Maria[Smiley][v=]

Gheorghe I. FLORESCU – Jurnalul Reginei Maria a României (III)

Inima reginei ramane in raft

JURNALUL REGINEI MARIA A ROMÂNIEI
FLORESCU

Bijuteriile imperiale


http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=4023

Missy, prinsa intre eticheta si aventuri galante

-- Missy, "Mama ranitilor si sufletul Romaniei", sau, intr-o singura
persoana, Regina Maria a Romaniei. In octombrie anul acesta, se
implinesc 130 de ani de la nasterea ei. Pe 10 septembrie, la Castelul
Bran, va incepe o serie de manifestari dedicate acesteia, reunite sub
genericul "Inima Reginei Maria". Pentru doua zile, Castelul Bran va
redeveni castelul celei care si-a legat inima de Romania inainte de a
implini 20 de ani. La Bran, vor fi recitaluri de muzica religioasa
bizantina si medievala laica, recitaluri de poezie. Manifestarile
acestea sunt organizate de Balkan Consulting Group si au fost
precedate de altele organizate la Balcic, tot anul acesta, dedicate
tot Reginei Maria.

"Aveam saptesprezece ani cand am plecat spre tine, isi incepea
Regina Maria o marturisire. Eram tanara si ignoranta, dar foarte
mandra de tara mea natala - chiar si acum, sunt mandra ca m-am nascut
englezoaica. Dar te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriei si a
durerii mele, minunata patrie care locuiesti in inima mea". Intr-
adevar - istoricii o spun -, la venirea ei in Romania, in 1894, ca
sotie a Principelui Ferdinand, viitor rege al Romaniei, cea care urma
sa devina Regina Maria era doar o adolescenta insuficient educata,
dar care isi castigase pe drept faima de "cea mai frumoasa printesa
din Europa". Istoricul Gabriel Badea-Paun, autor al unei carti despre
Carmen Sylva (Regina Elisabeta), publicata in urma cu cativa ani la
Humanitas, isi aminteste un fragment din "Amintirile politice" ale
lui I.G. Duca, un apropiat al Reginei: "Regina Maria nu a primit de
la parintii ei nici o instructie. Tatal ei, ducele de Coburg, isi
petrecuse viata pe mare ca amiral britanic si era prea dedat
alcoolismului ca sa se preocupe de familia sa. Mama ei, fiica unica a
lui Alexandru II, tarul tuturor rusilor, fusese convinsa ca
invatatura este buna numai pentru mujici. Fetele ei au trait, deci, o
viata de placeri si de sporturi, ca in fastul curtii rusesti, ba prin
parcurile castelelor englezesti, cum spunea asa de plastic chiar
Regina Maria: "Ce vreti, nu era vina noastra, viata de familie a fost
astfel organizata, incat niciodata nu am putut ajunge pana la
revolutia franceza".

Incepand cu a doua jumatate a secolului XXI, femeia este putin dorita
in zona politica. Insa "instaurarea dinastiei de Hohenzollern in 1866
a modificat in insasi natura ei aceasta pozitie. Faptul ca noua
Doamna a tarii era genitoarea prezumtiva a unui intreg sir de
conducatori viitori, nu putea decat sa ii asigure o alta importanta
si o marita vizibilitate publica", este de parere Gabriel Badea-Paun.
Carmen Sylva chiar avea o teorie legata de rolul pe care trebuie sa-l
joace o regina in viata unei tari: "Pentru a fi regina, trei calitati
sunt necesare: frumusete, bunatate si fertilitate". Relatia viitoarei
Regine Maria cu Regina Elisabeta a inceput pe un fond conflictual.
Pana la urma, Regina Elisabeta a "adoptat-o" pe tanara Maria,
trezindu-i interesul pentru arta si spiritul estetic. "Chiar daca
apropierea intre Elisabeta si Maria a fost la inceput dificila, din
cauza temperamentelor si varstelor lor diferite, ea s-a facut pe
acest camp artistic, ne spune istoricul. Dar Regina Elisabeta nu i-a
transmis succesoarei sale doar interesul pentru literatura si arta,
ci si indispensabilele si atat de prozaicele cunostinte legate de
functia sa si de eticheta ce i se impunea". Elisabeta, care fascinase
o lume cu cartile pe care le-a semnat Carmen Sylva, castigandu-si
admiratori in cercurile culturale ale Frantei, a incurajat-o pe Maria
sa picteze, chiar - ne spune tot Gabriel Badea-Paun - au lucrat
impreuna la o Evanghelie pentru Manastirea Sinaia, a incurajat-o sa
scrie. Primele sale volume, "The Lily of Life. A Fairy Tale" (Crinul
vietii. Un basm), "The Dreamer of Dreams" ("Visatorul de vise") sunt
profund influentate de stilul cu accente simboliste ale literaturii
lui Carmen Sylva de la sfarsitul secolului XIX. "Povestea vietii
mele", care cuprinde memoriile Reginei Maria, avea sa-i impresioneze
pe Glasworthy si pe Virginia Woolf.




La 39 de ani, Missy devine Regina Maria a Romaniei. Numele ei va fi
legat nu numai de implicarea in politica Romaniei - ea l-ar fi
determinat pe Regele Ferdinand sa nu semneze tratatul de pace impus
Austriei si Germaniei -, cat si de o serie de aventuri galante. Ii
placeau barbatii frumosi, cu atat mai mult daca purtau uniforma, iar,
conform unor marturii ale vremii, nu l-ar fi iubit prea mult pe
Regele Ferdinand. Circulau zvonuri ca principesa Ileana nu l-ar fi
avut tata pe Ferdinand, ci pe printul Barbu Stirbey, in timp ce fiica
cea mare, Maria, ar fi rodul unei aventuri cu un tanar
locotenent. "In timpul, Primul Razboi Mondial, l-a cunoscut pe Joe
Boyle, un aventurier canadian, fost proprietar de mine de aur in
Klondike, angajat ca ofiter in armata britanica", ne povesteste
Gabriel Badea-Paun. Insa, detaliaza acesta, "relatia lor, considerata
de multi o pasiune sentimentala, preluandu-se astfel anumite barfe
consemnate de Argetoianu in Memoriile sale, a fost mai curand o
relatie de incredere reciproca, intr-un moment in care suverana se
gasea parasita de aproape toata lumea".

Corespondenta purtata de Regina Maria cu Joe Boyle se pastreaza la
Arhivele Statului din Bucuresti. In 1998, Gilles Duguay, care a fost
ambasador al Canadei la Bucuresti, a organizat, impreuna cu Gabriel
Badea-Paun, o expozitie dedicata relatiei celor doi, expozitie
deschisa la Muzeul National de Arta al Romaniei.

http://www.averea.ro/display.php?data=2005-08-29&id=6674

MARYHILL - MUZEUL DE ARTA DE PE RIUL COLUMBIA

Acolo, in vest-nordul Statelor Unite , unde Riul Columbia desparte Statul Oregon de Statul Washington, unde indigenii acestor pamanturi spuneau ca se intilneste stralucirea dogoritoare a soarelui de desert cu ploile binefacatoare venite de pe occean, pe malul drept al riului, inalt si abrupt, se afla Museul de Arta “Maryhill” ce este implinirea visului a patru prieteni. Un american intreprinzator si norocos, a unei dansatoare ce a impresionat America si Franta, a Reginei Maria a Romaniei si al unei pasionate colectoare si pastratoare de arta, Alma de Bretteville Spreckeles.

Americanul, Sam Hill, s-a nascut in 1857 in Nord Carolina intr-o familie de “quaker’( “quaker” este porecla nefavorabila, peiorativa data celor ce fac parte din Societatea Prietenilor !) Robust, inzestrat, harnic a muncit in compania de cai ferate “Great Norhern” a unchiului sau. Intreprinzator si inovator a devenit un expert in constructii rutiere si feroviare de pe urma carora a prosperat si a devenit un bogat om de

afaceri. A calatorit mult si fiind o fire foarte placuta si-a facut multi prieteni adevarati.

In 1907, a cumpart pe malul drept al Riului Columbia, deci in Statul Washington 7.000 de acrii ( un acru aproximativ egal cu o jumatate de hectar) pe care a vrut sa stabileasca o comunitate agricola formata din membrii Societatii Prietenilor (Societate ce este o “subincringatura” a crestinilor reformatori, in care toti membrii sunt egali, egali fara structura ierarhica. A aparut in Anglia in mijlocul secolului al XVII-lea si au fost porecliti “quakers”) Dupa un timp, Sam si-a schimbat planurile, a inceput constructia unui “ranch house” pentru familia sa. Cum sotia sa se numea Mary, iar proprietatea se afla pe un “hill”(deal) a numit atit “ranch”- ul cit si “mansion”-ul Maryhill.

“Mansion”-ul sau casa mare cit un palat, pe trei nivele, are la capetele ei, de o parte si alta rampe de automobil, simetrice, ce urca pina la etaj unde sunt intrarile

principale, ceea ce ii da cladirii un aspect unic, curios pentru ca, de obicei, intarile la asemenea cladiri impunatoare se fac la fatada nu pe laterale !! Proiectul acesta original, absolut americana, a fost executat de niste arhitecti adusi speciali din Washington D.C.

Inainte de-a fi terminata, Sam Hill s-a rasgindit din nou, a renuntat sa o foloseasca de locuinta familiara si s-a gindit sa o doneze unor scopuri publice. Cum americanii traiau, clocotitor, perioada etalarii lor si prin cultura, s-a nascut ideea unui muzeu . Ideea se pare ca a fost a prietenei sale Loie Fuller, o apreciata dansatoare americana, ce a devenit faimoasa la Paris prin frumusete si talent, prin originalitatea costumatiei si a luminilor de scena, o inovatie la sfirsitul secolului XIX-lea. Si-a cistigat o aureola de diva si un loc in inalta societatea artistica parisiana, devenint o apropiata a scluptorului Auguste Rodin.

In cercul prietenilor lui Sam Hill a fost si Regina Maria a Romaniei, nepoata reginei Victoria a Angliei si a tarului Alexandru al II-lea. In 1926 cind a facut fastuosul sau turneu in Statele Unite si Canada l-a vizitat si pe Sam Hill la Maryhill, unde la cererea acestuia a adus obiecte personale si de arta pentru viitorul museu.

Pe neasteptate, Sam Hill moare in 1931 si muzeul inca nu era realizat.

Alma de Bretteville Spreckels, sotia unui magnat al zaharului american, prietena devotata a lui Sam Hill si a Reginei Maria a dus la indeplinire realizarea museului de la Maryhill, dupa moartea neasteptata a lui Sam Hill in 1931. Muzeul pastreaza obiecte de arta si personale ale Familiei Hill, a Reginei Maria, a dansatoarei Loie Fuller, care a donat toate lucrarile de arta primite cadou din partea lui Auguste Rodin, la care se aduga si donatile de arta ale Familiei Bretteville - Spreckels.

Despre Museul de Arta din Maryhill, Statul Washington, de pe malul Riului Colorado am aflat primadata in 1988, cind Florin s-a intors de la Congresul ARA din Portland - Oregon, unde a prezentat eseul “Constitutia de la 29 Februarie” Cu aceasta ocazie, organizatatorii Congresului ARA au aranjat si o excursie la acest muzeu. Florin ne-a povestit cu insufletire si amanunte despre cele vazute si aflate despre Regina Maria pe aceste meleaguri, atit de indepartate de Tara Noastra, stimulindu-ne curiositatea.

Prima data am fost in Iunie 1989. Atunci am facut un tur canadian si american din preeria manitobana pina in frumoasa British Columbie, trecind peste Muntii Stincosi. La Pacific am luat ferry boat-ul si am trecut pe Insula Vancouver iar de acolo, in Statele Unite in Olimpic Park . Am coborit spre sud pe “interstate nr.5” la Portland in Oregon,de unde am luat-o pe “interstate nr 84”, ce serpuieste de-a lungul riului Colorado, pina la Meryhill. Era foarte cald si uscat, semn ca ploile oceanului nu au mai ajuns de mult in acest peisaj deluros si arid.

Vizitarea museului ne-a stirnit emotii si interes de neuitat.

Pentru cei educati sub dictatura comunista,cum am fost si noi,istoriile URSS-ului si ale comunismului au fost obligatorii ani si ani de zile, obositoare, infuzindu-ne in doze masive indoctrinarea cu tot ce este strain, in timp ce istoria Luptatorilor si Fauritorilor Romaniei Intregite era simplificata si falsificata !! Asa ca, la Meryhill, dintr-o data ne-am pomenit intr-un mic spatiu de istorie romaneasca, in care se afla o frumoasa colectie de obiecte personale ale Reginei Maria, printre care si o copie a coroanei purtata la Alba-Iulia, tablouri de familie, incepind cu cele ale bunicilor pina la cele ale urmasilor. Exponatele frumos aranjate la nivelul principal al muzeului, bogata colectie de obiecte si documente romanesti ne-au reverberat sentimentimentele ca apartinem, totusi, unei obirsii vechi, dacica ca spatiu si neo-latina ca vorbire si gindire, unei natiuni care dupa aproape doua mii de ani, din nou s-a intregit in vechiul ei spatiu. Iar Regina Maria, desi cu radacini asa de indepartate de poporul nostru, s-a daruit intregirii noastre romanesti alaturi de generatile romanesti ale acelor vremuri. Ce pline de personalitate si mindrie nationala au fost au fost acele generatii ce s-au jerfit pentru Intregiea Romaniei, si ce oprimate si degradate au ajuns urmasile lor sub dictatura zonelor de influenta straine daca nu-si cunosc trecutul si indatoririle nationale, daca isi ignoram sau negam identitatea. Savirsind acest sacrilegiu sunt/suntem, indirect, niste tradatori !!

Trebuie sa traim in strainatate ca sa aflam si sa invatam cine am fost/suntem ?!?

Am gasit la “ghif shop-ul” muzeului volumul “THE LAST ROMANTIC” - THE LIFE OF THE LEGENDARY MARIE, QUEEN OF ROUMANIA, THE MOST FAMOUS BEAUTY, HEROINE AND ROYAL CELEBRITY OF HER

TIME de HANNAH PAKULA aparut intr-o editura new-yorkeza in 1984. Este un volum de 500 de pagini, pe care nu l-am lasat din mina pina ce nu l-am citit, pot spune ca l-am studiat pentru ca merita. Este foarte bine scris si din punct de vedere literar si istoric. Desi documentat total, lectura nu are rigiditatea manualelor de istorie ci de roman de familie. Autoarea este o intelectuala evreica plecat din Romania, dupa instalarea dictaturii comuniste, si stabilita in Statele Unite, care nu a binevoit sa-mi raspunda la scrisoarea prin care o felicitam si ii ceream permisunea unei largi recenzi cu citate. Pacat, as fi dorit, ca si alti multi romani sa afle despre cartea ei, in care descrie cu insufletire si amanunte despre vizita Reginei Maria la Meryhill in Noembrie 1926. Despre surprinderile ei in fata peisajului arid, in fata “mansion-ului“,despre emotiile ei, despre “speech”-ul ei atit de apreciat de cei doua mii de invitatii a lui Sam Hill ... si multe, multe altele. Poate dupa Decembrie 1989, autoarea volumului sa fi permis publicarea acestei biografii romantate a Reginei Maria si in Romania. Merita sa fie publicata si citita, completeaza fresca din vremurilor cu regi si regine in Romania. Buna si pentru cei ce vor sa readuca monarhia in Romania, ar afla parerile Reginei Maria despre nepotelul ei Mihaita (“The Baby King”)

A doua vizita la Muzeul de Arta de la Meryhill am facut-o in August 1994. Ne intorceam din California si am oprit citeva ore la muzeu, sa i-l aratam si invitatei noastre din Romania, colega si prietana noastra Violeta.

Intre timp s-au schimbat multe in muzeu; lucrarile lui Auguste Rodin si galeria dansatoarei Loie Fuller au fost mutate de la “upper level” la “lower level” unde arata mai mult ca ingramadite decit ca exponate ce au nevoie de spatiu pentru a se reliefa. Exponatele Reginei Maria isi pastrau acelasi spatiu la “entry level” unde se afla si “Sam Hill History Room” dar nu am mai gasit pliante sau carti despre trecerea ei pe aici. Am avut o stringere de inima la gindul ca, in viitorii ani, noua conducere a muzeului, care face tot mai mult loc artei americane in muzeu, o va cobori linga Auguste Rodin si Loie Fuller, mai ales ca Ambasada Romaniei din Statele Unite, incontinuare, nu-si va arata nici-un interes fata de memoria Reginei Maria in acest muzeu, desi reprezinta Romania.

Cind am parasit parcul acestui muzeu cu amintiri romanesti, unde paunii, pasarile favorite ale Reginei Maria, se plimbau majestos, am avut un sentiment trist de despartire definitiva de aceste locuri, unde Sam Hill a inaltat , din beton, si o replica al anticului STONEHENGE din Anglia, ca un memorial al soldatilor americani cazuti in Primul Razboi Mondial in Europa. Cinste acestui OM ce si-a respectat cu daruire semenii.



Corneliu Florea - Winnipeg, Canada

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/cultura/Maryhill%20de%20CF.htm

CONFESIUNEA DE TAINĂ A REGINEI MARIA

Cine a parcurs jurnalul reginei Maria din anii 1916-1921 îl va citi, negresit, si în continuare, întrucît epoca la care se refera este una captivanta, cu o evolutie stimulativa si cu personaje pe ma sura unor vremuri irepe tabile. În cazul cercetatorilor ale caror preferinte sînt determinate si de consideratii stiintifice, notele unui personaj atît de ilustru si en vogue chiar si azi se constituie într-o pretioasa sursa documentara, dar si într-o scriere memorialistica distincta, care va fi judecata dintr-o perspectiva proprie acestui gen de literatura. Dupa un exercitiu zilnic, ce dura de peste cinci ani, notatiile jurnaliere ale Reginei Maria au dobîndit o identitate anume, a carei amprenta consista în originalitatea faptului consemnat si nu numaidecît într-o tehnica diaristica aparte. Cu toate acestea, o asemenea poveste, care e o virtuala saga personalizata, trezeste interesul cititorului de azi, în primul rînd datorita celebritatii autorului, dar si a reprezentativitatii interstitiului avut în vedere. Tomul aparut anul acesta – Însemnari zilnice (1 ianuarie-31 decembrie 1922 ), volumul IV, traducere de Sanda-Ileana Racoviceanu, îngrijire de editie, introducere si note de Vasile Arimia, Bucuresti, Editura Albatros, 2005, 440 p. – nu se diferentiaza prin ceva special de celelalte, în afara faptului ca subiectul consemnarilor este circumscris altui antract temporal.

Anul 1922, care, aparent, nu se deosebea de cei care au urmat imediat dupa 1918, a fost, totusi, unul cu o semnificatie aparte pentru români. Trecusera trei ani de la încheierea razboiului, timp în care s-au încercat cîteva experiente guvernamentale reclamate de spiritul înnoitor al epocii. Astfel, un transilvanean a ajuns prim-ministru, dupa ce se constituise primul parlament ales de toti românii, în baza sufragiului universal. Formatiunile politice noi, care rezultasera, îndeosebi, în urma regruparii vechilor rezerve partidiste au fost, în cea mai mare parte, verificate în confruntarile electorale din 1919 si 1920. Popularitatea lui Al. Averescu si veleitatile afisate de gruparea sa politica si-au etalat competentele, într-un cabinet experimental încheiat lamentabil. Conservatorii ajunsesera a se compromite definitiv, iar provizoratul guvernamental condus de Take Ionescu fusese gîndit ca un preambul al reîntoarcerii liberalilor la putere. Dupa anii razboiului si cei care au urmat, ca un timp al reînnodarii cu normalul, timp care nu a fost unul lesnicios pentru liberali, I.I.C. Bratianu a revenit în ipostaza de premier si nu or i cum, ci recunoscut – manifestat sau voalat – ca solutia cea mai viabila , si nu numaidecît de moment, a redresarii politice a României. Modernizarile promise, încercate si principia l acceptate au ajuns, treptat, abandonate, întrucît nimeni nu a avut curajul de a propune si aplica un proiect politic capabil sa rupa cu trecutul unanim acuzat al vietii politice românesti antebelice. În anul 1922 s-a încheiat durata temporala necesara mimarii unei tranzitii aparent inevitabila, determinata de faptul ca România nu mai era tara din 1914. Regina Maria împlinea 47 de ani si ajunsese „soacra Balcanilor”, circumstanta care nu era lipsita de o semnificatie anume pentru România. În octombrie 1922, s-a consumat actul încoronarii Regelui Ferdinand si a Reginei Maria, ca suverani ai României noi, nu întîmplator dupa revenirea liberalilor la conducerea tarii. Mai înainte, adica în iunie 1922, au murit, surprinzator, Duiliu Zamfirescu si Take Ionescu, doua importante personalitati ale momentului. 1922 a reprezentat, pentru România acelei vremi, un an al racordarii la o anumita traditie, prin care se eluda însa schimbarea atît de asteptata si mereu promisa.

Cine va citi jurnalul Reginei Maria nu va sesiza toate aceste tribulatii, întrucît ele erau greu de singularizat pentru cineva care urmarea, dintr-o perspectiva diurna, complicatul curs al vietii interne, cu atît mai mult cu cît suverana si-a recunoscut dintotdeauna inaderenta fata de subterfugiile politice ale vremii. Timpul creionat în notele ei este unul personal, în cel mai înalt grad, în care nu trebuie sa cautam, îndata , ceea ce a retinut memoria colectiva a epocii. La 28 ianuarie 1922, Regina consemna în jurnalul ei: „trebuie sa scriu pentru ca nu am liniste; […] întotdeauna scriu ceva. Nu cred ca as putea sta multe zile fara sa scriu”. Jurnalul era, pentru ea, un privilegiu cu efect terapeutic, la care putea apela oricînd, fara restrictii si eventuale consecinte dezagreabile. Ca si în anii anteriori, ea continua sa citeasca celor apropiati pagini din însemnarile de altadata, ca un remember ori un instinctiv divertisment. Si în 1922, s-a întors si reîntors la jurnalul ei, cu exceptia unui antract neplacut, determinat de un mic accident, cînd nu a putut scrie. Dimensiunile notatiilor sînt aceleasi, oscilînd între cîteva rînduri si cîteva pagini, iar subiectele lor sînt, neîncetat, fapte si întîmplari zilnice, arareori însotite si de consideratii cu intentii analitice ori concluzive. Eventualele ei cugetari au în vedere sugestii practice, întrucît ocazional numai se abandona ostenelii de a medita în jurul unei întrebari anume.

O tema predilecta a acestor însemnari zilnice a constituit-o vremea. De cele mai multe ori , notele începeau cu o referire la aceasta componenta esentiala a fiecarei zile. Iubea vremea frumoasa si depindea, în masura hotarîtoare uneori, de aspectul zilei, recunoscînd, bunaoara, ca „am urît iarna, întotdeauna”, pentru ca , nu mult timp dupa aceea, la 13 februarie 1922, sa-si încheie însemnarile cu sublinierea ca „de ieri avem soare, cu toate ca noptile sînt extrem de reci”. Cîteva zile mai tîrziu, constata ca „am avut doua zile soare, dupa care s-a simtit, în aer, primavara”, recunoscînd ca „mi-e dor sa vad iarba sau cel putin pamîntul negru”. În ziua de început a primaverii, se bucura ca un copil: „vreme dumnezeiasca”, „splendida vreme de primavara. Toti ghioceii au rasarit”, „vremea continua sa fie frumoasa la superlativ. Ma bucur din toate puterile”. La 28 aprilie, marturisea ca „florile în mase colorate ma misca întotdeauna în mod special, un fel de satisfactie puternica si infinita îmi umple tot sufletul. Frumusetea aceasta pare a fi un adevarat dar de la Dumnezeu”. Peste doua luni, adica la 22 iunie, scria : „în sfîrsit, cea mai extraordinara zi senina cu cer albastru, fara nici o amenintare de ploaie”. Mai înainte, la 17 martie, consemnase ca „am avut un superb asfintit dar, cînd eram în drum spre casa, o furtuna brusca s-a stîrnit”. Ajunsa la Cheia, la 29 august, nota c a „a plouat tare, dupa care s-a luminat, din nou, asa încît noi am avut una (sic!) din cele mai extraordinare apusuri de soare pe care le-am vazut în viata mea. O vapaie fantastica, uluitoare, de un rosu intens, un adevarat Gotterd ä mmerung a explodat deasupra noastra cînd am ajuns în vîrf si a început sa apuna în cealalta parte. A fost atît de puternic, încît muntele de jos, violet-albastru-închis parea ca este incandescent, ca si cum vîrfurile lui ardeau. A fost una din imaginile frumusetii care-ti ramîne toata viata”. La începutul lui noiembrie, cînd florile disparusera, iar cerul era în permanenta închis, ea descoperea frumosul în ceea ce ofera de obicei sfîrsitul toamnei. „Afara zapada cadea neîncetat si luna, desi nu se vedea, facea sa fie o noapte alba de basm – extrem de poetica si misterioasa”. Cu o zi înainte de solstitiul de iarna, dupa ce trecuse pe la mormîntul ultimului ei fiu, remarca: „A fost o zi ca de primavara, ceea ce m-a facut sa ma simt ca un copil”. Capacitatea ei de descoperi frumosul si de a se bucura de el era de-a dreptul impresionanta. „Frumosul din fiecare forma – remarca ea – este pentru mine o placere «fizica» si, în acelasi timp, îmi umple sufletul cu o satisfactie pe care o egaleaza doar muzica perfecta care vibreaza în mine”. De altfel, lecturile, muzica, echitatia, plimbarile, taifasurile, calatoriile, serile petrecute în familie etc. completau ceea ce înfrumuseta cele mai multe dintre zilele ei. Însemnarile zilnice sînt mereu agrementate cu detalii care le confera o culoare si o lumina personale, dar si o caldura inefabila, degajata de generozitatea si rafinamentul unui suflet sensibil.

Citea, cu pasiune si interes explicabil, biografii istorice, carti de politologie si sociologie, precum si lucrari dedicate special Rusiei, de care se simtea legata prin descendenta mamei ei. La 5 februarie se confesam, aratînd ca primise „un întreg «Mémoire» de la Fridtjof Nansen, referitor la activitatea lui din Rusia, printre flamînzii de pe Volga. Din pacate, preciza ea, compasiunea mea pentru milioanele de oameni care mor de inanitie vine în conflict cu oroarea puternica fata de ideea de a ajuta acel guvern odios, al lui Lenin-Trotki, si de a remedia ceva din prapadul facut de ei. Daca îi ajuti sa-si hraneasca populatia înfometata, îi ajuti sa-si continue teoriile lor abominabile, asa ca sînt sfîsiata între doua sentimente. Lenin nu va face, remarca ea mai departe, decît sa profite de orice ajutor pe care noi, tarile ordinii, îl dam si va profita ca sa continue raspîndirea principiilor sale putrede în toata lumea, ceea ce poate într-o zi sa distruga întreaga civilizatie”. Iata ca atunci cînd cele mai multe personalitati politice ale vremii nu întelesesera înca ce se întîmpla în Rusia si ce pericol reprezenta comunismul pentru lumea civilizata, Regina Maria sesizase întocmai esenta regimului instaurat la Moscova, demascînd pericolul care ameninta Europa si nu numai. În ziua urmatoare, revenea asupra aceluiasi subiect, explicînd ca noii conducatori ai Rusiei „i-au exterminat pe toti membrii familiei mamei sale, care le-au cazut în mîna”, si ca ei „otravesc fiecare colt din lume, asa ca ajutînd regimul lor punem probabil bazele distrugerii propriilor noastre tari”. Revenind asupra aceluiasi subiect, Regina se întreba, la 17 martie 1922, „cum pot natiunile civiliza t e sa stabileasca relatii cu acei ucigasi, ce fel de garantii vor putea da acei tirani sîngerosi, si cum poate restul Europei sa stea linistit cînd imensa Rusie este într-o stare de descompunere, cînd acel spatiu glorios este distrus”. Doar patru zile mai tîrziu, impresionata de o carte despre Rusia, se întreba „daca este posibil si daca un asemenea lucru înspaimîntator s-ar putea raspîndi si în partea noastra de lume – monstruos!”. Îngrijorarea ei era provocata, desigur, de o simpla discutie ori de o susceptibilitate conjuncturala, dar, indiferent de aceste circumstante , un asemenea avertisment ne releva un potential premonitoriu deosebit, peste care nu putem trece fara a-l evidentia.

Concomitent cu aceasta luare-aminte, întru totul explicabila si justificata, Regina revenea înca o data la un ve chi gînd al ei, acela de a vizita America. O parte a zilei de 1 martie 1922, de pilda, a consumat-o „facînd planuri pentru vizita mea în America”. În ziua urmatoare, a reluat subiectul, incitata de Lode Fuller, a carei „energie înflacarata se concentreaza asupra calatoriei mele în America si în a face din vizita mea acolo un succes unic, rasunator, uimitor”.

Ca si în notatiile anterioare, nu lipsesc nici de aceasta data unele observatii succinte privitoare la derularea realitatilor politice românesti ale acelor vremuri. Regina nu se lansa în enuntarea unor preziceri imprudente si nici nu încerca sa dezvaluie dedesubturile scenariilor posibile, nu pentru ca nu era la curent cu ele sau nu le întelegea semnificatia, ci, pur si simplu, pentru ca nu o tentau , lip sindu-i motivatia implicarii. Si nu numai într-un asemenea caz. Framîntarile din acest domeniu, foarte ademenitoare pentru un spirit competitiv ca al ei, o lasau totusi indiferenta. Cîteodata, însa, cînd rostul unei zile era unul eminamente politic, atunci se lasa furata de un astfel de subiect. Esecul scenariului guvernamental care l-a avut în vedere pe Take Ionescu , de pilda, un paleativ notoriu, l-a amintit în trecere, acceptînd ca I.I.C. Bratianu „este singurul om cu adevarat puternic pe care îl avem, dar nu este popular”. Facînd aceasta remarca, ea va adauga însa ca liderul liberal „stie ca eu contez atît de mult si ca noi trebuie sa lucram mîna în mîna, si o vom face. Si-a dat si el seama bine ca tronul este înca un factor puternic în România”. În unele momente, parea a fi interesata, printre altele, de nereusita apropierii transilvanenilor de Bucuresti, care nu se va realiza niciodata, întrucît capitala nu putea concepe sa împarta cu cineva ori sa cedeze eventualele prioritati din sfera puterii, iar oponentii ei ardeleni, avizi în permanenta de mariri politice, ajunsesera a se crede ca erau singurii îndreptatiti sa conduca destinele tarii. „Exista, fireste, nemultumire în rîndul transilvanenilor si al regatenilor, nota Regina la 19 februarie 1922, nu se amesteca unii cu altii si se privesc cu neîncredere. Transilvanenilor nu le place vreun amestec, orice lucru ce ar putea fi socotit ca o patronare din partea noastra”. Va reveni asupra „cazului”, la 27 martie, într-o discutie cu cineva care o informa „despre ardelenii care se comporta prosteste, opunîndu-se cu înversunare acestui guvern si dorind putere separata, conducere separata, drepturi separate. Este o problema spinoasa, dar Bratianu pare încrezator ca, în cele din urma, cînd ei vor vedea ca sînt neputinciosi, vor renunta”. Recunoscînd ca „nici unul din oamenii nostri politici nu s-au comportat r la hauteur de la situation , ea adauga ca ardelenii „au fost […] lipsiti de real patriotism, incapabili de eforturi deosebite ca sa construiasca ceva. Este trist si deceptionant”. Gîndul acesta o va obseda mereu. La 1 august, aflîndu-se la Sovata, se arata foarte deceptionata de „obs truc tiile” ardelenilor, care „se considera superiori politicienilor români, mai ales în privinta moralitatii si a obiceiurilor, dar, din pacate, n-au demonstrat-o […] Sper sa fiu o legatura de împaciuire si fiind hors la lutte sînt gata sa ajut, sa întind o mîna, dar nu am mare încredere în buna lor credinta, pentru ca sînt vanitosi, plini de ideea falsa a propriei lor importante”. Marea ei nemultumire nu a fost determinata de chestiuni de persoane sau de partide politice, cu interese de moment ori de grup, ci de grija suprema ca „România Mare trebuie sa devina o singura tara”.

Din însemnarile facute în cursul anului 1922, nu lipsesc, bineînteles, creionarile unor personalitati politice ale vremii, ca I.I.C. Bratianu, Al. Averescu, N. Iorga, C. Argetoianu, I.G. Duca, N. Titulescu, Barbu Stirbey sau Duiliu Zamfirescu.

Atenta cu ceea ce se întîmpla în jurul ei si constienta de înalta responsabilitate pe care i-o conferea demnitatea de suverana a României, Regina era mîndra si de ipostaza ei de „Mama a Balcanilor”, cum se pretindea a fi. Era foarte atenta cu tot ceea ce tinea de propria-i personalitate, acordînd o deosebita atentie demnitatii de suverana a României. „Oamenii cred în mine si-si pun în mine sperantele, recunostea ea, iar eu nu trebuie sa pierd acest credit, ci sa fac ceva ca sa vindec ranile. Fara îndoiala însa este foarte greu într-o tara în care pasiunile politice sînt atît de violente”. Discutînd, la 11 februarie 1922, cu Emil Panaitescu, pe care îl aprecia cu sinceritate, ea îi atragea atentia ca atunci „cînd vorbeste cu mine nu trebuie sa uite ca eu sînt mîndra ca sînt regina si ca nu am nici cea mai mica intentie sa- mi r eneg casta, indiferent ce timpuri traim, ca sînt tot atît de mîndra ca ma trag din cel mai pur sînge albastru”. În alta zi, fiind la Sovata si mergînd în piata ca sa cumpere oale, consemna, nu ca pentru un episod inertial, ca „taranii au fost bucurosi, ei s-au adunat în jurul meu, sarutîndu-mi mîinile si picioarele”!

Cum era si firesc, Regina Maria nu a ajuns niciodata sa uite unde se nascuse si nici nu-i era indiferent ceea ce se întîmpla în Anglia. În multe dintre notatiile ei transpare, printre rînduri, acest gînd, care, cîteodata, este chiar marturisit. La 18 noiembrie 1922, de pilda, se arata interesata de rezultatul alegerilor parlamentare din tara ei de nastere. Patru zile dupa aceea, recunostea ca a stat în casa, „citind toate decuparile din ziarele englezesti, referitoare la încoronarea noastra”, moment detaliat în însemnarile ei. Oricine va parcurge aceste confesiuni jurnaliere nu-si va putea reprima dorinta sincera si întru totul explicabila de a afla la ce nivel se românizase Regina Maria si ce însemna, dincolo de declaratiile ei publice, aceasta tara pentru o fiica ilustra a batrînului Albion. Parca propunîndu-si a raspunde eventualelor întrebari din aceasta sfera atît de delicata, nota, la 12 aprilie 1922, dupa o sedere la Atena, ca „mi-e dor de casa, totul pare a ma chema acolo”. Urmarita de acelasi gînd, revenea asupra lui cinci zile mai tîrziu, cînd consemna ca „în «Tara mea» a plouat bine si, desi a fost rece, nu a fost foarte frig. […] Cu adevarat si absolut sincer, îmi este dor de acasa”. Reîntoarsa în tara, nota, bucuroasa, ca „m-am desteptat în «Tara mea». […] Parea foarte ciudat sa fiu din nou acasa”. De ce, oare, i se parea ciudat sa revina în „ Tara mea ”, subliniere facuta întotdeauna în limba româna si între ghilimele? Sinceritatile acestea, repetate cu insistenta, la un moment dat, nu erau adresate unui interlocutor virtual sau unui personaj imaginar care, probabil, va citi cîndva aceste însemnari. Asemenea sublinieri, cu tenta revelatorie, si le adresa siesi, încercînd sa afle daca erau sau nu adevarate. Ar fi vrut, bineînteles, ca asemenea simtaminte sa plece din inima, ca niste trairi firesti. Facea chiar eforturi pentru a fi asa. Stia ca ar fi fost bine pentru ea si, deopotriva, pentru tara a carei regina era, ca România sa fi simbolizat, într-adevar, „ Tara mea ”. Presata, neîndoielnic, de aceasta nevoie irepresibila de a elucida natura si limitele legaturii sale spirituale cu România si românii, Regina Maria a ramas acelasi judecator sincer si fidcle r soi-meme , chiar daca în joc era p er soana ei si onestitatea prerogativelor regale. Raspunsul la aceasta explorare introspectiva nu a întîrziat prea mult. La 28 decembrie 1922, Regina marturisea, surprinzator pentru aceia care se asteptau la niste consideratii legate de sfîrsitul anului, ca toti românii vor ceva de la ea, fara a întelege ca „eu traiesc pentru ei, le daruiesc timpul meu, energia, spiritul meu, sanatatea, linistea. Stiu ca în orice clipa – divaga ea dintr-o data –, daca lucrurile iau o alta întorsatura, probabil ca din placerea unei schimbari, a dorintei de a încerca o idee noua, un regim, un nou lider, e i toti îmi vor da cu piciorul, ma vor dezavua, ma vor uita, ma vor ostraciza si cine stie daca nu-mi vor taia capul, ca si cum nu m-ar fi iubit si n-ar fi avut niciodata încredere în mine”. Ajunsa mai mult decît circumspecta, chiar malitioasa si rechizitoriala, ea recunostea ca „nu mai sînt la fel de sigura ca înainte, cînd eram mult mai putin iubita, ca-mi voi petrece printre ei sfîrsitul zilelor”. Aparent contrariata de o asemenea supozitie, nejustificata de o motivatie stiuta, cu atît mai mult cu cît ea era prima raspunzatoare de natura relatiei sale cu locuitorii tarii a carei regina devenise, îsi repeta ca „trebuie, totusi, sa nu las ca aceasta idee sa ocupe prea mult loc în gîndurile mele […], pentru ca mi-ar lua atît puterea, cît si entuziasmul pentru munca si pentru dragostea înflacarata pentru ceea ce consider a fi cariera mea”. „Eu sînt, îsi continua ea dezvaluirile, structural optimista si curajoasa, cred în steaua mea, dar am devenit suspicioasa cu privire la vremurile pe care le traim, la fortele rele, distructive care s-au declansat în omenire. […] Daca în prezent poporul meu mi-ar spune sa nu ma tem deloc pentru viitor sau pentru batrînete pentru ca sînt a lor, nu pot sti niciodata, ar fi pentru mine vorbe în vînt pe care nu ma pot bizui”! Se îndoia, apoi, ca, în viitor, „copiii mei si copiii copiilor mei mi-ar continua munca si ar domni peste tara pentru care noi am muncit ca sclavii”. Constienta de gravitatea unor asemenea recriminatii, adauga numaidecît ca „tot ce spun suna nespus de greu pentru mine – dar, desi sînt una din cele mai generoase, cele mai curajoase naturi existente, credeti ca sufletul meu nu are cîte o cicatrice lasata de vorbele sau gîndurile lipsite de afectiune, de recunostinta ale fiecaruia? Ma doare sufletul de cuvintele ce mi s-au spus si mi se spun în permanenta si mîndria mea a suferit atît de amarnic încît este bine ca vocea mea sa nu se ridice niciodata în public sau sa fie, desigur, o voce a adevarului, aproape groaznic. […] Aceasta este o teribila confesiune . Ma întreb ce m-a determinat astazi sa o fac, ce gînduri au dus la ea, într-un timp cînd simt în mod deosebit ca dragostea poporului meu se înalta spre mine într-un val de încredere, speranta si dragoste. Fiecare fiinta are însa ascunsa în strafundurile sale durerea. Si eu o am pe a mea”.

Aceste reflectii, imprevizibile, dar întru totul elocvente, vor ramîne, probabil, pentru totdeauna, niste simple asertiuni, carora li se va putea, fireste, raspunde cîndva, dar orice replica nu va fi decît o riposta mult prea tîrzie si deci superflua. Totusi, trebuie sa marturisim ca nimic nu ne-ar fi descumpanit mai mult, citind jurnalul Reginei Maria, ca aceste verdicte atît de grave, care sînt evidente acuzatii, cu accente vindicative incontestabile, aruncate într-un moment care nu justifica un asemenea comportament. În anii Primului Razboi Mondial, au existat, bineînteles, împrejurari care ar fi îndreptatit atare temeri. Dar în 1922, situatia politica din România excludea, în principiu, eventualele ipote ze de acest gen. Ele au devenit de actualitate dupa 1945, cînd România a fost ocupata de Rusia, fiind astfel obligata sa puna în practica deciziile adoptate la Moscova. Mai mult ca sigur ca surescitarea Reginei Maria a fost determinata de amintirea dramei familiei imperiale ruse. Dar o asemenea defulare resentimentara a fost, pesemne, consecinta imediata a unei depresi i ocazionale, care nu o caracteriza pe suverana României anului 1922.

Daca am accepta, fara rezervele cuvenite, o notatie ca aceea retinuta într-o zi cînd Regina nu si-a putut domina o stare demoralizanta si am considera-o drept grila potrivita pentru a citi si judeca însemnarile ei zilnice, am ajunge, inevitabil, la interpretari inadecvate si, evident, la rastalmaciri concluzive surprinzatoare. Oricum, „teribila confesiune” a Reginei ramîne o destainuire „îngrozitoare”, ce atrage dupa sine întrebari jenante. Dar nu trebuie sa uitam ca, întotdeauna, valoarea exacta a vietii cuiva rezida, finalmente, în faptele aceluia pe care îl judecam si nu numaidecît în gîndurile transcrise de el într-un moment de durere marturisita.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/FLORESCUdec5.htm