Nationalism/Extremism/Totalitarism/Rasism

Rezumarea primului mesaj :

Extremistii de dreapta au fraternizat

http://www.ziarulprahova.ro/articol~categorie-lumea-in-care-traim~stire-2237~extremistii-de-dreapta-au-fraternizat.html

Ku Klux Klan dă în judecată statul Georgia, pentru că nu e lăsat să-şi facă reclamă

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9569/8/

Organizatie terorista nascuta in sudul SUA, dupa Razboiul Civil (1861-1865), Ku Klux Klan (KKK) a cunoscut atunci doar primul sau val, caci atrocitatile au fost reluate de al doilea si, in prezent, al treilea val. Sub lozinca "suprematia albilor", KKK a comis crime si jafuri impotriva populatiei de culoare si a imigrantilor. Dupa al Doilea Razboi Mondial, anticomunismul a devenit o noua motivatie pentru acte de violenta cu caracter terorist, asociindu-se uneori cu neonazistii din SUA.

Neo-naziştii prind curaj în EuropaInternaţional

Originile rasismului românesc. O istorie a ideilor

Introducere

Istoria legislaţiei antievreieşti din Prin­ci­patele române este mai veche. Pri­mele măsuri antievreieşti au fost luate în anii 1834, 1836, 1838, 1839 şi 1844. Însă, particularitatea acestor măsuri constau în faptul că nu aveau un caracter rasial. Reglementările priveau fluxurile migratorii, în general, şi expulzarea acelor cetăţeni străini care nu aveau mijloace de subzistenţă. Însă, cum în respectiva perioadă, principala comunitate de imigranţi care se regăsea pe teritoriul principatelor erau evreii, se subînţelege că principalii „beneficiari” ai acestei legislaţii erau aceştia.

Primele constructe cu caracter juridic ale statului român care au un caracter vădit rasial le putem regăsi în timpul domniei regelui Carol al II-lea. O importantă legislaţie antisemită a fost instituită de guvernul Goga-Cuza (1937-1938), însă antisemitismul a atins punctul culminant odată cu instaurarea regimului autoritar condus de generalul Ion Antonescu (14 septembrie 1940-23 august 1944).¹

Dorinţa introducerii unei legislaţii cu caracter antisemit în România nu era nouă, însă acest lucru s-a înfăptuit la începutul lunii august 1940, prin Decretul-lege nr 2650, privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România. Momentul este important pentru a fi semnalat deoarece pune în practică ideile antisemite care se regăseau în spaţiul public încă de la începutul formării statului român transformând astfel antisemitismul în politică de stat. Principiul de clasificare al evreilor este rasial (nivelul de rudenie) şi religios (apartenenţa la religia mozaică).² La momentul prezentării referatului privind susţinerea decretului lege, ministrul justiţiei Ion V. Gruia, scria negru pe alb principiile călăuzitoare ale noului stat român fondat pe idei etniciste şi rasiale:

„Problema evreiască constituie o problemă politică, juridică şi economică, în marginile Statului român autoritar şi totalitar, care descifrează prin conţinutul şi felul satisfacerii ei, însăşi legea destinului Naţiei. Se poate spune că prin rezolvarea acestei probleme, se statorniceşte dreptatea poporului român (...). Apărarea sângelui constituie baza morală a recunoaşterii drepturilor politice supreme. De altfel, realitatea statului naţional, în formula legii constituţionale din 27 februarie 1938, se precizează prin: a) proclamarea legii sângelui; b) proclamarea principiului că naţiunea română este creatoare de stat; c) promovarea categoriilor funcţionale, naţionale, ca realităţi politice de bază; d) distincţia juridică şi politică între românii de sânge şi cetăţenii români”.³

Ulterior, în decembrie 1940, un nou Decret-lege cu nr. 3984 venea să pună în practică principiile rasiale prezentate anterior prin Decretul-lege nr 2650. Noile reglementări au stabilit statutul militar al evreilor, fiindu-le practic interzisă posibilitatea de a mai putea presta serviciul militar. Impactul a fost important deoarece, în memoria colectivă a comunităţii evreieşti rămăsese exemplul acordării cetăţeniei sau împământenirii, cum apare în legislaţia din epocă, a evreilor care au participat la războiul de independenţă al României (1877-1878). Interzicerea acestui drept era un semnal clar venit din partea statului român conform căruia evreii nu mai sunt cetăţeni “ de rangul întâi” aşa cum statuase Constituţia din 1923, devenind cetăţeni de “ rangul al doi-lea”. Efectul direct era marginalizarea socio-politică, pe criterii etnice, a unui grup uman. Deasemenea, evreii care făceau parte din unele profesii liberale (medici, farmacişti, ingineri, arhitecţi) utile armatei, urmau să fie folosiţi în armată potrivit specialităţii lor, dar cu statutul de „rechiziţionaţi”. Ei nu aveau dreptul să poarte grade militare şi se supuneau altor reglementări. Îmbrăcau uniforma specialităţii ce o aveau, dar simbolurile aplicate indicau pregătirea şi statutul profesional. În locul gradelor militare li se aplica steaua în şase colţuri, semnul distinctiv pentru evrei.⁴


Consecinţele aplicării legilor rasiale

În anul 1930, trăiau în România Mare 756.930 de evrei reprezentând 4,2% din totalul populaţiei. În iunie 1940, România a fost obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord, Uniunii Sovietice, iar în septembrie, nordul Transilvaniei. Ulterior, Basarabia şi Bucovina de Nord au fost recucerite, în iulie 1941. Prin pierderea nordului Transilvaniei, comunitatea evreiască din România s-a redus cu aproximativ 150.000 de persoane. Toate aceste persoane şi-au pierdut viaţa fiind deportaţi de autorităţile Ungariei hortyste în lagărele de concentrare germane. Dintre cei rămaşi în ţară, 607.790, un număr de 264.900 de evrei şi-au pierdut viaţa. Dintre aceştia 166.597 au fost omorâţi în prima parte a războiului, cel mai mare număr înregistrându-se în Basarabia şi Bucovina (151.533) şi nordul Moldovei (15.064). Din datele prezentate de specialişti, la încheierea războiului, pe teritoriul fostei Românii Mari au supravieţuit aproximativ 360.000 de evrei.⁵

Din datele preluate din Recensământul general al României din 6 aprilie 1941 şi din Populaţia evreească în cifre. Memento Statistic se poate observa diferenţa numerică importantă între anii 1930 şi 1942.

19306	POPULAŢIA EVREIASCĂ LA 1930	TOTAL POPULAŢIA ROMÂNIEI pe regiuni (1930)	POPULAŢIA EVREIASCĂ LA 19427
Muntenia	100.124	6.375.658	114.130
Moldova	162.268	2.433.596	121.131
Basarabia	206.958	2.864.402	227
Transilvania	193.679	5.548.363	17.033
TOTAL ROMÂNIA (1930)	756.963	18.057.028	292.149
NOTĂ	148.294 de evrei au fost transferaţi Ungariei în septembrie 1940

Diferenţa este fundamentală şi este reflectată în datele statistice. Sute de mii de oameni au dispărut din viaţă în scurt timp pentru simplul fapt că erau evrei. Însă, pentru a înţelege cum de a putut avea loc această tragedie consider ca fiind necesar să fac o incursiune istoriografică care priveşte tema apariţiei poporului român şi a naţiunii române. În începuturile formării statale româneşti consider că apar cauzele interne care au condus la declanşarea genocidului evreilor în România.


O surtă istorie a apariţiei conceptelor de român şi de România

Statul român este o creaţie de dată recentă. Istoria românilor este strâns legată de istoria statului român. Cu toate că s-a încetăţenit ideea, în mod eronat, că noţiunile de român şi de România au o vechime care transcede epocile, nu este nimic mai fals. Noţiunile de român si de România au fost o creaţie de secol XIX. În secolul al XV-lea „latinii din Orient”, aşa cum apar în izvoare românii erau cunoscuţi sub numele de „valahi”, şi regrupau poporul de limbă latină care ocupau spaţiul Carpato-danubiano-pontic. Este perioada în care ne parvin informaţii de la călători străini sau cronicari de-ai locului, cum ar fi: Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini, Johannes Lebel, Nicolaus Olahus, Sebastian Munster, Georg Reichrstorffer, Theodore Bibliander, Antonio Verancsis, sau iezuiţii Antonio Possevino şi Giovanni Botero.⁸

În secolul al XVI-lea şi mai târziu în secolul al XVIII-lea avem informaţii noi ce provin de la Antonio Bonfini (1568), Anton Maria del Chiaro Fiorentino (1718), şi Francesco Griselini (1780).⁹

Termenul de România îl regăsim la Anton Maria del Chiaro Fiorentino care îl foloseşte pentru prima dată în anul 1718. Totuşi, prima caracterizare cu caracter ştiinţific a populaţiei identificată sub numele de români apare la istoricul german Martin Felmer (1720- 1767).¹⁰ Ulterior, Daniel Philipide îl preia, iar în 1816 îl foloseşte pentru a identifica teritoriile locuite de români.¹¹

Însă entitatea statală cunoscută sub numele de România a apărut mult mai târziu, odată cu mica unire, sub conducerea principelui Alexandru Ioan Cuza¹² (1859-1866). Domnia lui Cuza a însemnat deschiderea proceselor de reforme, ce doreau modernizarea României.¹³


Ideologiile fondatoare statului şi naţiunii române

Crearea şi instituţionalizarea termenului de român nu a fost un proces uşor. Aşa cum am arătat în rândurile de mai sus, noţiunea de România a fost un concept, prezent în însemnările unor călători străini, cu precădere, în timp ce, la nivelul relaţiilor internaţionale, ţările române erau cunoscute sub denumirile de Valachia, Moldova şi Transilvania. În mod logic şi membrii celor trei ţări se numeau valahi, moldoveni şi transilvăneni sau ardeleni. Introducerea termenului de român a fost necesar pentru a crea un nou tip de unitate socială şi o altă solidaritate internă, imediat după realizarea micii uniri de la 1859. Semnificativ este faptul că, mica unire a fost recunoscută doar în timpul vieţii lui Alexandru Ioan Cuza iar noul stat se intitula “ Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti” şi nu România.

Fundamental pentru încetăţenirea acestor concepte a fost efortul elitei revoluţionare de la 1848. Totuşi, această tânără elită ce era alcătuită din nobili aveau legături minime atât cu spaţiul burghez cât şi cu cel rural. Persoane ca Alecsandri, Kogălniceanu, Ghica şi fraţii Brătianu iar mai târziu Bălcescu erau o creaţie a educaţiei primite la Paris. Aici citeau Herder, frecventau cluburile poloneze şi italiene care împărtăşeau aceleaşi idei si idealuri, iar cartea de căpătâi era „Le Peuple”(1846), scrisă de Michelet. La întoarcerea în ţară vor înfiinţa Frăţia (1843), ce era o societate secretă unde se vor dezvolta acele idei care vor sta la baza programului de emancipare socială şi politică. Cuvântul „Dacia” apare împreună cu acela de „România”. Acestea concentrau, în mod simbolic, toate aspiraţiile de libertate, unificare şi independenţă. Acest ultim ideal a fost propus şi reprodus în Dacia Literară şi Arhiva Românească conduse de Mihail Kogălniceanu; Magazin istoric pentru Dacia conduse de August Treboniu Laurian şi Bălcescu, ca şi România de Florian Aaron. Istoria devine câmpul de luptă pentru afirmarea idealurilor naţionale. Mihai Viteazul devine personajul istoric pe care se va construi mitul renaşterii româneşti. Bălcescu şi Kogalniceanu au fost cei care au pus bazele istoriei naţionale ce va deveni argumentul de bază în lupta recunoaşterii drepturilor româneşti.¹⁴

Mihail Kogălniceanu (1817-1891), a fost elev al lui Ranke si Humbold. Acesta îşi va desăvârşi educaţia în Germania iar în lucrarea sa intitulată „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et es valaques transdanubiens”, publicată la Berlin în 1837 a promovat teoria conform căreia teritoriul Daciei îngloba Transilvania, Banat, Moldova şi Muntenia. Analizând cele două războaie daco-romane a identificat etapele apariţiei poporului român.

Prima dintre acestea a fost reprezentată de cele două războaie dintre daci şi romani. Caracterizarea dacilor în lucrare a fost pozitivă. Motivul principal a fost că, dacii au reprezentat un adversar redutabil în războaie pentru Imperiul roman.

A doua etapă s-a desfăşurat după cucerirea Daciei. Din acest moment a început procesul de romanizare.

A treia etapă începe odată cu retragerea armatei şi administraţiei romane din 271/275 d.Chr. de pe aceste teritorii. Kogălniceanu a afirmat că în Dacia a rămas majoritatea populaţiei. Aceasta şi-a păstrat limba şi obiceiurile de-a lungul veacurilor.

În acelaşi timp a identificat soluţii pentru menţinerea latinităţii şi renaşterea naţională a poporului român. Kogălniceanu a promovat ideea eliminării împrumuturilor lingvistice, a imitaţiilor străine, a căsătoriilor mixte, etc.

Nicolae Bălcescu a scris că istoria era „prima carte de căpătâi a naţiunii prin intermediul căreia se vedea trecutul, prezentul şi viitorul”. Din această viziune a istoriei putem să vedem că Bălcescu interpretează istoria naţională preluând concepţiile lui Herder şi Michelet. Lucrarea sa de căpătâi „Istoria Românilor sub Mihai-Vodă Viteazul” a avut scopul să exalte trecutul istoric al românilor prin intermediul figurii istorice a domnitorului muntean.¹⁵ În acelaşi timp este creat mitul fondator al statului român pe baza unirii celor trei ţări române de către domnitorul muntean. Această abordare se înscrie în demersul paşoptist de a identifica în istorie etapele creării poporului, naţiunii şi statului român.¹⁶

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea istoricii români s-au luptat în spaţiul cultural pentru invalidarea teoriilor lui Robert Röesller. Acesta a preluat teoriile lui Sulzer, Ivan Lucius şi Joseph Karl Eder, afirmând că după retragerea impusă de romani în Dacia nu a mai rămas populaţie autohtonă, aceasta retrăgându-se la sud de Dunăre. În acest mod la momentul pătrunderii maghiarilor în Transilvania aceştia nu au găsit pe nimeni. De aceea, românii nu aveau dreptul istoric să revendice aceste teritorii, ele aparţinând de drept maghiarilor. Această controversă istoriografică a reprezentat pentru români o sfidă. Haşdeu şi D. Onciul au dat prin lucrările lor un răspuns cât mai documentat lui Röesller.

Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907) a fost un reputat istoric şi filolog. De-a lungul carierei sale a fost director al Arhivelor de Stat ale României. Importanţa acestui întemeietor de şcoală istoriografică s-a reflectat în biografia lui Ioan Vodă cel Cumplit, ca şi în primul volum din „Biografia critică a Românilor din ambele Dacii”(1873), unde a afirmat importanţa substratului dacic în formarea poporului român.

Alexandru Xenopol (1847-1920) a fost elevul lui Ranke şi Mommsen. Ulterior a fost profesorul lui Nicolae Iorga. În lucrarea sa de căpătâi intitulată „Istoria Românilor din Dacia Traiană”, (1888-1893) s-a declarat împotriva teoriei latiniste a purităţii poporului român şi a acceptat ideea contaminării slave. În ce-a de-a doua lucrare de-a sa întitulată „Teoria lui Röessler” (1884), s-a ridicat împotriva teoriei acestuia, susţinând că nu toţi romanii s-au retras din Dacia.

Dimitrie Onciul (1856-1923) a fost profesor de istorie antică a românilor, la Universitatea din Bucureşti. El a fost cel care a promovat ideea că naţiunea reprezintă principalul subiect de investigaţie istorică. Din punctul său de vedere legăturile etnico-culturale dintre români au prefigurat unitatea naţională. Totodată din studierea propriei istorii naţionale se poate naşte adevărata dragoste pentru ţară şi naţiune. Respingând teoriile lui Röessler, a arătat că nu numai că romanii nu s-au retras din Dacia, dar că, în acelaşi timp, a existat până în secolul VII d.Chr. o infiltrare a populaţiei romanizate de la sud la nord de Dunăre. Astfel, limba română s-a format pe ambele maluri ale Dunării.

Prin înglobarea concepţiei teoretice a lui Onciul, Xenopol şi Haşdeu, s-a trasat un drum clar în istoriografia românească în care ideologia oficială a înglobat originea comună daco-romană a poporului român, continuitatea acestuia în spaţiul carpato-danubiano-pontic, existenţa unei contaminări slave, epopeea voievozilor români în lupta anti-otomană, mitizarea unficării lui Mihai Viteazul de la 1600.¹⁷

După cum observăm apare un întreg proces de creare, în anumite momente chiar de inventare a unor simboluri menite să producă o istoriografie comună pentru ţările române. Exemplele sunt multe, mitul lui Mihai Viteazul, epopeea războaielor dacice, prezentarea istoriei medievale a celor trei ţări româneşti prin reducerea, de multe ori la sintagma “ Poartă a Europei”, toate acestea, şi multe altele au apărut din dorinţa sinceră a intelectualităţii muntene şi moldovene de a fonda un stat national în graniţele ocupate de români în “spaţiul carpato-danubiano-pontic”. Iar acest fenomen nu este caracteristic doar elitei noastre. După modelul revoluţiei de la 1848, care a fost denumită ca fiind o “revoluţie a naţiunilor” elitele naţionale din întreaga Europă se aflau în plină creaţie, de multe ori artistică, şi mai puţin ştiinţifică, în ideea creării unor mituri fondatoare, menite să valideze prezenţa istorică a respectivelor popoare pe respectivele teritorii. De aici au început să răsară primele elemente ale naţionalismului şi xenofobiei în Europa. Pe bătrânul continent, odată cu invalidarea societăţii şi a regimurilor feudale după revoluţia de la 1789 din Franţa, a războaielor napoleniene şi a revoluţiilor de la 1848, erup toate energiile naţionaliste care atrag după sine puternice reacţii xenofobe. Iar spaţiul românesc, care se integrase în mare masă a ideilor după 1848 nu a putut să nu facă parte. Conceptele fundamentale ale statului modern de secol XIX erau: teritoriul, limba şi populaţia. Pentru a legitima existenţa unui popor trebuia să “demonstrezi” că îndeplineşti aceste criteri. De aceea efortul istoricilor, geografilor, etnologilor şi a lingviştilor noştri a fost acela de a demostra că poporul roman a apărut şi s-a dezvoltat pe un teritoriu comun, că are o limbă comună, iar populaţia are o descendenţă comună. Pe aceste elemente s-au creat programele politice ale elitei româneşti şi s-au impus temele fundamentale pe baza cărora s-a încercat să se creeze o mentalitate comună. Iar în acest plin efort de creare a unei solidarităţi naţionale, statul român începe să se confrunte cu cel mai mare proces de migraţie de la colonizarea Daciei de către imperiul roman. Vorbim de pătrunderea pe teritoriul tânărului stat român a unor comunităţi compacte de evrei provenite din Galiţia.


Procesul de imigrare a evreilor în ţările române la începutul formării statului român

Imigrarea evreilor a fost favorizată de politica binevoitoare a domnilor fanarioţi care doreau să atragă în Principate o populaţie obişnuită cu negoţul şi cu practicarea meşteşugurilor ca şi de creşterea numărului de contribuabili.¹⁸ Cu toate că dezorganizarea administrativă a Principatelor nu ne permite exprimarea unor date exacte putem să oferim date parţiale care ne poate explica evoluţia fenomenului. La 1825, în Moldova era aproximativ 25.000 de evrei, dintre aceştia, marea majoritate, respectiv 75% locuiau în mediul urban iar 25% în mediul rural.¹⁹ În anul 1830 numărul evreilor a crescut la aproximativ 38.000 de persoane. Însă perioada de vârf a primei jumătăţi de secol din Moldova a fost între anii 1831-1839, ajungându-se ca să fie înregistraţi 80.000 de evrei dintr-un total de 1.200.000 de locuitori.²⁰ Din recensământul realizat între anii 1859-1860 apar în Moldova 124.867 evrei la un total de 1.463.927 de persoane, respectiv 8,53% din populaţia totală a principatelor. Ei reprezentau 29,45% (106.041) din populaţia oraşelor şi 1,19% (13.4039) din populaţia rurală.²¹

În Ţara Românească, conform Recensământului de la 1860 erau 17.633 de evrei ( dintre care 16.686 la oraşe, 957 la sate), reprezentând 0,4% din populaţia totală a Ţării Româneşti.²²


Reglementări ale situaţiei juridice ale evreilor în secolul al XIX-lea

În anul 1827 hrisovul domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza reglementa situaţia juridică a evreilor, interzicându-le să se aşeze la sate şi să deţină bunuri imobiliare.²³

Prin Regulamentele Organice au fost fixate condiţia juridică a evreului. S-au menţinut interdicţiile impuse anterior, iar statutul lor s-a deteriorat deoarece s-a impus principiul apartenenţei la religia creştină pentru a dobândi cetăţenia. Evreii erau consideraţi străini. În art. 94 (capitolul III) al Regulamentului Organic al Moldovei, noţiunea de străin era asimilată cu aceea de vagabond.²⁴

Revoluţia dela 1848 aduce cu sine o schimbare în optica emancipării evreilor. La mişcările revoluţionare din Muntenia au participat şi evrei, poate de aceea în art. 21 din Proclamaţia de la Islaz se statua: „emancipaţia israeliţilor şi drepturi pentru orice compatrioţi de o altă credinţă”. În Moldova, revoluţionarii au propus rezolvarea problemei evreilor prin „emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni”.²⁵

În anul 1850, domnitorul Moldovei, Gr. Al. Ghica a impus ca măsura expulzării evreilor să se aplice numai noilor veniţi care nu dispun de capital suficient pentru a se susţine financiar şi care nu au o meserie.²⁶

Alexandru Ioan Cuza a fost adeptul emancipării graduale a evreilor. Acesta a cerut Comisiei centrale de la Focşani din anul 1860 să se elaboreze un text de lege în care să se prevadă „emanciparea graduală a locuitorilor de rit mozaic” . Prin „legea pentru comunele rurale şi urbane a Principatelor Unite Române” în art. 26 evreii erau recunoscuţi oficial, prin faptul că acestora li se acorda dreptul la mica împământenire.²⁷

Codul civil din 1864 a introdus o reglementare progresistă, în sensul în care se accepta acordarea cetăţeniei pentru necreştini conform art. 16 dacă îndeplineau următoarele condiţii: solicitantul trebuia să prezinte o cerere domnitorului, în care trebuia să specifice motivaţia pentru care doreşte să se stablească în ţară, în plus trebuia să specifice meseria, capitalul de care dispunea şi să demonstreze că în ultimii 10 ani a locuit în România. Totodată trebuia să renunţe la cetăţenia străină.²⁸

Un moment important în reglementarea situaţiei juridice a evreilor a avut loc prin Constituţia din anul 1866. Astfel. În art. 7 se stipula: „Calitatea de român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în conformitate cu regulile enunţate prin legile civile. Numai civilii de rit creştin pot dobândi calitatea de român”.²⁹Acest articol din Constituţie a declanşat o adevărată reacţie de respingere faţă de comunitatea evreiască, însă cele mai importante critici au avut în anul 1878. După participarea României la războiul de independenţă, plătit cu importante sacrificii umane şi materiale, marile puteri semnatare ale păcii de la Berlin (1878) au decis ca să fie impusă statului român acordarea cetăţeniei evreilor. Personal, consider că acesta este momentul zero al coagulării unor atitudini antisemite care vor evolua în timp, şi care vor conduce la apariţia legilor rasiale.


Reacţia elitei naţionaliste româneşti

Ion Brătianu, încă din sesiunea parlamentară din iunie 1866, a ţinut să precizeze că: „...noi am declarat că guvernul nu înţelege să dea ţara evreilor, nici să le dea drepturi ce ating, care vatămă oricât de puţin, interesele României”. A doua zi, continuându-şi ideea arăta: „...pur şi simplu aceea a marelui număr care ameninţă, după cum spune toată lumea, naţionalitatea noastră...Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.³⁰

Mişcarea antisemită a luat proporţii cu ocazia redactării proiectului de Constituţie din 1866, când s-a zvonit că se vor acorda drepturi politice evreilor. Moldovenii au înaintat locotenenţei domneşti şi parlamentului o petiţie foarte lungă şi documentată în care se susţinea că evreii „prin deosebirea lor de limbă, religie, moravuri, tradiţii, origine comună, reprezintă o groaznică ameninţare pentru Români, că prin diferite manopere au acaparat proprietăţile financiare din oraşe, că tot comerţul a încăput în mâna lor, că au dezorganizat şi desfiinţat clasa burgheză românească, că au acaparat toate alimentele pe care le revând falsificate, şi că ajungând arendaşi şi cârciumari ruinează sănătatea ţăranului, iar românii sunt în pericol să ajungă vagabonţi sau iloţi”³¹

În calitate de ministru de interne în anul 1867, Ion Brătianu a emis mai multe circulare către prefecturi prin care se încerca înrăutăţirea situaţiei economice a evreilor în speranţa că aceştia vor părăsi de bună voie Principatele. La protestele venite din partea marilor cancelarii europene acesta declara că „ei s-au lipit acum de pământ atât de tare, încât nu vom putea niciodată să-i dezlipim de el”.³² Mai târziu, îşi sintetiza propriile opinii politice referitoare la evrei declarând că: „Evreii au ca scop, nu mai puţin decât să distrugă existenţa noastră naţională”.³³

Cezar Bolliac îi numea pe evrei, paraziţi caracterizându-i prin următoarele cuvinte: „Este înspăimântător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimântător este că gândeşti că nicăieri n-a prins rădăcini atât de adânci ca la noi”.³⁴

M. Kogălniceanu, cu prilejul votării legii comunale, discutată în sesiunea parlamentară din 1863 s-a opus acordării de drepturi evreilor. El îşi punea atunci întrebarea dacă „cei ce se ţin îndepărtaţi de lumea noastră, care nu se îmbracă ca noi, şi nu îţi taie perciunii, pot avea ţara în mâini”?³⁵ Acelaşi Kogălniceanu, ca ministru de stat în 1869, a reluat procesul de eliminare a evreilor din sate, reacţionând vehement atunci când guvernele străine au protestat declarând că tratamentul evreilor care trăiesc în interiorul statului român reprezintă o problemă internă.³⁶

Bogdan Petriceicu Haşdeu declara referindu-se la evrei:„ovreii sunt un vierme intestinal ce ne roade pe noi drept la inimă” … „Istoria evreilor se împarte în două epoci: de întâiu Ovreii având o ţară proprie a lor, şi apoi Ovreii crescând din sudoarea străină, precum creşte muşchiul pe alte plante mai nobile. În primii secoli ai creştinismului, îi vedem alungaţi din Palestina de armatele Romei; şi de atunci încoace, dintr-un popor tare, compact, liber, degenerând tot mai mult, în vagabonţi slabi, împrăştiaţi, târâtori”.... „Christos şi Mahomet au recomandat ucenicilor de a se amesteca cu toate neamurile, răspândind în jur, unii prin predică, alţii prin sabie, unii prin înduplecare, alţii prin fanatism propriile lor credinţe, adevăruri şi erori. Voieşti a te face mahometan? Al – Coranul se grăbeşte a-ţi deschide în laturi porţile voluptosului paradis oriental. Voieşti a te face creştin?- singura voinţă îţi ajunge pentru a fi mântuit! Poţi fi tătar, lapon, groculandes, hotentot... Christos şi Mahomet sunt deopotrivă pentru toţi! Rabinii adoptară o cale diamentral opusă. Ei nu doresc a face proseliţi. Ei nu tind deloc a lăţi doctrinele lor afară din sfera naţiunii iudaice. Un ne-ovreiu nu poate deveni iudeu decât cu mare dificultate şi în urma unor formalităţi francmasonice. Principiul cel caracteristic al rabinismului este: Nu te amesteca cu celelalte neamuri.” … „De ce numai Iudanul e om, iar noi ăştia, turma lui Christos, nu suntem decât nişte dobitoace, şi încă mult mai inferioare vitelor din turma lui Mahomet, apoi ni se pare foarte curios de a auzi răsunând, din toate părţile, strigătele ovreilor de a fi primiţi ca cetăţeni în sânul statelor creştine!” … „Un alt pasagiu din Talmud, exprimă această învăţătură sub o formă atât de elegantă încât însăşi perfidia devine poetică: ....sileşte-te a fi pragul uşei, ce toată lumea îl calcă sub picioare, dar carele rămâne la locul său chiar după căderea întregului edificiu”. Concluzia este că Talmudul prevede pentru jidani două căi de purtare în privinţa noastră: Dacă sunt mai puternici decât creştinii, exterminaţii; dacă sunt mai slabi decât creştinii linguşiţii” Concluzia poetului era: „Acuma înţelegeţi oare ce vrea să zică a acorda jidanilor drepturi aşa numite politice”³⁷

A.D. Xenopol declara, în aceeaşi linie naţionalistă şi antisemită că „întărirea naţională a unui popor nu se poate face decât în măsura în care el se deosebeşte şi se emancipează de străini...evreii sunt fără tăgăduială în România un element străin, căci lăsând la o parte toate celelalte apucături ale lor, evreii din România nu vorbesc limba ţării”.³⁸ Câţiva ani mai târziu Xenopol declara că “numai evreii botezaţi sunt potriviţi pentru a dobândi cetăţenia, iar cei care nu s-au convertit la creştinism ar trebui să fie alungaţi din ţară”.³⁹ Pînă în anul 1879, când prin art. 44 al congresului de la Berlin s-a cerut împământenirea în masă a evreilor, administraţia românească nu a luat măsuri administrative împotriva acestora.⁴⁰Xenopol a susţinut că prin intervenţia străinătăţii în chestia jidovească de la noi, s-a lezat însăşi mândria noastră de stăpâni acasă, iar mişcarea antisemită a câştigat teren. .... glasuri ce se mai ridicaseră înainte contra elementului cotropitor .... a zguduit toate conştiinţele românimii. Hoardele acestea, care ne despuiau mereu şi dănţuiau pe spinarea noastră trebuiau îndepărtate. Se ajunsese până acolo încât se ceruse alungarea lor imediată.⁴¹ Jidovii s-au opus actuluii storic al unirii definitive al Principatelor unite făcute de Cuza la 11 decembrie 1863, făcându-se instrumentele separaţiei.⁴²

Xenopol susţine că, până la unirea Principatelor jidovii nu au dorit să fie împământeniţi preferând să fie supuşi străini. În această calitate au început să facă comerţ. În 1852 au reuşit să obţină desfiinţarea „taxei jidovilor”, precum şi interzicerea de a putea deschide cârciumi la sate.

Prima campanie antisemită susţinută a avut loc odată cu lovitura de stat de la 2 mai 1864, şi s-a desfăşurat cu precădere în presă.⁴³ Principalele acuzaţii erau că: otrăvesc populaţia rurală cu alcool, şi că prin prezenţa lor foarte mare acaparează activitatea economică a oraşelor. În perioada rspectivă datorită puternicului flux migrator evreiesc, componenţa etnică a diferitelor oraşe şi târguri din Moldova se schimbase semnificativ. Astfel, la Dorohoi, Fălticeni şi Botoşani, populaţia băstinaşă era mai mică decât cea evreiască. În Piatra Neamţ şi Roman erau la paritate, iar la Iaşi erau 40.000 de creştini şi 34.000 de evrei.

Iată cum era descris Iaşiul din acele vremuri de către Xenopol: „închipuiască-şi oricine un oraş cu o populaţiune de 80-90.000 de locuitori din care cea mai mare parte era formată din ovrei vagabonţi, venetici din Rusia şi Galiţia, fără căpătâi, fără meserii, râioşi, păcătoşi şi lipsiţi de orice mijloc de existenţă.”⁴⁴ Concluzia lui Xenopol era apocaliptică: „Ţăranilor le mor copiii pe capete, «mortalitatea întrecând natalitatea», pe când «evreii sporesc în număr câci la ei natalitatea întrece mortalitatea»”⁴⁵

În ziarul Telegraful în numărul din 27 august 1878 apărea următorul articol: „Congresul (n.a Berlin) a hotărât a-i pune pe evrei pe acelaşi picior de egalitate în drepturi cu acelea de care se bucură toate naţiunile civilizate din Europa! Aceasta s-a făcut, neîndoielnic, în necunoştinţă de cauză. Căci nu sunt cunoscuţi evreii, nici ceea ce sunt, nici numărul lor din această ţară, unde fiecare vagabont şi fiecare evadat a venit să se stabilească şi al căror număr depăşeşte o jumătate de milion la o populaţie de aproape patru milioane. Această proporţie nu se mai găseşte în nicio ţară..... România a început astăzi că nu mai fie un pământ românesc, ci mai curând o Palestină, asemenea aceleia de acum câteva mii de ani...... În timpul sărbătorii de Paşti ei înhaţă câte un copil român pe care îl străpung pentru a-i scoate sângele...”

În ziarul România liberă organ al Ministerului de Interne, apărea, ca editorial pe 30 mai 1879 următoarele:

„Cine ne poate obliga să admitem în mijlocul nostru o jumătate de milion de şarlatani, pentru ca ei să ne sugă sângele în patria noastră? Aceasta nu se va întâmpla niciodată. Românii nu se vor supune la aceasta, oricare ar fi presiunile puterilor străine devotate Alianţei israelite universale. Evreii sunt o sabie al cărui vârf se află în coastele României, în vreme ce mânerul este în mâinile Alianţei Israelite.”

În ziarul Ecoul Terrei din 30 iulie 1879, mai mulţi cetăţeni indignaţi au publicat următoarea scrisoare deschisă adresată principelui Carol I :

„Mai degrabă ne-am supune la o schimbare de religie, decât să le dăm drepturi civile şi politice; mai mult, chiar dacă am primi legea lor, aşa cum am primit Psalmii lui David, noi i-am respinge întotdeauna; sau dacă ei ar primi religia noastră, nici atunci n-am putea primi între noi acest element corupt care s-a înmulţit atât de mult, încât a ajuns să fie aproape o treime din populaţia acestei ţări, aşa cum se vede în Moldova.⁴⁶

Vasile Conta, pe parcursul a două şedinţe ale camerei Deputaţilor declara în 1879 cu emfază:

ŞEDINŢA 4 septembrie 1879

„Domnilor este recunoscut de către chiar acei care mă atacă azi, că cea dintâi condiţie, pentru ca un stat să poată exista şi prospera este ca cetăţenii aceluiaşi stat să fie din aceeaşi rasă, din acelaşi sânge”.... „Domnilor este adevărat că aceasta nu împiedică admiterea cetăţenilor străini la cetăţenia unui stat, dar cu o condiţie: ca aceşti străini să se contopească în naţiunea dominantă, cu alte cuvinte, să se amestece cu totul aşa încât la urma urmei să rămână într-un stat unul şi acelaşi sânge.”...„Ce zice art 7. din Constituţie? Zice că împământenirea nu se poate acorda la străini de rit necreştin; şi pentru ce? Pentru cuvântul foarte simplu că acei de rit necreştin nu se contopesc cu noi prin căsătorie şi nu s-au contopit niciodată...”

ŞEDINŢA 5 septembrie 1879

„România, prin caracterul poporului său, prin starea sa economică, prin micimea ei ca stat, oferă multe avantaje pentru alianţa israelită, adică foarte uşor de a fi transformată în ţară jidovească...”.. „Convenţiunea de la Paris din 1858 doreşte întinderea drepturilor politice şi la evrei ca principiu. Însă ea zice: modul aplicării acestui principiu se va face prin dispoziţiuni interne ale ţării. Art 46. al Convenţiei de la Paris ne lasă la dispoziţiunea noastră legislativă cum să punem în practică acordarea drepturilor politice ale evreilor....” „Având în vedere faptul că noi am primit protecţia Europei şi că marile puteri au garantat existenţa statului român trebuie să acceptăm şi prevederile tratatului de la Berlin. Din acest motiv trebuie să revizuim punctul 7. din Constituţie. Problema se pune cum o să o revizuim? În interiorul congresului au fost mai multe opinii. Prima dintre acestea a privit „acordarea deplină” a drepturilor pentru evrei. Respectiva propunere a venit din partea reprezentantului Franţei. În schimb, Bismark, din partea Germaniei, a fost să nu se acorde cetăţenia în mod colectiv tuturor evreilor. Ideea era să fie eliminat din Constituţie paragraful care limita acordarea cetăţeniei din motive religioase. Însă modul în care se va acorda cetăţenia rămâne la decizia autorităţilor româneşti.”⁴⁷

Maiorescu considerându-se un prieten al evreilor îi „sfătuia”: „de a nu întinde coarda” prea tare în momentul de faţă. Maiorescu a declarat că presiunile care provin din rândurile Alianţe israelite sunt inoportune şi neavenite... Problema care se pune în faţa statului român este mai gravă decât pierderea unei provincii. Deoarece „aci e vorba de a introduce în organismul nostru permanent, în viaţa zilnică a noastră, acest element acum, şi de acum înainte pentru totdeauna”....”Naturalizarea individuală implică în sine însăşi cererea evreilor, manifestarea dorinţelor lor de a fi cetăţeni români; prin ea se va împiedica din capul locului răul sentiment, că au venit în mijlocul nostru ajutaţi de presiunea străină sau de alianţa israelită.”⁴⁸

Sunt atitudini, reacţii care vin din parte unei elite intelectuale, politice care au pus bazele statului român modern. Virulenţa acestora sunt de netăgăduit.


Concluzii

Subiectul privind rasismul la români a fost dintotdeauna primit cu rezerve de către specialişti. În perioada comunistă, istoriografia oficială a încercat să evite discutarea şi analizarea acestor momente din istoria naţională. Chiar am putea spune că a încercat reabilitarea mareşalului Antonescu. Cu toate acestea, realitatea istorică transcede decizia politică. Legislaţia antisemită promovată de statul român în perioada guvernării regelui Carol al II-lea şi ulterior al regimului Antonescu nu poate fi negată. Ea există, a fost aplicată şi a produs efecte devastatoare. Sute de mii de evrei au murit. Apariţia acestei legislaţii a fost, desigur, favorizată de apariţia unor regimuri autoritare şi totalitare în Europa. Fragilul regim democratic din România nu putea să se delimiteze de realităţile internaţionale. Ceea ce, însă, nu se spune cu tărie este că a existat o tradiţie naţionalistă, xenofobă şi antisemită la nivelul elitelor româneşti care a fost reflectată nu numai în lucrări de specialitate, dar şi în articole de presă sau de la tribuna parlamentului României. Una dintre explicaţiile care ne-ar putea ajuta să înţelegem reacţiile virulente antisemite din acea perioadă ar fi tocmai procesul creării şi consolidării statului român. Aşa cum am arătat, pe parcursul studiului, crearea aproape ca un proiect de laborator al conceptelor de român şi de România, în care trebuia să se regăsească o singură naţiune, un singur popor, o singură tradiţie istorică, o limbă unică şi dacă era posibil o singură religie, se lovea de existenţa unei puternice comunităţi care nu se integra nici pe departe în tiparul proiectului imaginat de naţionaliştii români. Această explicaţie este parţială şi nu are pretenţia de a fi unica, deoarece fenomenul a fost mult mai complex, însă, dacă urmăm linia ideologică ne putem rezuma numai la această explicaţie. Cu toate acestea, nu putem să nu observăm că, îndeplinirea proiectului politic al generaţiei de la 1848 de la înfăptui România Mare a condus la o nouă realitate etnică. Practic, România a devenit o ţară a minorităţilor naţionale, care deţinuseră drepturi în interiorul statelor de provenienţă.⁴⁹ Importanta prezenţă a acestora a creat majore tensiuni. Iar a doua generaţie de antisemiţi, respectiv A.C. Cuza, Nae Ionescu, Corneliu Zelea Codreanu, ş.a, au încercat şi au reuşit să pună în practică un proiect care prevedea excluderea evreilor din societatea românească. Mişcările antisemite de la Iaşi, care au izbucnit imediat după încheierea primului război mondial au fost prologul evenimentelor din anii ‚40 din întreaga Românie.

Ku Klux Klan


Din 1865 pana in zilele noastre, Ku Klux Klan a provocat moartea a zeci de mii de persoane. Esential rasisti, oamenii din aceasta organizatie au realizat, in sec. XIX si pana la jumatatea sec. XX, executii macabre bine regizate, stupide.

In iunie 2005, un proces in care s-a judecat in SUA un fost membru al Ku Klux Klan, inculpat de mai multe crime, a inspirat filmul “Mississippi Burning”, in 1989. Filmul prezinta asasinarea a trei activisti pentru drepturile civile in 1963 cand s-a votat dreptul la vot al negrilor.

Istoria Ku Klux Klan–ului. Nascuta la sfarsitul razboiului de Secesiune, Ku Klux Klan si-a propus sa apere cauza statelor americane din Sud, umilite de pierderea razboiului civil si de abolire a sclavagismului, adica de castigare a drepturilor fundamentale ale omului de catre negri. In ea s-au incadrat repede fosti ofiteri sudisti.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/neonazismul-rdg-nu-fost-importat

Fraţii lui Wotan şi Frontul de la Weimar

Neonaziştii din RDG nu erau doar o mulţime dispersatã, ci dimpotrivã, o scenã bine pusã la punct, care numãra mai bine de 15000 de membri şi care aproape cã a cauzat cãderea guvernului.

Este o adunare furibundã, prea violentã pentru comunitatea sionistã din Berlinul de est. Mai bine de 2000 de fani se înghesuie pe 17 octombrie 1987 ca sã vadã concertul trupei de punk “Element of Crime”, precum şi pe colegii de breaslã din RDG a acesteia, trupa “Die Firma”. Este un eveniment demn de amintit: la puţin timp dupã orele 22, 30 de Skinheads perturbã concertul, urlând cât îi ţin plãmânii: “Pentru victorie!”, “Afarã cu evreii din bisericile germane!” sau “Porci comunişti!” şi rãnindu-i pe mulţi dintre fanii şocaţi. Ulterior îşi continuã activitãţile în afara concertului pânã ce sunt puşi în faţa unei pleiade de miliţieni.

Abia dupã câteva zile presa incepe sã relateze despre incident. Dar nu se vorbeşte nici despre skinheads, nici despre neonazişti, ci mai mult despre »Rowdytum« aşa sunã expresia fixã pentru izbucnirile violente ale tinerilor din statul german. De data aceasta eufemizarea nu mai are acelaşi efect. Atacul asupra bisericii sioniste nu este un caz singular şi anuntã noi rapoarte între autoritãţi şi neonazisti. Chiar dacã pentru puţin timp. Pânã atunci în “Germania bunã” extremismul de dreapta nu era altceva decât un produs importat din vest. Deja în 1950, la un an dupã înfiinţarea statului. SED-ul (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands) declarã cã rãdãcinile fascismului au fost annihilate. Dar asta nu împiedicã fructificarea moştenirii gândirii naţionaliste şi populiste şi dincolo de Elba. Ba chiar într-un mod vizibil şi foarte clar: svastici, profanãri de morminte, cultul hitlerist, violenţa împotriva evreilor, homosexualilor sau funcţionarilor comunişti. Foarte activi deveneau neonaziştii când venea vorba de meciuri de fotbal. Autoritãţile erau informate destul de cuprinzãtor. Între 1965 şi 1980 se numãrã sute de apariţii neonaziste. Vinovaţii sunt desemnaţi inadaptaţi social. Stasi surprind şi în armata naţionalã sau în propriile rânduri mai mult de 700 de activitãţi neofasciste. Şi în trupele de elitã MfS (Ministerul pentru Siguranţa Statului), regimentul de gardã a Feliks Dzierzynski.

Treaba devine serioasã. Din 1983 siguranţa statalã ia mãsuri pe cât se poate. Dar multe se ascund şi sub preş, deşi ascensiunea neonazistã devine tot mai evidentã. La mijlocul anilor ’80 fiecare a 4-a gardã din regimentul MfS are rolul de a se lupta cu izbucnirile neonaziste. Cu toate acestea şeful Stasi, Erich Mielke nu considerã cã relatãrile despre pericolul extremist care ia amploare ar trebui clasificate la categoria de importanţã majorã. Ceea ce el şi mulţi alţi nu doresc sã înţeleagã: criza accentuatã de legitimitate a RDG, din punct de vedere economic, social şi politic, îi întãrâtã pe cei din opoziţie, care nu au mereu veleitãţi reformiste, democratice, egalitariste. Existã şi cei care viseazã pe ascuns la o restauraţie a Reich-ului. Neonaziştii. Elementul de legãturã dintre membri este ura faţã de sistemul “porcilor comunişti”.

Atentate asupra strãinilor

Ura aceasta se direcţioneazã treptat împotriva muncitorilor discriminaţi din Asia şi Africa. Şi prin atacuri criminale structurile neonaziste devin mai unite. În Berlin sunt fondate organizaţii precum Frontul Lichtenberg sau NS-Kradstaffel Friedrichshain, la care se mai adaugã Frontul popular Gubener, Fraţii lui Wotan, Frontul de la Weimar şi o divizie SS Walter Krüger Wolgast, în rândurile cãrora se numãrã şi învãţãtori sau funcţionari publici. Când ştasi şi Ministerul de Interne fac bilanţul în 1988, observã ca ceva se schimbã. Declanşatorul turnurii îl reprezintã atentatul asupra bisericii sioniste din Berlin.

Într-o acţiune de fortã între octombrie 1987 şi ianuarie 1988 se organizeazã procedure preliminare împotriva a 108 skinheads. Cei autentici sunt condamnaţi, la fel şi atentatorii de la biserica sionistã. Acum se fac dezbateri la nivel înalt: pe 2 februarie 1988 politbiroul decide suprimarea tuturor expresiilor neonazismului. Pentru prima data se admite fãţiş cã intr-un stat prin excelenţã antifascist fascismul existã cu adevãrat. Ce-I drept, ca marfã de import. Puţinele articole despre nazisti din ţarã, care apar doar din când în când în anumite reviste, urmeazã linia politbiroului: neonazismul este strain de fiinta socialismului şi a fost adus în RDG prin influenţa forţelor neofasciste din RFG.

Mai departe ministerul de interne fondeazã un grup de lucru care sã se ocupe de skinheads şi o ataşeazã poliţiei. Liderul, locotenentul Bernd Wagner, trebuie sã analizeze precaut situaţia şi sã elaboreze nişte strategii de reprimare. Dar Wagner şi colegii sãi ştiu cã nu mai au de mult de-a face cu un fenomen sporadic caracteristic unor grupuri de tineri. Cea li se înfãţişeazã este un proces care ameninţa sã cuprindã întreaga societate. Wagner se gândeşte la un concept de cercetare care presupune munca sociologilor. Şi timpul apasã: întreprinderile de la Magdeburg sunt înţesate cu explozibil. În oraşul lui Karl Marx o fatã este prinsã şi i se zgârie pe mânã steaua lui david. În Dresden un immigrant din Mozambic este mãcelãrit. În Halle un African suferã aceeaşi soartã. În apropiere de Riesa cei care se considerã slujitorii dreptãţii aruncã jumãtate din africani afrã dintr-un tren aflat în mişcare.

Ura se naşte în tânãra clasã muncitoreascã. Activiştii sunt harnici, disciplinatî, ambiţioşi, beneficiazã dea cea mai bunã prognozã socialã şi se bucurã de suportul continuu al populaţiei. La concluiza asta ajunge grupul de sociologi de la Berliner Humboldt-Universität, care investigheazã problema din însãrcinarea miniştrilor. Coordonatorul studiilor, Loni Niederländer constatã: într-adevãr au ajutoare din vest, dar nu existã indicii decisive care sã ne convingã cã influenţa occidentalã ar fi o condiţie supremã pentru existenţa skinheads. Pe scurt: problema neonazistã se naşte acasã.

O optime din tinerii din RDG considerã cã fascismul are şi pãrţi bune


Adevãratele dimensiuni reies din studiile Institutului Central pentru Tineret din Leipzig, condus de Walter Friedrich: 2 procente din tineri se declarã membrii ai scenei skinheads, 4 procente simpatizanţi, 30 de procente au o pãrere bunã despre activitãţile desfãşurate de neonazişti. O optime opineazã cã fascismul are pãrţile sale bune. La fel de mulţi cred cã Hitler a dorit numai binele poporului german. AG Skinhead al lui Bernd Wagner cuprinde de pildã 1000 de neonazişti angajaţi în acte de violenţã, apoi 6000 mai moderaţi. În total numãrul se ridicã la 15000. rezultatele studiului sunt un şoc. Conducerea statului reacţioneazã circumstanţial: studiile ajung prin sertare uitate, munca de cercetare a berlinezeilor se închieie, AG Skinhead este dizolvat. Deşi este doveditã neputinţa mãsurilor de pedepsire, altceva nu preau ce sã facã autoritaţile. Dacã în 1988 sunt înregistrate 185 de delicte radical-extremiste, numãrul lor creşte la 300 în 1989.

Bernd Wagner şi colegii sãi nu vor sã se împace cu ideea cã tot ce fac este în zadar şi cã toate punctele lor de vedere trebuie mascate, prin urmare se adreseazã regizorului şi autorului Autor Konrad Weiß. Acesta compune eseul “Die neue alte Gefahr” (Noul pericol vechi). La începutul anului 1989, de ziua Bisericii Evanghelice, Konrad Weiß ţine o prelegere în Berlin. Nicicând nu s-a mai auzit în RDG o perspectivã criticã asupra naţional-socialismului. “Firele conducãtoare şi capetele reţelelor noului fascism din RDG nu trebuie cãutate în vest. Sunt produsul societãţii noastre. La scurt timp dupã aceea discursul apare într-o revistã obscurã pe nume “Kontext”.

Este prea târziu ca sã impinge la o discuţie publicã. Dezbaterile au de mult un alt scop. Când cade zidul în 1989, alãturi de aventurieri şi cãutãtori de noroc nãvãlesc şi diverşi adepţi ai structurilor naziste în ţarã. Deşi întreţin contacte cu colegii lor din vest încã de mai devreme, neonaziştii din occident sunt surpinşi în mod plãcut de ce teren fertil se dezvoltã aici pentru crearea unui neonazism mai puternic. În ianuarie 1990 este fondatã Alternativa naţionalã, primul şi ultimul partid de extremã drepatã din RDG. Radicalismul de dreapta nu rãmâne ascuns faţã de noile autoritãţi. Dar când Bernd Wagner prezintã perpectivele sale, nu înţelege reacţia primitã. Nu este crezut de nimeni. Nici autoritãţilor nu le vine sã creadã ce amploare are extremismul din est. aşadar camarazii din est şi vest se pot uni liniştiţi ca sã alcãtuiascã noi structuri.

Mitul unei Republici Democrate Germane lipsite de orice influenţe neonaziste persistã şi azi. Când vine vorba de manifestãri ale extremei drepte, acestea sunt clasificate drept produse de import din vest. Dar contribuţia estului dupã 1989 la construcţia scenei neonaziste demonstreazã altceva.

Sunt etniile ceva real?
De cele mai multe ori idei precum cele de etnie, naţiune, rasã sau grup sunt luate ca atare, fãrã prea multã criticã, ca elemente esenţiale ale umanitãţii, fãrã de care aceasta nu ar putea fi definite. Dar dacã nu ar fi decât atât, nişte concepte fãrã prea mare consistenţã realã?

Etnia şi naţiunea sunt de obicei considerate categorii ale identitãţii umane, nişte caracteristici esenţiale. Dar esenţa presupune ceva neschimbãtor, ceva unic şi bine fixat, cu alte cuvinte o identitate bazatã pe stereotipuri. Dar individul şi societatea nu sunt într-o permanentã mişcare şi construcţie? Dacã descriem pe cineva doar cu referire la apartenenţa la un grup (etnic, religios, regional, educaţional) cu care împarte similitudini, pierdem foarte mult din diversitatea umanã.

Esenţe sau construcţii?

Opusã acestei viziuni care subliniazã caracterul esenţial al etnicitãţii şi tradiţiilor se aflã modelul constructivist. Ce ne propune acesta? Cã identitatea şi cultura nu sunt statice, ci se afla în transformare, se construiesc în decursul istoriei. Sunt un fel de compromis între încercarea de identificare individualã şi identificarea prin relaţiile cu ceilalţi. Antropologul Frederik Barth revoluţioneazã în publicaţii precum “Ethnic Groups and Boundaries. The Social Organization of Cultural Difference” vechiul model cum cã etnia şi naţiunea ar fi realitãţi stabilite ori de naturã ori de vreo fortã divinã. El are o perspectivã mult mai pragmaticã şi relativistã, care spune cã apartenenţa la o etnie este determinatã de situaţie şi voinţã, cã ea rezultã din relaţiile sociale. Astfel, ea nu reprezintã o culturã, ci o formã de organizare socialã. Ceea ce este important nu e materialul cultural comun asociat unei etnii, pentru cã acesta este oricum foarte divers şi nebulos, ci diferenţa dintre “noi” şi “ei”, o frontierã în curs de negociere pentru cã niciun grup etnic nu se dezvoltã separat de circumstanţele istorice, economice sau politice.

Pragmatic vorbind, identitatea etnicã depinde de atribuirea unor norme şi acceptarea lor; doar când indivizii acţioneazã în conformitate cu ele devine etnia realã. Cultura, limba şi tradiţia sunt instrumente pe care oamenii le folosesc pentru a trasa nişte diferenţe faţã de ceilalţi, dar în sine nu sunt semnificative. Deci mai mult decât coeziunea grupului conteazã negocierile între grupuri. Etniile nu sunt primordiale pentru cã societatea este multe prea diversã (polietnicã, eterogenã) pentru a putea fi separatã la modul tranşant în varii traditii şi culturi. Diferenţele culturale semnificative sunt cele pe care oamenii le aleg ca fiind semnificative. De asemenea, sã nu uitãm cã mobilizarea etniilor este vitalã. Liderii urmãresc scopuri politice bine determinate, nu vreo ideologie culturalã a grupului pe care l-ar reprezenta. Iar pentru a-şi atinge aceste scopuri ei induc ideea cã etnia ar fi ceva obiectiv care trebuie pãstrat cu orice preţ. Grupurile se mobilizeazã în vederea acţiunii politice, creând o aparenţã de diferenţiere culturalã (de ex. prin înfãţişare, exprimare, obiceiuri etc.), şi deci construind o graniţã între “ei” şi “noi”, graniţã menţinutã în mod special de instituţiile statale.

Statul avea nevoie de naţionalism pentru a-şi creşte autoritatea, iar naţionalismul de stat pentru a postula disoluţia comunitãţilor într-o identitate naţionalã uniformã, identitate care nu s-a creat nici pe departe prin acţiuni pacifiste. Naţiunile ca entitãţi naturale nu existã, mai degrabã naţionalismul este cel real, cel care creeazã naţiunile imaginate, ca simboluri, dupã cum ne propune Zygmunt Bauman (“Soil, Blood and Identity”). Cãutarea unei definiţii obiective a naţiunii, etniei, justificã pretenţiile naţionaliste cum cã trãsãturile comune ar crea naţiunea care aduce laolaltã oamenii, uitând cã ideea de comuniune (teritorialã, lingvisticã etc.) este determinate de importanţa acordatã diferenţelor dintre oameni. Existã tendinta de a considera mişcãrile naţionaliste drept expresii ale unor grupuri deja formate, dar fãrã conştiinţã de sine, ceea ce ascunde de fapt un discurs politic, al intereselor unori clici, în spatele unui presupus destin comun. Dacã este abandonat conceptul de “naţiune în sine”, devine mai clar cã o astfel de formã de organizare depinde de context şi variazã în conţinut.

Etnia poate sau nu poate sã fie relevantã, într-unul sau mai multe aspect ale vieţii sociale, dar ea existã doar dacã se menţine frontier fatã de ceilalţi. Pentru Baumann, naţionalismul este un fel de “we-talk”, adicã o identificare egocentricã ce împarte lumea în prieteni şi duşmani. Şi naţiunea este fondatã pe un complex de cetate asediatã care trebuie securizatã. Nevoia de apartenenţã, de a te simţi inclus, este pânã la urmã o caracteristicã a firii umane. Pentru asta cream tot felul de grupuri. Dar ea nu trebuie absolutizatã, pentru cã identitatea unei persoane se clãdeşte mai ales prin însuşiri dobândite si cultivate de ea însãşi, nu printr-o presupusã moştenire de “sânge şi pãmânt”. Ar fi o simplificare injustã a firii umane. Identitatea, fie ea de orice naturã, fie problemã individuala sau ce ţine de instituţii specializate, este un proiect, o activitate.

Şi acum o scurtã explicaţie istoricã asupra fenomenului naţionalist. “Masele” sunt o categorie ce ia naştere începând cu secolul al 17-lea, când se pun laolaltã toate comunitaţile regonale, legale, ocupaţionale, ca opuse elitelor intelectuale. Înainte de asta existau multe divizãri în Europa pre-creştinã, prea multe pentru o separaţie clarã între vulgul needucat şi cei civilizaţi. Elitele se contureazã în perioada iluministã, iar pentru a se defini aveau nevoie de diferenţa faţã de “restul”, perceput într-un mod aproape dezumanizant. Odatã instalat monopolul asupra violenţei, devine central monopolul asupra educaţiei, pentru cã elitele încep sã perceapã gradul mare de haos periculos din “restul” de care se separaserã. Aşa cã adreseazã chemarea la educaţie a maselor, care este de fapt o declaraţie a incompetenţei acestora si a supunerii lor faţã de despoţii luminaţi. O încercare de reintegrare este şi naţionalismul, care a legat statul de societate. Unitatea postulatã dintre societate şi naţiune a oferit legitimitate ambiţiei statale de a impune obedienţã. În termenii lui Bauman, naţionalismul a fost conjuncţia dintre aspiraţia elitei intelectuale la conducere politicã şi aspiraţia liderilor la o hegemonie spiritualã. Pentru realizarea acesteia, masele trebuiau reincorporate, unificate, omogenizate. Naţionalismul este aşadar pe de-o parte o luptã a elitelor pentru recuperarea maselor, iar pe de alta o luptã între elite pentru drepturile exclusive asupra unor teritorii şi populaţii. Şi iarãşi revenim la ideea cã naţiunea nu se poate construi decât prin trasarea unor diferente faţã de ceilalţi.

Grupuri sau categorii?

Paradoxal, a avea o patrie înseamnã sã alegi ceea ce a fost deja ales pentru tine, sã te supui la ceva ce a se presupune cã a existat dintotdeauna în conştiinţa ta. Naţionalismul sau rasismul presupun un determinism psihologic care se vrea mai puternic decât caracteristicile individuale. Este aici ceva dintr-un rasism intellectual, pentru cã maselel devin produse ale unor forţe independente de ele, care le asigurã apartenenţa la ceva ce nu pot modifica. Naţiunea se vrea a fi o realitate absolutã, dar în acelaşi timp una fragile, altfel nu ar fi nimic de apãrat, iar mitul naţiunii poate rezista doar printr-o permanentã activitate, mobilizare care nu de puţine ori duce la rãzboi şi genocid. Istoric vorbind, dezintegrarea vechilor comunitãţi a impulsionat ascensiunea statului-naţiune ca alternativã de securitate şi afiliere. O chestiune interesantã menţionatã de Anthony Birch (citat de Bauman) este cã pânã în ultimele douã secole cerinţele statului nu erau foarte mari, deci un sentiment activ de loialitate nu era necesar pentru ca sistemul sã funcţioneze. Nu se intervenea în viaţa personalã, rãzboaiele aveau mai mult un caracter privat. Este posibil ca naţionalismul sã fi fost un producãtor extraordinar de legitimitate în momentul consolidãrii statale, statul având nevoie de un bagaj simbolic care s-a rezumat la ideea cã ar reprezenta interesele commune ale anumitor grupuri.

De altfel şi conceptul de grup este problematic, dupa cum ne aratã Rogers Brubacker (“Ethnicity without Groups”), care criticã tendinţa de a reprezenta lumea ca pe un mosaic de grupuri etnice sau cultural. Peste tot auzim vorbindu-se de conflicte între grupuri etnice, ca şi cum grupurile acestea ar fi ceva natural şi esenţial. Conflictul etnic nu înseamnã neapãrat conflict intre grupurile etnice care existã mai mult pentru cã sunt invocate (un soi de ficţiune politicã). Poate cã etnicitatea, naţiunea şi rasa ar trebui regândite nu în termeni de organisme concrete, tangibile, ci mai mult de proiecte politice, scheme culturale, forme de organizare, evenimente contigente, cu alte cuvinte procese. Mai mult decât de grupuri ar trebui sã vorbim despre “groupness”, adicã o tendinţã de afiliere care variazã contextual, pentru cã grupurile se “întâmplã” în vederea unui scop. Etnia nu este grup pentru cã grupul presupune o colectivitate solidarã capabilã de acţiune concertatã care se bazeazã pe comunicare eficientã şi mutualã, ori etnia devine vizibilã atunci când existã condiţii politice, economice, cultural şi psihologice, ceea ce o face sã fie mai degrabã o categorie pornind de la care se poate clãdi un grup. Grupurile etnice se fac.

Brubacker ne pune la dispoziţie mai multe exemple. În 1998 armate de eliberare kosovarã atacã poliţia sârbã, ceea ce duce la represalii masive, represalii suportate în mare masurã de civili. Dar evenimentul a avut drept consecinţã întãrirea sentimentului de grup, armata kosovarã câştigând mulţi adepţi. În cazul acesta violenţa a cauzat alcãtuirea unui grup şi nu invers. Protagoniştii principali ai jocurilor etnice nu sunt grupurile de fapt, ci diverse clici (partied, mişcãri sociale, biserici, etc.) care se ascund în spatele unei retorici care pune accent pe fatul cã ar reprezenta interesele unor populaţii intregi. Aceastã reprezentativitate este extrem de relativã, relaţia dintre organizaţii şi grupurile pe care pretend cã le reprezintã fiind ambiguã. Iar în vreme ce organizaţiile mai mici sunt protagonistii conflictelor, categoriile mai largi sunt mai adesea victimele violenţelor. Şi dacã atunci conflictele nu sunt între grupuri etnice, de ce mai numim violenţa “etnicã”? Calitatea de “etnic” nu este intrinsecã violentei, ci îi este atribuita de oficiali, politicieni, jurnalisti, cercetãtori etc. Etichetarea se face şi din dorinta de a simplifica şi încadra totul în nişte scheme familiar de interpretare, cu riscul de a vedea în orice conflict ratiunea etnicã.

Deci oare naţiunea, etnia şi rasa nu existã mai mult în mintea noastrã ca perspective şi nu ca realitãţi? Ele includ de multe ori ideea unui background cultural instituţionalizat în diverse practici prin care oamenii experimenteazã lumea, oferit ca substitut a ceea ce ar trebui sã fie o viziune personalã. Mai includ şi ideea cã ar exista nişte interese comune naţionale, dar din pãcate ceea ce este reprezentat drept conflict etnic (cum ar fi violenţa din fosta Iugoslavie) are mai mult de a face cu oportunism, profit şi luptã pentru putere. Pretenţiile clasei politice de a reprezenta dorinţele coetnicilor sunt discutabile, iar uneori chiar se încearcã suprimarea conflictelor din interiorul etniei prin promovarea unui conflict interethnic. Nu trebuie confudat discursul despre naţiune cu naţiunea ca realitate. Naţiunea, etnia, grupul sunt variabile şi contingente, procese.

În Transilvania a existat mereu tendinţa spre grupãri etnice. Despre Clujul anilor ‘90 s-a vorbit ca despre o zonã de tensiune între grupurile român şi maghiar. Sã fie vorba despre grupuri? Sau de pretextul naţionaliştilor de a vorbi în numele aşa-numitor “grupuri”, neglijând context concrete cotidiene în care etniile ar putea avea însemnãtate? Conflictul a fost, ca în multe alte pãrţi, cel dintre ultranaţionaliştii lui Gheorghe Funar şi UDMR. Funar ii acuzã pe unguri de iredentism, terorism, le interzice sãrbãtorirea zilei naţionale a Ungariei, nu mai permite plãcile bilingve, cere pedepsirea celor care aratã steagul Ungariei. UDMR-ul pe de altã parte cere autonomie, cultivarea de relaţii externe cu “ţara-mamã”, separatism, sistem instituţional propriu. Însã nu existã nicio dovadã cã vreuna dintre organizaţii ar vorbi în numele românilor sau ungurilor, care sunt vãzuţi ca entitãti omogene. Aproape toatã lumea vorbeşte despre conflictul etnic ca despre ceva la nivelul politic. În treburile cotidiene prea puţini se gândesc la etnie. Ea are relevanţã în momentul în care este instrumentalizatã, pentru cã în afara necesitãţii sublinierii unor diferente între “noi” şi “ei” în vederea unui scop politic este doar un concept.

Neo-nazismul: O mărturie din interior. Exista tabere de antrenament în România!

Extremişti de dreapta din Danemarca se pregătesc pentru "un război rasial"

Istoria în statele totalitare: cum influențează...

Schimbarea unui regim politic, fie că se face dinspre unul democratic spre unul totalitar sau invers, are consecințe pe toate planurile societății, inclusiv în cel al istoriografiei. Perioada interbelică și apariția celor trei state totalitare – sovietic, nazist și fascist – a adus schimbări majore în scrierea istoriei în cele trei țări. Istoricii trebuiau, din senin, să scrie o cu totul altă istorie, una favorabilă regimului, una care să glorifice fie statul, fie doctrina, fie liderul.

Uniunea Sovietică și istoriografia marxistă

După Revoluția Bolșevică din Rusia din 1917 și nașterea statului sovietic în 1922, istoriografia din spațiul rus a cunoscut o schimbare majoră. Instaurarea unui regim totalitar și-a pus adânc amprenta asupra modului în care se scria istoria în Rusia, permițând dezvoltarea unei istoriografii de sorginte marxistă.

Din punct de vedere al istoriei marxiste, Rusia era departe de a îndeplini condițiile pentru desfășurarea revoluției comuniste. Marx prevăzuse această schimbare de regim în țările capitaliste din Vest – Germania, Marea Britanie, nu în înapoiata Rusie a țarilor. Lenin este cel care a teoretizat posibilitatea izbucnirii unei revoluții proletare în Rusia în faimosul articol Ce-i de făcut? (1902) - el susținea că partidul va fi cel care va declanșa revoluția, și nu proletariatul care, singur, nu poate căpăta conștiința revoluției. Era nevoie de un partid bine organizat și disciplinat. Articolul lui Lenin a fost cea mai semnificativă contribuție la marxism după scrierile lui Marx și Engels. Dacă aceștia din urmă plasaseră discuția pe tărâmul filosofiei, Lenin o mută în planul acțiunii. În plus, la schema istorică, deterministă, a lui Marx, Lenin adaugă elementul foarte important al Partidului.

Istoriografia rusească a secolului al XIX-lea fusese una de nivel european, dominată de modelul lui Karamzin. Tendința principală era de promovare a naționalismului și slavismului (un naționalism imperialist și un slavism de sorginte anti-germană). După istoriografia de tip romantic, s-a trecut – ca în toate țările europene – la modelul Școlii Critice, cele mai importante nume fiind cele ale lui Soloviov și Klyuchevsky. Revoluția leninistă a adus o mare ruptură în istoriografia Rusiei, și dintre istoricii sovietici se remarcă Mihail Nicolaevici Pokrovski (1868-1932).

Acesta scrie în perioada 1910-1913 lucrarea Istoria Rusiei din cele mai vechi timpuri, lucrare de factură marxistă. Folosește conceptele de bază ale teoriei marxiste – baza și suprastructura - și consideră că factorul economic stă la baza tuturor fenomenelor sociale. După nașterea statului sovietic, publică Scurtă istorie a Rusiei, care va deveni lucrarea oficială de istorie a țării. Cartea se bazează pe schema marxistă a istoriei – periodizarea o face conform modurilor de producție din epocă, pune accentul pe determinismul economic și, foarte important, neagă rolul personalităților în istorie. Lucrarea reprezintă o ruptură totală cu vechea istoriografie rusă prin renunțarea la naționalism. Pokrovski privește lucrurile dintr-o perspectivă internaționalistă: acceptă rolul vikingilor în formarea statului rus, nu critică cucerirea mongolă. În mod evident, imperiul țarist e aspru criticat, prezentat ca o ”închisoare a popoarelor”.

Un istoric PREA marxist

Venirea lui Stalin în fruntea Uniunii Sovietice nu i-a priit lui Pokrovski. Motivul principal era că istoricul acentua rolul factorului economic și nega rolul personalităților. Astfel, vina lui Pokrovski ar fi fost că era prea marxist. Anii ´30 aduc o schimbare importantă: toate lucrările de istorie trebuiau să laude acțiunile lui Lenin, ale lui Stalin, ale Partidului și ale statului sovietic. Istoriografia anilor ´30 diferă destul de mult de cea anterioară prin mai multe elemente. Determinismul economic atât de drag lui Marx este abandonat. Istoriografia sovietică renunță la tezele lui Marx și Pokrovski și începe să susțină că Uniunea Sovietică este creația liderilor comuniști – Lenin și Stalin - și în primul rând a Partidului. Această teorie intră în contradicție flagrantă cu doctrina marxistă clasică. În plus, internaționalismul este abandonat pentru naționalism – apar conceptele de ”patriotism sovietic” și ”dragoste față de patria sovietică”. Acest naționalism se va accentua treptat pentru ca la sfârșitul anilor ´30 să capete și un caracter anti-german foarte virulent. Lucrările de istorie pun accent pe slavism, pe cultul personalităților din istoria rusească care au luptat împotriva germanilor, între care Alexandr Nevski are un loc de frunte.

Un alt concept semnificativ prezent în istoriografia sovietică a anilor ´30 este cel de ”războaie juste și injuste”. Evident că toate războaiele rușilor sunt prezentate ca fiind juste. Și, în mod curios, imperiul țarist începe să fie prezentat într-o lumină favorabilă.

Istoriografia fascistă – glorificarea romanilor

De partea cealaltă a spectrului politic, și istoriografiile de extremă dreaptă apar în interbelic. Este vorba de cea fascistă și de cea nazistă. În Italia, regimul fascist e instaurat în 1922. Teme principale ale istoriografiei acceptate de regim au fost glorificarea fascismului, a națiunii, a patriei și a liderului, considerat ca încarnarea spiritului și dorințelor națiunii. Accentul lucrărilor de tip fascist cade asupra perioadelor glorioase din istoria Italiei, în special Imperiul Roman, Renașterea și Risorgimento, iar conceptele cheie – reflectate și în acțiunea politică a Italiei lui Mussolini – au fost imperiu, război, victorie și națiune. Imperiul Roman era prezentat ca idealul spre care Italia trebuia să aspire, prin prisma politicii expansioniste, a imperialismului, politicii panmediteraneene și a regimului militarist.

Istoria nazistă: lider providențial, rasă superioară!

În Germania, istoriografia nazistă are drept concepte principale liderul, națiunea și puterea. O particularitate a scrierilor istorice din Germania nazistă este componenta rasistă foarte puternică, cu un accent deosebit pe antisemitism. După 1933, mediul academic german a păstrat principiile istoriografiei tradiționale, deja naționalistă. Ulterior, au apărut teoriile pan-germanismului, de unitate și superioritate germanică – idei care se reflectă în acțiunile statului nazist: invadarea Cehiei, ocuparea Austriei. În plus, se pune accent pe un anumit model de societate, guvernat de relațiile de putere, și pe ideea de stat ca un întreg ce trebuie servit de fiecare individ. Nu în ultimul rând, o poziție importantă o are conducătorul providențial.

Din 1935, statul reorganizează institutele de cercetare istorică, înlocuite cu Institutele Reichului. Acestea erau controlate de stat și trebuiau să formeze istorici care să adere la noua ideologie politică domnantă. Cei care au respins directivele centrului au fost înlăturați din universități și din instituții. Una din temele esențiale ale noii istoriografii a fost glorificarea strămoșilor germani, a eroilor din perioada medievală – Primul Reich. Rasismul, temă centrală a propagandei, ocupa un rol important și în scrierile istoricilor. Aceștia susțineau existența raselor superioare și inferioare (evrei, țigani, slavi). Istoricii naziști elaborează noi teorii cu privire la rolul arienilor în istorie sau la superioritatea culturilor vestice. Se susține că rasa ariană - de tip germanic, cu oameni înalți, blonzi, cu ochi albaștri - era cea mai evoluată. La polul opus, latinii și slavii erau rase degenerate, iar evreii se aflau pe ultima treaptă a civilizațiilor.

"Mein Kampf" intra in domeniul public in 2016
Este nevoie de un marcaj special pentru acest volum?

Decesul unor democraţii şi naşterea dictaturilor:...

La 29 octombrie 1922, Mussolini ajune la putere în Italia. La 30 ianuarie 1933, vine rândul lui Hitler în Germania. Unsprezece ani separă aceste două evenimente care au precedat lichidarea a două regimuri democratice şi transformarea lor în sisteme totalitare.

În ciuda decalajul temporal, putem încerca un paralelism între cele două evenimente şi încercarea identificării unor similitudini între condiţiile în care fascismul şi nazismul au cucerit puterea. Aceste regimuri totalitare se instalează în două state recente şi a căror regimuri democratice sunt foarte fagile în lipsa experienţei sau a unei baze politice solide.

În Italia, sufragiul universal masculin a fost introdus abia în 1912, dar legitimitatea regimului era scăzută din cauza reticenţei catolicilor cu privire la monarhie. Ca urmare a alipirii Romei regatului italian în 1871, Papa Pius al IX-lea le-a interzis catolicilor italieni să mai participe la viaţa politică. Opoziţia biserii s-a mai atenuat între timp, fără a dispărea însă complet.

Instabilitate cronică şi numulţumiri revanşarde

Fragilitatea iniţială a democraţiei germane a provenit din faptul că republica de la Weimar era produsul înfrângerii. Republica proclamată la 9 noiembrie 1918 a pus capăt regimului imperial autoritar, instaurând o „veritabilă” democraţie liberală la 11 august 1919. Sufragiul universal (inclusiv pentru femei) a fost adoptat, dar primele alegeri legislative din 1920 nu s-a putut forma o majoritate politică. Astfel, s-a născut o coaliţie între Partidul Socialist, Partidul Zentrum (al catolicilor) şi Partidul Democrat; coaliţia era ameninţată atât de la stânga (de către socialiştii independenţi şi comunişti), cât şi de la dreapta de naţionalişti şi populişti.

În ambele ţări, sistemul politic a fost instabil de la bun început. În plus, regimurile au trebuit să se confrunte cu traumatismele cauzate de război şi cu două mari crize economice şi sociale. Tratatele de pace de la Versailles cu Germania, Saint-Germain en Laye cu Austria şi Trianon cu Ungaria au provocat un adevărat şoc politic şi moral în Italia şi Germania, fapt paradoxal din moment ce una dintre ţări era în tabăra învingătorilor, iar cealaltă în cea a învinşilor.

Conform opiniei publice din Italia, ţara nu fusese suficient recompensată pentru sacrificiile sale (600.000 de morţi). Prin tratat nu i se oferea decât o parte infimă a ceea ce aliaţii promiseseră prin pactul semnat în aprilie 1915. Ideea unei „victorii mutilată” a fost folosită pentru legitimarea agitaţiilor grupurilor naţionaliste care-şi recrutau oamenii din rândul vechilor soldaţi. Printre aceste grupuri naţionaliste se numără şi Fasciile create de Benito Mussolini în martie 1919. Mişcarea afişa o opoziţie hotărâtă împotriva democraţiei parlamentare şi recomanda folosirea violenţei. Gruparea Cămăşile negre (culoare aleasă ca simbol al doliului naţional) a lui Gabriele d'Annunzio au cucerit oraşul Fiume (astăzi Rijeka în Croaţia) la două zile după semnarea Tratatului de la Saint-Germain (prin care oraşul trebuia cedat Iugoslaviei). Oraşul a stat sub ocupaţie italiană până la 1921.

În Germania, clauzele drastice ale tratatului de la Versailles au fost resimţite ca o mare umilinţă şi au trezit reacţii negative în rândul populaţiei. Nemulţumirile deja profunde au fost adâncite şi de sumele imense cerute ca reparaţii. În acest context, politicienii de la Weimar au fost făcuţi responsabili pentru umilinţa cauzată de tratat. După revoluţia din noiembrie prin care a fost instaurată republica, aceşti politicieni au fost acuzaţi de trădarea armatei germane prin semnarea armistiţiului şi apoi a tratatului. Opoziţia monarhică a fost una foarte puternică în alegerile din 1919 şi 1920, iar din martie 1920 apare pe scena politică NSDAP, partidul naţional-socialist, care se foloseşte din plin de ideea „dictatului” de la Versailles.

Fascismul italian şi nazismul german au apărut şi au proliferat în contextul crizei economico-sociale ce le-a oferit oportunitatea de a-şi construi discursul în baza nemulţumirilor populaâiie. Imediat după război, Italia s-a confruntat cu o criză din cauza efectelor reconversiei economiei de război, în contextul inflaţiei şi instabilităţii monetare de pe plan internaţional. Agitaţiile sociale au cuprins întreaga ţară, unele având chiar caracter revoluţionar (ocuparea uzinelor de exemplu) inspirate de modelul bolşevic. Situaţia a fost exploatată abil de Mussolini. După abandonarea programului revoluţionar al fasciilor, el transformă micul grupul într-o mişcare de masă prin fondarea, în noiembrie 1921, a Partidului Naţional Fascist. Cu 700.000 de membri până în iunie 1922, partidul se prezintă pe sine ca garantul ordinii.

Intensitatea cu care criza anilor '30 a lovit Germania a servit drept treaptă de lansare pentru Hitler. NSDAP-ul obţine succese electorale zdrobitoare în alegerile legislative din septembrie 1930 şi iulie 1932, obţinând 37,4% (după ce în 1928 nu adunase decât 2,6%). Regimul democratic s-a prăbuşit din cauza incapacităţii sale de rezolvae a crizei, astfel că viaţa politică se radicalizează rapid, iar NSDAP-ul, dotat cu un program „revoluţionar, naţionalist şi rasist”, apare ca bastion împotriva ameninţării bolşevice.

Cucerirea puterii de către Mussolini şi Hitler a rezultat din incapacitatea puterii de a rezolva crizele naţionale, economice şi sociale care au fost consecinţe directe ale războiului. În ambele două cazuri, diviziunea grupărilor de stânga favorizează reuşita mişcărilor de dreapta, dar în contexte diferite.

Divizarea stângii - succesul dreptei


Sciziunea partidului socialist italian în ianuarie 1921, când o grupare minoritară părăseşte formaţiunea pentru a fonda Partidul Comunist Italian, a slăbit principala forţă politică a ţării, şi a slăbit democraţia în faţa ameninţării fasciste. Refuzul partidului comunist german de a constitui un front antifascist în Germania se înscrie în strategia stalinistă de „clasă contra clasă” dirijată împotriva „trădătorilor” din Partidul Social German. În plus, amintirea strivirii revoluţiei spartakiste din ianuarie 1919 era încă vie în memoria comuniştilor.

Etapa finală a accederii la putere a lui Hitler în Germania şi a lui Mussolini în Italia s-a făcut prin recurgerea sistematică la violenţa şi teroarea exercitată de miliţiile fasciste şi de gruparea paramilitară SA. Există totuşi o diferenţă seminficativă în modalitatea în care cei doi au ajuns la putere. În realitate, desemnarea lui Mussolini ca şef al guvernului de către Regele Victor Emanuel al II-lea a fost urmarea unei lovituri de stat deghizate. La alegerile din 1921 PNF nu obţine decât 35 de locuri de deputaţi. După înăbuşirea grevei generale din 2 august 1922, Mussolini lansează marşul asupra Romei (27-28 octombrie 1922). Sprijinul acordat de rege şi anumite sectoare ale clasei politice tradiţionale au conferit iluzia legalităţii transferului de putere către Mussolini, numit şef al guvernului la 29 octombrie.

În schimb, în Germania, puterea partidului nazist, în ciuda reculului la alegerile electorale din noiembrie 1932 (doar 33,1% din voturi) şi reticenţei lui Hindenburg, îi conferă legitimitatea accederii la putere. Când a fost numit cancelar, Hitler nu se bucura de o majoritate absolută, dar se putea baza pe sprijinul naţionaliştilor, apoi pe cel al Zentrumului, pentru ca în martie să obţină puteri depline.

Atât Mussolini, cât şi Hitler au ştiut să exploateze conjuncturile favorabile şi relativ similare din Italia şi Germania pentru a distruge regimurile parlamentare şi a le substitui cu dictaturi totalitare. Aceste regimuri, născute din consecinţele primului război mondial, dispar apoi în urma celei de-a doua conflagraţii mondiale (care a izbucnit din cauza lor).

Porcii sunt porci, indiferent etnie sau culoare! Penibilul rasist.

Nazismul şi comunismul au avut efectul unei "ploi acide" asupra credinţei

Europa înclină către mişcarea extremistă de dreapta?

De ce am ajuns să detest naționalismul și pe naționaliști
De curând, unul dintre cei mai vitriolici critici ai revistei ACUM și ai mei scria pe blogul său, citit de trei oameni plictisiți și un câine:
Dintr-o sursă pe care nu o pot verifica, aflu că în SUA se organizează o competiție pentru cele mai adecvate definiții ale unor termeni contemporani. Pentru competiția din 2010 termenul de definit a fost “corectitudinea politică”. Câștigătorul a dat următoarea definiție:
“Corectitudinea politică este o doctrină, cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, promovată de mass-media oficială, care susține afirmația cum că este întrutotul posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.”
Această definiție ar trebui aplicată, eventual adaptată pentru activitatea unor propagandiști, editorialiști de tipul lui Bernard Henri Levy sau Petru Clej, a căror gândire ideologică are profunzimea unei bălți, originalitatea unui fițuici și transparența unui ferestre de budă pe care generații de căcănari și-au șters degetele, în lipsă hârtiei igienice.
Îmi cer scuze pentru citarea acestor vulgarități dezgustătoare, dar ceea ce vedeți este simptomatic pentru gândirea și exprimarea naționaliștilor. Este evident că acest individ are o ură patologică împotriva mea, de ajunge să mă pună alături de filosoful Bernard Henri Levy care, oricât l-ai disprețui, este o celebritate pe plan mondial.
Așa se manifestă mulți naționaliști pe internet sau chiar în presa tipărită. Este ceva profund resentimentar în acest comportament, un refuz de a accepta că lumea s-a schimbat față de ipoteticul model exemplar din secolul al XIX-lea la care tânjesc acești indivizi.
Și totul ar fi bine dacă acești naționaliști s-ar rezuma la o critică a societății actuale, dar ei merg mult mai departe și văd peste tot numai conspirații ale unor forțe oculte, cee ce uneori frizează paranoia și pleacă de la prezumpția de vinovăție și rea credință la adresa oricui nu le împărtășește vederile. Exemplu, încrâncenarea naționalistului din care citam în debutul articolului.
Naționalismul mi s-a părut suspect încă de pe vremea când eram pe băncile școlii, la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, când Ceaușescu se lansase în aventura național-comunistă, ce avea să atingă proporții demențiale în anii ’80.
Mi se păreau trasă de păr istoria României (așa se numea la acea vreme) și exaltarea șovină a românismului, prin care toate meritele pentru ce se întâmpla bun în istorie erau atribuite românilor și tot ce era rău era imputat străinilor, de obicei prin intermediul unor cunspirații mârșave.
Naționalismul – ideologie perimată
După 22 decembrie 1989, sinteza încercată de Nicolae Ceaușescu a evoluat și toate tarele naționalismului etnicist au ieșit la suprafață fără nicio opreliște, într-un amalgam în care Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceaușescu stau unul lângă celălalt și primesc, nu arareori, statut de erou național.
Am ajuns la concluzia că nu e vorba de naționaliști “buni” și naționaliști “răi”, ci la faptul că naționalismul în sine e o ideologie nu doar perimată, ci și periculoasă. Cele două războaie mondiale și mai recent, între altele, războaiele din fosta Iugoslavie, sunt dovada ravagiilor făcute de naționalism.
Și dacă în secolul al XIX-lea bilanțul naționalismului a fost pe ansamblu pozitiv, în secolul al XX-lea efectele naționalismului au fost dezastruoase, iar în secolul al XXI-lea naționalismul mi se pare complet desuet și extrem de periculos.
Naționalistul din exemplul de mai sus este român, dar pentru mine naționalismele sunt toate la fel de pernicioase și disputele cu naționaliștii evrei din această revistă sunt dovada că nu am ceva special împotriva naționalismului românesc.
Într-un precedent articol am comparat naționalismul cu microbismul fotbalistic, o ideologie care potențează impulsuri violente și, în ultimă instanță, chiar genocidare, așa cum a arătat experiența anilor ’90 ai secolului trecut în fosta Iugoslavie.
Le recomand naționaliștilor, chiar dacă nu au intenția să abandoneze această ideologie detestabilă, să-i lase în pace pe cei care nu le împărtășesc opiniile. În cel mai bun caz vor deveni ridicoli, iar în cel mai rău, incitând la violență și ură, riscă să încalce legea.
http://www.acum.tv/articol/35011/

Ascensiunea extremei drepte si rasismul in Europa
Ciocnirile recente dintre extrema-dreapta si politie in Cehia, dar si uciderea a unor etnici rromi in Ungaria arata ca vechile animozitati nationaliste s-ar putea agrava, in timp ce criza economica este tot mai resimtita. Ascensiunea extremei drepte devine un fenomen ingrijorator nu numai in statele membre noi ale UE, ci si in state din Vechea Europa.
***
Violentele din zone din centrul si estul Europei dezamagesc liderii politici europeni care sperau ca prosperitatea legata de aderarea la UE pentru unele state si cresterea economica in statele ne-membre ar putea ajuta la diminuarea conflictelor nationaliste si entice, comenteaza Reuters.
Activistii pentru drepturile omului spun, la rindul lor, ca, in pofida faptului ca extrema-dreapta ramine la marginea politicii si rasismul nu pare sa cuprinda societatea in ansamblu, grupurile mici de sustinatori ai extremei-drepte au devenit mai indraznete si mai bine organizate.
Violentele rasiste nu se inregistreaza exclusiv in estul Europei – italienii au incendiat doua tabere de rromi de linga Napoli anul acesta – dar multe guverne din regiune se lupta sa limiteze izbucnirile agresive in crestere, mai ales impotriva comunitatii de rromi.
„Este clar ca se inregistreaza o intensificatre a atacurilor in acest moment. Intr-adevar, se pare ca activitatea s-a intensificat in rindul grupurilor extremiste si a grupurilor neonaziste”, a explicat Robert Kushen, director al European Roma Rights Centre.
Expertii spun ca o mare amenintare este ca ideile extremei-drepte ar putea cistiga teren in grosul populatiei. Unii citeaza rezultatul inregistrat de extrema-dreapta din Austria in alegerile din septembrie, cu mai putin de un an inainte de alegerile europene din iunie 2009.
Criza economica exacerbeaza rasismul
Analistii si oamenii politici atrag atentia ca problemele provocate de criza financiara ar putea exacerba problemele din zonele ramase in urma. „Este o legatura cu inrautatirea situatiei economice, nu numai in Cehia, dar si in restul Europei, pentru ca tot felul de atacuri s-au produs in multe alte state", a spus premierul ceh Miroslav Topolanek.
John Dalhuisen, cercetator la Amnesty International, a spus ca extremismul se intensifica in localitatile uitate de cresterea economica. „Mai ales in zonele rurale...in orasele de categoria trei sau patru, care nu au avut crestere economica vazuta de capitale”, subliniaza el.
Dezamagirea si dorinta de revenire la valorile „traditionale” ale familiei au dus la acceptarea pe scara mai larga a unor organizatii ca Garda maghiara, un grup cu 1.500 de membri sustinut de partidul de dreapta Jobbik. Partidul neaga ca ar fi rasist si spune ca marsurile Garzii urmaresc protejarea cetatenilor ungari si „combaterea infractionalitatii rromilor”.
„Oamenii spun ca Partidul Muncitorilor din Cehia este rasist, dar nu este adevarat. Ei doar incearca sa ajute oamenii, care se tem”, explica Anna Frankova, membra a partidului. Partidul va sustine in curind un alt mars.
Potrivit centrului de reflectie Political Capital, sentimente similare au creat un spatiu de manevra pentru extrema-dreapta. Aceasta tendinta este evidenta si in manifestatiile anti-homosexuali din statele baltice, atacurile impotriva imigrantilor in Ucraina si Rusia si manifestatiile agresive ale sentimentelor anti-rromi si antisemite din regiune in general.
Raspindirea prejudecatilor in Ungaria a fost confirmata de un studiu de luna trecuta. „Actiunile extremei-drepte la care am asistat din toamna anului 2006 si aparitia Garzii maghiare au rupt niste bariere in rindul publicului, care inainte se abtinea de la o articulare deschisa a prejudecatilor”, arata un studiu al grupului de reflectie Political Capital.
Un europarlamentar rrom atentia asupra ascensiunii extremei-drepte in Ungaria
Atacurile asupra membrilor comunitatii rome din Ungaria s-au intensificat alarmant de mult, din cauza cresterii influentei gruparilor de extrema-dreapta, a atentionat o reprezentanta a Ungariei in Parlamentul European, Viktoria Mohacsi, de etnie rroma, intr-un interviu acordat saptamina trecuta pentru Reuters.
Mohacsi a cerut ca politia sa investigheze mobilurile potential rasiste din spatele unei serii de atacuri asupra caselor de rromi, in care patru persoane au murit luna aceasta.
"Aceste infractiuni au sporit semnificativ de un an, un an si jumatate si aceasta ar putea avea legatura cu aparitia Garzii maghiare", a spus Mohasci.
Politia ungara a anuntat joi, 20 noiembrie, infiintarea unei unitati speciale pentru investigarea celor 14 cazuri de agresiuni vizind romii care au fost comise anul acesta. Mohacsi, care a primit e-mailuri de amenintare, a salutat infiintarea unei unitati speciale pentru a examina eventualele motive rasiste din spatele agresiunilor. Potrivit ei, elemente ale extremei-drepte au contribuit de asemenea la raspindirea prejudecatilor impotriva rromilor. „Expresia 'infractionalitate rroma' a devenit foarte raspindita in societatea ungara”, a spus ea.
Mohacsi spune ca UE, care are o populatie de rromi de 8-12 milioane, nu a reusit pina in prezent sa adopte o strategie pentru includerea sociala a rromilor si nu a declarat explicit, in legislatie, ca segregarea este discriminatorie.
„Criza economica actuala va afecta oamenii care traiesc in saracie si in special pe romi. As vrea sa reamintesc fiecarui politician responsabil ca si acesta este un motiv pentru care este nevoie de o strategie europeana pentru rromi”, a spus Mohacsi in Parlamentul European.

Nazismul, comunismul şi copyright-ul pe genocid
http://www.romanialibera.ro/actualitate/media/nazismul-comunismul-si-copyright-ul-pe-genocid-231157.html
De curând, s-a aflat la Bucureşti unul dintre cei mai importanţi istorici care au studiat comunismul: Stephane Courtois. Acesta şi-a pus în cap toată floarea stângii vest-europene, în special pe compatrioţii săi, comuniştii francezi, când a publicat lucrarea „Cartea neagră a comunismului."

Poposind la Bucureşti în drumul spre Sighet, el fiind rectorului Şcolii de vară organizate an de an de către Fundaţia Academia Civică la Memorialul Victimelor Comunismului şi Rezistenţei, Stephane Courtois şi-a prezentat noua carte apărută la Editura Polirom, „Comunism şi totalitarism".
Istoricul a vorbit cu un umor amar despre „genialul" Stalin care, din nefericire pentru omenire, şi-a pus perfect în aplicare planul diabolic de instituire a comunismului ca sistem de anvergură mondială. „Ar fi fost mai bine pentru omenire ca Stalin să fi fost un idiot, lumea ar fi scăpat mai ieftin şi sistemul acesta criminal s-ar fi prăbuşit demult. Din păcate, însă, iată că şi astăzi, la atâta vreme de la moartea lui Stalin, comunismul încă există".
„Onoarea pierdută a stângii occidentale"
În cartea „Comunism şi totalitarism", istoricul francez explică, printre altele, cât de dificil este şi azi să convingi stânga occidentală să recunoască crimele comunismului şi la ce concluzii aberante a ajuns Partidul Comunist Francez în încercare de a pleda „nevinovat" în procesul moral intentat dragii lor ideologii. Când, la sugestia lui Courtois şi a disidentului rus Vladimir Bukovski, deputatul suedez Goran Lindblad a prezentat în Consiliul Europei un raport prin care atrăgea atenţia asupra faptului că se ştie şi se vorbeşte prea puţin de crimele comunismului şi că ar trebui ca toate partidele comuniste de azi să reexamineze istoria şi să condamne ororile din trecut, s-a declanşat un adevărat scandal. Şeful Partidului Comunist Grec a afirmat nici mai mult, nici mai puţin decât că: „Consiliul Europei a declarat război clasei muncitoare". Dar de departe cel mai mare tapaj l-a făcut Partidul Comunist Francez care a emis nişte afirmaţii absolut aiuritoare, după cum arată Stephane Courtois în capitolul „Onoarea pierdută a stângii occidentale":

„Partidul Comunist Francez (PCF) a criticat mai întâi afirmaţia rezoluţiei noastre conform cãreia crima în masă a fost, în ţările de sub puterea comunistã, nu rodul circumstanţelor, ci rezultatul unei politici îndelung premeditate" . PCF a aruncat „pisica", dând întreaga vină pe stalinism pe care îl numeşte "o deviere teribilã a unui ideal comunist care nu poate fi despãrţit de libertate, dreptate socialã şi drepturile imprescriptibile ale omului". „Dar", explică istoricul francez, „în nici un text al lui Lenin nu se gãseşte nici cea mai micã referire la aceste valori, considerate de bolşevici burgheze. Din contrã, gãsim doar apeluri la război civil, la „dictatura proletariatului", la exterminarea duşmanului de clasã, cu trecerea la fapte, pe loc. Marx însuşi, în Manifestul Partidului Comunist din 1848, biciuie aceste valori eterne de libertate, dreptate şi-şi încheie textul fãrã ocolişuri:”Comuniştii declară deschis că ei nu-şi pot atinge obiectivele decât distrugând prin violenţă vechea ordine socială.“
Clasamentul arbitrar al ororii

Nu numai că reprezentanţii stângii franceze au negat orice legătură între comunism şi crimele făcute în numele acestuia, ba i-au mai şi atacat în termeni duri pe cei care vor să se vorbească despre acele orori. Într-un comunicat al PCF se susţine că demersul celor care vor să se facă publice crimele comunismului are în vedere stabilirea oficialã a semnului de egalitate între comunism şi nazism, lucru care ar duce, spun comuniştii francezi la „negarea excepţionalitãţii fenomenului nazist contribuind astfel la banalizarea genocidului evreilor."
Cum nazismul are, din punctul de vedere al comuniştilor francezi, un fel de copyright pe genocid, asta face ca victimele comunismului să fie un fel de morţi de rangul doi, simple pagube colaterale pe drumul de instaurare a unui ideal sfânt. După cum remarcă Stephane Courtois, în încercarea de a se spăla pe mâini, „PCF stabileşte un clasament al ororii şi o concurenţă între victime".

O biografie a totalitarismului

Discursul istoricist – rădăcină a totalitarismului


Discursul istoricismului politic în viziunea lui Michel Foucault


Discursul rasist în viziunea Hannei Arendt


Concluzii