavia a fost Etiopia, în...1932.

http://www.agenda.ro/news/news/51762/nelson-mandela-pe-bancnotele-din-africa-de-sud.html

3 noiembrie 1996 - A murit Jean-Bedel Bokassa

Militar de cariera, Bokassa a devenit, in urma unui bizar concurs de imprejurari, sef de stat al Republicii Centrafricane, proclamându-se, printr-o initiativa la fel de bizara, imparat al acestei tari, transformata in imperiu, fara ca titulatura sa-i fie acceptata vreodata pe plan international. Nascut in februarie 1921, ca unul dintre cei 12 copii ai capeteniei tribale Mindogon Mgboundoulou, Bokassa a ramas orfan când avea doar sase ani: tatal lui a fost ucis de colonistii francezi, iar mama, neputând suporta durerea pierderii sotului, s-a sinucis.

22 septembrie 1828 - Asasinarea lui Shaka Zulu



Considerat pe drept cuvânt unul dintre cei mai mari lideri militari ai continentului african, Shaka ka Senzangakhona, cunoscut mai ales ca Shaka Zulu, a pus bazele unui puternic stat in sudul Africii. Veritabil geniu al armelor, gratie reformelor si inovatiilor lui militare, Shaka s-a nascut, potrivit traditiei, pe la 1778, intr-o familie umila si sub auspicii nefericite. Mama lui, Nandi, a fost alungata de acasa când s-a aflat ca este insarcinata, intrucât nu era casatorita cu capetenia Senzangakhtona. Se spune ca ea a fost atât de speriata când sarcina a inceput sa fie vizibila, incât a dat vina pe viermisorii intestinali, numiti in limba zulu „shaka”, pentru a justifica umflarea anormala a pântecelui ei. Fugind din satul (kraal) al lui Senzangatoka, Nandi s-a refugiat in asezarea vecina, Mthethwa, al carei rege, Dingiswayo, avea sa devina mentorul baiatului. Crescând, Shaka a dobândit reputatia unui razboinic viteaz, impresionând prin indrazneala si inteligenta lui.

Setea de sânge a lui Wilhelm al II-lea a dus la primul genocid modern

Studiul recent al unui academician din Africa de Sud a ajuns la concluzia că distrugerea sistematică a populaţiei Herero din Africa de Sud-Vest (fostă colonie germană) între anii 1904-1908 a fost ordonată de însuşi Kaiserul Wilhelm al II-lea.

Cercetarea asupra acestui posibil prim genocid organizat de stat dezvăluie în detalii cum gândirea germană, pare-se predispusă la genocid, ar fi premers Holocaustul cu mai bine de 30 de ani. Cel care a condus studiul timp de 10 ani este un profesor de drept internaţional şi drepturile omului, Dr. Jeremy Sarkin, care predă la University of South Africa. Acesta a estimat că aproximativ 80% din populaţia Herero a pierit ca urmare a campaniei germane de genocid.

Cercetările lui Sarkin sugerează că lipsa pământurilor, rasismul şi mândria imperială germană au stat în spatele deciziei de a distruge populaţia Herero, un trib de 100.000 de oameni care trăia pe pământurile fertile din partea centrală a Namibiei de azi. Autorităţile germane considerau că practica de eliberare a pământurilor arabile de populaţiile indigene – şi înlocuirea acestora cu emigranţi germani – era o soluţie atractivă pentru lipsa spaţiului locuibil din Germania continentală. Alt factor important a fost numărul mare de copii născuţi din mamă Herero şi tată german. Conform legii, aceşti copii puteau obţine naţionalitate germană, situaţie ce nemulţumea cumplit autorităţile.



Mândria imperială trebuia păstrată cu orice preţ

Conform Dr. Sarkin, cel mai important lucru a fost păstrarea mândriei imperiale a Germaniei. Între 1902 şi 1904, rezidenţii germani din Africa de Sud-Vest s-au întâlnit cu Kaiserul la Berlin în mai multe rânduri, şi şi-au manifestat nemulţumirea faţă de guvernatorul colonial care ar fi fost prea blând cu populaţia indigenă. Astfel, atunci când tribul Herero s-a revoltat împotriva ocupanţilor germani în 1904 – şi mai ales după o serie de victorii contra acestora – Kaiserul, se pare, ar fi început să simpatizeze cu părerile anti-Herero. În plus, el şi soldaţii germani credeau că succesul militar trebuie impus fără milă pentru a descuraja posibilele revolte din alte colonii.

Toţi aceşti factori ar fi contribuit, conform lui Sarkin, la implicarea personală a Kaiserului în soluţionarea problemei Herero. Profesorul este de părere că însuşi Wilhelm l-ar fi însărcinat pe generalul Lothar von Trotha să preia conducerea operaţiunilor militare împotriva indigenilor. Mai mult decât atât, Sarkin susţine că Împăratul ar fi dat personal ordinul ce a condus la genocid. La şase luni după începutul genocidului, Kaiserul îi scria lui von Trotha următoarele cuvinte: „Ai îndeplinit toate aşteptările de la tine pe care le aveam atunci când te-am numit comandantul schutztruppe (forţa militară colonială), şi este o plăcere să-mi exprim întreaga recunoştiinţă pentru realizările tale de până acum”.



„În interiorul graniţelor germane, orice Herero, găsit înarmat sau nu, cu sau fără vite, va fi împuşcat.”

Un document în original descoperit recent în arhivele naţionale ale Botswanei confirmă existenţa unui ordin la genocid venit din partea germanilor. Documentul – o notă oficială scrisă de von Trotha şi tradusă în limba Herero – avea ca scop forţarea tribului în direcţia deşertului Kalahari, loc în care trebuiau să moară de foame. Nota menţiona că dacă populaţia Herero nu părăseşte ţara (adică dacă nu se retrage în deşert), oamenii vor fi omorâţi. „În interiorul graniţelor germane, orice Herero, găsit înarmat sau nu, cu sau fără vite, va fi împuşcat.” Dacă femeile şi copii refuzau să plece, să se alăture bărbaţilor în deşert, erau de asemenea omorâţi: „Voi ordona să fie împuşcaţi”, spune documentul semnat de „Marele General al Măreţului Kaiser, von Trotha”.

Decizia Kaiserului de a-l însărcina pe von Trotha cu înfăptuirea genocidului pare să fi fost influenţată de rolurile jucate de cei doi bărbaţi în oprirea rebeliunii boxerilor din China, în 1900. Wilhelm al II-lea ar fi fost impresionat de modul în care von Trotha, pe atunci comandant al trupelor germane din Beijing, ar fi ajutat la pedepsirea rebelilor. Cruzimea generalului ar fi egalat-o, pare-se, pe cea a kaiserului.

Într-adevăr, monarhul german a încurajat trupele germane să nu dea nici cel mai mic semn de milă. Într-un discurs ţinut în faţa trupelor ce urmau să se îmbarce spre China,
Împăratul sublinia că „iertarea nu trebuie acordată nimănui şi nu trebuie luat niciun prizonier. Oricine ajunge în mâinile voastre trebuie să piară de sabia voastră. Trebuie să faceţi în aşa fel încât numele de German să fie amintit în China şi peste 1000 de ani, ca orice chinez să nu îndrăznească să privească un German în ochi”.

Profesorul Sarkin crede că dorinţa de ucidere în masă făcea parte din personalitatea împăratului. Într-o scrisoare adresată împăratului austriac, în timpul primului război mondial, Wilhelm spunea că „toate trebuie trecute prin foc şi sabie: bărbaţi, femei, copii şi vârstnici trebuie măcelăriţi, şi niciun copac, nicio casă lăsată în picioare”. Apoi, patru ani mai târziu, într-o scrisoare cu iz antisemit, el a devenit primul lider german care să sugereze Holocaustul.

Foametea din Africa - care sunt cauzele acestui dezastru?


În ultimele săptămâni, în Cornul Africii mii de oameni au murit de foamete în urma uneia dintre cele mai mari secete de până astâzi. Care sunt factorii istorici din spatele acestui dezastru ? S-ar putea spune că seceta este consecinţa unei “furtuni perfecte”. Este convergenţa mai multor factori istorici, începând de la imperialismul secolului al XIX-lea şi progresul ştiinţific, până la industrializarea de origine sovietică din secolul XX şi războiul contra terorii din zilele noastre.


Principala cauză a foametei este, bineînţeles, seceta în sine, consecinţă directă a factorilor climatici care au schimbat direcţia ploilor astfel încât acestea se îndreaptă cu precădere spre Oceanul Indian. Potrivit ultimelor cercetări, un factor cheie al acestor schimbări de direcţie a ploilor este încălzirea rapidă, din ultimii 30-40 de ani, a suprafeţei Oceanului Indian. Acest proces de încălzire în zona adiacentă Cornului a cunoscut o accelerare semnificativă începând cu anii ’70, ca urmare a încălzirii globale generale, dar şi ca o consecinţă a intensificării puterii maselor de aer. Aceste cercetări sugerează că fenomenul încălzirii globale ar fi parţial responsabil pentru creşterea frecvenţei şi intensităţii secetelor din Cornul Africii.


Încălzirea globală, principalul vinovat


Majoritatea climatologilor consideră că încălzirea globală este cauzată de emisiunile de dioxid de carbon produse de om. Aceelerarea procesului din Oceanul Indian şi creşterea frecvenţei secetelor în Estul Africii începând cu anii ’80 ar fi astfel efectele majorării cu peste 25% a emisiilor de dioxid de carbon în ultimele trei decenii.

Aceste emisii de CO2 au cunoscut o creştere constantă după 1946. Cele două războaie mondiale (şi Marea Depresiune din perioada interbelică) au frânat dezvoltarea economiei, menţinând astfel emisiile periculoase la un nivel relativ scăzut. Insă la scurtă vreme după cel de-al doilea război mondial, nivelul emisiilor a început să crească foarte rapid, în special ca rezultat al expansiunii industriale sovietice şi occidentale. Cea mai mare contribuţie la aceste emisii postbelice (între anii 1945-1975) se datorează deciziei lui Stalin de a concura cu Statele Unite ale Americii la industrializarea în masă. Apoi, începând cu mijlocul anilor ’70, emisiile de dioxid de carbon ale Chinei au crescut şi ele vertiginos.


Cauze istorice: de la imperialismul european...


Există însă şi alţi factori legaţi direct de activitatea umană ce contribuie la catastrofa umanitară actuală, anume incapacitatea ţărilor lovite de secetă de a face faţă fenomenului. In primul rând, situaţia politică din aceste ţări joacă un rol important : natura şi stilul guvernelor, şi nivelul ridicat de nesiguranţă induse de războaie civile şi alte conflicte. In ţările din Cornul Africii se desfăşoară la acest moment cel puţin şapte conflicte. In Etiopia, au loc insurgenţele armate în sud-ext (zona Ogaden), în vest şi în zona Oromos şi, în plus, conflicte cu Eritrea. În Somalia, guvernul susţinut de Etiopia şi de Statele Unite luptă de ani de zile împotriva rebelilor islamişti.

Majoritatea acestor conflicte îşi are originea istorică în fenomene geopolitce mult mai largi. Cea mai mare ţară din regiune, Etiopia, are o istorie unică printre ţările africane. În timp ce majoritatea ţărilor de pe continent au fost ţinta intereselor coloniale ale Europei, Etiopia a fost o putere expansionistă şi un avanpost al creştinătăţii într-un continent predominant musulman sau păgân încă din epoca medievală. Timp de secole, ea a beneficiat de relaţii diplomatice cu marile puteri europene şi a ajuns să se considere, din anumite puncte de vedere, ca având valori şi aspiraţii asemănătoare cu cele ale puterilor imperiale din Europa. Astfel, a fost singura ţară africană care a început, în secolul al XIX-lea, propria-i expansiune imperială.



Etiopia, pe atunci denumită Abisinia, a luat parte, împreună cu ţările europene, la ceea ce s-a numit “cursa pentru Africa”, cucerind vaste teritorii de la vecini. Noile teritorii alipite erau diferite etnic, religios şi lingvistic faţă de o Abisinie creştină vorbitoare de limba amharică. In ultimii ani, unele dintre popoarele subjugate în urmă cu un secol şi-au lansat propriile războaie anticoloniale de eliberare, nu împotriva Europei, ci împotriva Etiopiei.

...la conflictele etnice şi religioase

In Eritrea, situaţia este diferită, dar îşi are originile în aceeaşi experienţă imperială. Mare parte a acestei regiuni a fost integrată Abisiniei timp de secole şi a fost condusă de o elită creştină. După ce Italia a pus stăpânire pe Eritrea în 1889, această elită a ajuns, cu timpul, să se considere mai europenizată (din punct de vedere al educaţiei şi al avansului tehnologic) decât restul abisinienilor. Sub conducere italiană, Eritrea a ajuns o colonie prosperă, în special în timpul guvernării fasciste din anii 1920-1930. Apoi, după ce italienii au invadat restul Abisiniei în 1935, au acordat elitei eritreene roluri cheie în administraţie şi politică.

Rivalitatea dintre cele două teritorii a continuat şi după înfrângerea Italiei în cel de-al doilea război mondial. La scurtă vreme după ce Etiopia şi-a reasumat controlul asupra Eritreei, în 1952, localnicii au început lupta pentru independenţă. După 30 de ani de lupte şi circa 300.000 de morţi, teritoriul şi-a câştigat independenţa în 1991. Totuşi, rivalitatea a continuat, iar un al doilea război între cele două ţări (1998-2000) a dus la moartea a încă 100.000 de oameni. Chiar şi astâzi mai au loc ciocniri militare sporadice, şi ambele părţi susţin financiar mişcările de gherilă din teritoriile rivale.

In cea de-a treia ţară importantă din Hornul Africii, Somalia, războiul face ravagii, parţial din cauza unei intervenţii străine mult mai recente – una născută din atacurile din 11 septembrie. Războiul contra terorii a influenţat radical gândirea americană asupra mişcărilor islamiste din întreaga lume (fie ele pro Al-Qaida sau nu). In Somalia, politica anti-islamistă a Occidentului (implementată cu ajutorul intervenţiilor militare etiopiene) a însemnat susţinerea liderilor politici pro-occidentali şi a politicienilor cu o susţinere politică şi geografică relativ fragilă. In schimb, a adus respingerea mişcărilor politice mai puternice, dar mai puţin occidentalizate (precum Uniunea Curţilor Islamice) din cauza naturii lor islamiste. Astfel, una dintre consecinţele acestei situaţii este privarea Somaliei de oportunitatea de a avea un stat funcţional şi un guvern propriu (ales din interior şi nu impus) şi crearea (prin încercările de distrugere a Uniunii Curţilor Islamice) unei mişcări islamiste pro Al-Qaida foarte dure, Al-Shabab.

Războiul în această regiune este doar una dintre problemele politice care împiedică formarea unor politici coerente şi eficiente de combatere a secetelor. Cealaltă componentă cheie este însăşi natura statelor din regiune. Cel mai mare stat, Etiopia, este astâzi unul dintre puţinele state libere de pe continent. Conducerea susţinută de Occident, de origine ideologică marxistă, are China drept model – o ţară lipsită de libertate pe plan politic, dar cu o economie îndreptată spre piaţa liberă. Guvernul etiopian a dezvoltat ambiţii mari cu privire la baraje, structuri de irigare, facilităţi în sistemul de sănătate şi educaţie. Cu toate acestea, conducerea puternic centraliată şi absenţa dezbaterii libere cu privire la problemele de politică slăbeşte capacitatea etiopienilor de a dezvolta strategii eficiente pentru combaterea condiţiilor de secetă care afectează regiunea.

In Etiopia, guvernul comunist susţinut de sovietici din anii 1970-1980 a naţionalizat toate pământurile, iar guvernul de astâzi închiriază pe termen lung mare parte din terenuri către firme străine. Această înstrăinare a pământurilor e folosită pentru aprovizionarea altor pieţe cu alimente, în timp ce propria populaţie moare de foame. In mod similar, şi Somalia se confruntă cu aceeaşi problemă a terenurilor prost întrebuinţate. Fermierii nu pot face investi în măsurile anti-eroziune şi în instalaţiile de retenţie a apei, strategii esenţiale pentru supravieţuirea pe timp de secetă. În plus, majoritatea ajutoarelor financiare venite din alte ţări este direcţionată spre alte domenii precum sănătatea sau educaţia, lăsând agricultura la o parte. Insă fără un sector agricol prosper, ţările din Cornul Africii – cu o populaţie în creştere – nu se pot hrăni şi nu pot rezista perioadelor prelungite de secetă. Articol complet

Himere africane
In sudul Africii, pe peretii unor pesteri, refugii din piatra sau pe stanci, sunt pictate sau gravate figuri reprezentand imbinari de om si animal, animale sau siluete umane realizate de artisti ai poporului nomad sad, cele mai multe avand o vechime de aproximativ 3000 de ani. Un bestiar fabulos, marturie a unor mitologii milenare. Picturi neolitice mai vechi decat cele din pestera Lascaux, cu totul fascinante, realizate parca de adevarati maestri ai penelului.

Marele Zimbabwe si Regina din Saba
Pe teritoriul dintre fluviile Zambezi si Orange se gasesc cele mai cunoscute ruine din sudul Africii. Din cele peste 8000 de astfel de relicve, o parte formeaza complexul „Marele Zimbabwe”, in cadrul caruia „Fortareata de pe colina” se presupune ca a fost atat o citadela militara, cat si un sanctuar. Se pare ca a fost ridicata de o civilizatie care a trait pe continentul african cu mult timp inainte de sosirea colonistilor arabi si europeni. Acestia au cautat ani in sir legendarele mine Ofir, din care se credea ca-si scotea comorile regele Solomon.

Legenda Nelson Mandela

Genocidul din Rwanda: povestea unui măcel VIDEO


Omenirea descinde, periodic, in "cele mai sumbre vremuri ale barbariei"1, cum spune academicianul Camil Muresanu. Asa s-a intamplat si in Rwanda, un colt de paradis din regiunea "Marilor Lacuri" (estul Africii), in perioada 6 aprilie - 4 iulie 1994. Atunci, "tara celor 1000 de coline" s-a transformat in "infernul celor 1000 de coline". Politica etnicista a unui regim dictatorial (provenit din etnia dominanta, hutu) a generat ultimul genocid al secolului al XX-lea (in dauna etniei minoritare, tutsi). Dezlantuirea instinctelor primare dovedea ca faimosul dicton "homo homini lupus est" putea fi verificat. Aceasta, cu atat mai mult, cu cat, fenomenul a beneficiat si de un indubitabil determinism istoric.


Scurta istorie a etniilor din Rwanda
Cei mai vechi locuitori ai Rwandei sunt pigmeii, numiti twa (ce reprezinta doar 1% din populatie). Modul lor de viata este preistoric, avand ca indeletniciri vanatul, olaritul si artizanatul. Analfabeti si supusi muncilor servile ei sunt dispretuiti atat de hutu cat si de tutsi. Peste aceasta populatie ancestrala s-au suprapus, spre sfarsitul primului mileniu al erei crestine, valurile de migratori bantu, venite din vestul Africii (din zona cuprinsa intre fluviul Niger si lacul Ciad). Populatiile bantu practicau agricultura si stapaneau tehnica metalurgiei fierului. O ramura a acestor migratori (ce au colonizat Africa de la Ecuator pana in sudul continentului) s-a asezat in regiunea "Marilor Lacuri". Aici, noii sositi au devenit sedentari, intrand in istorie sub numele de hutu. Linistea acestor "oameni" ("bantu" inseamna tocmai "om") a fost tulburata de venirea altor migratori (secolele XV-XVII). Este vorba de triburile tutsi, "pastori de tip etiopid"2, ce ieseau in evidenta prin tenul mai deschis si talia longilina, ei atingand frecvent inaltimea de doi metri. Alungati de seceta si de terenurile aride din nord, tutsi si-au insotit cirezile de animale pana in Rwanda, "o tara de vis"3, acoperita de "paduri si pasuni, dar si cu un climat bland, indulcit de altitudine"4.

Pastrand traditia razboinica a triburilor pastorale, tutsi au subordonat populatiile twa si hutu. Deoarece in Africa izvoarele epigrafice lipsesc, nu stim daca migratia tutsi a fost insotita de violente. Cert este ca traditia orala nu retine, in memoria sa foarte vie, amintirea vreunui conflict sangeros. De aceea, inclinam sa credem ca intre hutu si tutsi s-au stabilit, inca de la inceput, norme de convietuire pasnica. Liantul intre cele doua comunitati a fost asigurat de vitele cornute aduse de tutsi. Dar, indeletnicirile complementare au favorizat aplicarea unui "contract social" sui-generis.
Astfel, proprietarul tutsi de vite, numit shebuja, a arendat animalele cultivatorilor hutu. Trebuie precizat ca prezenta turmelor de vite a "revolutionat" modul de viata al hutu. Pe de o parte, consumul de carne a determinat o neta ameliorare a regimului alimentar. Pe de alta parte, dejectiile cornutelor au fost folosite ca ingrasamant natural. S-a obtinut o fertilitate sporita a solului ce a condus la "un formidabil avant economic in secolele XVI-XVIII"5.
Este usor de inteles ca noile realitati au asigurat proprietarului de animale o pozitie privilegiata in societate. Dar si "arendasul" hutu, numit umugaragu, a beneficiat la randul sau. intretinerea uneia sau mai multor vite era si "un semn evident de ascensiune sociala"6.
Piramida sociala si rasturnarea ei tarzie
Pe baza acestor intelegeri s-a constituit o piramida sociala avand ca baza majoritatea hutu. Palierele superioare reveneau "aristocratiei" tutsi, alcatuita din: sefii turmelor de animale, sefii colinelor (deci, ai terenurilor agricole) si sefii militari. in varful piramidei se afla regele, mwami, care domnea in chip absolutist si a carui putere divina era simbolizata de tamburul regal Kalinga (stropit cu sange de bivol si in fata caruia focul ardea atat ziua cat si noaptea).
Acest sistem a functionat fara fisuri, timp de trei secole. Abia in anii postbelici, odata cu afirmarea miscarii de emancipare hutu, "contractul" a fost denuntat si considerat ubuhake, adica servitute; la fel, obligatiile hutu si-au pierdut functia sociala fiind apreciate drept umilitoare akazi (corvezi)7.
Se poate constata, din randurile de mai sus, o preeminenta tutsi cel putin in domeniile economic si politic. insa, sub aspect cultural tutsi au fost practic asimilati. Astfel, ei au adoptat credintele si dansurile hutu si, mai ales, limba acestora, kinyarwanda. Facand o radiografie a raporturilor interetnice din Rwanda, marele africanist Basil Davidson insista pe faptul ca "timp de secole inaintea invaziei europene, hutu si tutsi traiau in perfecta armonie"8. Ei "au edificat o societate in care drepturile si obligatiile unora si altora erau respectate mutual"9. Mai mult, subliniaza B. Davidson, "cele doua comunitati au impartit aceeasi viata, depinzand una de alta, fara sentimentul superioritatii si inferioritatii"10. Aprecierile lui Davidson, impartasite si de alti africanisti, infirma interpretarea facila, dar cea mai uzitata, a urii atavice dintre hutu si tutsi. in realitate, demonii dezbinarii etnice au fost provocati de prezenta coloniala europeana: germana, intre 1894 si 1916, si belgiana, din 1916 pana la independenta din 1962. Ca pretutindeni in Africa, europenii au colportat si in Rwanda prejudecatile lor rasiale. Aici ei au "aclimatizat" teoriile lui Gobineau (autorul faimosului Eseu asupra inegalitatii dintre rasele umane) descoperind, subit, flagrante diferente intre hutu si tutsi. Iata cum descrie universitarul burundez, Gabriel Mpozagara, impactul segregationist indus de germani si, apoi, belgieni: "minoritarii tutsi erau considerati mai inteligenti si mai indreptatiti sa conduca datorita trasaturilor lor "caucaziene", in timp ce hutu, cu aspect pronuntat "negroid", erau considerati mai putin inteligenti si mai putin dotati"11. Prin urmare, subliniaza si africanistul Gérard Prunier, decenii la rand, hutu "s-au infundat intr-un complex al inferioritatii"12, ce a provocat evidente sechele psihologice populatiei majoritare.
O ura perpetuata
Manifestarile modelului segregationist au culminat in anii interbelici, cand etnicii tutsi au cooperat la buna functionare a administratiei indirecte, promovate de belgieni (dupa exemplul britanic). Abia acum ei se comporta ca o casta aristocratica, privilegiile politice si economice apartinandu-le in exclusivitate. Normele impuse de stapanii europeni au facut ca hutu "sa vegeteze"13, in timp ce monopolul tutsi parea "fixat pentru eternitate"14.
Situatia s-a complicat si mai mult dupa cel de-al doilea razboi mondial. Colegiul de la Nyanza, pepiniera tinerelor cadre tutsi, s-a transformat intr-un veritabil focar contestatar. Spiritul de fronda a fost alimentat de vecinatatea coloniilor engleze Kenya, Uganda si Tanganyika (ce faceau pasi uriasi pe calea emanciparii) precum si de efervescenta din Congo belgian. Printr-o asemenea atitudine, liderii tutsi "apareau in ochii strainatatii ca adevaratii nationalisti din teritoriu"15. Paternalismul puterii tutelare era pus la o incercare decisiva. Astfel, in loc sa examineze cu seriozitate contestatia tutsi, belgienii au considerat-o drept un capriciu al unor rasfatati. Si au gasit si antidotul: modificarea regulilor jocului prin seducerea populatiei hutu, chemata, inopinat, sa-si asume un rol la care nici nu ar fi indraznit sa viseze.
Cerintele democratice ale majoritatii hutu
Lumea profunda hutu incepuse, la randul sau, sa se miste. Datorita misiunilor catolice belgiene a capatat contur si o "elita" hutu, formata exclusiv in domeniul ecleziastic. La acesti slujitori ai credintei crestine, iesiti de pe bancile Seminarului de la Kabgayi, s-au manifestat primele frustrari, transferate treptat si masei amorfe majoritare. Trezirea "uriasului" adormit hutu s-a produs prin calculul politic al puterii tutelare. Printr-o propaganda abila, sentimentul de marginalizare al hutu - 84% din populatie - a fost canalizat catre o rabufnire crescanda de ura impotriva minoritarilor tutsi. Intrarea majoritarilor in scena s-a realizat prin Manifestul Bahutu (24 martie 1957, redactat de noua ecleziasti in frunte cu Grégoire Kayibanda). Documentul cerea: "o reala democratizare la toate nivelurile, vot universal, monarhie constitutionala si transferul gradual al puterii majoritatii hutu"16. Ca o speranta a satisfacerii cerintelor din manifest, se exprima increderea hutu in Belgia, solicitandu-se prelungirea tutelei cu minimum 5-7 ani. Tot sub obladuirea Belgiei, s-a trecut si la organizarea politica a hutu. Astfel, au aparut mai multe formatiuni, cea mai importanta fiind "Miscarea Sociala Hutu", creata in iunie 1957, de G. Kayibanda, si transformata, in toamna lui 1959, in "Partidul Miscarii de Emancipare Hutu" (Parmehutu).
Simtind pericolul unei revolte hutu, regele tutsi Mutara III a convocat un grup de studiu, alcatuit pe criterii paritare, menit sa contribuie la limpezirea raporturilor sociale din tara. in cadrul dezbaterilor, politicianul hutu Joseph Gitera, fondatorul "Asociatiei pentru promovarea sociala de masa" (Aprosoma), a reiterat cerintele din Manifest. Reprezentantii tutsi au ignorat aceste pozitii, insistand pe acordarea neconditionata a independentei. in ciuda divergentelor etalate, regele a concluzionat, la finalul a trei luni de dezbateri, ca "in Rwanda nu exista o problema hutu-tutsi"17.
Totusi, preocupat de gasirea unei solutii politice, mwami Mutara III (ce domnea din 1931) a efectuat, in toamna lui 1958, un turneu de informare in Belgia, Danemarca si RFG (intentionand si o vizita in SUA). Istoricul rwandez Alexis Kagamé reliefeaza utilitatea voiajului, deoarece mwami a inteles acum ca "Rwanda nu mai poate fi guvernata dupa moda straveche"18. Din nefericire, Mutara nu a avut timp sa aplice invatamintele insusite in Europa. La 25 iulie 1959, el se afla la Usumbura (astazi Bujumbura, capitala Republicii Burundi), unde era sediul inaltului Rezident General belgian al teritoriilor Ruanda-Urundi (dupa numele oficial din acel moment). in timpul unei audiente, cu un grup de senegalezi, regelui i s-a facut rau. Monarhul a parasit sala pentru a-si consulta medicul personal, belgianul Julien Vyncke. Istoricul A. Kagamé citeaza un infirmier congolez, martor al evenimentului, care a declarat ca mwami a murit dupa o injectie cu antibiotic, facuta de Vyncke. Criza regelui incepuse cu o paralizie faciala, insotita de o transpiratie abundenta, simptome ale unei hemoragii cerebrale. Medicul belgian, spune A. Kagamé, a incercat sa ia masuri energice, dar Mutara nu a mai putut fi salvat19. Imediat, pe fondul suspiciunii generale, s-a raspandit zvonul ca regele a fost otravit de belgieni. Aristocratia tutsi a reactionat sfidator. Fara a mai consulta administratia tutelara, ea a desemnat ca mwami pe fratele mai mic al defunctului, incoronat sub numele de Kigeri V (Kigeli V). Belgienii s-au simtit ofensati. Prin urmare, puntile de legatura dintre cele doua parti au fost definitiv taiate.
Rascoala populara a populatiei hutu
De agravarea conflictului Belgia-tutsi au profitat liderii hutu care au declansat, la 1 noiembrie 1959, o rascoala populara de amploare, considerata drept o veritabila "Jacqueria africana"20. Izbucnita in regiunea Gitarama (centrul tarii), care era fieful partidului Parmehutu, ea s-a extins pe parcursul a cincisprezece zile in regiunile vestice si, apoi, nordice, unde a atins apogeul. Rasculatii hutu au dat foc asezarilor tutsi, le-au distrus bunurile si le-au masacrat familiile. Mai mult, barbatilor tutsi capturati li s-a aplicat o metoda barbara: amputarea picioarelor de la genunchi pentru a fi mai putin... inalti! Rascoala, considerata de liderii hutu drept o "revolutie", a permis preluarea puterii de catre populatia majoritara. Monarhia a fost abolita si s-a proclamat Republica (devenita independenta, la 1 iulie 1962, sub conducerea lui G. Kayibanda).
Un pogrom de 5 ani: 1959 - 1964
Timp de cinci ani pogromul anti-tutsi a continuat. in aceasta perioada, ponderea tutsi a scazut de la 15%, la doar 9% din populatie. Un asemenea declin demografic sugereaza ca numarul victimelor s-a ridicat la cateva zeci de mii; de asemenea, peste 100.000 de tutsi s-au refugiat in tarile vecine: Congo Kinshasa, Burundi, Tanzania si, mai ales, Uganda. Asa s-a asigurat, cu larga complicitate a Belgiei, instaurarea unui regim etnocratic in Rwanda (caz unic, chiar si in Africa!).
Multimea refugiatilor din Uganda (aproape 80.000) a transformat aceasta tara in sanctuarul contestatiei tutsi din exil. Aici, descendentii victimelor evenimentelor din 1959-1964 au constituit, in 1987, Frontul Patriotic Rwandez (FPR), ce si-a propus inlaturarea regimului de la Kigali prin lupta armata. Africanistul Gérard Prunier evidentiaza "credinta mesianica" a tutsi in justetea cauzei lor, revenirea in tara stramosilor fiind considerata inevitabila, dupa exemplul "evreilor care au supravietuit holocaustului".
Presedintele Kayibanda a condus Rwanda pana la 5 iulie 1973. Nu a excelat, dar a avut un merit: el a rezistat elementelor hutu radicale (in special, cele din nordul tarii), refuzand sa aplice "solutia finala" etnicilor tutsi. Aceasta retinere i-a pecetluit soarta, fiind inlaturat printr-o lovitura de stat militara, condusa de seful Statului Major al Armatei, generalul Juvenal Habyarimana (un nordist). Pana la inceputul anilor nouazeci, generalul s-a dovedit rezonabil. insa, pe masura trecerii timpului, el a devenit ostaticul propriului anturaj. Deschiderea democratica initiata in 1990 (specifica intregului continent) facea ineluctabila impartirea puterii. De altfel, Acordul de la Arusha (Tanzania), din 4 august 1993, prevedea ca 40% din efectivele armatei sa provina din etnici tutsi, corpul ofiteresc sa fie la paritate hutu-tutsi, iar cateva posturi guvernamentale importante sa fie atribuite etniei minoritare. Pe acest fond, in jurul ezitantului Habyarimana s-a format un "nucleu dur", dominat de rubedenii, provenite preponderent din familia sotiei sale, Agathe Habyarimana. Clanul prezidential si-a creat un vast sistem operativ, destinat sa impiedice orice schimbare, alcatuit din: Garda prezidentiala (echipata si antrenata de francezi), sinistra "Retea Zero" (adevarate "escadroane ale mortii", comandate de colonelul Elié Sagatwa, cumnatul presedintelui), organizatia extremista "Hutu Power", militiile locale "Interahamwe" (renumite pentru cruzimea lor) si postul de radio "Kangura" (Radio celor 1000 de coline), promotorul ideologiei etniciste.
Negustorii mortii - din fostul Tratat de la Varsovia
Coloana vertebrala a regimului monoetnic o reprezenta armata, compusa din 30.000 de hutu, inarmati pana in dinti. Dar, de unde proveneau armele? Raspunsul ne este oferit de politologul american Frank Smyth, care a investigat toate sursele "negustorilor mortii". in primul rand, autoritatile rwandeze au profitat din plin de prabusirea blocului comunist. Relaxarea ce a inlocuit vechile regimuri centralizate a permis ca "negustorii de arme din Rusia si alte tari membre ale fostului Tratat de la Varsovia sa devina mari furnizori de armament, procurat fara dificultate"21.
Avantajul pietei rasaritene consta in faptul ca oferea marfa "la preturi ce sfidau orice concurenta"22. Facand o paralela cu situatii similare din "lumea a treia", Frank Smyth ajungea la o constatare de bun simt: "in tari ca Rwanda existau, ieri, mai multe arme Kalasnikov decat automobile; astazi, armele cu aceasta marca sunt mai numeroase decat bicicletele"23.
Firma sud-africana Armscos si din Egipt
O alta sursa de inarmare a reprezentat-o firma sud-africana, de stat, Armscor. Din registrele firmei, F. Smyth a descoperit bonuri de comanda ale Rwandei, datate 19 octombrie 1992, in valoare de 5,9 milioane dolari (arme usoare, automate, mortiere si munitie). insa, cel mai spectaculos contract a fost incheiat cu Egiptul lui Hosni Mubarak, la 30 martie 1992, tranzactia ridicandu-se la 6 milioane de dolari. Conform intelegerii, Rwanda a platit un milion cash, urmand sa mai achite un milion din incasarile anului respectiv pe exportul de ceai. Celelalte patru milioane de dolari erau esalonate pe patru ani si garantate de banca "Crédit Lyonnais"24. Deoarece, banca apartinea, in acel moment, statului francez, actiunea ii apare lui Frank Smyth ca "un ajutor militar secret al Frantei acordat Rwandei".25 Operatiunea a fost completata prin cumpararea a sute de mii de macette (macetta este un fel de cutit de macelarie, cu maner scurt, specific zonelor tropicale unde se foloseste ca unealta agricola, dar si ca arma alba), din RP Chineza, impartite taranilor hutu de pe toate colinele rwandeze.
Masacrele din Burundi
In abordarea genocidului rwandez, africanistii pornesc, de regula, de la fatidicile evenimente din 1959-1964. Acele desfasurari au fost pline de consecinte si pentru sora "geamana" a Rwandei, Burundi. Si aici masacrele interetnice au avut aceiasi actori: hutu (85% din populatie), respectiv tutsi (14% din populatie, restul de 1% reprezentandu-l pigmeii twa). Spirala violentei a cuprins Burundi (devenit regat independent la 1 iulie 1962) in 1965. Atunci, un grup de ofiteri hutu, intrat in rebeliune, a ucis 500 de oficialitati tutsi. Au urmat represaliile, soldate cu masacrarea a 5000 de hutu (inclusiv 85 de persoane executate, din randul "elitei" hutu). Incidentele din 1965 au avut o consecinta importanta: la 28 noiembrie 1966, ofiterii tutsi din armata, condusi de tanarul capitan Michel Micombero (26 ani), au preluat puterea, abolind Monarhia si proclamand Republica. Regimul republican a facut eforturi in directia mentinerii echilibrului etnic. Dar, in aprilie 1972, elemente hutu radicale, venite din Tanzania, au declansat o rascoala anti-tutsi. Represiunea a fost teribila, provocand, in decursul a trei luni, 100.000 sau chiar 200.000 de victime. Dupa impresionanta defulare de ura din 1972, a urmat un deceniu si jumatate de relativa acalmie. Pana in 1988, cand rebeli hutu ireductibili au ucis intre 2000 si 3000 de tutsi (in comunele Ntega si Marangara, din nord, in apropierea granitei cu Rwanda). Excesele au fost prelungite de doua batalioane ale armatei, trimise sa restabileasca ordinea, si care au ucis intre 5000 si 20.000 hutu. Incertitudinea se insinua, din nou, in sufletul burundezilor.
Dezlantuiri de ura dupa 1990
Dupa 1990, liderul militar tutsi al Republicii Burundi, maiorul Pierre Buyoya, a initiat un proces de democratizare. in mod inevitabil, la primele alegeri libere, organizate in iunie 1993, invingatorul nu putea fi decat un hutu: Melchior Ndadaye. Noul ales a precipitat lucrurile, incercand sa submineze monopolul tutsi asupra armatei. Minoritatea a inceput sa condamne "democratia", sinonima pentru ea cu "etnocratia". Inevitabilul s-a produs pe 21 octombrie 1993, cand, ofiteri si subofiteri tutsi au declansat o lovitura de stat in care cel dintai presedinte hutu, instalat doar de 100 de zile, a fost asasinat. Aceeasi soarta au avut-o presedintele Adunarii Nationale si alti sase ministri.
A urmat o noua dezlantuire de ura, incheiata cu un surplus de 100.000 de victime, din ambele etnii. De asemenea, 700.000 de burundezi s-au refugiat in tarile vecine, alaturandu-se celor 250.000 de exilati din infruntarile anterioare26. Mai putin cunoscut este faptul ca, dupa esecul loviturii de stat de la Bujumbura, populatia hutu din Burundi a fost manipulata de regimul din Rwanda. Astfel, specialista belgiana in regiunea "Marilor Lacuri", Colette Braeckman, scrie ca "imediat dupa ce s-a anuntat moartea presedintelui Melchior Ndadaye, postul de radio rwandez [faimosul "Radio al celor 1000 de coline - nota ns.] a chemat taranii [hutu] sa intre in actiune"27. Mai explicit a fost belgianul Marcel Niemegeers, care a trait 40 de ani in Burundi. Fin cunoscator al realitatii, el consemna intr-o carte consacrata evenimentelor din octombrie 1993: "inca din momentul asasinarii lui Melchior Ndadaye, la Bujumbura totul era pregatit pentru genocid. De fapt era vorba de o repetitie generala a ceea ce avea sa se intample in Rwanda, cateva luni mai tarziu. Din fericire, armata din Burundi a stiut sa se interpuna si sa impiedice, intr-o mare masura, masacrul programat, contrar celor intamplate in Rwanda unde armata era complice".28
Drama finala
Punctul de pornire al dramei rwandeze l-a reprezentat doborarea avionului prezidential, in seara de 6 aprilie 1994 (orele 20:30). Aparatul, un "Falcon-50" (oferit si pilotat de francezi), a fost lovit de doua rachete sol-aer, de provenienta ruseasca, si s-a prabusit, in flacari, chiar in parcul resedintei sefului statului, nu departe de pista aeroportului din Kigali. La bordul sau se aflau zece personalitati oficiale, din Rwanda si Burundi, ce participasera la Arusha, la un "summit" regional. in atentat si-au pierdut viata presedintele Juvenal Habyarimana (57 ani), cumnatul sau, sinistrul E. Sagatwa dar si generalul Déogratias Nsabimana, seful Statului Major al Armatei. De asemenea, a fost ucis si Cyprien Ntaryamira (38 ani), instalat de numai trei luni ca presedinte al Republicii Burundi (insotit de doi ministri, morti si ei). Desi s-au scurs aproape 15 ani de la evenimente, tot nu se cunoaste, cu certitudine, cine a doborat avionul prezidential rwandez. La inceput s-a sustinut ca rachetele sol-aer proveneau din arsenalul armatei. Mai nou, castiga teren ideea ca atentatul a fost organizat de rebelii tutsi din FPR (o ancheta desfasurata in Rusia, in iunie 2000, a probat ca "cele doua rachete faceau parte dintr-o comanda de 40 de unitati de tip SA16 Igla, livrate Ugandei"29; or, Uganda era cel mai ferm aliat al FPR).
Vanatoare la scara nationala
A doua zi, de dimineata, a inceput infernul: o vanatoare, la scara nationala, a populatiei tutsi. Bilantul catastrofei umanitare din Rwanda frizeaza incredibilul: 800.000 de tutsi au fost masacrati. Lor li s-au alaturat si 30.000 de hutu, ce nu impartaseau ideologia genocidului, promovata de regim. Se poate vorbi chiar de un "joc macabru al cifrelor"30: in cele 100 de zile de genocid, s-au comis 8.000 de crime pe zi; de asemenea 9 tutsi din 10 au pierit, fapt ce echivala cu exterminarea a 90% din populatia minoritara31. Pe buna dreptate, referirile la genocidul rwandez sunt insotite de epitete precum nazism tropical sau regimul khmerilor negri. Atrocitatile au fost stopate de ofensiva fortelor FPR care, pe 4 iulie 1994, au ocupat capitala Kigali. inaintarea FPR a generat o alta catastrofa umanitara: 2.000.000 de hutu au luat calea pribegiei, refugiindu-se in statele vecine, in special in Zair (actualul RD Congo). Evenimentele dramatice, din aprilie-iulie 1994, au generat o situatie atipica: hutu si-au pierdut pozitiile in stat, tutsi din interior au fost redusi la neant, iar tutsi din exterior au preluat intreaga putere.
S-a vorbit, post-factum, de o anume complicitate a comunitatii internationale, care nu a intervenit pentru prevenirea genocidului. Explicatia rezida intr-o alta situatie atipica: ciocnirea Est-Vest, specifica Razboiului Rece, a fost inlocuita de o ciocnire de interese Franta-SUA. in termeni geostrategici, Franta urmarea salvarea "spatiului francofoniei" (majoritatea tarilor din zona sunt foste colonii franceze sau belgiene), de primejdia "anglo-saxona" (reprezentata de SUA, care si-au impus sfera de influenta in fostele colonii engleze din Africa de Est, principalul aliat fiind Uganda). Prin urmare, Franta a sprijinit pana la capat regimul hutu de la Kigali. in mod surprinzator si factorul subiectiv a jucat rolul sau. in acest sens, semnificativa este declaratia ministrului Cooperarii din acea vreme, Bernard Debré (fiul fostului premier Michel Debré): "este greu de judecat politica franceza fata de Rwanda. Aceasta pentru ca presedintele Mitterrand era extrem de atasat fata de generalul Habyarimana, de familia sa si de tot ce insemna fostul regim rwandez"32.
Sub conducerea lui Paul Kagamé, liderul FPR, "tara celor 1000 de coline" s-a schimbat radical: "rwandezii muncesc, administratia functioneaza, statul este respectat iar capitala, Kigali, in plina expansiune urbanistica, este un oras sigur"33 (printre cele mai sigure din Africa!). Mai mult, Rwanda beneficiaza de o buna guvernare: "fascinat de modelul asiatic de dezvoltare", P. Kagamé "intentioneaza sa transforme tara sa intr-un Singapore african"34. Riguros, auster, de o disciplina spartana, Kagamé a impus reguli foarte severe: in Rwanda sunt interzise "cersetoria, plimbatul in picioarele goale, portul hainelor nespalate, fumatul in locurile publice, sofatul fara centura de siguranta, aruncatul deseurilor menajere in strada, consumul de alcool la locul de munca"35. Atmosfera de "garnizoana" este compensata de afirmarea unei noi culturi politice, edificata pe toleranta si armonie interetnica. incet dar sigur, Rwanda se emancipeaza de ororile trecutului sau recent. Astazi, in "tara celor 1000 de coline", nu mai exista twa, hutu sau tutsi; exista doar rwandezi!

Blestemul lacului Nyos

Unul dintre cele mai enigmatice incidente pe care le-a cunoscut istoria ultimului secol s-a petrecut cu aproape un sfert de veac in urma, intr-o regiune a Africii, din fericire izolata. Spunem izolata fiindca, daca un astfel de cataclism s-ar fi produs in vreo zona mai populata, numarul victimelor ar fi fost ingrozitor de mare. Oamenii de stiinta care au studiat fenomenul au fost mai intâi incapabili de a-i da o explicatie logica pentru ca, atunci si-au dat seama de ce se intâmplase, sa ramâna socati...

VIDEO Nelson Mandela la 91 de ani: concerte cu Gloria Gaynor, Carla Bruni, Stevie Wonder, Cyndi Lauper

Bokassa - nebunul care s-a vrut imparat

Istoria contemporana a Africii a cunoscut multe convulsii si transformari dramatice, inerente drumului de la perioada coloniala la cea a cuceririi independentei. Multe state au trecut, din aceasta cauza, prin decenii intregi de razboaie civile iar loviturile de stat s-au succedat cu repeziciune, afectand stabilitatea politica din tarile respective dar si agravand situatia economica, si asa destul de precara pe continentul negru. Desigur, personajele remarcabile nu au lipsit, fie ca a fost vorba despre cele carismatice, precum Nasser sau Lumumba, fie despre genii ale raului, ca Idi Amin sau Bokassa, care au condus ca niste dictatori scelerati si excentrici tarile lor, beneficiind insa, pana la un moment dat, de tot sprijinul „lumii civilizate”.

Regii savanelor

Varfurile inzapezite ale masivului Kilimandjaro, craterul din Ngorongoro sau campiile nesfarsite din Serengeti confera Tanzaniei un statut aparte in peisajul lumii. Aici traiesc in perfecta armonie aproape 130 de triburi, printre care si tribul masai, care se regaseste si in Kenya. Imbracati cu o tunica de culoare rosie, cu parul vopsit in ocru-rosu, adesea impletit, membrii populatiei masai fac parte integranta din peisajele – savanele – din nordul Tanzaniei. Sunt vazuti adesea in preajma turmelor care constituie marea lor bogatie, in satele lor, in pietele de la marginea drumurilor. Viata lor e marcata de reguli foarte precise.

11 octombrie 1899 - Incepe razboiul bur

Desi a fost al doilea conflict ce-i opunea englezilor pe localnicii de origine olandeza din Africa de Sud, cunoscuti sub denumirea de buri, razboiul inceput la 11 octombrie 1899 a ramas in istorie drept „razboiul bur”, fiind cel mai lung si mai sangeros duel dintre taberele implicate. Debutul conflictului s-a datorat dorintei Imperiului Britanic de a cuceri statele bure Transvaal si Orange, pentru a pune mana pe resursele imense de aici (in special pe minele de diamante si de aur sud-africane).De altfel, marul discordiei l-a reprezentat tocmai tentativa colonistilor englezi de a cuceri aurul burilor, fermierii de origine olandeza stapani ai acestor pamanturi. Presedintele bur Kruger a cerut imperios guvernului britanic sa inceteze provocarile si, cand acesta a refuzat sa-si retraga trupele, burii au declarat razboi.
A fost un conflict inegal, englezii surclasandu-i numeric pe adversarii lor. Acestia au compensat insa inferioritatea prin razboiul de gherila pe care l-au dus si care a decimat trupele britanice. Ca riposta, comandantul britanic, lordul Kitchener, un individ care in zilele noastre ar fi fost cu siguranta condamnat pentru crime de razboi, a ordonat executarea tuturor prizonierilor si a celor banuiti ca-i ajuta pe „rebeli”, fara judecata, ca si distrugerea fermelor bure. Masacrul care a urmat a rapit zeci de mii de vieti.
Opinia publica mondiala era oripilata si insusi Lloyd George, viitorul premier britanic, va declara in Parlament: „Nu este un razboi impotriva barbatilor, ci impotriva femeilor si copiilor.” Dar Kitchener nu s-a sinchisit, ci a continuat politica de exterminare, inchizand in lagare 116.000 de buri (un sfert din populatia tarii), dintre care o mare parte au murit de inanitie si tifos. La 31 mai 1902, burii au capitulat iar Transvaal si Orange au devenit colonii britanice. In ciuda succesului, acesta a fost cel mai lung, mai sangeros si mai umilitor razboi purtat de Imperiul Britanic, intre conflictul cu Napoleon si primul razboi mondial.

Pe urmele lui Vasco da Gama spre Africa de Sud


Africa de Sud a fost descoperită de Vasco da Gama în 1497, pe cand acesta se afla pe drumul spre India. Şi pentru că această descoperire a fost făcută în ziua de Crăciun, aceste meleaguri au primit numele de Natal, aşa cum se mai numeşte şi astăzi un stat din Africa de Sud. Acest stat african are o structură socială complexă, compusă din albi, negri africani, de altă culoare şi asiatici. Procentul cel mai mare din numărul populaţiei îl reprezintă populaţia neagră africană - 79,5%. Cea mai atrăgătoare destinaţie turistică în Africa de Sud este insula Robben, unde fostul preşedinte Nelson Mandela a fost exilat timp de 20 de ani. Atracţiile Africii de Sud răman la fel de incitante ca întotdeauna: viile verzi şi ţărmurile stancoase de la Cape, priveliştea aridă de la Karoo, munţii Drakensberg, dealurile verzi şi plajele largi de la KwaZulu - Natal. Ţara are mai mult de 300 de rezervaţii naturale. În ceea ce priveşte modul de viaţă, asistăm în Africa de Sud de astăzi la o americanizare cu traficanţi în cartierele defavorizate sau vile strălucitoare pe malul mării, pentru bogătaşi. Tradiţiile s-au pierdut în parte şi puţine comunităţi africane mai respectă cutumele şi acest lucru se întamplă mai mult în satele ndebele şi zulu. În tradiţia ndebele, femeile decorează faţadele locuinţelor lor cu motive colorate. La zulu, îndrăgostiţii îşi oferă brăţări de perle realizate de ei înşişi. Fiecare asociere de culori reprezintă un mesaj codat care le permite să comunice înaintea mariajului.

Caravana de aur Un tanar negustor berber a facut o lunga calatorie prin regatul Mali, plecand in anul 1330 din orasul Sidjilmassa, din nordul Saharei, spre curtea regala. Un periplu relatat in cateva scrisori adresate unui prieten.
Draga prietene,
Ma pregatesc sa descopar acest regat in care, asa cum relateaza cei care l-au vizitat, aurul creste precum legumele. Tinuturile din Mali sunt atat de vaste, incat e nevoie de un an intreg ca sa le descoperi. Sunt foarte curios sa aflu daca regele e chiar atat de puternic precum se spune: unul dintre cei mai puternici cinci suverani ai lumii. Nu ti-am scris in ultima vreme, pentru ca stapanul meu mi-a rapit cea mai mare parte din timp. Dar a meritat pentru ca mi-a facut o mare favoare, aceea de a fi intermediar in aceasta lunga calatorie.
Are o familie numeroasa si cu totii sunt implicati in afacerea sa. Acum imi petrec cea mai mare parte din timp discutand despre pretul scoicilor cauris, despre alte scoici din Oceanul Indian, care sunt o excelenta moneda in Africa, de pretul graului, stafidelor, curmalelor si al altor marfuri. In antrepozitele noastre se gasesc stofe pretioase din Tunis si Granada, bare de plumb si cositor care asteapta, bine impachetate, sa fie incarcate. Maine vom parasi Sidjilmassa, pentru a incepe marea traversare a desertului. Sunt atat de nerabdator...
Din Sidjilmassa
Draga prietene,
Caravana noastra e alcatuita din peste 150 de camile. Vazuta de departe nu e decat o linie miscatoare. In interior, e un adevarat sat cu locuitori, clanuri, sefi. De fapt e vorba despre un singur sef, ghidul nostru Messufah. El decide traseul, el alege locurile in care ne oprim si facem campamentul. E foarte autoritar si nimeni nu indrazneste sa i se opuna. Dupa 25 de zile am ajuns in prima asezare, Teghazza.
Din nefericire, nici o urma de copaci in acest oras care traieste doar din sare. Toate casele si moscheea sunt construite din aceasta materie. E extrasa de sclavi si taiata in forma de dale. Incheiem tranzactia si incarcam fiecare camila cu doua dale de sare. O buna afacere, avand in vedere faptul ca vom vinde marfa cu un pret de patru sau de cinci ori mai mare. Am ramas aici doua saptamani, urmand sa infruntam din nou desertul.
Din Teghazza
Draga prietene,
Ce fericire sa regasim civilizatia dupa atatea saptamani de drum. Am ajuns in Tombuctu, un oras situat la cativa kilometri de marele fluviu legat de un canal natural. Sunt uimit de cartierul bogatilor, de casele cu unul sau doua etaje albite cu caolin, de Sankoré, o straveche moschee, de piata din centrul orasului plina de negustori, de vanzatori negri, berberi si arabi.
Am schimbat cu usurinta sarea cu aurul extras din mine sau din nisipul raurilor aflate in vestul imperiului. Iata-ne navigand in saica pe marele fluviu, in drum spre Niani, unde se afla palatul regelui suprem. Clipa cea mare a venit. Sunt prosternat la picioarele lui. Regele e asezat pe un tron de abanos, in mijlocul unei estrade protejate de soare de un dom din matase, cu un soim de aur in varf.

Regele Kanku Mussa e imbracat cu o tunica rosie, iar pe cap poarta o tichie de aur. In jurul sau se afla cantareti si peste 300 de sclavi iar in imediata sa apropiere, un locotenent-general, comandanti si un maestru de ceremonii care le permite supusilor sa se adreseze suveranului, care judeca lucrurile cu multa intelepciune, bucurandu-se de faima, din Orient si pana in capitalele Occidentului.
Din Niani