Maria[Smiley][v=]

Smiley și-a mărit tariful în campania electorală

Regina Maria - ultima romantică

Maria, regina României: Tiranie suferită de nevoie, dar nu de plăcere...

Regina Maria: „A murit, efectiv, în braţele mele, am...


Regina Maria a României povesteşte emoţionant momentul morţii Regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, într-un nou volum din „Însemnările zilnice", apărut la Editura Polirom. Volumul este cel de-al IX-lea din colecţia Hors Collection a editurii şi cuprinde însemnările Reginei Maria de la 1 ianuarie până la 31 decembrie 1927, fiind tradus de Sanda Ileana Racoviceanu şi îngrijit de Olga-Silvia Turbatu.

Regina Maria a României (1975-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a fost soţia regelui Ferdinand şi mama regelui Carol al II-lea. A început să-şi scrie jurnalul în decembrie 1918 şi de atunci şi-a aşternut aproape zilnic pe hârtie memoriile, până în 1938, cu puţin timp înaintea morţii.

Citeşte fragmente din jurnalul Reginei Maria :

Marţi, miercuri, joi, vineri, 19, 20, 21, 22 iulie 1927 Sinaia, Cotroceni

S-a sfârşit totul! S-a dus! Sfârşitul, deşi eram pregătiţi, avertizaţi, s-a petrecut brusc, rapid, pe neaşteptate. Slavă Domnului că am fost acolo! Pentru aceasta voi fi întotdeauna profund recunoscătoare. A murit, efectiv, în braţele mele, am primit ultima lui privire, ultimele sale cuvinte, ultimul său suspin.

(...) A venit Mamulea, i-a luat pulsul, i-a făcut o injecţie, spunând că aceasta îl va linişti. A părut uşurat că i se face o injecţie şi a repetat cuvintele doctorului: cela calmera.
Părea să se mai calmeze, astfel încât infirmiera mi a spus să mă duc să mă întind puţin, câtă vreme el este liniştit. Însă aproape imediat după aceea a venit la mine, spunând că este agitat, speriat şi că întorcea capul încoace şi o cerea pe „Regina".

Am alergat înapoi la el. Se lupta încă să respire, dar eu şi infirmiera îl mai văzuserăm deseori în acest fel şi, cu toate că era vizibil mai neliniştit ca de obicei, n am crezut că sfârşitul este atât de aproape şi nici nu ne am gândit să chemăm pe cineva. Mai trecuserăm prin multe asemenea clipe împreună, încercând să l liniştim într un fel sau altul. „Sunt atât de obosit", a spus el.

Nu pot spune exact ce oră era. Deschiseserăm o fereastră în baie, sperând că aerul proaspăt al nopţii l ar putea ajuta. Ploua încontinuu, cu un fel de disperare, ceea ce se adăuga în mod straniu la „angoasa" mea.
„Soră, mâinile lui par atât de reci", am spus şi ea le a acoperit cu prosoape calde. A început să respire mai greu. Am simţit că mi dau lacrimile, era atât de chinuitor că nu l puteam ajuta în niciun fel...

În cele din urmă l-am luat în braţe, stând în picioare lângă patul său, cu capul lui pe umărul meu, ca să l pot ajuta. În acel moment a venit doctorul, chemat de infirmieră. S a uitat cu o privire ciudată la pacient şi apoi privirile ni s au întâlnit. I a făcut repede o injecţie, i a luat pulsul şi apoi, cu durere în voce, a spus: „Ça va très mal, votre Majesté". I am şoptit disperată infirmierei: „Cheamă copiii... şi Denize să aducă preotul". Ea a fugit din cameră ca o nebună, în timp ce eu am rămas cu sărmanul meu iubit în braţe, aplecându mă asupra lui, sărutându i fruntea, dar înţelegând, mai mult sau mai puţin, ca într un vis, un vis îngrozitor, ce se întâmpla...

Câteva horcăieli, care erau mai mult ca nişte oftaturi profunde, şi, cu ochii închişi, şi a dat ultima suflare...

Îi simţeam capul pe umăr, mâinile lui deja reci au devenit fără vlagă, faţa mică de tot... se sfârşise - nu mai era obosit, ci se odihnea...

Am rămas aşa, ţinându l în braţe, nu vedeam nimic altceva decât acea faţă mică şi palidă şi nu auzeam decât ploaia care curgea, curgea... şi se părea că brusc se aşternuse o tăcere adâncă, una îngrozitoare, dar în acelaşi timp liniştitoare - îngrozitoare pentru mine, dar liniştitoare pentru el. (...)

---

Regele Ferdinand a fost înmormântat la Curtea de Argeș, alături de unchiul său, Regele Carol I, și de Regina Elisabeta. Pe lespedea sa de mormânt sunt scrise următoarele cuvinte:

„Aici odihnește robul lui Dumnezeu Ferdinand I, Rege al României, născut la 24 august 1865, răposat la 20 iulie 1927 la castelul Pelișor. Luând cârma țării la 11 octombrie 1914, a tras sabia la 15 august 1916 pentru dezrobirea românilor de peste vechile hotare, înfăptuind întregirea neamului și încoronându-se la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia ca primul Rege al tuturor românilor.”

Regina Maria în plină glorie a încoronării de la Alba Iulia


Constantin Argetoianu scria că regina Maria s-a visat Împărăteasa tuturor Românilor – şi a reuşit să îşi atingă visul. În timpul Primului Război Mondial, când regele Ferdinand cocheta cu ideea cedării în faţa Germaniei, regina Maria a fost cea care a ţinut vie speranţa victoriei spunând că “Marea Britanie nu pierde războaiele”. După încheierea războiului, regina Maria a devenit un diplomat activ la Paris pentru a obţine recunoaşterea unirii Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei cu România. Toată viaţa ei a fost preocupată de propria imagine şi obişnuia să spună că “a dat României o faţă vie”. Într-adevăr, chipul Reginei Maria s-a confundat în epocă cu chipul României Mari. Imaginile de mai jos arată că regina Maria ştie să îşi poarte coroana de cinci kilograme de aur şi personifică România Mare mult mai bine decât orice alte imagini ale familiei regale.

Regina Maria: „eu de ţara asta nu mă despart!”


„N-am venit în România, ca, după 20 de ani, să renunţ la Coroana României. Nu mi-am sacrificat tinereţea şi nu m-am ostenit să dau ţării aceşti moştenitori de coroană ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil. Eu de ţara asta nu mă despart. Înţeleg aspiraţiunile ei şi le îmbrăţişez.

De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă principele Ferdinand renunţă la Coroană şi pleacă în Germania după unchiul său, eu divorţez şi stau aici.”

Din Jurnalul Reginei Maria: despre nunta de argint


Ajunul de Crǎciun românesc! Munca mea a fost obositoare, aranjând lucrurile şi încercând sǎ gǎsesc pentru fiecare ceva, şi în acelaşi timp îndrumând toate pregǎtirile şi primind audienţe interminabile. (…)

Iaşi, miercuri, 27. decembrie 1917/ 9. ianuarie 1918

Alte zile de sǎrbǎtoare! Ieri a fost aniversarea de nouǎsprezece ani al lui Mignon şi astǎzi e nunta noastrǎ de argint. Douǎzeci şi cinci de ani de cǎsnicie! Sincer şi adevǎrat, eu tot mǎ mai simt foarte tânǎra, mult mai tânǎrǎ decât îmi imaginam cǎ s-ar simţi cineva la nunta de argint. Nu arǎtǎm bǎtrâni deloc, Nado şi eu. Şi totuşi, drumul a fost lung şi multe sunt în urma noastrǎ, atât bucurie cât şi durere.

Cei care îşi amintesc de sosirea mea în România, îşi aduc aminte ce mare bucurie fusese pentru ţarǎ: “C’était un beau mariage, une princesse de grande maison.” [O cǎsǎtorie frumoasǎ, o prinţesǎ dintr-o mare casǎ regalǎ] (…) De asemenea eram tânǎrǎ şi sǎnǎtoasǎ şi erau speranţe legitime de copii. În asta nu am dezamǎgit poporul meu; la primul termen posibil le-am dǎruit moştenitorul pe care şi-l doreau. (…)

Recunosc cǎ la început am fost foarte amǎrâtǎ, teribil de singurǎ şi complet deziluzionatǎ. Doar încetul cu încetul am învǎţat sǎ accept atmosfera în care fusesem transplantatǎ. Dar de la început am iubit ţara şi ţǎranii ei simpli; deşi mai erau mulţi oameni şi multe lucruri care nu îmi plǎceau şi nu înţelegeam. (…)

Ei bine, toate acestea sunt ale trecutului; astǎzi Nando şi cu mine, mânǎ în mânǎ, ne destǎinuim reciproc în ceasul aceasta, cǎ în ciuda unor insuccese, sau ar trebui sǎ spui din cauza lor, am devenit prieteni de neclintit, ataşaţi ţǎrii noastre într-o mǎsurǎ care nu le este datǎ oricǎror suverani.

Suntem unul cu poporul nostru, şi în ciuda distanţǎrii momentane a unora, poporul nostru este cu noi. Acei puţini infideli de cealaltǎ parte nu conteazǎ: ei trebuie puşi la o parte cu acele realitǎţi dureroase, pe care în general le numim deziluzionǎri, şi de care ne izbim în viaţǎ!

Bineînţeles cǎ a fost o zi extraordinarǎ de felicitǎri, începând dis de dimineatǎ… »

The Story of My Life by Queen Marie of Romania [Povestea vieţii mele de Regina Maria a României], 3 volumes, London: Cassel & Company, 1934ff, vol. 3, page 311

Regina Maria a Romaniei s-a nascut in anul 1875 in Kent (Eastwel), intr-o casa mare de piatra cenusie, inconjurata de un imens si frumos parc englezesc. Regina scria in amintirile sale: "copilaria noastra a fost o copilarie fericita si fara griji, copilaria unor copii bogati si sanatosi, feriti de loviturile si asprele realitati ale vietii".

Intre libertate si datorie
Din pacate, copilaria a trecut iar adolescenta Maria a devenit la numai 17 ani, prin casatoria cu principele mostenitor Ferdinand al Romaniei, principesa mostenitoare a unei tari indepartate si necunoscute. in noua sa tara, tanara principesa s-a simtit de la inceput singura, fiind obligata sa lupte pentru a deveni ceea ce a devenit, o regina iubita de popor si care la randul sau s-a confundat cu poporul caruia i-a devenit regina.

Crescuta intr-o atmosfera de libertate aproape totala si ferita cu abilitate de implicatiile politice si dinastice ale rangului sau, tanara principesa era total nepregatita pentru rolul pe care i-l hotarasera monarhii si clasa conducatoare din Romania. Pentru regele Carol I, in conceptia caruia existenta se confunda cu ideea de datorie, atributiile unei tinere principese mostenitoare nu se puteau desfasura decat in cadrul domestic, sub zeloasa supraveghere a suveranului, iar unica ei menire era perpetuarea dinastiei. Orice alte activitati care depaseau cadrul rigid al protocolului mondenitatile, sportul, ba chiar o simpla plimbare, erau considerate frivolitati si prompt sanctionate. De aceea, mult mai tarziu, regina Maria avea sa scrie ca: "in toate fazele educatiei si a uceniciei mele pe calea vietii, am ramas o femeie tanara, sanatoasa si normala, care primea bucuria cand i se ivea in cale, dar totodata si multiplele datorii ce-i erau impuse".

Pictura o adevarata pasiune
O evadare de la tot ceea ce insemna datorie, pot fi considerate insa pasiunile si hobby-urile principesei si mai apoi reginei Maria. in ceea ce priveste pasiunile, trebuie spus ca acestea erau legate in primul rand de pictura si scris. Cum a inceput principesa si apoi viitoarea regina sa picteze si sa scrie?. Raspunsul il gasim in "Povestea vietii mele" unde regina rememora faptul ca, stand de vorba cu prietena sa Eliza Bratianu, aceasta a intrebat-o de ce nu face mai multe lucruri, la care regina i-a raspuns "pentru ca nu sunt desteapta". Replica Elizei Bratianu a fost: "n-ai dreptul sa spui asa ceva. Esti plina de desteptaciune, dar esti prea lenesa ca sa te slujesti de ea. Ia incearca si vei vedea cate lucruri vei putea face cand vei inceta de a fi lenesa".

Asadar, in urma acestei discutii, regina s-a gandit ca ar fi mai bine sa-si incerce agerimea mintii si s-a aplecat, mai intai, asupra domeniului spre care avea aptitudini _ pictura _ mai ales ca luase lectii de pictura cu Ruth Mercier profesoara soacrei sale, renumita pentru pictarea florilor.

De altfel, regina Maria isi amintea: "prinsesem bine mestesugul lui Mercier in intrebuintarea culorilor diluate intr-un belsug de apa, asa incat florile mele si dupa ce se uscau pastrau o adancime catifelata ce amintea natura si desfata ochii".

A inceput prin a impodobi carti cu miniaturi, ajungand sa picteze doua carti de mare insemnatate si cu o pricepere care devenise desavarsita. Prima carte a fost pictata pe hartie japoneza, pentru buna sa prietena Pauline Astor, ca dar de nunta, iar a doua carte a pictat-o pentru sotul sau regele Ferdinand: "E opera mea cea mai de seama scria regina si a fost planuita cu gandul sa las casei noastre ceva ce nu se putea instraina. Aceasta a doua carte a fost pictata pe pergament si incheiata cu acelasi dichis ca si cealalta, doar ca paginile aveau alta forma, cartea fiind mult mai groasa, iar florile nu erau toate de aceeasi culoare".

Aceasta a doua carte a fost expusa in cadrul mai multor expozitii si a obtinut doua medalii de aur: una la München inainte de razboi si o alta la Barcelona, in 1929.

De asemena, regina Maria a patronat societatea "Tinerimea Artisitica" alcatuita dintr-o noua generatie de pictori precum Stefan Luchian, Arthur Verona, Kimon Loghi, Jean Al. Steriadi, Alexandru Szathmary, Constantin Artachino, Fritz Storck si despre care spunea ca "era descatusata de principiile vechii scoli, fara a-si lua libertati peste masura".
Principesa si apoi regina Maria lua parte in calitate de invitat de onoare, la toate expozitiile pe care aceasta societate le organiza anual, uneori achizitionand si unele dintre tablourile expuse.

Esti nascuta sa scrii basme
In ceea ce priveste scrisul, regina Maria isi amintea: "chiar din copilarie eram inzestrata cu o vie imaginatie si imi placea sa spun povesti surorilor mele, iar mai tarziu copiilor mei. Frumosul juca un mare rol in toate. Frumusetea de orice fel ar fi fost ma atragea, atat de limpede vedeam tot ce povesteam incat faceam pe ascultatorii mei sa rataceasca prin locuri pustii, pe varfuri de munti, pe lungi tarmuri de mare sau prin locuri ingrozitoare, unde se intalneau cele patru vanturi. intr-o zi mi-a spus fetita mea Elisabeta mama, ar trebui sa scrii toate astea, ar fi pacat sa lasi sa se stearga tablouri atat de frumoase, ar trebui sa le pastrezi. Esti nascuta sa scrii basme".

Asadar, la inceput, regina Maria a scris basme si povesti pentru copii, care nu erau insa opere literare de mare valoare, dar trezeau viziuni de frumusete si uneori emotii. Printre povestirile mai cunoscute amintim "Patru anotimpuri din viata unui om", scrisa intre anii 1912-1913, "Visatorul de vise" scrisa in anul 1913 si dedicata fiicei sale principesa Ileana, "Ilderim" scrisa in anul 1915 si dedicata principelui Carol, "Hotii de lumina" scrisa tot in 1915 si dedicata regelui Ferdinand. O alta povestire cunoscuta "Crinul vietii", a fost prima povestire a reginei Maria care a vazut lumina tiparului. Editia englezeasca a cartii a fost tiparita la Bucuresti in 1912, iar in anul urmator, editura "Hodder & Stoughton" a publicat o editie la Londra8. in prefata acestei carti, regina Elisabeta scria: "o tanara mama, un artist adevarat, povestind o poveste este cea mai mare bucurie din lume", in timp ce autoarea insasi spunea despre aceasta carte: "am scris-o pentru copiii mei ca un prea plin de frumusete al inimii".

"Crinul vietii" a fost tradusa si in romaneste in anul 1913, de catre Elena Perticari Davila si a aparut la editura "Socec", fiind apoi transpusa si pe scena de catre dansatoarea americana Loďe Fuller, prietena a reginei Maria. Iata ce scria regina in 1919 in jurnalul sau referitor la acest lucru: "Am lucrat cu Loďe Fuller si am pus la punct detaliile pentru ŤCrinul vietiiť care urmeaza sa-si faca debutul pe scena in Anglia, in decembrie, regizat de Loďe Fuller, cu participarea trupei sale de dans si a Marioarei Voiculescu".

Cu timpul insa, regina a inceput sa scrie si despre alte lucruri, cum ar fi descrierea unui sat, a unui peisaj, a unui apus de soare, si toate acestea, din iubirea tot mai mare pe care o avea pentru tara sa. "intelesei scria regina cat de adanc sorbisem in mine toate frumusetile ei, toate trasaturile ei caracteristice, lucrurile ciudate ce deosebesc Romania si stiam ca voi fi in stare sa le descriu, iar acesata siguranta ma facea sa ma simt puternica si bogata".

Doua carti despre Romania
Ca urmare, regina Maria a scris in timpul primului razboi mondial doua carti despre Romania: "De la inima mea la a lor", in care spunea ca "iubirea mea pentru aceasta tara, pe care am facut-o a mea prin lacrimi si suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Ma simt legata de ea prin lanturi de otel, legata prin inima, prin creier si prin sange. Simt ca fiecare din cei sase copii ce i-am dat, e unul din inelele acestui lant pe care numai moartea si dezastrul il pot sfarama".
A doua carte a fost intitulata "tara mea" si a fost scrisa cu scopul "de a face cunoscuta Romania si de a face cunoscut sufletul de o melancolie stranie al poporului nostru".

Odata cu trecerea anilor, regina a inteles ca poate scrie mai multe genuri literare printre care nuvele, romane si chiar poezii. Astfel, suverana a scris intre anii 1927-1930 mai multe nuvele: "Casele mele de vis", "Cum am ajuns la Tenha Juvah", "Balcic", "Branul iubit", "Cotroceni", "Sovata", "Stella Maris", "Copilul cu ochii albastri", romane cele mai cunoscute fiind romanul in doua volume "Masti" scris in anul 1932, si "Povestea unui om bun" roman in care povesteste viata sotului sau regele Ferdinand, dar si poemul "Tu si eu", scris la moartea surorii sale Ducky in 1936. Foarte cunoscut este si articolul "My different homes Casele mele diferite", scris pentru femeile americane si publicat in revista "Saturday Evening Post". in acest articol regina descria stilul in care a decorat fiecare camera de la Palatul Regal Cotroceni, locuinta in care si-a petrecut cea mai mare parte a vietii alaturi de regele Ferdinand si de cei sase copii ai lor.

Maturitatea artistica Povestea vietii mele
Publicarea autobiografiei "Povestea vietii mele" a coincis cu maturitatea artistica a reginei Maria. Scrierea acestor memorii care au aparut in trei volume intre 1934-1935 i-a adus reginei faima, ele fiind traduse in mai multe limbi: franceza, germana, poloneza, ceha, suedeza, italiana si maghiara. in anul 1936 s-a publicat si o versiune in limba romana, in traducerea Margaretei Miller-Verghi. in acest context, regina Maria spera ca opera ei sa fie "suficient de descriptiva pentru a capta atentia cititorilor", dorind in acelasi timp ca fiecare cuvant sa fie bazat pe fapte "toate portretele sunt reale scria regina. Cand am ceva dezagreabil de spus despre cineva, fie ca sunt, fie ca nu mai sunt in viata, le-am trecut numele sub tacere".

in ceea ce priveste cel de-al patrulea volum al memoriilor "Povestea vietii mele", acesta a fost scris in cursul anului 1937. Dupa cum spunea in prefata acestui al patrulea volum, regina l-a scris pentru ca "am fost rugata cu o insistenta magulitoare, datorita interesului generos cu care au fost primite celelalte volume, drept pentru care am cedat inca o data tentatiei de a pune penita pe hartie". Volumul nu a fost terminat, deoarece boala si apoi moartea reginei in iulie 1938, au impiedicat-o sa-l duca pana la capat.

Casele de vis
Alaturi de pictura si scris, o alta mare pasiune a reginei Maria a fost construirea de "case de vis", cum isi numea ea resedintele si decorarea interioarelor acestora. Toate resedintele suveranei Romaniei Cotroceni, Copaceni, Pelisor, Bran, Balcic, Mamaia au fost construite, amenajate sau reamenajate dupa gustul sau, pentru ca, spunea ea: "inca de copil imi cladeam in inchipuire casa. O vedeam cu deosebite fete, pentru ca de-atunci eram o visatoare: icoane mandre imi umpleau sufletul. imi doream sa si infaptuiesc. Singure vedeniile nu-mi erau de ajuns si voiam sa zidesc, sa fac, sa implinesc".

Cea dintai aventura a tinerei principese Maria in decorarea incaperilor a inceput in jurul anului 1900 cu Palatul Cotroceni. Biografa reginei Maria Hannah Pakula era de parere ca: "oricare era gustul ei curent bizantin, Renaissance sau Art Nouveau - mediul domestic al reginei a fost intotdeauna teatral. Plafon cu chesoane, pereti ciudati, frize pictate acestea erau doar elementele de cadru ale unor incaperi pline cu mobile sculptate si aurite, piei de animale, perne de matase, rame de tablouri din argint si statuete de jad. Pretutindeni erau gramezi de flori cel putin una sau doua vaze pe fiecare masa si jardiniere imense pe podea".

Astfel, la Palatul Cotroceni, Maria care "tocmai descoperise minunatiile Bizantului" a realizat faimosul "Salon de aur", ce rareori ii lasa pe vizitatori indiferenti. Despre acest salon, regina Elisabeta spunea ca "este ceva intre un templu indian si un decor de basm", iar printesa Ana-Maria Callimachi a facut o alta comparatie, observand ca noua camera ii amintea in acelasi timp "de o biserica si de o baie turceasca".

Camera favorita a reginei Maria era insa dormitorul biserica Idecorat in argint, cu tavanul ca de catedrala sculptat sub forma unor ramuri de copaci". impreuna cu sora sa Ducky, a vopsit lemnaria in ivoriu si au raspandit pe podea vase din argint pline cu liliac, in timp ce deasupra mobilei masive impodobite cu frunze de argint erau agatate vechi lampi de argint. "Patul era o sofa joasa, asezata pe o platforma, avand tablia in forma de cruce greceasca; era plasat sub un baldachin complicat si acoperit cu o tesatura din fire de argint, purpura si aur. Pe partea opusa era un camin si deasupra acestuia un tablou cu anemone albe pictat de Ducky pentru sora ei si luminat indirect. Sub tablou era o inscriptie: ŤCandva a fost doar primavara in inima meať".

Stilul bizantin atat de apreciat de regina se intalnea la tot pasul si in Castelul Pelisor, cu precadere in salonul, capela si dormitorul reginei.
In ceea ce priveste decoratia interioarelor, regina Maria a fost fermecata si de stilul neoromanesc, prezent de asemena la Palatul Cotroceni si Castelul Pelisor, prilej cu care spunea "ce e romanesc la Cotroceni este lucrul meu" si "in Pelisor am razbit sa fac doua odai romanesti, astfel ca acest stil a devenit stilul meu, intr-o perioada in care arta nationala era la nivel scazut". In resedintele sale, regina Maria a creat si camere decorate sub influenta vechilor mituri celtice, scandinave si scotiene. Astfel, in mod deosebit i-a retinut atentia mitul celtic si scandinav al vesniciei, prin care regilor li se harazea un loc aparte in cadrul existentei. Simbolic, stravechea credinta era reprezentata inca din secolul al XII-lea, prin motivul innodat al corpurilor stilizate de sarpe sau de fiinte supranaturale, intr-o linie incolacita continua fara sfarsit. Acest motiv decorativ era intalnit in "Salonul de aur" si pe usa "Salonului norvegian" de la Palatul Cotroceni, dar si la ferestrele etajului I de la Castelul Pelisor. Dealtfel, Palatul Cotroceni si Castelul Pelisor redau si inalta idee pe care regina Maria o avea despre regalitate.

Un alt mit care i-a retinut atentia a fost cel al regenerarii si vesniciei din mitologia celtico-scotiana, reprezentat simbolic prin ramura de ciuline si soare, astrul datator de viata, figurat printr-un cerc cu o cruce inscrisa in el, de fapt o roata inchipuind discul solar si mersul lui spre cele patru puncte cardinale indicate de cruce. Acest simbol apare de asemenea la Palatul Cotroceni pe diferite obiecte si intr-o redare maiestuoasa in "Camera de aur " de la Castelul Pelisor, unde nu intamplator regina si-a trait ultimele clipe de viata si astfel, inconjurata de simbolurile vesniciei, a trecut pragul acestei lumi spre eternitate.

Deoarece regina Maria era o fiinta plina de viata si iubea din suflet tot ceea ce era frumos, nu este de mirare ca, o alta pasiune a sa au fost vesmintele si bijuteriile. inca din tinerete regina a fost pasionata de vestimentatie, avand ca ideal rochiile purtate de actritele mari pe scenele pariziene. Regina Maria a urmarit si chiar a reusit sa-si creeze un stil propriu si sa fie in pas cu moda vremii. A apelat la cei mai cunoscuti creatori de moda din epoca: Jean Patou, Redfern, Paul Poiret, Cheruite, Gabrielle Channel, reusind astfel sa iasa in evidenta prin toaletele pe care le-a purtat in diverse ocazii, si care in marea lor majoritate erau de bun gust si de foarte mare calitate.

La aceste toalete regina asorta bijuterii fastuoase (perle, rubine, safire, diamante, briliante), care ii dadeau un aer regesc, si pe care si le achizitiona de la faimoasa firma de bijuterii "Cartier" din Paris.

Dorinta de a epata, de a se face remarcata cu orice pret, ar putea parea permanente ale felului de a fi al reginei Maria. Acest lucru a facut-o pe printesa Ana Calimachi sa scrie ca "frumoasa regina se regasea in matasuri de brocart si voaluri vaporoase, purta bijuterii grele, primitive aproape, imaginate pentru a se potrivi cu decorul interioarelor palatelor sale".

Dealtfel, interioarele decorate dupa dorinta ei, au constituit fundalurile preferate pentru sute de fotografii pe care si le-a comandat, imbracata fiind in superbele ei toalete si purtand pretioasele bijuterii, pozand fie singura, fie impreuna cu copiii sai, carora a incercat sa le transmita o atitudine "belle epoque".

O calatoare prin lume
Tot la capitolul pasiuni ale reginei pot fi incluse si calatoriile pe care aceasta le facea atat in tara cat si in strainatate. Regina Maria iubea calatoriile si insotita de copiii sai si uneori si de regele Ferdinand mergea in diverse locuri din tara, vizita biserici, statea de vorba cu oamenii locului, incercand sa le inteleaga traditiile si obiceiurile.

In primavara anului 1919, regele Ferdinand si regina Maria au efectuat o calatorie in Transilvania (prima data dupa Marea Unire), unde au vizitat mai multe orase: Oradea, Carei, Baia Mare, Jibou, Bistrita, Cluj, Turda, Alba Iulia, Blaj, Sibiu, Fagaras. in toate aceste orase, suveranii au fost intampinati cu un mare entuziasm de catre populatie, al carei vis de a se uni cu patria mama se implinise. in anii care au urmat 1920-1923, regina si familia sa au mai calatorit pe valea Bistritei, oprindu-se la Bicaz si Durau, apoi in Moldova, vizitand inclusiv Chisinaul, unde primirea a fost cat se poate de emotionanta "multimi entuziaste, ovatii puternice si flori aruncate", pe valea Oltului, prilej cu care a vizitat Manastirea Horez un loc foarte iubit de regina si unde ar fi vrut chiar sa fie inmormantata, conform unui prim testament redactat in 1908 dar si biserica "Dintr-un lemn". Despre vizita la aceasta biserica regina Maria scria ca: "la sosirea mea, calugaritele s-au adunat cu toatele in culmea bucuriei si desigur ca s-a oferit Ťdulceatať obisnuita, ceea ce de fiecare data o incanta pe Ileana, care este o mare mancatoare de gem, cu toate ca nu se atinge de un pudding sau o prajitura".

In toamna anului 1924, regina Maria insotita de fiul sau Nicolae a calatorit la Constanta, si de aici la Balcic, cu acest prilej, regina descoperind locul unde mai tarziu a inceput constructia palatului regal, iar in primavara anului 1926, insotita fiind si de regele Ferdinand si de alti membri ai familiei regale a calatorit pe Dunare, cu yachtul regal "Stefan cel Mare".

In ceea ce priveste calatoriile in strainatate, cele mai cunoscute sunt cele trei calatorii neoficiale pe care regina Maria le-a efectuat in perioada februarie-martie 1919 la Paris si la Londra si apoi in S.U.A. in toamna anului 1926.

Alte calatorii efectuate de regina in anii 1920-1923 au fost cele din Elvetia, Italia, Franta, prilej cu care a vizitat diverse orase si locuri pitoresti, a facut cumparaturi, a vizionat piese de teatru si s-a intalnit cu membrii familiei sale britanice, in special cu mama si surorile sale. Regina Maria dadea mare atentie locurilor pe unde trecea, avand de fiecare data un comentariu pertinent asupra istoriei si obiceiurilor locale.

In primavara anului 1924, regele Ferdinand si regina Maria au facut un turneu oficial in Europa, vizitand Franta, Elvetia, Belgia si Anglia. Pe tot parcursul turneului regele si regina au avut intalniri cu oficialii tarilor vizitate, au participat la receptii, depuneri de coroane de flori, la dejunuri si dineuri oferite de Legatiile Romaniei in tarile respective, au asistat si la intreceri sportive dar si la concerte date in scop de binefacere.

Cea mai interesanta calatorie in strainatate a reginei Maria a fost insa cea facuta in S.U.A. Prietena reginei, dansatoarea americana Loďe Fuller a convins-o ca ar fi de ajutor pentru Romania, daca ea ar face o vizita neoficiala in America. Motivatia vizitei era o invitatie din partea magnatului Samuel Hill (prieten la randul sau cu Loďe Fuller) de a ianugura noua sa constructie Muzeul de Arta Maryhill situat in statul Washington.

Desi proiectata vizita in S.U.A. nu a stranit niciun entuziasm in tara, totusi regina a primit acceptul regelui Ferdinand si al guvernului condus de generalul Averescu, de a face aceasta calatorie. Desi vizita reginei in America nu a fost tocmai o reusita, declansand critici din partea presei americane, legate de exuberanta reginei, nerespectarea intru totul a protocolului de la Casa Alba si a declaratiilor directe ale acesteia, cu toate acestea, vizita a reprezentat un punct castigat pentru Romania, demonstrand pe de o parte popularitatea de care se bucura regina pe plan extern, nu numai in Europa, dar si in afara continentului, iar pe de alta parte, curajul si nonconformismul care o caracterizau pe suverana Romaniei, in aproape orice imprejurare.

Calaria - distinctie regala
Referitor la hobby-urile reginei Maria, se stie ca cel mai mare era calaritul. Cu greu a reusit tanara si rebela principesa Maria sa-l determine pe severul rege Carol I sa-si schimbe atitudinea fata de dorinta ei de a petrece zilnic cateva ore calare prin padurile de la Sinaia. Referitor la acest subiect regina isi amintea urmatoarele: "Astfel, treptat, treptat, impotivirile contra calaritului meu incetara si fura inlocuite cu oarecare bunavointa fata de aceasta patima a mea, caci la urma intelesera toti ca era nevinovata. La inceput, poporul avea ideea ca obiceiul de a calari m-ar putea impiedica de a avea copii; aceasta era menirea mea de seama. Romania dorea sa aiba o bogata familie regala, in curand insa isi dadura toti seama ca patima pentru cai nu ma impiedica de a-mi indeplini datoriile catre familie".

In paginile jurnalului reginei abunda descrierile referitoare la plimbarile calare pe caii sai preferati, singura sau insotita de copii, de principele Barbu Stirbey sau de persoanele invitate la palat. De exemplu, la 25 iunie 1919, regina Maria nota in jurnal: "am calarit singura, devreme, pe calul Ardeal. intotdeauna sunt cat se poate de fericita cand pot fi calare pe un cal"; "13 ianuarie 1920. Dupa pranz am iesit cat de repede am putut, ca sa calaresc pe Ardeal. A fost destul de cald, dar vantul sufla foarte tare, ceea ce l-a facut pe Ardeal sa creada ca cineva ii zgandareste nervii, eu insa am avut parte de galopuri splendide"; "21 ianuarie 1921. Mai presus de orice simt acum nevoia calaritului, trupul meu necesita miscare, plamanii mei aer, si am inceput sa calaresc cu o placere reinnoita. Dupa masa am calarit timp de doua ore, pe calul Virtus, care este o perfectiune, dar un pic cam lenes, asta probabil pentru ca este inca foarte tanar"

Asadar, rezulta din jurnalul reginei Maria, ca acest sport devenise cu adevarat un "hobby", ca nu exista zi in care sa nu iasa calare cateva ore, indiferent de vremea de afara si de starea ei fizica si psihica. Acest "hobby" o facea sa se simta mai libera, o remonta din punct de vedere fizic, si ii dadea o bucurie nespusa, chiar daca se mai intamplau si accidente, cum a fost si cel din 29 aprilie 1921, cand calul a aruncat-o din sa. Iata cum descria regina Maria in jurnal acest moment: "La ora 15.30 am plecat sa calaresc cu Caterina Catargi. Ea trebuia sa calareasca pe Virtus, dar, in ultimul moment am aflat ca Virtus sufera de colici, asa ca am schimbat saua pe Patriot, eu eram pe Kiralif, si am plecat doar noi doua, intrucat Denize a ramas fara cal. Dupa doua ore minunate de calarie m-am indragostit de Kiralif, care este un cal impecabil. Le-am spus acest lucru si lui Mignon si Adelei care erau cu masina la Sosea, si cu care am avut o mica sueta. Eu am inceput foarte calma ultimul galop, pe ultima parte a soselei, cand afurisitului de Kiralif i-a intrat in cap sa se ridice pe doua picioare, si intr-un moment absolut neasteptat, sa ma azvarle realmente peste capul lui. Niciodata in viata mea n-am fost mai uluita, ce Dumnezeu s-a intamplat cu aceasta creatura, altfel adorabila si calma, ca sa ma arunce din sa pe mine, care sunt atat de stabila in sa".

Mersul calare reprezenta pentru regina Maria nu numai un sport indragit, dar si distinctie regala, regina marturisind oarecum jenata ca sotul ei, regele Ferdinand, nu era un foarte bun calaret. Totodata, regina Maria tinea la vechea traditie ca la aparitiile in public, regele si regina sa fie calare si nu in trasura. Asa s-a intamplat si in momentul revenirii in Capitala in ziua de 1 decembrie 1918, cand regele si regina inca de la Gara Mogosoaia au incalecat si astfel au parcurs intregul drum pana la statuia lui Mihai Viteazul, unde au primit defilarea trupelor. Si dupa incoronarea de la Alba Iulia in zilele de 15-16 octombrie 1922, la intrarea triumfala in Bucuresti, regele si regina au fost calare, in ciuda vremii friguroase si mohorate. Dragostea reginei pentru cai tinea de educatia ei anglo-saxona, calaritul oferindu-i sentimentul libertatii si puterii "calare afirma regina ma simt de neinvins". De aceea, conform propriei dorinte la funeralii, calul sau favorit a fost adus sa joace partea sa de rol. Bucurestenii au privit uimiti cum imediat in urma afetului de tun, ce purta cosciugul regal, venea nu familia, ci calul insotit de un ofiter din Regimentul IV Rosiori, regimentul reginei, si abia la o anumita distanta venea regele Carol al II-lea, iar in urma sa, conform uzantelor de protocol, paseau membrii familiei regale. Astfel, primul loc de onoare l-a avut nu regele, ci un ofiter si bineinteles calul. Aceasta dorinta a reginei Maria poate fi explicata prin faptul ca ea a preluat un vechi obicei cunoscut la casele princiare si nobile din Europa nordica, care sustinea ca legatura cal-calaret nu dispare nici dupa moarte, calul insotindu-si stapanul, purtandu-l spre vesnicie, asa cum il purtase si in viata.

Regina gradinareasa
Tot la capitolul hobby-uri am trecut si preocuparile sustinute ale reginei Maria pentru amenajarea gradinilor si parcurilor resedintelor sale. Pentru ca iubea mult florile, placandu-i sa fie numita si "regina gradinareasa", regina Maria poate fi considerata creatoarea unor gradini cu caracter privat de exceptie, precum Cotroceni, Copaceni, Scroviste, Bran/Balcic. Dintre toate aceste gradini, cea a Palatului Regal de la Balcic poate fi considerata cea mai frumoasa si mai plina de simboluri. in timpul vizitei in S.U.A. regina s-a apropiat mai mult de religia Baha´i, cea care sustinea o unificare a umanitatii intr-o singura credinta si o singura ordine, destul de raspandita in America. Astfel, un prim simbol al acestei gradini era acela de paradis Baha´i, un paradis terestru in care sa se poata regasi oricine cu identitatea sa religioasa.
O a doua simbolistica a gradinii a fost una de factura personala si totodata una a iubirii, deoarece a creat acele "gradini ale memoriei", fiecare purtand numele cuiva pe care regina il iubea: Mircea, Ferdinand, Carol, Elisabeta, Mignon, Nicolae, Ileana, Sandro, Mihai, Petru Dusan, Elena, George.

"Fiecare din gradinile acestea pietruite scria regina Maria sunt pline de flori, gradini de amintiri in care am semanat dragoste, visuri, nadejdi si chiar lacrimi. Aici vin cand sunt obosita, ca sa ma improspatez cu vlaga cand viata mi se pare grea. Poarta mea este intotdeauna deschisa cu brate deschise pentru buna venire. Aici toti oaspetii cautatori de frumusete sunt primiti bucuros". Toti cei care au trecut pragul Palatului Regal de la Balcic au admirat gradina amenajata de regina Maria, asa cum a fost si Emanoil Bucuta care nota: "Din aprilie pana in octombrie tarziu, trecerea soarelui si a lunilor se inseamna in parcul palatului tot cu alte flori, de la bujorii grei numai o flacara si crinii inalti de buna vestire, pana la gherghinele si tufanelele piloase".

In alta ordine de idei, chiar regina Maria marturisea ca "dupa razboi, pasiunea pentru gradina a venit spre mine cu o forta pe care nu am cunoscut-o inainte. Flori peste tot, in gradini, in case, in spitale, in fiecare colt de strada, flori, flori in semn de speranta si credinta. Si dupa aceea am creat gradini peste tot unde m-am dus, gradini colorate, gradini pentru memorie, pentru bucurie si frumusete".

Ca urmare, gradina a devenit in conceptia reginei Maria un loc de retragere, un loc intim (asemenea gradinilor inchise ale sec. XVII-XVIII), cu pomi in floare si alei de trandafiri, unde se puteau petrece ore placute in compania celor dragi.

Dealtfel, inca din copilarie foarte aproape de Osborne la Swiss Cotage unde tatal sau avea o gradina, viitoarea regina a descoperit frumusetea florilor si tot acolo a intalnit pentru prima data marele crin al Fecioarei, pe care il descria astfel: "minunat, frumos, nobil cu tija inalta si flexibila avand in ea ceva sacru, amintind de crinul frescelor religioase. Iar parfumul sau! Miros penetrant, imbatator deasupra tuturor. El ma ametea si ma invaluia cu o incantare ce izvora dintr-o lume biblica legendara". Mai tarziu, intr-un voiaj in Italia la inceputul unei minunate primaveri, regina Maria vizitand Palatinul, a fost emotionata de grandoarea palatului imparatilor Romei, dar si incantata la vederea crinilor in floare, raspanditi printre ruine. Un singur gand si o singura dorinta ardenta a inceput sa o domine si anume aceea de a avea crinii Palatinului pentru a-i planta in parcul de la Cotroceni. Regina a reusit plantarea crinilor Palatinului la Cotroceni asa cum reusise sa aduca pe terasele Balcicului crinul Swiss Cotage. De aceea este foarte emotionanta remarca reginei ca "intre aleea mea de crini de la Balcic si primii crini admirati in gradina Papei, viata mea aproape intreaga se gaseste incadrata"44.

Pasiunile si hobby-urile reginei Maria ne demonstreaza inca o data faptul ca era o regina plina de viata, romantica, sensibila dar si puternica, inovatoare si care si-a format propria ei viziune despre regalitate. Stia sa fie si regina si femeie in acelasi timp, personalitatea sa a inregistrat si lumini si umbre, dar a stiut intotdeauna sa treaca peste propriile pasiuni si interese si sa puna mai presus datoria fata de poporul roman.

SMILEY (ANDREI TIBERIU MARIA) -"Ma bucur ca fac ce-mi place, iar ceea ce-mi place, le place si altora"

http://www.formula-as.ro/2011/988/lumea-romaneasca-24/smiley-andrei-tiberiu-maria-ma-bucur-ca-fac-ce-mi-place-iar-ceea-ce-mi-place-le-place-si-altora-14261

- In lumea destul de nesigura si vulgara a spectacolului muzical de la noi, el este un artist cu "valoarea depusa". Talentat, inteligent, motivat si disciplinat, dovedeste ca generatia tanara incepe sa produca valori. Doamne ajuta! -

De la zero la infinit

- Au trecut doi ani de la precedenta noastra intalnire, rastimp in care ai continuat sa-ti consolidezi cariera, dovedind ca pot exista performante si in lumea atat de subtire si instabila a muzicii pop. Intr-o puzderie de efemeride, tu ai reusit sa ajungi o stea. Te-ai extras dintr-un context mediocru, devenind un reper. Ce inseamna succesul pentru tine?

- Sincer sa fiu, eu nu prea am vreme sa realizez daca am succes sau ce inseamna succesul in cazul meu. Pentru ca muncesc zi si noapte, pentru ca ma ocup de atatea proiecte noi, proiecte pe care le si produc, incat in fiecare zi



o iau de la zero si, in acelasi timp, in fiecare zi ma aflu in diverse stadii de succes: sunt si la prima si la a doua piesa scoasa pe piata, dar si la al doilea sau la al cincilea album produs. Deci, retraiesc, alaturi de artistii pe care ii "pastoresc", fiecare etapa a evolutiei unei cariere. Ceea ce eu zic ca e bine, ca ma mentine proaspat si, in egala masura, ma mentine ancorat in realitate. Daca stau si ma analizez obiectiv, chiar nu cred ca m-am schimbat foarte mult in raport cu felul in care eram cand am pornit pe drumul asta al muzicii. Nu-mi permit momente de reverie, in care sa ma impaunez cu eventualele mele izbanzi. Pur si simplu, nu am timp pentru asa ceva. Eu ma bucur ca am ce sa muncesc, ca fac ceea ce-mi place si ca lucrul acesta, care mie imi place, le place si altora. Chiar sunt un artist altruist. Pentru mine, cea mai mare satisfactie este ca o melodie a mea sa aiba succes, fie ca o cant eu sau altcineva. Daca are succes, inseamna ca am bucurat niste oameni cu ea. E simplu.

- Dar care crezi ca sunt ingredientele care aduc consacrarea?

- Exista mai multe feluri de a avea succes. In Romania, din ce in ce mai des se intalneste "succesul la plesneala" sau "tunul": scoti o piesa care are succes, dar asta nu te face si pe tine artist si, cu atat mai putin, un artist de succes. Esti pe val cateva luni - un an, dupa care te lamuresti ca "plesneala" vine o data, de doua ori maximum, si ca dupa ce "tunul" s-a consumat, nu exista decat doua cai: fie dispari, fie te faci om serios si pui osul la treaba. Fireste, in cariera oricarui artist, sunt perioade in care munceste intens si sunt perioade in care se relaxeaza, relaxarea face insa parte dintr-un ciclu natural, care e menit sa-ti potenteze fortele. Bine, eu aici vorbesc la nivel teoretic, fiindca partea cu relaxarea eu nu am experimentat-o inca. Eu sunt in plina perioada de constructie, am multa treaba... (rade)



Domnul tata

- Talentul si munca despre care vorbesti nu explica integral exceptia pe care o reprezinti, intr-o zona destul de marcata de vulgaritate si kitsch. De unde ti-ai dobandit seriozitatea si stilul manierat?

- Aaaa, indubitabil de la tata! Tata e ofiter de armata, deci seriozitatea e, pentru el, litera de lege. Si asa m-a educat si pe mine.




Mi-a explicat de mic ca atunci cand e de joaca, e de joaca, si cand e ceva serios, e serios, ca atunci cand ai de facut o treaba, trebuie sa te straduiesti din toate puterile tale ca s-o duci cu-adevarat la bun sfarsit. Si uite ca invatatura lui mi-a intrat in sange. Apoi, crescand, am inceput sa ma lovesc eu insumi de situatii care imi demonstrau ca tata avusese dreptate. Si-asa mi-am impus sa nu ma abat de la principiul asta, al seriozitatii. Am construit totul cu mare grija, chiar daca intr-un ritm mai lent decat al celor chititi pe a da "tunuri". Eu nu m-am grabit, fiindca am stiut de la inceput ca un lucru solid nu se poate ridica pe o fundatie de pietris. Mi-am vazut de drumul meu si am avut rabdare sa depasesc toate greutatile. Si au fost multe. Cu atat mai mult cu cat, atunci cand am inceput eu sa cant, cand am intrat in formatia Simplu, in lumea muzicala de la noi era un haos total. Fiecare alerga capiat de colo-colo si se lasa dus de val. Iar eu, care aveam 18 ani, eram un copil nedumerit. Dar repet, am avut rabdare si, din fericire, lucrurile in showbiz-ul romanesc s-au schimbat mult de atunci si s-au schimbat in bine, iar eu am invatat ce masuri de precautie sa-mi iau, ca sa preintampin situatiile neplacute. Am functionat, deci, pe sistemul "vazand si facand". Si am crezut intotdeauna in munca de echipa, facuta cu seriozitate, cinste si loialitate.

Reteta succesului? Seriozitatea!

- Un artist serios pare azi, mai curand, anacronic. Te-ai simtit vreodata privit mai ciudat, eventual cu un oarecare repros, de colegii tai?

- Eu, in esenta, sunt un tip lejer, un boem, un om care face muzica relaxat, ca in joaca, dar pentru ca am constientizat responsabilitatea uriasa pe care o am fata de artistii pe care ii produc, mi-am impus acest sistem de munca foarte riguros, bazat 100% pe seriozitate. Asa lucrez eu si nu exista alta cale.




Si tot dupa aceasta regula, mi-am selectat si oamenii din echipa. Cine nu s-a conformat a plecat. Iar, in rest, cu alte persoane, nu prea interactionez. Mi-am format o structura artistica absolut autonoma. La concerte, eu nu am nevoie de nimeni si de nimic. Singurul lucru care trebuie sa mi se puna la dispozitie este scena. Atat! Eu imi aduc toate sculele, vin cu luministul si sunetistul meu... Repet: sunt complet autonom.

- Cat de importante sunt seriozitatea si profesionalismul in proiectele de emisiune in care esti implicat acum, la Pro TV? Esti prezentator la "Romanii au talent" si antrenor la "Vocea Romaniei".

- Cand am pornit sa cochetez cu televiziunea, am realizat o chestiune foarte importanta. Stand de vorba cu oamenii din echipa tehnica, ei au inceput sa-mi povesteasca despre toate marile vedete de televiziune care au existat vreodata in Romania. Ma uitam la ei si ma gandeam ce viata lunga au avut - ca, uite, unii dintre ei sunt... de cand e televiziunea - si, spre deosebire de acei oameni mari, pe care noi ii vedeam pe micul ecran si care acum au disparut, ei sunt in continuare pe baricade. Dupa aceea am stat si-am analizat: care e diferenta intre cineva care e in fata camerei, si cineva care e in spatele ei? Nici una. In sensul ca e o chestiune de talent: cineva are acel talent de care e nevoie in fata camerei, iar altcineva are acel talent de care e nevoie in spatele camerei. Faptul ca devii celebru stand in fata camerei nu te face mai "tare" decat cel din spatele camerei. E doar o diferenta de context. Deci, asta a fost prima si cea mai mare lectie pe care am invatat-o in televiziune: ca seriozitatea este cel mai important element si in acest mediu, ca nici o secunda nu trebuie sa te lasi pe tanjeala, ca mereu trebuie sa-ti faci treaba bine, cu constiinciozitate. Pentru ca nimeni nu e de neinlocuit.



- Cum sunt, anul acesta, concurentii de la emisiunile in care esti implicat?

- La "Romanii au talent" eu sunt un sustinator al lor, ceea ce-mi ofera o perspectiva foarte clara asupra talentului lor. Pot sa-mi dau seama foarte repede daca un concurent e talentat sau nu. Si daca e pregatit sa-si priveasca harul cu seriozitate si sa lucreze pe el, ca sa se imbunatateasca. Si sa stii ca asta se vede. Sigur, nu din prima. Adica, nu in decursul unui show de televiziune. Dar de vazut, se vede. La "Vocea Romaniei", unde sunt antrenor, dupa ce m-am lamurit cine si ce calitati vocale are, urmeaza sa-i pun in valoare cat mai bine pe fiecare, tinand cont de datele personale,

google_ad_client = "ca-pub-5821182816714201";/* 300x250 */google_ad_slot = "5340061977";google_ad_width = 300;google_ad_height = 250;







google_protectAndRun("render_ads.js::google_render_ad", google_handleError, google_render_ad);


pentru ca eu nu ma ghidez dupa standardele impuse de societatea de consum, ci ma concentrez tocmai pe elementele de unicitate. Rezultatul nu depinde insa in primul rand de ceea ce voi face eu, ci de cat isi vor dori ei sa reuseasca si de cat vor fi dispusi sa munceasca.

Sa arda focul!

- Tot cu seriozitate tratezi si povestea ta de dragoste cu Laura Cosoi?

- Ines, nu pot sa te mint: eu cred ca sunt putin egoist in relatia mea cu Laura. Adica, acord atat de mult timp muzicii si carierei, in general, incat nu apuc sa stau cu Laura atat cat mi-as dori. Dar da, privesc povestea noastra de dragoste cu foarte multa seriozitate. Imi dau seama de greutatea si de implicatiile ei si nu sunt genul care fuge, care se eschiveaza in vreun fel. Cheia este ca noi avem o relatie lipsita de reguli fixe. Totul se desfasoara liber, ne comportam unul fata de celalalt exact asa cum simtim. Sunt insa marcat permanent de gandul ca trebuie sa compensez acele perioade de lipsa fizica, si cum as putea sa le compensez altfel, decat fiind atent ca timpul pe care il petrecem literalmente impreuna sa aiba valoare?

- Crezi ca dragostea trebuie si intretinuta pentru a dura?


- Exact. O relatie trebuie intretinuta constant. Si, in primul rand, trebuie sa iti doresti sa ai o relatie. Ca pasiunile, iubirea aia ca focul de paie, se consuma rapid. Relatia inseamna mult mai mult, inseamna atentie, responsabilitate, empatie, altruism. Pana la urma, datele sunt aceleasi ca si intr-o prietenie camaradereasca: daca vrei sa fii prieten cu cineva, trebuie sa-l suni din cand in cand, sa iesiti impreuna din cand in cand, sa discutati despre cate-n luna si-n stele, sa-i mai faci si surprize... Sa mentii contactul, sa atati mereu focul, fie el amoros sau camaraderesc. Si, in esenta, minusurile si plusurile trebuie sa fie in echilibru.

- Poate fi aplicata seriozitatea si la viitor?

- Viitorul il privesc cu si mai mare seriozitate. (rade) Am adunat langa mine o echipa absolut extraordinara, cu care, sub sigla "Hahaha Production", am o gramada de treaba. Plus ca tocmai ce-am inceput "Vocea Romaniei", voi termina preselectiile pentru "Romanii au talent", urmand ca sezonul doi al emisiunii sa intre pe post in februarie... Mersul prin tara, pentru preselectiile astea, pentru mine, e ca o terapie: ma incarca extraordinar de tare intalnirile cu concurentii talentati si cu umor. Plus ca Pavel (n. red. - actorul Pavel Bartos, colegul de emisiune al lui Andrei) e ceva... de necuprins in cuvinte. E incredibil de spumos si de haios si e un camarad de nadejde. Apoi, urmeaza sa scot si un al treilea album - probabil in primavara. Lucrez la el de zor. Am foarte multe piese si nu stiu pe care sa le aleg. Asta e problema mea. (rade) Si e posibil sa mai ies si cu un single nou, cu tot cu videoclip. Adica, eu sunt pregatit sa-l scot si maine, dar sunt in discutii si tratative, deci nu sunt inca limpezit asupra acestui aspect.

Coroana Reginei Maria, la Muzeul de Istorie

Casa Regală ascultă Lady Gaga, Amy Winehouse şi Smiley

STELLA MARIS: POVESTEA INIMA REGINEI MARIA

Să scrii povestea unui organ al corpului omenesc e un lucru cu mult mai neobişnuit decât dacă ai scrie un story al întregului. Dar povestea unei inimi? Mai ales dacă e de regină? Ei bine, inima Reginei Maria are povestea ei, arhizbuciumată, ca a oricărei inimi care a iubit mult, a pătimit şi pre pământ s-a tulburat în zadar, cam aşa cum se tulbură tot pământeanul.

La 7 septembrie, 1940, un general al Armatei Române, aflate în retragere de pe Cadrilaterul românesc, are grijă să încarce o casetă preţioasă din firida unei bisericuţe modeste, de pe malul mării. Suntem în Balcic şi trupele româneşti evacuează zona. Tratativele, care s-au dus şi la Craiova, au avut drept finalitate, cedarea Cadrilaterului. Fusese sfatul „prietenesc“ dat de Hitler – şi prezentat ca singura soluţie care ar împiedica sfâşierea României între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria. U.R.S.S. ameninţa cu luarea Moldovei întregi, până la Milcov. În locul sfâşierii, ni se oferea o alternativă: hărtănirea. Renunţarea părea singura soluţie, deşi nu era. Fiul celei care avea inima la Balcic avea să cedeze locul unde inima se odihnea. Generalul român care a coordonat convoiul bunurilor din castel a intrat şi în capelă. Acolo era inima Reginei Maria, cea reîntregitoare de ţară. Capela se numea Stella Maris.

CUIBUL NELINIŞTIT. (I SE SPUNEA QUIET NEST)

Regina murise cu doi ani înainte. Niciodată, pesemne, nu îşi închipuise, nici în visurile cele mai negre, că ţara pe care o lăsase fiului ei va fi sfâşiată aşa cum a fost. Nici măcar nu s-ar fi gândit să se clintească un fir din România Mare.

Aşa a fost. Balcicul a fost zguduit de cutremurul de pământ din 1940. Şi de bombardamente, la sfârşitul războiului, în 1944. Dar, mai târziu, şi bulgarii aveau să se certe pe Castelul de la Balcic. Deşi a fost denumit Quiet Nest (Cuibul liniştit), el numai cuib şi numai liniştit nu s-a dovedit. Anul 1913 s-a dovedit cu noroc pentru români. În urma celui de-al Doilea Război Balcanic, Quadrilaterul, o porţiune dreptunghiulară de pământ de 7.565 kilometri pătraţi, se alipea teritoriului României. El avea un statut asemănător cu cel al Dobrogei, provincie dobândită în urma Războiului de Independenţă, ca ofertă a guvernului bulgar pentru despăgubiri în urma conflictului. Suprafaţa domeniului regal înfiinţat, ulterior, pe Cadrilater: 18 hectare.

Căpătaţi cu Palatul din Balcic, bulgarii s-au apucat, acum, în ultimii ani, să se certe pe el. Cearta e între Ministerul Culturii şi Universitatea din Sofia, îndeosebi pentru Grădinile Reginei Maria. Este piesa de rezistenţă, piesa de atracţie a locului, frumuseţea lor întrecând, cu mult, castelul, care e, mai degrabă, modest. Are simplitatea şi austeritatea de care numai o regină se poate îngriji. Seamănă nu cu Peleşul, grandios, ci mai curând cu Branul, sever, primitiv chiar, deşi substanţial mai mic ca întindere şi dimensiuni. Este, cu adevărat, un „palat de vară“.

În urma scandalului de la bulgari, directorul Grădinii Botanice (aşa se numesc acum grădinile regale) a anunţat că renunţă la cetăţenia bulgară.

Ce e cu totul supărător, mai ales pentru un român, este că, dacă vrei să ajungi la castelul din Balcic, peste tot, pe pământ bulgar, vei fi întâmpinat cu indicatoare de genul „TO THE PALACE“. To (the) whom’s Palace, îţi vine, în aceeaşi limbă, să întrebi. Dar bulgăroii cu ceafa groasă nu suflă nicăieri nici o vorbă. Corect şi normal ar fi să specifice clar: SPRE PALATUL REGINEI MARIA. Şi, da, chiar în româneşte, pentru că asta e limba pe care a adoptat-o Regina care l-a ctitorit. Şi, mai mult, nu se face nici o specificaţie: Regina Maria a cui? A Bulgariei? Nu A ROMÂNIEI? Peste tot, nu se suflă nici o vorbuliţă.

Dar bulgarii, cap greu, îşi aduc aminte iute de care regină e vorba, atunci când vor să ne vândă, la suprapreţ (în bani româneşti), vinurile reginei. Altfel, cum de unul dintre vinuri s-ar numi MISSY?

Sau altul, pe româneşte, DUCESA?

COASTA DE ARGINT

Iar dacă vrei să ai asistenţă în română, nu poţi. Cum nu poţi plăti nici în lei, ci în leva. Trebuie să te descurci în limba bulgărească, să vorbeşti în bulgărească, să ceri bilet în aceeaşi limbă. Bulgarii ştiu bine engleza numai când e vorba să dea din cap spre dreapta şi, mai ales, spre stânga. Personal, a trebuit să cer un bilet în ruseşte. Grăsana de la casă s-a înviorat brusc.

De la ce a fost Coasta de Argint (cum era numit litoralul românesc de sud, Cap Caliacra-Balcic, prin comparaţie cu Coasta de Azur) la ce e acum, e o cale lungă. Am bătut cu pasul domeniul regal, care se află în deplină & tihnită paragină. Porţi ruginite, cu sârma ruptă, ţipând a restrişte şi izbelişte. Locuri de care se îngrijesc numai câinii şi, odinioară, se îngrijeau regii României. Ştiţi cum îl cheamă pe directorul general? Ghiaurov. Şi ştiţi cum îi spun bulgarii locului? Ceva cu „institutul naţional bulgar de cultură“. Bine că n-a fost Caragiale bulgar. Halal bulgar, halal cultură naţională. Nu viezure, mânz, varză, ci bragă, iaurt, bulgar, zarzavat, castraveţi. Ca să intri în complexul muzeal, îţi trebuie, de altfel, două bilete. Unul pentru castelul propriu-zis, altul numai pentru grădină. Grădina are, de altfel, propriul ei designer special, care se ocupă de geometrie, arhitecturi, forme, aleile cu „lumânările“ copacilor, tăiate, ce-i drept, riguros, la „marele fix“. Minunată este, mai ales, cea intulată Grădina lui Allah.

Singura surpriză cu adevărat plăcută a fost la vila prinţului Nicolae. Acolo am dat, culmea, peste o unguroaică, amabilă, care vorbea destul de bine româna – şi care ne-a dat toate explicaţiile posibile în română. În vila prinţului Nicolae se află o pinacotecă. La etaj, camerele princiare. „În plin sezon, ne-a spus custodele clădirii, se poate dormi cu 25 de dolari pe noapte de persoană în camera princiară“. Poţi scrie, după aceea, un minunat reportaj princiar, care să se numească: AM DORMIT O NOAPTE ÎN CAMERA PRINŢULUI NICOLAE. Ieftin ca braga. Prinţul Nicolae, cel pasionat de maşini şi vinuri, ar zâmbi. „Şi, dacă vi se pare prea mult, adaugă fata, foarte drăguţă, puteţi veni în extrasezon, când e şi mai ieftin“.

PARADISUL A FOST LA BALCIC

Dacă Paradisul a fost pe Pământ, el nu a fost în Mesopotamia. Cel puţin eu nu cred. N-o să mă convingă nimeni. A fost, cu siguranţă, la Balcic. N-am văzut, la început de toamnă, un loc mai frumos pe lumea aceasta mare – şi am văzut hălci bune din vreo trei continente. Tot căutând, în biotop, locul unde a adăstat inima Reginei Maria, mă gândeam că e singurul loc românesc unde muntele (de fapt, este vorba de un deal înalt) se îngemănează cu marea. Şi naşte doline şi coline curbate, în pante absolut minunate. Poate şi de aici lumina aia, ciudată, spectrală, despre care se vorbeşte la Balcic. Lumina pictorilor din Şcoala de la Balcic, atât de îndrăgiţi de Regină. Şi dacă n-a fost măcar Raiul terestru, a fost cel puţin, pentru o vreme, Paradisul pictorilor.

Şcoala de la Balcic este prezentată, de unii dintre artiştii plastici contemporani, ca o alternativă la valorile avangardei, exaltând mai mult specificul naţional. Colonia artistică pe care au constituit-o pictorii români la Balcic era preocupată de Orient şi motive orientale. Era, indubitabil, un loc al boemei. Numele pictorilor des amintiţi în relaţie cu Balcicul sunt Ştefan Dimitrescu, Tonitza, Iser, Şirato. Un apogeu al soarelui şi luminii meridionale, într-o climă aproape mediteraneeană.

EXPOZIŢIA DE INIMI

Am bântuit ore în şir, până aproape am pierdut şirul timpului, prin domeniul regal. Ca să poţi ieşi pe plajă, îţi trebuie o aprobare specială, fiindcă altfel nu mai poţi intra – sau biletul nu mai e valabil. Dar cei care cunosc teritoriul pot intra nestingheriţi prin clasica spărtură din gard. La urmă, repet, abia la urmă de tot, am dat peste firida şi capela destinată inimii Reginei. De ce? Simplu. Nu e decât un simplu afiş care să o indice şi care o prezintă ca pe un fel de „expoziţie“. Halal expoziţie!

Hai, neamule, la expoziţia de inimi! De inimi, de regine, fireşte. Bâlci, Balcani, iarmaroc, aici ou tout est pris à la légère, cum zice franţuzu’. Singurul rapel din memorie – şi abia atunci mi s-a întâmplat declicul! – este faimoasa casetă comandată la Paris, care, actualmente, face parte din Tezaurul de Stat al României. Ea închide, parcă, un cerc. Unul misterios. Cu adevărat ezoteric. Şi destinal. Este caseta pe care a primit-o, în dar, pentru „DOAMNELE ROMÂNE“, Regina Maria, prin 1893, atunci când a păşit prima oară pe teritoriul României. Ce chestie, îţi vine să spui: şi acolo îi e închisă inima. Cetluită chiar. După ce a fost plimbată printr-o firidă a Branului, tot din ordinul Principesei Ileana, care a ordonat şi repatrierea ei de la Balcic, odată cu căderea Cadrilaterului în mâinile bulgarilor. După ce a fost deteriorată. După ce s-a zvonit că „periculosul mintal“ Emil Bodnăraş (în parte, naş, se pare, şi al Casei Scânteii, varianta românească a Lomonosovului!) a „vândut“ Castelul de la Balcic statului bulgar în contrapartida unui teren din Sofia. Însă gândul revine la inima Reginei. O inimă neliniştită, care a străbătut toată Europa, a iubit – şi a fost gata să moară pentru tot ceea ce iubeşte. O inimă de, aşa cum i se spunea, „Regină-soldat”. Care l-a iubit şi pe Boyle, şi pe principele Barbu Ştirbey, şi pe Ferdinand. Dar a iubit şi Cadrilaterul, şi pământul românesc. O inimă curajoasă, mai mare decât trupul. Şi mai tare în credinţă.

Aşa am început să-l urăsc pe George Bibescu (1833–1902). Dacă nu refuza tronul Bulgariei, astăzi îmi cumpăram o casă la Balcic. Nevastă-mea, Nicoleta, e complet de acord. În plus, zice că-i mai ieftin decât pe litoralul românesc. Dar cum să înveţi bulgara? O dilemă din care nu prea poţi ieşi.

VIDEO Smiley, cântăreţ: „Nu există o voce perfectă“

Regina Maria, suverana cea mai iubită de Armata Română
http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/regina-maria-suverana-cea-mai-iubita-armata-romanaAleasa spre a fi viitoarea regina a României la vârsta de 17 ani, Maria Alexandra Victoria, viitoarea regina Maria a Românilor, era o englezoaica de rasa si provenea dintr-un mediu anglo-saxon foarte diferit si de atmosfera publica balcanica, si de cea franco-germana de la palat, în deosebi de austeritatea Casei regale prusace.


Printesa adorata de armata
Casatorita cu printul mostenitor Ferdinand în decembrie 1891, Maria a fost nevoita sa duca o permanenta lupta cu regele Carol, care o izola total la Peles si îi interzicea orice contact cu personalitati politice sau culturale românesti. "În tot timpul tineretii mele, cuvântul de ministru era sinonim cu capul rautatilor", avea sa scrie mai târziu regina. În numai câtiva ani de zile însa, dupa ce i-a nascut pe Carol (1893), Elisabeta (1894) si Marioara (1899), principesa Maria se va înfatisa lumii ca una din cele mai splendide femei din Europa. Inteligenta si plina de vitalitate, Maria întruchipa totodata si idealul romantic al oricarui barbat, fiind sanatoasa, nobila în atitudini si foarte femeie. În anii de izolare a suferit cumplit din cauza convingerii ca a fost atrasa într-o "capcana", ca i s-a atribuit doar "misiunea" de a naste un mostenitor pentru Tronul lui Carol I, ca îsi va distruge tineretea si frumusetea într-un castel rece, spionata de servitoare si guvernante.
Buna calareata, binecuvântata de la natura cu gust si cu o frumusete iesita din comun, Maria a fost repede adoptata de Armata, care în foarte scurt timp, mai ales dupa ce a fost numita comandant (proprietar) al Regimentului de cavalerie 4 Rosiori, a ajuns sa o divinizeze. Respectul si supunerea pe care o aratau de timpuriu ofiterii acestei femei va conta enorm mai târziu: "Poate ca nu s-ar cadea sa spun tocmai eu aceasta, dar simt ca-mi fac datoria fata de neclintita lealitate ce mi-au aratat-o totdeauna. Ei alcatuiau o închegare de puteri pe care ma puteam bizui; erau credinciosi, plini de închinare si de devotament. Ma admirau pentru îndrazneala mea fara seaman când eram calare, pentru neoboseala si curajul meu, si totodata simteau în mine acea deplina si neînfricosata credinciosie, care deosebeste firea mea. Eram fericiti când eram laolalta, la ei gaseam o închinare si o slavire spontana pe care n-o aflam aiurea".


Infirmiera bolnavilor de holera
Legatura sufleteasca între Maria si Armata a fost extrem de puternica si nu s-a spijinit doar pe relatia oficiala dintre suveran si militari, ci pe fapte de razboi. În timpul Razboiului balcanic, principesa Maria a lucrat în serviciul sanitar, îngrijind bolnavii din lagarele de holera, riscându-si viata fara nici o rezerva, pentru ca apoi, desi acum era regina, sa îngrijeasca la fel de riscant bolnavii de tifos din Moldova, în timpul primului razboi mondial. Arthur Gould Lee a descris plastic aceste gesturi ale reginei Maria: "Oamenii erau entuziasmati de exuberanta ei si îi admirau spiritul, în special curajul incredibil dovedit în timpul razboaielor balcanice din 1913, când nu numai ca a trecut nepasatoare prin transeele din prima linie, sub bataia focului, dar a manifestat un dispret neînfricat, iesit din comun, fata de bolile contagioase din spitale. Fara sa-i pese de riscuri, ea statea la capatul soldatilor tineri care mureau de holera, varsând lacrimi pentru fiecare din ei, tinându-l de mâna ore întregi pe tânarul muribund, spunându-i cu toata sinceritatea ca ea îi înlocuia mama, si apoi, când vedea ca i se apropie sfârsitul, luându-l în brate si sprijinindu-i capul pe umarul ei pâna când îsi dadea sufletul".
În octombrie 1917, pe frontul din Moldova, regina s-a încadrat, purtând uniforma de ofiter, în sectorul de front Ciresoaia în fata cotei 443, pe linia întâi, în prima transee, la 200 metri de inamic. A fost vocea cea mai hotarâta pentru rezistenta si ofensiva pe frontul din Moldova si, daca studiem cu atentie memoriile ei, personalitatea care a decis în cele din urma intrarea României în razboi de partea Antantei.


Pe ultimul drum, militarii au onorat-o
În perioadele când locuia la Cotroceni, ofiterii regimentului sau scoteau unitatea la instructie în fiecare zi si în fiecare zi, timp de ani de zile, la o ora precisa, Maria urmarea de la fereastra defilarea în onoarea ei. Este interesant de remarcat ca figura reginei Maria nu a fost nici o clipa alterata de regimul comunist, iar în armata a continuat sa fie cultivata în spiritul vechi al cultului eroilor, alaturi de maresalii Prezan si Averescu, în ciuda cenzurii si terorii regimului Ceausescu. În programa scolara a liceelor militare de la Câmpulung Moldovenesc si Alba Iulia se predau informatii asupra atasamentului reginei noastre fata de armata; în cadrul lectiilor cu circuit închis ale activului Ministerului Apararii Nationale si Ministerului de Interne, istorici ca Mihai E. Ionescu, Ioan Talpes sau Razvan Theodorescu tineau conferinte cu tema: Viata si opera reginei Maria "întregitoare a neamului românesc".
Înainte de a fi condusa de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutata de militari cu baionetele înfipte în pamânt si patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodata nici unui alt om.
În biografia acestei femei proeminente se afla si un gest care întregeste personalitatea sa unica: la 26 martie 1926, de Bunavestire, regina Maria a trecut la ortodoxism. Într-o ceremonie desfasurata la palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegata de patriarhul Miron Cristea si a fost primita în sânul Bisericii Ortodoxe Române.
În clipa mortii, survenita la 18 iulie 1938, patriarhul Miron Cristea va rosti o scurta rugaciune si va închide cu un gest blând acei ochi superbi. Apoi va rosti cuvintele memorabile: "În tot cazul, se va putea spune ca a fost o femeie care si-a trait viata intens".


O regina si un rege: lumina si umbra
Personalitatea puternica a reginei Maria se afla într-un contrast pronuntat cu cea extrem de slaba a printului si apoi regelui Ferdinand. Sters ca barbat, de o timiditate bolnavicioasa si introvertit pâna la straneitate, dar nu lipsit de gentilete si caldura, Ferdinand a fost un bun sot al reginei. Despre raportul Maria-Ferdinand, Martha Bibescu va consemna: "Aceasta fiinta stralucitoare, desigur cea mai frumoasa principesa si poate cea mai frumoasa femeie din Europa pe timpul acela, era facuta parca anume ca sa eclipseze. Îmi dau seama, cu trecerea anilor, ca si ea a ajutat la împlinirea soartei, prin contrastul dintre orbitoarea-i vecinatate si umbra pe care acest om o cauta pentru jertfa sa. A fi sotul reginei e un rol greu de jucat, chiar când esti rege. L-a detinut timp de treizeci si sase de ani, si a fost recunoscator pâna la sfârsit aceleia care-i lasa lui toata umbra, pentru ca ea era lumina".
Desfigurat si slabit fiziceste pentru tot restul vietii în urma unei virulente îmbolnaviri de friguri tifoide, Ferdinand va suferi si respingerea plina de cruzime a vulgului: "Multimea nu-l iubeste, nu-l admira. De câte ori apare în public, displace sau prilejuieste râsul". Fiinta cea mai apropiata, Maria însasi, ni l-a descris astfel: "Era blând, bun, cam sentimental, cu o fire iubitoare, dar n-avea încredere în însusirile lui; era un om ce se lasa usor stapânit si totdeauna era gata sa creada pe altii mai presus de el, dar, cu toate acestea, era mândru si putea fi jignit usor".
Expresia româneasca sa punem punctul pe i vine de la ezitantul Ferdinand, pentru ca "într-adevar, niciodata nu stiuse sa puie punctele pe i, proba grafologica de sfiala, de rezerva".
Hagiografi de circumstanta i-au transformat defectele în calitati, lasând posteritatii imaginea unei victime: "Cu gingasia omului deprins sa mânuiasca florile, purtându-le lin ca sa nu le scuture colbul de aur, tot asa trecuse printre semenii sai, vesnic îngrijorat sa nu supere si sa nu mâhneasca pe nimeni. Iar semenii, care nu erau flori, l-au întepat numai cu spinii. Pâna la sfârsit". Imaginea de înalta regalitate, de importanta istorica si titlul de Întregitorul au fost produse ale propagandei oficiale, pe care si Ionel I.C. Bratianu si alti oameni politici români au întretinut-o - cu întelepciune! - pentru a nu scadea din dimensiunea istorica a Marii Uniri din 1918 si, în deosebi, a încoronarii solemne de la Alba Iulia din 1922.
Oricum, am avut o mare regina!

Regia Maria a fost una dintre femeile celebre din perioada interbelică
Cum i-a fermecat Regina Maria pe americani
http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/cum-i-a-fermecat-regina-maria-pe-americani-225109.html

Suverana României Mari a vizitat Statele Unite în anul 1926, iar interesul publicului a transformat-o într-o celebritate mai iubită de starurile de la Hollywood

Una dintre femeile celebre din perioada interbelică a fost o româncă: Regia Maria. De fapt, este vorba de o româncă prin adopţie, însă care şi-a iubit ţara în care a domnit cu pasiune şi cu dăruire. Practic, Regina Maria a României a fost cea care l-a sprijinit pe Regele Ferdinand I cel Loial să intre în primul război mondial de partea Antantei, nu de partea Puterilor Centrale, aşa cum cereau rudele de sânge ale regelui român, membrii familiei imperiale germane.

În timpul primului război mondial, Regina Maria a fost supranumită regina-soldat, pentru că a îndrăznit de multe ori să meargă până pe linia frontului. Mai mult, suverana României a organizat un serviciu sanitar eficient, destinat răniţilor. Multe zile, ea a muncit ca infirmieră în spitalele de campanie. Nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii şi verişoară a ţarului Nicolae al II-lea al Tuturor Rusiilor, Regina Maria părea să fie destinată unei vieţi de basm. Ea însă a cunoscut ororile războiului, refugiul la Iaşi, greutăţile din spitalele de campanie şi şi-a asumat şi misiuni diplomatice.



Regina-diplomat

Două dintre acestea au fost de o importanţă extraordinară. În timpul conferinţei de pace de la Paris de la finalul primului război mondial, românii şi-au mobilizat toate forţele pentru a convinge cele patru mari puteri ale Antantei, adică Franţa, Marea Britanie, SUA şi Italia, să recunoască Unirea Transilvaniei, a Bucovinei şi a Basarabiei cu România. Documentele epocii, lăsate de Take Ionescu, părintele Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu ori Alexandru Vaida - Voevod arată că Regina Maria a făcut personal lobby pe lângă marii oameni de stat pe care îi cunoştea personal.

Dacă delegaţia britanică a fost impresionată de această nepoată a Reginei Victoria, preşedintele francez, Georges Clemenceau, a fost pur şi simplu copleşit de personalitatea Reginei României. Oricum, Franţa era cel mai vechi aliat al României, însă, prin Pacea separată de la Buftea - Bucureşti, pe care Regele Ferdinand I nu a semnat-o niciodată, existau resentimente generate de faptul că România, trădată de Rusia sovietizată, ieşise temporar din război, fără acordul aliaţilor occidentali. Însă, în cele din urmă, românii au avut câştig de cauză, tocmai datorită sprijinului oferit de Franţa şi de Marea Britanie. Mulţi dintre diplomaţii americani nu simpatizau deloc cu cauza României. Unii dintre ei ar fi vrut să ofere Transilvania Ungariei.

O strategie câştigătoare

Regina Maria şi-a dat seama cât de important este să schimbe percepţia americanilor despre România. Aşa că Familia Regală şi autorităţile din Bucureşti au început să invite jurnalişti americani în România, care să scrie despre situaţia adevărată din Transilvania. De exemplu, Milton G. Lehrer, care a devenit unul dintre cei mai mari susţinători ai cauzei româneşti. Tot mai numeroasele articole despre România din presa americană au schimbat, încetul cu încetul, imaginea României. Aşa că, în anul 1926, Regina Maria a decis să viziteze, împreună cu Principele Nicolae şi cu Principesa Ileana, Statele Unite ale Americii.

O simpatie fabuloasă

Ziarele americane din epocă, dar şi înregistrările cinematografice păstrate în arhive, arată că Regina Maria s-a bucurat de o simpatie fabuloasă. Farmecul personal al reginei i-a cucerit mai întâi pe jurnalişti, apoi pe politicieni, iar în final publicul larg. În timpul vizitei sale, Regina Maria era aclamată de mari mulţimi de oameni. Suverana României Mari se bucura de o simpatie care a eclipsat notorietatea marilor actriţe de la Hollywood. Suverana României Mari a sosit în SUA în 18 octombrie şi a părăsit-o în 24 noiembrie. „Maria!, Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci şi, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie şi tot felul de alte bucăţele de hârtie", nota regina în jurnalul său. Publiciştii americani scriau că Regina Maria este cea mai populară femeie din lume. Iar printre cei care au apreciat-o extrem de mult s-a numărat preşedintele Calvin Coolindge.

REZULTATE

„Ţara Reginei Maria"

Călătoria reginei a fost una extrem de obositoare, comparabilă cu tururile de forţă pe care le fac în prezent candidaţii la Preşedinţia SUA. Regina României a făcut mai mult: a vizitat şi o parte din Canada în timpul periplului nord-american. A acordat interviuri, a pozat, s-a lăsat filmată, a ţinut discursuri în faţa oficialilor, a dat mâna cu mii de americani obişnuiţi şi s-a întâlnit cu românii emigraţi în America de Nord. Regina Maria s-a întors frântă de oboseală. Însă, la finalul vizitei, „Ţara Reginei Maria", cum ajunsese România să fie cunoscută, se putea baza pe prietenia Americii.

Smiley o va întâmpina pe Shakira


În deschiderea concertului pe care îl va susţine Shakira pe 7 mai, în Piaţa Constituţiei din Bucu... citeşte mai mult

Gheorghe I. FLORESCU – Regina Maria, între confesiune
si extrovertire (II)

Gheorghe I. FLORESCU – Regina Maria, între confesiune
si extrovertire (I)

MARIA, Regina Romaniei - Copila cu ochi albastri

Stimata doamna Sanziana Pop, director al revistei "Formula AS",
Am obtinut de la Maryhill Museum of ART SUA (http://www.maryhillmuseum.org) copia unei povestiri scrise in 1931 de Regina Maria, despre Principesa Ileana. Aceasta povestire este proprietatea muzeului si am primit acceptul oficial de a o traduce. As vrea


ca textul acesta sa ajunga la inima cititorilor romani, prin intermediul unei publicatii indragite si de larga circulatie, cum e "Formula AS", o revista in care au fost scrise admirabile articole despre aceasta figura luminoasa a istoriei moderne a Romaniei, care a fost Regina Maria. Pentru ilustrar


ea articolului, am luat legatura cu Thomas Kinter, care ingrijeste o frumoasa colectie de fotografii si amintiri. Astept cu incredere acceptul dvs. M-as bucura ca prin acest aport modest, pentru care nu cer nici un fel de plata, sa-mi aduc contributia la restituirea catre romani a imaginii minunatei Regine Maria si a imaginii Principesei Ileana (de la a carei moarte se implinesc, in curand, 20 de ani).
Cu deosebita consideratie,
Prof. univ. FLORIN SANDU - Brasov

Si-a luat zborul in lumea larga - copila noastra cu ochi de un albastru adanc - copila Romaniei, Ileana Cosanzeana. Si-a deschis aripile si, desi stia ca isi smulge radacinile din inimile noastre, si-a luat zborul. Caci vine timpul cand cei tineri trebuie sa-si deschida aripile, cand pana si cuibul cel mai iubit ramane prea mic in fata chemarilor vietii, a chemarii iubirii, a chemarii destinului. Si asa, copila cu ochi mari, albastri, si-a intors fata spre alte zari, iar cel care insemna acum mai mult pentru ea, ca noi toti ceilalti, a luat-o cu el si - pentru ca o iubeam - am lasat-o sa plece. Am zambit chiar. Sau, daca am plans, ne-am ascuns lacrimile sa nu-i impovareze zborul.
Multe cuvinte frumoase s-au scris despre copila mea cu ochi albastri. Toti au iubit-o si totusi azi, cu mult dor, as vrea sa vorbesc despre ea, asa cum numai o mama poate vorbi, cea care a cunoscut-o cel mai bine; cea care o stie de cand era mititica si neajutorata, cea care i-a auzit primul scancet si care a vazut, prima, cat de mari si cat de albastri erau ochii pe care i-a deschis spre lume.




Putini copii au ochii mari chiar in ceasul venirii lor pe lume, dar ochii acestei fapturi stranii au fost de la inceput ca niste stelute. Cufundandu-mi privirea in adancul lor, puteam citi atatea taine pe care inca nu mi le putea spune, asa cum nici eu nu-i puteam spune inca acestui suflet dat in grija mea tot ce viata ma invatase. O mica straina, si totusi mai apropiata de mine decat oricine altcineva pe lume. Si am numit-o Ileana. Ceilalti patru copii pe care-i nascusem primisera deja nume pe masura cerintelor regale, omagiu traditiilor de familie, dar de aceasta data, mi-am cerut dreptul sa aleg numele pe care eu il voiam - o recompensa pentru lunga mea supunere de pana atunci. Nu mai eram copila de saptesprezece ani, venita dintr-o tara indepartata, care a trebuit mereu sa asculte si sa se supuna, eram acum femeie, cunoscusem bucuria si durerea, dar si povara regala a rabdarii, si puteam sa cer si eu in sfarsit o favoare, dreptul de a da un nume pe masura acelor ochi albastri... Ileana; si la inceput, parul ei era balai, si era o micuta atat de inimoasa! Chiar de mica, a trait nu doar pentru ea, ci si pentru ceilalti - cei care aveau nevoie de dragostea ei. A parut dintotdeauna sa inteleaga lipsurile celorlalti, lasandu-le la o parte pe ale sale. De la bun inceput, Ilenei i-a placut sa daruiasca.
Ileana. Pentru mine, numele acesta era muzica si, crescand, ea a crescut in mine tot mai mult si mai mult. Numele acesta n-a fost niciodata nepotrivit, a fost mereu al ochilor sai albastri si al dorului din ei... Desi Ileana putea fi atat de compatimitoare, a fost o fetita voioasa si fericita, interesata, ca si ceilalti copii, de pajistile insorite, cu flori si animale, de cer si de munti, de lingurita cu dulceata pe care o primea inainte de culcare.
Si Ileana isi iubea mama, cu o dragoste care ne-a contopit. Ne-am inteles in toate si intotdeauna, fara ca vreuna din noi s-o dezamageasca, vreodata, pe cealalta.
Si cand Mircea a venit pe lume, Ileana a devenit imediat ca o mamica. Mircea era cateodata un baietel neastamparat, dar Mircea si Ileana isi apartineau unul celuilalt. Mircea iubea papusile lui Ileana, tot asa de mult pe cat le iubea si ea, mai ales pe una pe care el o numea "Foica" si care era imbracata ca un bebelus englez, intr-o camasa foarte lunga, cu dantele. Mircea o insfaca pe "Foica" sub bratul lui si camasuta ei lunga matura podelele. Odata stateam si ma uitam la Mircea si la Ileana, punandu-si papusile la culcare. Patuturile erau asezate in sir si, dupa ce fiecare papusa era asezata cu grija la locul ei si invelita, Mircea se apleca, cu piciorusele lui grasute departate, si-i dadea fiecareia un pupic; Mircea era un mic strengar si se prefacea ca n-o iubeste pe nici una. O iubea insa pe Ileana si papusile sale.




Apoi a venit razboiul si, desi Mircea nu era soldat, razboiul ni l-a luat. In lupta lui cu Moartea, Mircea n-a incetat sa strige dupa "Ilana...Ilana..." chiar cand nu mai stia de el, continua s-o cheme: "Ilana...Ilana...".
A trebuit sa treaca mult timp, pentru ca Ileana si cu mine sa capatam puterea de a vorbi de moartea lui Mircea. Nu aveam cuvinte sa-i lamuresc pierderea lui Mircea si, intrucat copila cu ochi albastri intelegea ca n-as fi putut sa-i explic de ce Mircea nu mai era, nu m-a intrebat niciodata despre el. Cand a trebuit sa ne refugiem la Iasi, am luat cu noi si calutul caraghios de lemn al lui Mircea, si pe "Foica". Dar Ileana nu s-a mai jucat niciodata cu "Foica". "Foica" doar statea pe un scaunel si privea fix, fara sa vada, intr-o lume care acum se schimbase. Cateodata, cand nimeni n-o vedea, Ileana se ascundea dupa soba mare, romaneasca, si se juca cu calutul lui Mircea.
Multe imagini ale razboiului s-au perindat prin fata ochilor mari, albastri, ai Ilenei - prea multe pentru ochi atat de tineri. Fara sa vrea, a ascultat nesfarsite povesti de jale, aduse de cei veniti in camera mamei, in timp ce copilul se juca cu un creion, o carte sau cu o pensula. Desigur, nu intelegea toate detaliile, dar intelegea ca soldatii nostri erau inghetati si infometati, ca multi mureau si ca o mare suferinta coborase peste lume. Toate acestea i s-au afundat adanc in subconstient.
Auzind de toata aceasta suferinta, mica, asa cum era, Ileana a vrut si ea sa fie de ajutor. Asa ca a inceput sa mearga pe strazi, cu un cos plin cu paine stransa de la masa noastra, dand roata, de la unul la celalalt, rugandu-i sa cedeze bucata lor de paine soldatilor infometati. Dadaca ei a trebuit s-o insoteasca, ducand un termos cu ceai cu rom, si astfel, prea-tanara Ileana, s-a obisnuit cu chipul mizeriei si chiar cu chipul mortii. Ma urma, de asemenea, prin spitale si, intr-unul din acestea, s-a imprietenit cu un tanar ofiter cu ochii mari, ca ai ei. Suferise rani cumplite, si Ileana statea alaturi de el, tinandu-i mana.




Cateodata, reuseam, totusi, sa ne desprindem de tristetea din noi si sa plecam calare pe dealurile de langa Iasi. Ileana purta haine cazacesti, cu o caciula inalta, de astrahan, brumarie; calarea foarte semeata si, desi era mica, arata foarte hotarata, astfel ca mama era foarte mandra de copila ei. Desigur, calul meu era mai iute, dar cand ajungeam pe o inaltime, ma opream s-o astept si s-o privesc galopand spre mine, pe micul sau ponei negru, cu ochii ei stralucind, cu obrajorii ei imbujorati.
Stand alaturi si privind unduirea dealurilor, ii povesteam de toate cate le lasasem "acolo", in Bucuresti si in regiunile Romaniei cazute sub puterea dusmanului. Asa a inceput sa inteleaga adevaratele sensuri ale cuvantului "patrie", si parca vedeam cum radacinile ei se afunda si mai adanc in pamantul nostru romanesc.
In vara lui 1918, cand a trebuit sa oprim tunurile noastre, am plecat sa locuiesc cu ea intr-o mica baraca construita din lemn, deasupra raului Trotus. Acolo, Ileana m-a insotit prin sate, sate foarte sarmane, unde am intalnit o alta fata a mizeriei, unde ea s-a imprietenit cu patru mici pastori - in mod straniu, toti purtau acelasi nume, Ion; Ion cel inalt, Ion cel scund, Ion cel brunet si inca un Ion, al carui nume distinctiv nu mi-l mai amintesc. Mai erau si Dumitru si sora lui, Stanca, si toti acesti prieteni desculti, care se tineau dupa noi, in toate plimbarile, pe cararile abrupte dintre dealuri. Cand eram obosite, ne asezam sub copacul nostru preferat, un tei foarte frumos, singurul care crescuse prin partile acelea, si le spuneam copiilor de tarani de cat de departe veneam si le povesteam despre alte tari; Ileana insa le vorbea despre Dumnezeu si despre Sfinti. Copiii ascultau cu solemnitate si apoi, la randul lor, cei patru Ion si Dumitru si Stanca, ne istoriseau despre animalele lor si despre Baba Elisaveta, care era bunica lui Dumitru, si despre sarmana Maria, care se prapadea de tuberculoza si, desigur, a trebuit sa le vizitam pe Baba Elisaveta si pe biata Maria, si apoi am mers in multe din celelalte bordeie din sat, ducand mereu cu noi un cos mare, plin cu de-ale gurii, intrucat nimeni nu prea avea ce manca in vremea aceea.
A fost grea clipa despartirii de casuta noastra de lemn si de prietenii nostri desculti. Apartin zilelor noastre de razboi, impreuna cu curtea bisericii de peste Trotus unde a trebuit sa inmormantam atatea vieti tinere pe care nu le-am mai putut salva.
In ultimele zile ale razboiului, Ileana a avut o altfel de companie - un barbat mai varstnic, de origine irlandeza, un om care isi croise drum prin viata ca un adevarat pionier. Principiile sale erau robuste si avea o credinta simpla si imensa in bine, in onoare si adevar. In plina putere, omul fusese lovit de un atac cerebral, in timp ce zbura intre doua zone de razboi. Caderea lui a fost ca prabusirea unui stejar batran. In timp ce el se lupta sa-si revina, copila cu ochi albastri a intrat in viata lui si au devenit prieteni. Nu aveau nevoie de multe cuvinte spre a se intelege. Copila nu voia sa-l oboseasca pe urias si, desi limba lui era amortita la inceput, ii ramasesera vorbe destule s-o invete principiile simple si solide care l-au calauzit in viata. El este cel care a trezit in ea dorinta de a fi de folos. Desi barbatul a murit inainte de maturitatea copilei, a apucat sa sadeasca adanc, in sufletul ei, multe seminte care au gasit un sol fertil...
Parca ii vad pe cei doi, mana in mana, cutreierand cocioabele taranilor, lasand ici un dar, colo o vorba buna, si astfel Ileana si-a dezvoltat obiceiul de a darui...
Ileana nu voia sa fie o persoana privilegiata. Voia sa dobandeasca totul pe merit. De aceea a insistat mereu sa fie examinata ca oricare alt elev. Aceste examene erau ocazii solemne si emotionante. Erau luate foarte in serios. Institutorii au indragit-o mult, dar fara ca ea sa simta vreo usurare a indatoririlor. Ea i-a obligat moralmente sa fie tot atat de seriosi pe cat era si ea.




Incet, incet, copila cu ochi albastri crestea, treptat, fara hopuri, fara vreo perioada din care sa lipseasca armonia. Pe masura ce deveneau tot mai adanci, ochii ei nu-si pierdeau din stralucire. Imi pareau ca doua fantani in care scufundase toate viziunile suferintei adunate in timpul razboiului. Le scufundase in suflet. Anii aceia o maturizasera, fara ca tineretea ei sa paleasca. N-a fost o copila trista. Raspandea veselie si voie buna in jurul ei; era sportiva si energica, viata curgea prin venele ei precum lumina soarelui, dar, in spatele veseliei sale, ramanea acel spirit justitiar atat de rar la cei tineri. Ileana era sanatoasa, energica, impetuoasa, dar nimic din ea nu era brutal; ce simteau ceilalti era mai important pentru ea decat simtamintele proprii; aceasta facea din ea un perfect companion. Avea in ea o indrazneala de pionier, un fel de foarte tanara si moderna Ioana dArc, crezand in "bine" si gata sa se lupte pentru el. Nu i-a fost niciodata teama sa se ridice pentru convingerile ei; nu s-a temut de ridicol si nici lipsa de incredere proprie varstei nu i-a zdruncinat convingerile. Prietenii ei tineri si cei din jur ascultau de ea si, putin cate putin, au inceput s-o considere o conducatoare, atat era de stralucitoare, de hotarata, de convinsa.
Cu toate acestea, urmandu-si dorinta de a invata la fel ca ceilalti, a decis sa se rupa de caminul sau iubit si de tara ei si sa mearga, pentru un timp, la o scoala din Anglia. Desi regala in toata faptura sa, dorea sa-si insuseasca disciplina adevarata, sa fie una dintre cei multi, sa nu dobandeasca nimic prin favoruri, ci doar pe merit.
Viata scolara a fost grea pentru ea, mai ales din cauza unei oarecare ostilitati pe care i-o aratau colegii, simtind instinctiv ca ea era straina si dintr-o alta casta. Regalitatea ei, in loc de a-i netezi parcursul, i l-a facut, din contra, mai spinos; dar copila cu ochi albastri era tenace si s-a luptat cu ostilitatea latenta nu prin cuvinte, ci rabdand in tacere, abtinandu-se, castigand putin cate putin respectul instructorilor si al elevilor, lasand o impresie buna in urma ei, la plecare.
Daca am fi trait in vremuri bune, ar fi trebuit sa urmeze dupa aceea o perioada de distractii, baluri, petreceri, si acele placeri obisnuite pentru tineri, dar Ileana s-a intors sa asiste la mari suparari. Caminul ei nu mai era asa cum il lasase. Un loc era gol, acum, si aceasta urma sa aduca o serie nesfarsita de necazuri, ce prelungeau tristetea anilor de razboi care ii insemnasera copilaria. Si ea nu putea sa priveasca suferinta altora fara a le intinde o mana de ajutor. Prietenie insemna pentru ea un infinit devotament, grija apropiata pentru vietile intretesute cu a ei, un interes viu si constant; insemna rabdare cu cei bolnavi, ajutor pentru cei in nevoie, incurajare pentru cei fara nadejde; insemna continua cautare a binelui pentru cei dragi; insemna abnegatie in cheltuirea fiecarei clipe si a fiecarui banut pentru ceilalti; insemna, totodata, renuntarea la propriile dorinte - ale celorlalti trebuind sa treaca pe primul plan. Observand-o matern, m-am intrebat daca nu vor urma si perioade mai egoiste, dar n-a fost asa niciodata, intrucat copila cu ochi albastri intelesese vechiul adevar, ca a darui e mult mai binecuvantat decat a primi, asa incat, cu generozitate, continua sa daruiasca si sa daruiasca...
Inca era copil cand am aflat, odata, ca petrecea fiecare ora libera, dupa lectii, la capataiul institutoarei sale, care era pe moarte. Vorbea cu doctorii si-i incuraja, platea infirmiera si proteja de discutii neplacute ultimele ore ale acelei femei ce muncise din greu, toata viata ei. Cu o intuitie mult peste varsta ei, Ileana intelegea dramatismul unei existente care insemnase numai munca, fara nici o bucurie, fara nici o recompensa macar; intelegea cum acea faptura disperata se agata de mica printesa ce adusese o ultima raza de lumina in viata ei, care se stingea. Cand a murit, in cele din urma, Ileana a ingropat-o si merge mereu pe la mormantul lui "Sioara".
Si fiindca eram tovarasa ei, cati prieteni bolnavi, suferinzi si nevoiasi nu mi-a adus Ileana, fie pentru o vacanta de vara, pentru un coltisor insorit din casele mele, pentru pace, odihna, consolare sau pentru o ultima sansa de a-si recapata sanatatea. Toti cei amarati pareau sa ajunga la Ileana si ea gasea timp pentru fiecare. Cu infinita rabdare le asculta necazurile, sarea sa lupte in locul lor, ii ajuta sa iasa din impas, rezona cu toate dezamagirile si reusea sa le insufle curajul unui nou inceput.
Incet, incet, am ajuns sa caut si eu sprijin la copila cu ochi albastri, asa cum la inceput si ea se bizuia pe ajutorul meu si, cand bunul nostru Rege a murit, si multe s-au incheiat pentru noi, prietenia si intelegerea noastra au devenit aproape o legatura sacra. Aveam acum mai mult timp pentru noi decat inainte, indatoririle noastre nu mai erau atat de oficiale, nu mai era atata graba, dar ramasese, totodata, un mare gol, pe care a trebuit sa il umplem cu dragoste, cu nevoia crescanda a uneia de cealalta.




Bran si Balcic au devenit refugiile noastre preferate si, in timp ce eu gaseam consolare in a le infrumuseta pe cat posibil, copila mea umplea cu viata aceste frumuseti. Continua sa-i aduca la mine pe cei care aveau nevoie de ajutor sau simpatie, dar, pe masura trecerii anilor, conceptiile ei se largeau si, odata cu aceasta, a venit dorinta de a face binele pe o scara mai larga. Simtea cu putere presiunea timpului, lupta crancena dintre bine si rau. Punctul ei de vedere era modern; ca toti cei din generatia ei, avea curajul de a aborda problemele direct; nu ocolea realitatea, nu se iluziona, dar n-a vrut niciodata sa se dezica de principiile care ne calauzisera pe noi, parintii ei. Credea in Dumnezeu, ii respecta pe cei varstnici, si politetea era legea ei de a fi; isi infrana dorintele pentru a se feri de egoism sau indiferenta. "Noblesse oblige" a fost deviza ei, cum fusese si a noastra.
Vazand ca tinerii generatiei sale aveau nevoie de o voce care sa-i uneasca, sa le arate o cale noua, a simtit imediat ca, in ciuda timiditatii ei naturale, in ciuda regalitatii sale, ce presupunea mai multa retinere, trebuia sa iasa in fata cu curaj si sa devina acea voce pe care o asteptau. Cinstea ei innascuta, corectitudinea ce a caracterizat-o dintotdeauna o faceau cea mai potrivita pentru aceasta si, desi erau destule care s-o sperie si sa o descurajeze, s-a tinut tare, infruntand criticile si neincrederea, gasind curaj in propriile convingeri si in marea ei dorinta de a face bine. Desigur, eram prima ei confidenta, cea care o incuraja, dar si aceea care i-a cunoscut suferintele si dezamagirea, pentru ca in vremurile acelea era mai multa tristete decat bucurie; tineretea Ilenei a cunoscut si piedici - nu e asa usor sa fii un precursor - desi unii te urmeaza bucurosi, nu esti totdeauna inteleasa. Au fost si ceasuri cand cutezatorii ochi albastri isi pierdeau din stralucire sau cand stralucirea lor era a lacrimilor ce stateau sa curga; unele revelatii sunt mai greu de suportat, dar eram doua sa le induram, ea cu tineretea si cu speranta, eu cu rabdarea pe care o capata cei ce cunosc viata. Pe langa toate acestea, iubeam viata, Balcicul era asa de frumos si, atat la Balcic cat si la Bran, ne inconjuram de tineri adunati in tabere de vacanta; devenisem nucleul lor, datorita noua puteau petrece vacante fericite in aer curat, departe de praful oraselor. Eu eram protectoarea lor, dar Ileana era spiritul care ii aduna si ii purta spre idealuri curate, stiind cum sa le vorbeasca, cu cuvinte pline de convingere si speranta.
Incet, incet, si-a dezvoltat un real talent de a vorbi in public. Fara teama, putea face fata unei audiente dintre cele mai dificile si mai critice, sustinuta fiind, in ciuda timiditatii sale, de puterea convingerilor. Cand o vedeam astfel, ridicandu-se hotarata, cu capul sus, cu privirea neobisnuit de stralucitoare, de fiecare data imi venea in fata ochilor imaginea micutei copile, in picioare, langa focul arzand in semineu, recitandu-i cu insufletire mamei sale "Little Boy Blue", si simteam cum mi se ridica lacrimile in gat.
Dar cea mai mare pasiune a copilei cu ochi albastri a fost marea. Era un atavism din familia mamei sale. A devenit o inotatoare de mana intai si, cu dorinta ei de a face totul temeinic, s-a apucat sa studieze navigatia; asa cum facea si in copilarie, a insistat si acum sa fie supusa unei examinari adevarate, in fata unei comisii navale, ca si cum ar fi fost un ofiter.
Adesea, la Balcic, stand pe terasa mea de deasupra marii, imi priveam copila taind valurile cu micul si viteazul sau velier "Isprava", cu panzele intinse in vant, precum aripile unei pasari mari si, din cand in cand, o durere imi strafulgera inima, gandindu-ma ce ar fi insemnat pentru mine ca, in loc sa se intoarca la lasarea serii, aripile acelea s-o rapeasca din viata mea pe Ileana, copilul meu, tovarasa mea, iubirea mea. Intelegerea dintre noi fusese absoluta, viata noastra fusese atat de armonioasa! Niciodata, in nici un fel, nu incercasem sa-i limitez libertatea, nu dorisem sa-i cer vreun sacrificiu, n-o impovarasem cu apasarea vreunei obligatii. Imi daduse din timpul ei doar atat cat a vrut. Niciodata nu i-am impus prezenta mea si n-am dorit sa intervin in prieteniile sale; dar la sfarsitul zilei, am fost totdeauna acolo, sa-i ascult planurile, s-o ascult cum se entuziasmeaza sau sa discut cu ea problemele prea grele, pe care nu le putea rezolva singura. Incepusem sa observ ca viata ii dadea ghes tot mai mult - cautarea se vedea in ochii ei, fiecare zi aducea noi asteptari, era nerabdatoare sa-si implineasca destinul.




E mereu un moment dramatic, cand o mama isi da seama ca vechiul cuib a devenit neincapator pentru copilul caruia i-a daruit toata dragostea ei, ca puiul isi va intinde aripile intr-o buna zi si ca o va lasa in urma. Mama stie ca iubirea poate fi doar o masca, si ca cei tineri pot fi atrasi in capcana, ca sunt atat de creduli, incat vad in toate ceea ce ei cred a fi un ideal, ca e nevoie doar de un mic impuls, de cateva vorbe mestesugite, pentru a impinge o inima increzatoare spre inaltimi de care se poate zdrobi. Nimic nu e mai trist decat sa-i spui unei fete ca ceea ce ea credea ca este aur nu e decat zgura; e crud sa inabusi o astfel de iluzie. E ca si cum ai sterge pulberea de pe aripile unui fluture si, totusi, a trebuit s-o fac si am vazut durerea in ochii cei albastri, o durere care parea ca i se scufunda adanc in suflet - era ca si cum o vedeam cum se scufunda si numai Dumnezeu stie care din noi a suferit mai mult, ea sau eu!
Dar, in cele din urma, nu aripile "Ispravei" au scos-o pe copila cu ochi albastri din viata mea, ci una din acele pasari puternice, inventate de om, si care il poarta prin ceruri ca pe Icarus, sus, deasupra norilor, tot mai aproape de soare; si barbatul care a luat-o cu el era puternic, solid si de incredere, iar pentru Ileana chipul sau era chipul iubirii...
Dar in ziua in care soarta ei a fost pecetluita, cand pasarea cea mare a purtat-o spre o tara indepartata, la mare distanta de pamantul in care se nascuse, desi i-am binecuvantat fericirea, eu, mama ei, pana ieri tovarasa ei, mi-am intors fata la perete si am plans...


Citeste tot articolul

Maria, Regina României: Povestea vieţii mele

Poveşti fascinante, poveşti pe care n-aţi avut timp niciodată să le citiţi, poveşti pe care nu le-aţi auzit până acum. Jurnalul de Duminică vă oferă şansa de a... Citeste articolul