ARGENTINA

http://cultural.bzi.ro/informatii-uluitoare-in-timpul-mondialului-argentinian-opozantii-dictaturii-erau-aruncati-de-vii-din-avioane-12993

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9587/33/

Ultimul „Sapa Inca” (imparat incas) a fost executat la 26 iulie 1533 de catre cuceritorul spaniol Francisco Pizarro. Suveranul se numea Atahualpa si avea 36 de ani. El a preluat puterea dupa uciderea fratelui sau, in 1532. Imperiul Incas se formase prin 1438, cu prim imparat Pachacuti, si ocupa atat Peru, cat si teritorii din Bolivia, Eduador, Argentina, Columbia, Chile (cel mai mare imperiu precolumbian, capitala la Cuzco). Limba vorbita oficial era „quechua”, iar populatia era majoritar formata din oameni ai Muntilor Anzi.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9497/33/

La 2 aprilie 1982, fortele armate argentiniene invadeaza Insulele Falkland, detinute de Regatul Unit al Marii Britanii din 1833. Fortele navale si aeriene ale UK reactioneaza si, dupa un conflict armat de 74 de zile, armata argentiniana se preda la 14 iunie, in capitala Stanley. Insulele Falkland au cunoscut mai multe meandre in ceea ce priveste suveranitatea. E suficient sa amintim, pentru a evita o intortocheata istorie, ca ele se numesc "Malvinas" pentru Spania si Argentina si "Malouines" pentru Franta (un francez a debarcat aici in 1764).

Şi amerindienii se jucau cu mingea…



Când spaniolii navigheazã cãtre America Latinã la mijlocul secolului al 16-lea, descoperã civilizaţii foarte bine organizate. Relatãrile spaniole pomenesc şi un joc foarte popular al populaţiilor nou-descoperite. Spaniolilor le-a captat atenţia în primul rând mingea foarte grea, dupã care jucãtorii alergau într-un ritm extrem de rapid, conform spuselor cãlugãrului franciscan Toribio de Benavente.

Mezoamericanii se jucau cu mingea pe un teren menit sã corespundã credinţelor lor religioase şi astronomice. Chiar şi cele mai insignifiante elemente precum pãrţile echipamentului aveau un înţeles anume. Jocurile reprezentau mai mult decât un sport; erau totodatã şi un ritual. Puteau înlocui un rãzboi întreg, stabilind învingãtorul conform rezultatului meciului. De la învinşi se aştepta o moarte asumatã şi onorabilã. Jocurile aveau un puternic substrat mitologic. Terenurile cu zidãrie erau construite doar în marile oraşe, lângã lãcaşurile de cult sau pieţe. Terenurile aveau adesea forma literei “I”, cu capetele îngrãdite de douã structuri înalte. Erau montate câteva inele care furnizau puncte dacã mingea trecea prin ele. Dacã un jucãtor arunca mingea printr-un inel montat pe zidul împrejmuitor, avea parte imediat de victorie.

În cadrul jocurilor, diferenţele de vârstã şi de clasã dispãreau. Echipele erau formate din 3 pânã la 11 jucãtori. Mingea se atingea doar cu şezutul, şoldurile şi genunchii. Multe mituri amerindiene menţioneazã diviziunea corpului în parte superioarã şi cea inferioarã. Mingea se lovea doar acolo unde aceste douã pãrţi se întâlneau. Adesea jucãtorii purtau un fel de centurã care simboliza graniţa dintre lumea aceasta şi cea de dincolo. Şi terenul se împãrţea în douã sau patru pãrţi, reprezentând diviziunile corporale, constelaţiile sau punctele cardinale. La unele populaţii aceste jocuri aveau rol de iniţiere în maturitate. Cei victorioşi aveau ocazia de a consuma bãutura Chicha, iar perdanţii erau de obicei sacrificaţi zeilor.

Potrivit tradiţiei, când eroii gemeni s-au luptat cu zeii, s-au folosit doar de ce au gãsit pe pãmânt. Variaţia mitului în diversele regiuni a determinat alegerea echipamentului. Majoritatea obiectelor nu mai existã şi nici nu este prea clarã întrebuinţarea lor. Le putem deduce oarecum din figurine şi texte. Unele figurine prezintã o centurã, o manşetã la mâna stângã şi o genunchierã pe genunchiul stâng, probabil fãcute din stuf, lemn sau bumbac şi servind la protecţia împotriva cãzãturilor. Ce s-a mai gãsit sunt nişte pietre care ar fi putut reprezenta un fel de trofee.

Jocurile cu mingea variau de la simple amuzamente la ceremoniale complexe care probabil implicau şi banchete, dupã cum sugereazã materialul arheologic care conţine o cantitate însemnatã de veselã. Alte artefacte sugereazã cã terenurile de joc se foloseau şi pentru ritualuri funerare sacrificiale. Obiecte precum pietrele preţioase aveau şi o simbolisticã aparte. De pildã o bucatã de diorit într-o scoicã ar imita la scarã mica universul. S-au excavat şi schelete umane plasate în cele douã structuri mãrginaşe, astfel de sacrificii onorându-i pe cei morţi întrucât se credea cã viaţa celor ucişi se transferã clãdirii, dar şi întregii comunitãţi.

Jocurile creau conexiuni importante între comunitãţi. Ele nu se limitau doar la ce se petrecea pe teren, deoarece competiţiile includeau şi dansul, cântatul sau luptele. Dacã satul care lansa provocarea câştiga, se organiza o mare masã festivã. Jocurile erau un eveniment social fundamental. Oamenii se distrau, puneau pariuri, iar pentru elite era o ocazie de a-şi întãri prestiogiul sau de a negocia cu alţi conducãtori. Sã nu uitãm şi de sensul lor ca ritual de fertilitate. Datoritã abundenţei de mâncare de la aceste evnimente, se crede cã se desfãşurau în vremea recoltei, atunci când aveau loc şi negocierile între sate. Satele apelau la acest mijloc de rezolvare a divergenţelor pentru a evita soluţia clasicã a rãzboiului. Echipa care pierdea îşi pierdea şi viaţa. În plus, jocurile reiterau actul rãzboinic întrucât prizonierii de rãzboi jucau şi ei rolul învinşilor pentru a pune în evidenţã victoria unei anumite comunitãţi.

S-a mai avansat ipoteza cã ele ar fi şi o replica a mişcãrilor planetei Venus, a lunii şi a soarelui. Terenurile de sport erau locuri de acces cãtre lumea de dincolo. O poveste, Popol Vuh, nareazã istoria a douã perechi de gemeni şi zei infernali. Fraţii coboarã în infern şi primii dintre ei sunt ucişi şi oferiţi zeilor. A doua pereche de gemeni izbutesc însã sã-I înfrângã de mai multe ori pe zei, dupã care cãlãtoresc spre cer pentru a deveni soarele şi luceafãrul. Walter Krickeberg afirmã cã jocurile sunt o reiterare simbolicã a luptei dintre zi şi noapte, luminã şi întuneric. Se referã deci la cãlãtoria soarelui şi a celorlalte corpuri cereşti, la descinderea în infern şi ascensiunea la ceruri.

Fiecare sat dezvoltã propria versiune despre originile jocurilor, acestea fiind un soi de identitate socialã. Una dintre legend ne relateazã: dupã ce poporul Mexica ajunge în Coatepec şi fondeazã satele, precum şi templele zeului supreme Huitzilopochtli, zeul îi instruieşte sã construiascã un teren de joc. În legendele migraţiilor, transformarea spaţiilor sãlbatice, de nelocuit, în spaţii sociale şi controlate se realizeazã prin impunerea arhitecturii publice şi religioase. O altã legendã ne-o spune cronicarul Ixtlilxochitl: Topiltzin, conducãtorul din Tula, le propune celor trei rivali ai sãi sã guverneze împreunã şi le oferã modelul unei curţi fãcuter din patreu feluri de pietre preţioase. Terenul simbolizeazã în acest caz proprietatea lui Topiltzin, cu toate averile şi resursele sale.

Cercetãtorii sunt de pãrere cã mingea de cauciuc provine din zonele tropicale. Acolo unde nu exista cauciuc, se foloseau crania umane, conform documentelor. Unul dintre mituri ne relateazã: un canibal a ucis o femeie şi ia- mâncat tot trupul, mai puţin capul, pieptul şi cei doi copii din pântece, pe care i-a închis într-un trunchi de copac. Copiii au supravieţuit cu laptele de la pieptul mamei şi au fost descoperiţi de cãtre tatã. Capul mamei nu murise incã şi de fricã tatãl fuge cu copiii. Tatãl, ajutat de fratele sãu invizibil, a fost fugãrit de capul femeii pânã ce într-un final îl doboarã. Craniul a fost utilizat ulterior ca minge. Sacrificiul era nelipsit de la sporturile amerindienilor. Mezoamericanii aveau multe feluir de execuţie, primatul decapitãrii rãmânând incert. Popol Vuh conţine multe referinţe la decapitare, dar moarte nu survine mereu. Apare uneori dovleacul ca substitut pentru capul retezat. În multe poveşti capul poate trãi şi separate de trup. Textul mai menţioneazã şi arderea în cuptorul de piatrã sau tãierea mâinilor şi picioarelor, precum şi excizia inimii, un act sacrificial foarte important în numeroase regiuni din Mezoamerica.

Sunt dovezi care sugereazã utilizarea craniilor. Multe reprezentãri picturale ne înfãţişeazã mingii cu chip uman. Multe mituri vorbesc despre capete care se mişcã de unele singure. Decapitarea elibereazã capul care acum poate zbura şi se poate rostogoli în aer dupã bunul plac. Indienii Apinaye, care practicau sportul doar pentru iniţierea bãieţilor în maturitate, au o legendã care povestea despre un om care a atacat un sat şi a fost decapitat, dar capul sãu continua sã atace pânã ce a fost pãcãlit sã intre într-o groapã. În locul acela a crescut un arbore de cauciuc, din care se vor fabrica mingiile de joc.

Mai sunt şi poveşti în care mingiile de cauciuc simbolizeazã luna, soarele şi constelaţiile. Unii credeau cã pierderea unui joc echivala cu excluderea din comunitate, de aceea decapitarea portretiza deconectarea. Persoana nu îşi pierde doar viaţa, dar şi legãtura cu universal cultural din care face parte. Jocurile reprezentau aşadar o expunere a credinţei, prestigiului, onoarei, o mica portiţã în sistemul social al acestor civilizaţii complexe pentru care sportul comporta un sens religios aparte.

Ororile din cuibul Condorului


http://www.revistamagazin.ro/index2.php?option=com_content&task=view&id=9135&pop=1&page=0&Itemid=8

"Operatiunea Condorul" a fost o vasta campanie de represiune politica din mai multe tari din America de Sud, coordonata de serviciile secrete si soldata cu peste 60 de mii de victime. Rapirile, tortura si asasinatele opozantilor dictaturilor de dreapta din Chile, Argentina, Uruguai, Paraguai, Bolivia si Brazilia au fost practicate sub "umbrela Condorului", iar Ecuador si Peru au jucat un rol periferic. Desfasurata oficial intre 1975 si 1983, ampla epurare politica dusa impotriva fortelor de stanga a fost cunoscuta de SUA, care au si declasificat documente in acest sens. Si in Franta s-au stiut atrocitatile, pe vremea presedintelui Valéry Giscard d'Estaing.

FOTO Argentina: arta de a trăi pasional în ritm de tango
Capitala Thailandei, Bangkok, îi atrage pe turişti prin nepreţuitele statui ale lui Buddha, unele chiar din aur masiv, dar şi prin distracţia fără limite. Şi, doar aici, cele mai frumoase femei sunt, de fapt, transsexualii. În „patria amorului fără prejudecăţi“, viaţa de noapte este plină de tentaţii. Mulţi turişti de vârsta a doua se stabilesc aici, prizonieri ai plăcerilor nocturne. Citeste tot articolul!

Atracţii la San Telmo, Buenos Aires
Buenos Aires, cea mai frumoasă capitală din America de Sud, patria cărnii de vită, a Evei Peron şi a cowboy-ilor ...

Fiica Anzilor
Faimoasă pentru vinurile sale, provincia argentiniană Mendoza oferă o diversitate de atracţii remarcabile.

Spune-i „Mendoza” unui localnic şi va adăuga automat: „ţinutul soarelui şi al vinului bun”. Acest vers din imnul statului nostru, Imnul recoltei de struguri, surprinde esenţa acestei regiuni cu munţi falnici, câmpii întinse, lacuri scânteietoare şi podgorii premiate din zona central-vestică a Argentinei. Provincia poartă numele exploratorului spaniol Pedro de Mendoza.
M-am născut în Mendoza şi am trăit aici aproape toată viaţa. După cum ne place să spunem, sunt „Mendocina de pura cepa” – mendozan de rasă pură.
Mendoza, supranumită fiica Anzilor, stă cuibărită la poalele acestui uriaş lanţ muntos dominat de Aconcagua, cel mai înalt pisc andin, cu cei 6.959 de metri ai lui. Această zonă vestică muntoasă a provinciei se aplatizează înspre est, într-o întinsă câmpie sedimentară numită pampas, un teritoriu arid, brăzdat de la vest la est de mari albii de râuri ce se umflă vara din cauza topirii gheţarilor şi troienelor din Anzi. Gheaţa topită dă naştere unor oaze naturale luxuriante, cu papură şi stuf. Aici, natura se exprimă pe căi neaşteptate: oazele sunt fiicele deşertului şi ştiu cum să convieţuiască cu el.
De-a lungul secolelor, aici s-a dezvoltat o cultură regională care a alimentat o arhitectură peisagistică distinctivă – construcţii din chirpici, piatră şi quinchas – ziduri din lut şi trestie. Hectar după hectar, regiunea a fost cultivată cu plante indigene – cartof şi porumb.
În secolul al XVI-lea, coloniştii spanioli au început să sosească şi să se stabilească aici şi în scurtă vreme culturilor locale li s-au adăugat fructe din Spania – în special struguri albi, care au devenit un adevărat pilon de susţinere economică. Astăzi, provincia Mendoza se numără printre cele opt mari capitale mondiale ale vinului. Firma de arhitectură înfiinţată de mine şi partenerul meu, Mario Yanzón, a proiectat majoritatea marilor vinării din regiune, decisă să ofere fiecăreia o reprezentare memorabilă specifică – culturală şi locală – a terenului, vinului şi oamenilor. În Mendoza, cultura vinului este mai mult decât o afacere. Ea se exprimă prin activităţile, tradiţiile, festivalurile noastre şi chiar prin modul în care măsurăm trecerea timpului. Aici, culesul viilor, sărbătorit în cadrul unui eveniment de renume internaţional, Fiesta National de la Vendimia – Festivalul Recoltei – este la fel de important ca şi Anul Nou: trecerea lunilor se măsoară în funcţie de el.
Fiecare mendozan este pasionat de vin, se bucură de vremea recoltei şi se mândreşte cu numeroasele noastre podgorii. Ca să faci vin, e nevoie de mult efort, pasiune, răbdare, perseverenţă, disciplină, respect, muncă în echipă şi creativitate din belşug. Cred că aceste valori au devenit parte a societăţii noastre. Am străbătut regiunile andine în toată diversitatea lor, de la piscurile împădurite şi junglele verzi ale Columbiei până la gheţarii şi câmpurile îngheţate din Patagonia. Am călătorit mult prin toată lumea, concentrându-mă pe locurile şi culturile acestora. Dar cele mai profunde experienţe ale mele s-au produs întotdeauna în această regiune magnifică, complexă, a Anzilor. Şi punctul meu central de referinţă a fost întotdeauna aici, în Mendoza mea.

Pe scurt

• Aşezare: În zona central-vestică a Argentinei, de-a lungul graniţei cu Chile
  
• Populaţie: 1.692.000 locuitori
  
• Climă: Vara (decembrie-martie) temperaturile ajung la 32°C, iarna (iunie-august) scad până la -1°C
  
• Activităţi: Traseul Căii Vinului, drumeţii, golf, rafting, schi, biciclete, călărie
  
• Notabil: Mendoza se află mai aproape de Santiago de Chile decât de Buenos Aires, capitala Argentinei. Provincia se poate lăuda cu 1.500 de vinării.
  

Buenos Aires: O Capitală cât o Ţară

Pe Paraná în sus, în paşi de tango
Galerie Foto Situat la aproximativ 30 de km de Buenos Aires, oraşul Tigre atrage... Citeste articolul

Tangoul, din bordeluri în saloanele aristocraţilor
Deşi cu rădăcini lubrice şi de joasă clasă, tangoul a devenit un fenomen cultural şi intelectual de un rafinament extraordinar. Deşi produs al unui melanj de populaţii şi culturi, tangoul a ajuns expresia identitară simbolică a Argentinei. Deşi provenind dintr-o singură ţară, în mod particular dintr-un oraş, Buenos Aires, tangoul este unul dintre cele mai cunoscute şi răspândite dansuri şi muzici din întreaga lume.

Tangoul este o legendă, un fenomen social şi cultural, una dintre marile pasiuni ale secolului XX. Din eclatanta şi bogata sa istorie (deşi cuprinzând puţin peste o sută de ani), putem spicui doar câteva momente...
Începuturi. De ce în Buenos Aires. Se spune că tangoul s-ar fi născut undeva între 1880-1890 ca dans arrabalero (din cartierele mărginaşe ale Buenos Aires). Deopotrivă senzual şi orgolios, tangoul apare într-un context istoric şi social profund multicultural. Imigraţia şi migraţia provincialilor spre oraş, dezrădăcinarea şi iluziile unei vieţi noi, nostalgia, speranţa, nevoia de integrare în noua lume – toate aceste ingrediente s-au amestecat în creuzetul numit Buenos Aires.
Italieni, spanioli, francezi, negri, aproape 6,5 milioane de imigranţi până în 1940, gauchos (ţărani sud-americani, crescători semi-nomazi de vite) împinşi de sărăcie spre suburbiile oraşului şi mulţi alţii... Muncind din greu, de regulă împrejurul portului, toţi aceştia căutau în timpul liber modalităţi de distracţie, dar şi de integrare în noua existenţă. Deşi de condiţie modestă, los porteños (locuitorii din zona portului) erau, la început de secol, oameni cu un simţ crescut al mândriei, arătat inclusiv în modul în care mergeau sau stăteau în localurile unde îşi făceau veacul, o anume atitudine corporală care a jucat un rol major în evoluţia tangoului până la forma sa coregrafică de astăzi. Ernesto Sabato scria: „Un napoletan care dansează o tarantelă o face pentru a se distra. Un porteño care dansează un tango o face ca o meditaţie asupra propriului destin, sau pentru a exprima gânduri, de regulă nu optimiste, referitoare la condiţia umană în general“.
Numele de „tango“. Societatea în care apare tangoul asculta habanere, polci, mazurci şi ceva valsuri (albii), în timp ce negrii (aproximativ un sfert din populaţia din Buenos Aires) se mişcau pe candombe, un dans de sorginte africană cu accent pe percuţie şi ritm. Ritmurile africane şi habanera hispano-cubaneză sunt creditate drept principalele (deşi nu singurele) rădăcini ale tangoului.
Teoriile sunt numeroase cu privire la originea numelui: unele toponime africane, denumirea colonială a locului unde negrii îşi celebrau adunările festive, stâlcirea cuvântului „tambor“ (termen african însemnând „spaţiu închis“, provenit din onomatopee precum tam-tam, desemnând ritmurile muzicilor africane), un dans mexican atestat încă din 1803...

În orice caz, se pare că termenul a fost anterior dansului. În 1889, ­tangoul era definit drept „sărbătoare şi dans al negrilor şi al ţăranilor în America“. A mai trecut un secol până când tango a ajuns să fie „un dans argentinian de cuplu, formulă muzicală binară şi ritm de 2x4, cu răspândire internaţională“.
Trecând prin bordeluri. Puţine voci mai contestă astăzi legătura tangoului cu mediul prostituţiei, una dintre cele mai accesibile şi frecventate „distracţii“ în Buenos Aires-ul începutului de secol. Dansul de tango nu era pe atunci sentimental, delicat, ci viclean, lubric, insinuant, picaresc, de o cochetărie neruşinată.
Unele voci spun că tangoul era iniţial dansat (exersat) de bărbaţii care îşi aşteptau rândul la prostituate, bordelurile încurajând dezvoltarea acestui dans, întrucât era un bun stimulent al afacerii.
Bărbaţii suburbiilor căutau cele mai incitante mişcări de dans pentru a-şi trece timpul şi a impresiona femeile – şi prin aceasta, desigur, pe alţi bărbaţi. Începuturile masculine ale dansului de tango nu au nimic de-a face cu homosexualitatea. Orgoliul de a demonstra cele mai interesante mişcări şi figuri de dans în faţa altor bărbaţi, iar apoi a femeilor, ţinea pur şi simplu de un anume sentiment viril. Mândria de a dansa cu măiestrie era în acea vreme o caracteristică a bărbatului orillero (locuitor al cartierelor mărginaşe), iar a avea „două picioare stângi“ era o pată pe prestigiul oricărui bărbat.
Există însă şi teorii care spun că tangoul nu s-a născut efectiv în bordeluri (aşa cum susţine şi Borges), ci doar a găsit aici un mediu propice şi liber de dezvoltare şi tot aici a atras atenţia bărbaţilor de condiţie joasă, dar şi de „lume bună“, care frecventau în secret aceste stabilimente – de altfel, unele dintre puţinele locuri publice care îşi puteau permite să angajeze muzicanţi pentru plăcerea clientelei. La cumpăna dintre secole, dansul de tango se răspândeşte cu frenezie în mediile joase ale oraşului; apar o mulţime de practicas unde se exersează mişcări şi principii de dans. J.L. Borges îşi amintea că în Buenos Aires-ul copilăriei sale, „...la colţuri de stradă, perechi de bărbaţi dansau tango, pentru că femeile nu luau parte la un dans atât de licenţios şi de viciat“.

Din periferii până în casele înaltei societăţi, tangoul a parcurs un drum complicat (trecând şi prin conventillos, acele case tip vagon în care fiecare cameră putea fi ocupată de o familie de imigranţi din altă parte a lumii), însă relativ rapid. Acest lucru a fost facilitat de tinerii de bon ton care, evadând din strictele norme ale societăţii înalte, căutau în suburbii aventuri şi plăceri facile. Treptat, ei au început să aducă acasă, în faţa doamnelor din cercul familial, savoarea noului dans – desigur, prezentându-le variante „purificate“ de obscenităţi şi sugestii vulgare în titluri sau mişcări. Pe la 1915, dansul de tango începe să reflecte normele de conduită, sociale, de curtoazie şi chiar de igienă ale noii societăţi argentiniene în ascensiune, elemente care s-au păstrat într-o anumită măsură până astăzi în codul de etichetă al stilului „tango salon“. Bărbatului i se cerea un dans simplu, corect, fără figuri exagerate. Femeia trebuia să arate curtoazie şi amabilitate atât în dans, cât şi în afara lui, afişând o atitudine de modestie şi naturaleţe. Era o încercare de a „spăla obrazul“ tangoului şi a-l face accesibil mediilor mai înalte.
La Guardia Vieja, epoca de tinereţe a tangoului (1910-1920/25). Începutul de secol aduce o dezvoltare fabuloasă a Argentinei şi a Buenos Aires-ului, care devine un important centru socio-cultural. Arhitecţi europeni transformă capitala într-o metropolă cu bulevarde largi şi clădiri în stil european, apar localuri publice elegante ce remodelează obiceiurile de petrecere a timpului liber (cafenele, baruri, cabarete). Versurile de tango se îndepărtează treptat de caracterul vulgar şi picaresc, căpătând profunzime şi sentiment, dar păstrându-şi vivacitatea şi un anume caracter ludic.
Tangoul este acum o muzică preponderent instrumentală, dansabilă, interpretată de grupuri mici de muzicanţi amatori, înarmaţi în general doar cu vioară, flaut şi chitară, fără alfabetizare sau cultură muzicală, cântând „după ureche“ şi inspiraţie. Repertoriul este destul de restrâns, în perpetuă schimbare, iar partiturile de tango – încă inexistente. Puţinii care ştiau să scrie muzica au pus pe portativ unele dintre compoziţiile auzite de la alţii şi au început să le răspândească în nume propriu, astfel încât se ştie foarte puţin despre primii compozitori reali de tangouri. Improvizaţia şi creativitatea erau singurele reguli ale tangoului.
În ceea ce priveşte dansul, două figuri emblematice în acea vreme erau corte, o sincopă în dans, oprire bruscă ce pregătea quebrada, o improvizaţie considerată golănească, în care femeia îşi menţine greutatea pe un singur picior, cu corpul într-o postură aplecată pe bărbat (astăzi este imaginea caracteristică a tangoului, de regulă folosită ca poză de final). În mediile înalte se întâlneau la milongas anunţuri care interziceau dansul cu cortes şi quebradas, ceea ce a contribuit la diminuarea extravaganţei dansului şi facilitarea accesului acestuia în înalta societate din Buenos Aires.
Gardel, „El Rey“. Bandoneonul (instrument de origine germană, folosit iniţial în muzica religioasă) nu apare pe scena tangoului decât în jurul anilor 1900 (când este introdus şi pianul), substituind treptat flautul cu vocea sa melancolică şi plângăcioasă, expresie pură a acelui „gând trist care se dansează“ – cum a caracterizat tangoul Discépolo, unul dintre compozitorii săi legendari. Tangoul cu voce apare, probabil, după 1850 şi cunoaşte gloria o dată cu magnificul Carlos Gardel. Acesta îşi începe cariera în 1912, iar până la decesul său timpuriu într-un accident de avion, în 1935, înregistrează peste 500 de tangouri şi joacă în zece filme de tango. În 1917 se naşte unul dintre cele mai celebre tangouri, magnific interpretat de Regele Gardel, piesă cântată şi astăzi în mod tradiţional la sfârşitul unei milonga (petrecere de tango) şi dansată, de regulă, cu un partener special: La Cumparsita.
Tangoul cucereşte Parisul. De la statutul de dans al oamenilor de jos şi al bordelurilor până la încoronarea în saloanele occidentale, tangoul a parcurs o istorie complexă între Noul şi Vechiul Continent, cu o strălucită oprire la Paris. O dată cu progresul şi evoluţia începutului de secol în Argentina, mulţi devin înstăriţi peste noapte. Un bărbat „bogat ca un argentinian“, spuneau francezii. Mulţi tineri merg acum la studii la Paris, ducând cu ei şi tangoul, departe de ochii părinţilor şi de conduitele stricte de acasă. Oraşul modei şi al libertăţii îmbrăţişează frenetic dansul atât de stigmatizat în patria sa.
La petrecerile mondene din Paris sunt invitate orchestre şi profesori de tango din Buenos Aires, moda feminină se modifică, fustele devenind mai lejere pentru a facilita mişcările noului dans. Pe la 1902, la Paris existau deja zeci de şcoli care predau tango, printre alte stiluri de dans, iar la 1912 exista deja o modă a profesorilor veniţi din Argentina. Deşi nobilimea din Buenos Aires punea succesul parizian al tangoului pe seama ignorării originilor sale deochiate, totuşi Parisul era pe atunci vitrina modernităţii, iar ceea ce entuziasmase Parisul este primit înapoi în Argentina cu braţele deschise.

La Guardia Nueva (1920/25-1940). Popularitatea tangoului cu versuri semnalează apusul Guardia Vieja şi al câtorva dintre caracteristicile sale: caracterul boem, amatoricesc al improvizaţiilor interpretative, primatul caracterului dansabil al muzicii, absenţa cântăreţului. Noua Gardă este a profesioniştilor muzicii, a primatului versurilor şi a rafinamentului interpretării vocale şi ­instrumentale. Muzica de tango devine un fenomen de masă şi o industrie culturală, iar gustul publicului se rafinează şi se diversifică.
Adoptat din ce în ce mai mult şi în cercurile înalte din Buenos Aires sub influenţa succesului parizian, tangoul îşi face intrarea în teatre şi în alte locuri frecventate de lumea bună. Ritmurile agile şi jucăuşe fac loc unor note şi versuri mai melodioase, melancolice. Muzicienii sunt acum profesionişti, apar aşa-numitele orquestras tipicas de tango, de regulă, în formula sextetului: două viori, două bandoneonuri, un contrabas şi un pian. În compoziţii şi interpretare creşte importanţa solo-urilor precum şi a dialogului dintre instrumente. Prosperă în această perioadă orchestre celebre precum De Caro, Troilo, Pugliese, Tanturi, Fresedo, D’Agostino, Calo...
Începutul anilor 1930 aduce nuanţe sentimentale dramatice în tango, reflectând criza economică şi influenţele dictaturii militare asupra societăţii argentiniene. Acum se afirmă unul dintre primii mari compozitori de tango, Enrique Santos Discépolo, cu tangourile lui sarcastice, cu accente de disperare. Unul dintre cele mai cunoscute tangouri ale sale, Cambalache, reflectă un „air du temps“ care şi astăzi stârneşte reflecţii: „Că lumea a fost şi este o porcărie, o ştiu deja. În anul 506, şi în 2000, la fel... Dar că secolul XX este o desfăşurare de insolenţă maliţioasă, nu mai se îndoieşte nimeni... Azi se dovedeşte că e totuna să fii drept sau trădător! Ignorant, înţelept, hoţ, generos sau înşelător... E totuna să fii un măgar sau un mare profesor!... Secol XX, haotic, problematic şi febril!“
Epoca de aur (1940-1950). Este perioada cu cea mai prolifică producţie de muzică de tango. Buenos Aires numără acum aproximativ 200 de orchestre de tango, un număr record pentru acea epocă. Tangoul este interpretat în cele mai luxoase localuri de noapte, unde publicul doar ascultă orchestrele, fără a dansa. Spectatorii scriu pe şerveţele numele cântecelor cele mai dorite, iar chelnerii prezintă aceste solicitări pe o tavă directorilor de orchestră. Cele mai iubite piese ajung să fie transmise la radio, apoi imprimate pe discuri, astfel încât ce apare pe vinil are deja girul publicului. În las confiterias (cafenele), muzica orchestrelor de tango se putea şi dansa. Vânzările de discuri iau o amploare nemaivăzută, discografia devenind o adevărată industrie naţională datorită competiţiei acerbe a orchestrelor şi cântăreţilor de tango de a prezenta publicului piese cât mai atractive. Tangoul ia în stăpânire toate colţurile oraşului, inclusiv străzile.

Fenomenul Piazzolla şi Tango Nuevo. După anii ’50, evenimente străine de tango încep să influenţeze puternic istoria acestuia. Inflaţia crescândă, venirea la putere a unor regimuri militare şi alte frământări social-politice generează o criză a cabaretelor şi a localurilor de lux. Cinematograful aduce în atenţia publicului noua modă, jazz-ul, care pune treptat tangoul într-un con de umbră. Lumea e cucerită de vioaiele ritmuri ale muzicii rock, twist, pop, iar tangoul e privit acum ca o muzică vetustă şi prea nostalgică pentru setea de viaţă a epocii. Şi totuşi, tangoul supravieţuieşte în forme surprinzătoare. Este momentul în care se afirmă scandalosul Astor Piazzolla. Lipsit de respect pentru tradiţia tangoului, distrugător al armoniei şi haotic – aşa au calificat veteranii Guardia Vieja muzica celui pe care l-au numit „asasinul tangoului“. Născut în 1921, Piazzolla învaţă să cânte la bandoneon pe Bach, Mozart şi Schumann.
La 13 ani are un rol mic în legendarul film al lui Gardel, „El dia que me quieras“, iar familia lui întreţine legături apropiate cu marele cântăreţ – o prietenie care, aşa cum urma să arate istoria, alătura două figuri aproape mitice ale tangoului. După o perioadă petrecută în Europa, Piazzolla se întoarce, în 1938, la Buenos Aires şi începe să cânte cu mari orchestre de tango ale vremii. Învăţase să iubească tangoul, dar, conform propriilor declaraţii, cântând luni, ani la rând, aceleaşi compoziţii, începe să urască tangoul, plictisindu-se teribil... Atunci Piazzolla decide să facă o schimbare. Începe astfel o etapă halucinantă a tangoului: se naşte epoca Tango Nuevo, incorporând influenţe din jazz şi muzica clasică, cărora Piazzolla li se dedică pasionat la nici 30 de ani.
Pleacă la Paris şi devine elevul unei celebrităţi a pedagogiei muzicale: Nadia Boulanger. Ruşinându-se să spună că este muzician de tango şi că până atunci cântase în cabarete, Piazzolla este întrebat la ce instrument cântă. „N-am vrut să îi spun că la bandoneon, pentru că m-am gândit că mă dă afară pe scări. În cele din urmă i-am mărturisit, iar ea m-a rugat să îi cânt ceva din compoziţiile mele de tango. Deodată a făcut ochii mari, m-a luat de mână şi mi-a spus: Prostule, asta e Piazzolla! Am luat toată muzica pe care o compusesem, zece ani din viaţa mea, şi am aruncat-o la gunoi în două secunde“. Revenind la Buenos Aires, în 1960, şi dedicându-se compoziţiilor de tango, Piazzolla cunoaşte un succes care depăşeşte rapid graniţele Argentinei.
După epoca de glorie a lui Piazzolla, începând cu anii ’80 apar noi figuri pe scena muzicii de tango, dar şi pe cea a dansului, tango nuevo devine un fenomen cultural, iar tangoul din toate timpurile şi stilurile este redescoperit cu frenezie.
Din Vocabularul Tangoului

Milonga. Termenul desemnează o muzică, un dans şi locul (adunarea) unde se dansează acesta. Sensul originar este de „poveste lungă, poliloghie, gogoaşă“. Se spune că în anumite localuri gen Sunderland sau Canning nu doar că milongueros nu îşi permiteau să danseze decât după ani (!) de practică şi de experienţă, dar existau şi coduri de comportament a căror încălcare era sever sancţionată: lipsa vestimentaţiei adecvate, orice urmă de grosolănie sau lipsă de maniere, chiar şi „tupeul“ de a face anumite figuri în dans (de pildă, Gancho – figură în care unul sau ambii parteneri încârligă un picior în jurul piciorului sau a taliei partenerului). Milongile anilor ’50 erau cu adevărat un ritual. Era de neconceput ca dansatorii să nu vină în costum, cu cravată, ca doamnele să nu se aranjeze cu multă atenţie, sau ca eticheta să nu fie respectată, chiar dacă milongueros, dansatorii în stilul milonga, erau încă priviţi ca persoane cu o faimă nu extrem de bună.
Cabeceo. Nu e clar când a apărut „instituţia cabeceo“, acest gest discret, abia perceptibil, dar indubitabil, pe care bărbatul îl face cu capul spre pista de dans în timp ce susţine privirea unei doamne, gest echivalând cu o invitaţie la dans şi fiind apanajul strict al bărbatului. Cert este că el rămâne şi astăzi unul dintre codurile nescrise ale tangoului. Dincolo de utilitatea sa (evitarea situaţiei stânjenitoare, în care bărbatul străbate sala de dans pentru a invita o femeie, dar este refuzat), cabeceo este expresia orgoliului porteño, a eleganţei rafinate a tangoului, prima verigă a lanţului invizibil care va lega cuplul pe durata unui dans. Unii îl consideră anacronic, relicvă a atitudinii macho. Alţii susţin că acest gest este o artă, un joc al seducţiei şi relaţionării dintre bărbat şi femeie, un parfum de eleganţă care persistă indiferent de vremurile tulburi sau banale pe care le trăim. Bărbatul invită, dar femeia poate aluneca cu privirea peste privirea bărbatului, semnalizând astfel refuzul.

Turism


Club de vacanta pentru blonde

Argentina, la 200 de ani

Buenos Aires – orasul tangoului

Important centru cultural si administrativ, orasul Buenos Aires, capitala Argentinei, este nu doar un port in estuarul La Plata, ci mai ales oras al tangoului, raspandit de aici in lumea intreaga. Spre deosebite de alte orase ale continentului sud-american, orasul nu se mandreste cu vestigii ale unor stralucite civilizatii apuse. Cu toate astea, istoria sa nu a fost mai putin zbuciumata. Intemeiat in 1536 de Pedro de Mendoza, a fost aproape parasit atat din cauza opozitiei amerindienilor cat si din cauza lipsei resurselor de hrana.

Buenos Aires, "Parisul" Americii de Sud
Capitala Argentinei este locul în care tradiţiile europene se contopesc cu pasiunea sud-americană iar pe străzi se dansează tango 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână.
Buenos Aires este adesea descris ca "Parisul Americii de Sud" sau "locul de naştere al tangoului". Poate că acesta sunt clişee, dar nu sunt departe de adevăr. Oraşul reprezintă una dinte cele mai căutate destinaţii de vacanţă din America de Sud, un loc incitant care îmbină cultura sud-americană cu tradiţiile europene aduse aici de imigranţii în majoritate spanioli şi italieni.
Dacă plănuiţi o vacanţă în Argentina nu uitaţi că atunci când în România este vară, în emisfera sudică este iarnă. La Buenos Aires, iarna (iunie - august) este răcoroasă şi ploioasă, deşi temperatura nu scade niciodată sub zero grade.
Vara (decembrie - februarie) este caniculară în timpul zilei. Însă nopţile răcoroase de vară sunt foarte plăcute. În această perioadă străzile sunt aglomerate până dimineaţa, noaptea fiind ideală pentru distracţie.
Primăvara (septembrie - noiembrie) şi toamna (martie - mai) când temperatura este moderată iar natura înverzeşte, respectiv, "rugineşte", reprezintă momentul ideal pentru a vizita oraşul.
Locuri de vizitat
Bueos Aires este o metropolă uriaşă având aproximativ 12 milioane de locuitori. A descoperi toate atracţiile oraşului într-o vacanţă de o săptămână sau chiar 10 zile este practic imposibil. Odată ajuns la Buenos Aires, puteţi vizita oraşul începând din Centru. "El Centro" este un termen generic care desemnează zona cartierelor San Nicolás şi Monserrat din inima oraşului. Aici veţi găsi numeroase baruri, restaurante, cafenele, teatre, practic tot ceea ce vă aşteptaţi să întâlniţi în centrul unui mare oraş.
Poate mult mai cunoscut decât "El Centro" este La Boca, cartierul clasei muncitoare din Buenos Aires. Majoritatea celor stabiliţi aici erau imigranţi din Genova, cartierul păstrând şi astăzi cu mândrie moştenirea italiană.
La Boca este poate cel mai bun loc pentru a mânca în Buenos Aires, aici puteţi savura specialităţi culinare italiene la preţuri "muncitoreşti". Cartierul este cunoscut în întreaga lume datorită echipei de fotbal Boca Juniors, clubul lui Diego Maradona. Dacă sunteţi pasionat de fotbal, în mod sigur nu veţi rata ocazia de a vizita stadionul echipei Boca Juniors, celebra arenă "La Bombonera" (foto jos).
San Telmo, cel mai vechi cartier din Buenos Aires, este de asemenea un loc ce nu trebuie ratat. Străzile pietruite vă vor conduce printre numeroase magazine de suveniruri, clădiri din secolul al XIX-lea, locuite cândva de cele mai importante personalităţi ale vremii, şi numeroase cluburi de tango care prind viaţă odată cu lăsarea serii.
Obiective turistice
Este foarte greu să decizi ce să vezi mai întâi în Buenos Aires, oraşul având numeroase locuri care atrag mii de turişti. Dacă ar fi să realizăm un top cinci obiective turistice am putea începe cu "Plaza de Mayo", locul de desfăşurare a numeroase evenimente care au marcat istoria ţării. Astăzi este locul preferat de desfăşurare a ceremoniilor oficiale şi a protestelor populare. Tot aici este sediul palatului prezidenţial "Casa Rosada".
De asemenea, vă recomandăm "Museo de Arte Latinoamericano de Buenos Aires" (MALBA - unul dintre cele mai importante obiective culturale din oraş, gazdă a importante colecţii de artă latino-americană din ultimele două secole), parcul "Tres de Febrero" (aproape 100 de hectare de verdeaţă, într-o metropolă de 12 milioane de locuitori), muzeul "Evita" (dedicat celei mai controversate fiice a Argentinei, Eva Duarte de Peron, una dintre cele mai importante figuri din istoria ţării) şi Plaza Dorrego (a doua piaţă ca vechime din Buenos Aires, înconjurată de clădiri a căror arhitectură reflectă toate influenţele culturale care au modelat oraşul).
Aproape pentru orice buzunar
O vacanţă la Buenos Aires nu este pentru "orice buzunar", principalul impediment fiind transportul. Bineînţeles, nu există zboruri low cost până în America de Sud, aşa că un bilet de avion vă poate costa chiar şi 700-800 de euro/persoană, dus-întors.
Însă odată ajuns acolo, veţi descoperi cu adevărat un oraş pentru orice buzunar. Vă puteţi caza la unul dintre numeroasele hosteluri de la periferie, pentru mai puţin de echivalentul a 10 dolari pe zi (moneda naţională se numeşte "peso", însă dolarul american este o valută folosită intens în Argentina) sau la hoteluri prestigioase de cinci stele precum Loi Suites Recoleta, Claridge, Ayres de Recoleta sau Continental. În aceste hoteluri, preţul unei camere duble porneşte chiar şi de la 100 de dolari, destul de puţin având în vedere că sunt hoteluri de cinci stele. Între aceste două extreme, există bineînţeles numeroase alte locuri de cazare.
Aceeaşi poveste se repetă şi în ceea ce priveşte mâncarea. În Buenos Aires există numeroase restaurante în care puteţi savura delicioasele specialităţi culinare locale, în special celebra carne de vită argentiniană, considerată cea mai bună din lume. Printre mâncărurile naţionale se numără: empanadas (un fel de colţunaşi); locro (ciorbă de porumb, fasole, carne, şuncă şi ceapă) chorizo (carnaţi de vită picanţi), tamales (o mâncare din carne, porumb, legume, învelită într-o frunză de porumb şi fiartă), Dulce de Leche (un desert făcut din lapte fierbinte, zahăr şi vanilie).
Printre cele mai faimoase restaurante cu specific argentinian din capitala ţării sunt Bar Uriarte, Casa Cruz, Jardín Japonés, Restó, Sucre şi Thymus. Dacă doriţi să mâncaţi aici trebuie să aveţi un portofel plin şi o rezervare făcută cu câteva zile, chiar şi o săptămână în avans.
Pentru a vă deplasa în interiorul oraşului puteţi alege între o reţea foarte densă de autobuze şi metrou (cel mai vechi din America de Sud, nu ajunge în fiecare colţ al oraşului dar vă conduce la cele mai importante obiective turistice). Dacă transportul în comun nu vă satisface, puteţi alege un taxi, sunt nenumărate în Buenos Aires, ieftine şi eficiente.
mai mult

Turism


Ushuaia, orasul de la capatul lumii

Buenos Aires, printre cele mai zgomotoase oraşe din lume

Fostul preşedinte argentinian Raul Alfonsin a murit

De la Moulin Rouge la Carnaval

IN PASI DE TANGO


Tangoul s-a nascut in Argentina, Buenos Aires, la sfarsitul secolului al XIX-lea in suburbiile sarace ale orasului, care adaposteau un numar foarte mare de emigranti de pe toate continentele. Muzica de tango era foarte simpla, de acompaniament pentru versurile care exprimau bucuriile, iubirile si tristetile. Europenii au descoperit tangoul in bordelurile si spectacolele de cabaret din Buenos Aires, iar la inceputul secolului XX l-au adus la Paris, in saloanele de dans. De aici s-a intors in Argentina cu o aura de eveniment monden. Perioada ´20 -´50 este cunoscuta ca epoca de aur a tangoului.

Tierra Santa, un parc unic in lume

Mi Buenos Aires Querido
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=217&cmd=articol&id=8062
Iubeam Buenos Aires înainte de a-l cunoaşte şi ştiam că mă va primi cu aceeaşi generozitate cu care a primit dezmoşteniţi şi îmbogăţiţi.

În inima microcentrului (zona istorică, în surprinzătoare simbioză cu sediile companiilor şi mareea de localuri), se întinde 9 de Julio, cel mai lat bulevard din lume, un vîrtej de (probabil) 20 de benzi ale cărui voce şi pulsaţie nu încetează nici o clipă, la fel de atrăgător pe cît este de ameninţător. Un bulevard care, fără îndoială şi cruţare, îl umileşte pe Champs Elysées. Fără a avea eleganţa lui, 9 de Julio are mult din Europa glorioasă care a cucerit lumea nouă şi se încăpăţînează să trăiască în mijlocul ei. Nicăieri, în cele 23 de ţări de pe toate continentele în care m-a purtat viaţa, nu am trăit cu asemenea intensitate iubirea pentru clădiri. Arhitectura din Buenos Aires este – simplu şi insuficient spus – copleşitoare. Parisul sudului (titlu pe care şi-l revendică şi îl trimite ca pe un sol pretutindeni) cotropeşte şi subjugă şi pe cel mai blazat dintre călători. M-am surprins oprindu-mă în mijlocul străzii sau în timp ce traversam un bulevard (gest necugetat în ţara care ocupă locul 2 mondial în topul accidentelor auto), uitîndu-mă cu aviditate şi stupoare la splendoarea balcoanelor şi a acoperişurilor incredibil de pariziene, la aglomerarea nestridentă a figurilor mitologice, la cupolele sale – emblemă a oraşului – şi, în acelaşi timp, neaşteptat de bucureştene, din nou, via Paris. Am numărat etaje şi ornamente, am citit nume de arhitecţi, mereu înscrise cu grijă şi eleganţă, am căutat să-mi amintesc în ce parte a Romei am mai văzut o anumită faţadă şi am ameţit privind minute în şir masive decoraţiuni şi coloane madrilene.

Sînt locuri în care metisajul arhitectural este atît de intens, atît de solicitant, încît ar părea kitsch, dacă nu ar fi minunat de adecvat. Dacă nu ai simţi, ca arhitect sau biet vizitator, că altfel nu poate fi şi că fiinţa argentiniană nu s-ar fi putut întrupa decît într-o astfel de matrice. Poate că echilibrul, proporţia ce se ascunde sub nesfîrşita întindere de Europă majestuoasă este tocmai seninătatea celor care îl umplu, cu patima lor şi cu dubla lor identitate. Căci acest Paris enorm, îndrăgostit de elitiste canoane arhitecturale europene, a fost fidel oamenilor săi – italieni şi spanioli, francezi, germani, polonezi şi evrei europeni.

Se numesc los porteños (aluzie la faptul că oraşul este, întîi de toate, un port) şi îşi poartă numele cu vanitate şi expectativă cosmopolită. Copii de imigranţi, ai căror strămoşi au coborît din bărci (după cum ei înşişi mîndru mărturisesc), la pragul dintre secole şi apoi de-a lungul secolului XX, în căutare de îmbogăţire sau în fugă de război sau mizerie, lor porteños îşi arată fizionomia incredibil de italiană sau iberică, adîncind confuzia culturală a europeanului, căruia îi este neclar ce ne uneşte şi ce ne desparte, pe noi, cei reuniţi aici, pentru o clipă sau o viaţă. Şi atunci înţelegi de ce oraşul cu clădiri pariziene nu respinge cu aroganţa rece a Parisului real, căci pe bulevardele sale enorme, sufocate de mulţimi grăbite şi răscolite de acorduri de tango ce se revarsă cînd şi cînd din magazinele larg deschise, cîte un zîmbet sicilian îţi aminteşte că te afli, totuşi, în America de Sud, fie şi în carnea ei cea mai europeană, că aici rîsetele, ironia şi neobositul simţ teatral nu vor înceta niciodată, că totul e tumult şi patimă, dar că mereu vei fi binevenit. Lentoarea dulce şi senzuală a accentului tipic argentinian (pe care doar uruguayenii, ca rudă mult mai mică şi mai săracă, îl împărtăşesc) anunţă, inexorabil, că italiana şi-a lăsat pe veci amprenta culturală în fiinţa argentiniană. Nicăieri în lume, în afara Italiei, nu mai curge atît de seducător, atît de îndrăzneţ, pe alocuri ofensiv, mereu minunat, timbrul legănat al limbii italiene. Nicăieri, în afara spaniolei argentiniene, care, deseori, îşi coboară influenţa italiană pînă la degetele care croiesc gestul tipic explicativ pe care te-ai aştepta să-l întîlneşti doar în Italia.

Expectativele europene snoabe cunosc decepţii în Buenos Aires. Foarte manieraţi, calzi şi prietenoşi, los porteños nu au nimic din agresivitatea şi nota primitivă pe care mulţi europeni o asociază cu popoarele sud-americane. Lungile cozi ordonate cărora iniţial nu le-am înţeles rostul sînt cozile celor care aşteaptă, disciplinat, în staţia de autobuz, respectînd cu obstinaţie locul celui din faţă, indiferent de vîrstă şi sex. Mai mult, fibra impulsivă a argentinienilor coabitează, în mod surprinzător, cu o răbdare a politeţii, cu toleranţa, cu bunăvoinţa de a aştepta ca interlocutorul sau străinul pe lîngă care trec pe stradă să se exprime sau să se lămurească. Această răbdare se prelungeşte însă într-o altă coordonată tipic porteña.

Los porteños îşi cunosc, recunosc şi par să îşi cultive o trăsătură care i-a făcut faimoşi în lume şi în restul Argentinei. Sînt în genere neserioşi, neparolişti, uşor ipocriţi, nestrăini de jocurile minciunii şi suferă de o lentoare balcanică descurajantă. Rareori satisfac promisiuni şi angajamente. Lipsiţi de astfel de tensiuni, ei trăiesc într-un protocol al promisiunii făcute şi nerespectate, pe care însă te deprinzi să îl tolerezi, uneori chiar să îl apreciezi, de care te poţi molipsi, pentru că, lipsit de el, identitatea porteña şi-ar pierde din atracţie.

Această absenţă a consecinţei cunoaşte cea mai plastică şi mai teatrală expresie în ritualul flirtului şi al complimentelor, tipic străzii porteña. Urechea feminină neavizată e lovită de salve de elogii galante inimaginabile, de o intensitate hollywoodiană, cu excese sud-americane. Los piropos (termen argentinian care desemnează complimentele adresate femeilor) se înşiruie neinhibat în adjective naive, adolescentine şi în termeni extremi precum „regina mea“, „iubirea mea“, „viaţa mea“, total cu o delicioasă teatralitate şi cu o lejeritate de şuetă. Ce europeană şi-ar închipui că un muncitor sud-american s-ar opri din lucru pentru un mic elogiu ad-hoc, în care o asigură că e frumoasă precum o zeiţă! Combinaţie proletaro-mitologică ce nu surprinde într-un oraş în care bărbaţii de la 7 la 70 de ani nu simt nicicînd opreliştea cenzurii în chestiuni estetice. Dar acest ritual pe care străzile din Buenos Aires l-au adus la perfecţiune şi, uneori, la exagerări obositoare, nu cuprinde nici o latură ameninţătoare, nici o umbră vulgară sau jignitoare. Este inofensiv şi exprimă regia unui mic şi sublim spectacol în care admirator şi admirată cunosc traseul şi se angajează cu nepăsare, cu umor sau simplă bună dispoziţie. Bărbatul porteño pare să nu-şi poată înfrînge inerţia nici în circumstanţe clasice de ofensivă, posibil încurajat şi consolat de o realitate statistică neaşteptată. În Argentina, proporţia dintre sexe arată că există patru femei la un bărbat. Într-o discuţie familiară (cum ajung să fie, aici, toate discuţiile, indiferent de relaţia cu interlocutorul) un şofer de taxi mi-a mărturisit zîmbind nestingherit că e în căutarea unei femei, pentru simplul fapt că are deja trei şi, astfel, ar putea satisface statistica!

Acesta este Buenos Aires, oraşul prin care, la fiecare cîteva minute, trece cîte o maşină Dacia 1300, pe vremuri cea mai ieftină şi, încă, una dintre cele mai populare maşini. Buenos Aires – oraş decadent şi decăzut, în care frumuseţea impunătoare a clădirilor pariziene renovate se îmblînzeşte sub atingerea modestă a caselor neîngrijite sau abandonate. Un oraş pe care criza economică din 2001-2003 (cea mai gravă din istoria statului) l-a marcat precum o cezură permanentă. Pe străzile elegante, cu mulţi cerşetori şi vagabonzi, sub privirea ferestrelor asaltate de ornamente arhitecturale, se adună mormanele de gunoi, pe care oamenii străzii le triază cu grijă, seară de seară, oprindu-se pentru a se odihni, nonşalant, pe sacii imunzi sau pentru a-şi plimba copiii goi în cărucioare cu deşeuri. Cerşetoria, care nu exista înainte de anii 2000, e azi acompaniată de o vertiginoasă rată a criminalităţii produse de sărăcie. Presa relatează în fiecare oră cazuri de jafuri, crime şi luări de ostatici – un fapt devenit banală realitate într-un oraş care, pînă de curînd, se număra printre cele mai sigure din America de Sud.

Buenos Aires îşi poartă, în aceşti ani, resemnarea furioasă a mizeriei, dar nu încetează să strălucească, din inima lui, care mărturiseşte despre nenumăraţii paşi de tango, pînă în cartierele rezidenţiale de un lux uimitor şi pînă în suburbiile murdare. În martie, la Buenos Aires vine toamna, iar dulceaţa autumnală a fratelui său mai bătrîn, Parisul, se încarcă aici cu bogăţia sudului şi cu nostalgia epocii în care Carlos Gardel, celebrul creator şi cîntăreţ de tango, cînta despre al său Buenos Aires querido.

Patagonia taramul de gheata, taramul de foc ( Travelling )

Din Anzi si pana in pampa, pe teritoriile statelor Chile si Argentina, se intinde Patagonia, o regiune geografica si istorica de o imensa varietate, care, in ciuda trecutului sau fascinant si a culturii distincte, a ramas inca relativ neexplorata.Rasarituri si apusuri cum numai in indepartatele tari ale Sudului pot fi admirate imbraca intr-o lumina incredibila peisaje a caror frumusete nu poate fi descrisa in cuvinte. Contrastul dintre maretia alba si rece a ghetarilor alpini si reflexele rosii ale stancilor pe care se prelinge soarele fac din Patagonia unul dintre tinuturile cu cele mai frumoase privelisti din lume, de o grandoare naturala aparte.

Parcul national Torres del Paine din sudul statului Chile, infiintat in 1959 pe o suprafata de 240 de mii de hectare, este una dintre nestematele sudului Americii. Masivul Paine se inalta asemenea unei fortarete de nepatruns, incoronata de turnuri ascutite ce se ridica semet spre cer. La nord de Torres del Paine se afla parcul national Los Glacieres, unde atractia principala o constituie faimoasele varfuri Fitzroy si Cerro Torre, o adevarata provocare pentru cei mai iscusiti alpinisti. Dar minunatul peisaj montan nu este singura priveliste extraordinara din Patagonia.

Intinsa pe mai bine de 1,25 milioane de kilometri patrati, regiunea este putin populata si, in ciuda frumusetii sale speciale, inca putin explorata, vizitata si cunoscuta. Intre cele doua parcuri se afla cea mai mare calota glaciara din afara regiunilor polare, iar la 200 de kilometri est se intinde nesfarsita pampa. Denumirea de „Paine” provine din dialectul Tehuelche, ai carui vorbitori locuiesc din vremuri imemoriale regiunea, si inseamna „roz“. Intr-adevar, varfurile ascutite de granit carora alpinistii le-au dat nume precum „Fortareata“, „Sabia“, „Lama“ reflecta lumina asfintitului in nuante de roz si portocaliu.

Fauna parcului este si ea una extrem de speciala. Cirezi de guanaco, verisoare gratioase ale lamelor, pasc de-a lungul lagunelor umbrite de trestii, iar pasari rhea, asemanatoare strutului, lasa in urma lor nori de praf. Sconcsii se ascund in tufisuri, bufnitele sunt mereu atente la intrusi, iar gastele salbatice si lebedele inoata in apele putin adanci ale lacurilor, in timp ce pasarile flamingo cauta in noroi cu ciocurile lor curbate. Arborele beech este singurul care ofera adapost de vantul ce bate fara oprire. Fiecare dintre cele cinci varietati ale acestui arbore care cresc in Patagonia este inrudita cu specii din Tasmania si Noua Zeelanda, zone odata unite intre ele prin Antarctica si care formau in trecut supercontinentul Gondwana.

In 1520, navigatorul portughez Magellan a ajuns in sudul Americii de Sud, la stramtoarea care acum ii poarta numele. Descoperirea acestei cai de 500 de kilometri dintre oceanele Atlantic si Pacific a constituit un punct crucial al calatoriei sale. Magellan a intalnit vanatori bastinasi despre care spunea ca „sunt atat de inalti, incat cel mai inalt dintre noi le ajungea doar pana la talie“. Marinarii le-au spus „patagoni“, adica „picioare mari“. Dupa expeditia lui Magellan, Patagonia a devenit dominion spaniol, iar in 1881 a fost impartita intre Chile si Argentina.
Patagonia in sine nu este o entitate politico-istorica statala, ci este denumirea intregului continent al Americii de Sud situat la sud de paralela 40. Orasul Punta Arenas se afla aproape de locul unde Magellan i-a intalnit pentru prima oara pe patagoni. Fondat in 1843, a fost un port infloritor pana la deschiderea canalului Panama, iar recent a devenit un oras petrolifer. Tierra del Fuego poate fi vazuta clar din stramtoarea Magellan. Insula poarta inca numele de Pamantul de Foc, chiar daca focurile bastinasilor s-au stins de mult si pentru totdeauna.

Cu cat se avanseaza mai mult spre sud, in Chile, cu atat mai prietenosi si ospitalieri sunt localnicii. Acest lucru este evident mai ales de Craciun, cand se organizeaza un fastuos festival al verii – sunt zilele cele mai insorite si mai calduroase ale anului. Varietatea si frumusetile Americii de Sud sunt nesfarsite, iar posibilitatile pe care aceasta le ofera sunt nelimitate. Atentie, insa: daca va decideti sa vizitati Patagonia, fiti siguri ca va veti intoarce acolo – este un tinut atata de frumos, incat provoaca dependenta.