Bratianu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

GHEORGHE  I.  BRATIANU-
2]Adevarul invinge, indiferent de soarta celor care l-au servit.
1]Noi îi iubim pe ţigani, dar urîm ţigănia.
=====
Ioana
Ion
DUMITRU

Ion I.C. Brătianu – „conducătorul din umbră” al României interbelice

„Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei "trei mari": Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari.”[1] Prin această imagine de ansamblu, contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti, îşi exprima aprecierea faţă de liderul liberal.

Personaj dominant al scenei politice româneşti dintre cele două războaie mondiale, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu s-a remarcat mai ales ca prim-ministru al României interbelice şi ca preşedinte al Partidului Naţional Liberal.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu şi al oltencei Pia Pleşoianu. S-a născut la 20 august 1864, în judeţul Argeş. Deşi era doar un copil, în timpul Războiului de Independenţă, Ionel îl însoţeşte pe tatăl său pe front.Împreună cu fraţii săi se bucura de o foarte mare încredere din partea tatălui lor. El le încredinţase dicţionarul cifrat al primului-ministru, spre marea uimire a regelui Carol I.

Ca formare profesională era inginer, însă pasionat de istorie şi cultură. Spirit al omului de stat cu simţul datoriei faţă de ţară, politica era în opinia sa o artă, un fenomen complex: „Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale”[2]

Deşi numele pe care îl purta a reprezentat un avantaj pentru Ion I.C. Brătianu, acesta a conştientizat faptul că moştenise totodată şi datoria de a continua opera politică a familiei sale. În acest context, în anul 1895 debutează în viaţa politică fiind ales deputat de Gorj.

Preia, pe rând, funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul de Externe şi Ministru de Interne, iar concepţia sa modernă asupra viitorului României îl propulsează ca lider al grupului tinerilor liberali. După ce D. A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, în data de 11 ianuarie 1909 Congresul partidului l-a desemnat preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Brătianu era considerat „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”

Un episoddeosebit din viaţa noului prim-ministru a avut loc pe 8 decembrie 1909 când acesta a fost victima unui atentat. Un anume Gheorghe Stoenescu, lucrător C.F.R., l-a împuşcat în timp ce se îndrepta spre casă de la şedinţa Senatului. Ulterior, atentatorul şi-a justificat acţiunea ca un protest împotriva clasei politice, considerându-l pe primul ministru vinovat de scumpirea traiului zilnic.

Pe fondul unei instabilităţi a vieţii politice româneşti din perioada interbelică, guvernările liberale, în fruntea cărora s-a aflat Ion I.C. Brătianu, s-au evidenţiat în mod deosebit prin durata lor, în total, PNL guvernând ţara timp de şase ani. De asemenea, s-au adăugat şi reformele indrăzneţe susţinute de liderul liberal: reforma agrară, proiectul unei noi constituţii, legea electorală, modernizarea economiei (doctrina liberală “prin noi înşine”), dezvoltarea politicii externe şi alinierea ţării la noile realităţi impuse prin deznodământul războiului mondial.

Un factor important al dominaţiei politice a lui Ion I.C. Brătianu a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina Maria. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”.

Brătianu era un foarte bun tactician politic, “stăpân pe mijloacele sale, îşi urmărea cu precizie nedeterminată jocul politic, nu-l interesa modelul oratoric şi nici polemica scrisă”. Ionel Brătianu era conştient de valoarea sa politică şi era convins că scrie o pagină în istoria naţională, concepţia şi acţiunile sale politice având un caracter democratic. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor permanente şi a demnităţii poporului român.

Spre sfârşitul guvernării, Ion I. C. Brătianu s-a confruntat cu declanşarea crizei dinastice generate de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei.După ce a fost primită renunţarea principelui, s-a format regenţa (principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ion I.C. Brătianu a fost acuzat ca doreşte să înlăture de la succesiunea domniei un principe energic, Nicolae Iorga comentând evenimentele astfel: “Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări, care avea nesfârşită răbdare”[3]

Tensiunile care au secondat criza dinastică au coincis cu încheierea celor patru ani legitimi de guvernare liberală. La 27 martie 1926 Ionel Brătianu îşi depune mandatul, precizând că PNL părăseşte guvernul “cu conştiinţa senină a datoriei împlinite”. Referitor la acest fapt, acelaşi Nicolae Iorga nota: „Astfel Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere când îi place”.[4]

Intrareaîn funcţiune a Regenţei marca apogeul puterii lui Ionel Brătianu, deoarece membrii acestei instituţii se aflau în mod evident sub influenţa dominatoare a preşedintelui PNL. Într-o relatare a jurnalului englez „Daily Express” despre situaţia din ţara noastră, îl cita pe Brătianu într-o replică adresată reginei, care dorea să-l viziteze pe Carol al II-lea pentru treburi familiale: „Dacă mă mai obosiţi cu afacerile dumneavoastre familiale, voi proclama republica!” Această replică subliniază controlul politic total pe care fruntaşul liberal îl avea asupra statului.

În data de 24 noiembrie 1927, joia, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal a încetat din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Opinia publică era şocată, nimeni îşi putuse închipui acest deces subit al celui mai puternic om din stat. A fost înmormântat la Florica, judeţul Argeş, alături de tatăl său. Moartea sa a determinat şi reacţia ziarului de opoziţie „Dreptatea”: „S-a stins încă unul dintre cei care au ţinut pe umerii lor greaua sarcină a realizării celui mai mare ideal românesc: întregirea nemului.”

RAZBOIUL DE DUPA RAZBOI
Nu de mult, editura Corint a publicat lucrarea lui Gheorghe I. Brãtianu Actiunea politicã si militarã a României în 1919 - în lumina corespondentei diplomatice a lui Ion I. C. Brãtianu. Este o carte care nu s-a mai retipãrit din anul aparitiei, 1939, desi, în ultimul deceniu al regimului comunist, au fost reimprimate douã din cãrtile acestui mare istoric, care, în ordine valoricã, urmeazã dupã Iorga si Pîrvan. Atunci, în anii `80, în paginile revistei „Steaua”, m-am aplecat si eu asupra capodoperei istoriografice a lui Gheorghe I. Brãtianu, Marea Neagrã, fapt pe care l-a retinut cu amabilitate domnul Victor Spinei în urmã cu doi ani cînd a retipãrit-o – într-o frumoasã editie - la editura ieseanã Polirom.
Actiunea politicã si militarã a României în 1919… nu putea fi decît trecutã la index în vremea dictaturii, deoarece se vorbeste acolo de lupta armatelor noastre împotriva bolsevismului si de izgonirea trupelor lui Bela Kun dincolo de Tisa, respectiv, a celor rusesti dincolo de Nistru, episoade care includ ocuparea Budapestei de cãtre români în august 1919.
În bibliografia, vastã, a lui Gheorghe I. Brãtianu, cartea de care ne ocupãm are un statut aparte, cu atît mai mult cu cît autorul ei este un medievist. El intervine însã, în 1939, într-o problemã de istorie contemporanã si în calitate de fiu a lui Ion I.C. Brãtianu, detinãtor al arhivei acestuia.
La douã decenii dupã reîntregirea României si într-o perioadã în care hotarele Europei statornicite în urma Conferintei de Pace de la Paris începuserã sã se clatine si chiar sã fie modificate de o Germanie în plinã si amenintãtoare expansiune, existau glasuri care sustineau cã atitudinea intransigentã a lui Ion I.C. Brãtianu – care în vara lui 1919 pãrãsise tratativele ce se desfãsurau în capitala Frantei – ne adusese mai degrabã neajunsuri decît roade. Aceste voci sustineau cã premierul român ar fi trebuit, spre binele nostru, sã fie mai maleabil si sã nu irite marile puteri (Franta, Anglia, S.U.A., Italia). Fiul lui Ion I.C. Brãtianu cãuta, prin lucrarea tipãritã, sprijinit pe un material documentar peremptoriu, sã demonstreze – si demonstratia sa este, dupã opinia noastrã, convingãtoare – cã în contextul respectiv, atitudinea adoptatã de tatãl sãu si de guvernul român fusese eficientã si potrivitã.
În 1919, un alt om politic proeminent, Take Ionescu (magistrul lui Nicolae Titulescu), optase pentru varianta maleabilitãtii atît în raport cu Marile Puteri, care dictau la Conferinta de Pace de la Paris, cît si cu vecinii, îndeosebi cu iugoslavii, în problema Banatului… Gh. I. Brãtianu reaminteste cã si în celãlalt rãzboi important pentru noi – Rãzboiul de Independentã din 1877-1878 care ne-a consolidat prima unificare – existaserã, pe timpul tratativelor si, apoi, al fixãrii frontierelor, douã atitudini sau douã optiuni diferite: una transantã, intransigentã, reprezentatã de Ion C. Brãtianu (bunicul istoricului), respectiv, aceea mai „diplomaticã”, mai mieroasã, reprezentatã de Mihail Kogãlniceanu… Gh. I. Brãtianu mai traseazã o paralelã demnã de retinut: între celebra telegramã a Marelui Duce Nicolae, care, în 1877, îi cerea domnitorului Carol I sã treacã urgent Dunãrea cu ostirea sa, dupã ce initial rusii refuzaserã cu suficientã cooperarea armatei române, si telegrama Consiliului Suprem al Conferintei de Pace de la Paris, care, în vara anului 1919, dãdea puteri depline armatei noastre ca sã intre în Ungaria si sã restabileascã ordinea… Aceste douã episoade – cel dintîi legat de esecurile suferite de armata imperialã rusã în Bulgaria – au constituit douã sanse istorice pentru noi; pentru cã si norocul îsi are rolul lui în viata unui popor. Amintirea campaniei noastre din 1919 în Ungaria, ocultatã de istoriografia comunistã, vag sau deloc cunoscutã generatiilor mai tinere, ne este împrospãtatã de cartea lui Gheorghe I. Brãtianu. Sã zãbovim asupra ei.
Învãtãm, pe bunã dreptate, la scoalã, cã în 1918 Tara ni s-a întregit în hotarele sale firesti, fratii de care eram despãrtiti din cauza vicisitudinilor istorice unindu-se cu noi: Basarabia s-a alipit în martie 1918, Transilvania, Banatul, Bucovina în decursul aceluiasi an, astfel încît pe 1 Decembrie 1918 trãiam momentul constituirii României Mari. Acesta este adevãrul-adevãrat, însã la noile noastre hotare (pe Tisa si Nistru) aveau loc atunci lupte crîncene, iar la Conferinta de Pace de la Paris, deschisã în 1919, Marile Puteri nu mai erau dispuse sã recunoascã Tratatul pe care îl încheiaserã în 1916, cînd am intrat alãturi de ele în rãzboi, desi fãcuserãm atîtea sacrificii umane si economice. Guvernul condus de Ion I.C. Brãtianu a dus o dublã luptã, pe douã planuri, strîns legate; militar si diplomatic. Tara era secãtuitã: în noiembrie 1918, germanii, înfrînti pretutindeni de aliatii nostri, abia se retrãseserã din România. În toamna anului 1917 izbucnise revolutia bolsevicã, iar consecinta ei fusese iesirea Rusiei din rãzboi. Bolsevismul cuprinsese însã si zone din Ucraina, întreaga Ungarie si de acolo ameninta sã se reverse peste Europa Centralã. Anarhia ruseascã ne dãduse de furcã la Iasi, unde se refugiaserã Coroana si Guvernul legitim, si în întreaga Moldovã. Pare un amãnunt exotic azi faptul cã trupele noastre, în 1919, erau sprijinite de trupe franceze coloniale si cã soldatii senegalezi i-au respins pe rusi la Tighina (cf. p. 90). Bandele de bolsevici ucraineni amenintau nu numai hotarele tãrii noastre celei noi, dar si Polonia. Cît priveste Ungaria, guvernul comunist instalat acolo în martie 1919, condus de Bela Kun si armatele sale, ameninta existenta statelor nou-înfiintate: Iugoslavia, Cehoslovacia si, îndeosebi, România.
La Paris, în 1919, începuse Conferinta de Pace care avea sã traseze noile frontiere europene consfintite un an mai tîrziu. Acolo existau cele patru Mari Puteri mentionate, între ele si S.U.A., stat co-beligerant, care pentru prima datã pãtrundea în viata Europei. În afarã de cei patru „mari”, care aveau trei delegati la Conferintã, existau tãri care participau cu numai doi reprezentanti, între ele aflîndu-se si România. Asa cum am vãzut, Ungaria nu se resemna cu noua sa situatie de stat înfrînt, redus ca suprafatã si populatie. Consiliul Suprem era derutat si mai ales – ezitant. Astfel, în aprilie-mai 1919, trupele românesti sînt investite cu misiunea de a-i alunga pe unguri dincolo de Tisa, dar ulterior sînt împiedicate sã îsi consolideze pozitiile. Se manifestã chiar, spune autorul cãrtii, o „ciudatã bunãvointã” fatã de administratia Bela Kun. Continuîndu-se jafurile si teroarea care afectau trei state, cehii sînt desemnati sã îi aducã la ordine pe soldatii maghiari care constituiau acum o armatã eficientã. Acestia, însã, sînt zdrobiti. Abia în iulie 1919 se apeleazã la armata românã, un cuvînt decisiv în acest sens avîndu-l maresalul-erou Foch si presedintele Frantei, Georges Clemenceau.
În timp ce România mai avea patru divizii concentrate în luptele de pe Nistru cu bolsevicii ruso-ucrainiâeni, investitã cu mandatul Conferintei de Pace, armata noastrã trece la restabilirea ordinii în Ungaria. Nu este vorba de izgonirea unor bande, ci de un adevãrat rãzboi; rãzboiul de dupã rãzboi, întrucît – ne spune Gh. I. Brãtianu – „ungurii dispuneau de vreo sutã de batalioane de infanterie, zece escadroane de cavalerie, cu aproape opt sute de mitraliere, 60 de baterii si nouã trenuri blindate. Armata lor fusese complet reorganizatã si nici nu se putea compara cu bandele pe care trupele române le respinseserã, în primãvarã, din vãile Muntilor Apuseni. Mai întîi, folosind experienta rãzboiului, toate unitãtile, inclusiv diviziile, erau comandate de ofiteri de carierã. (…) Cu deosebire bine încadrate si pregãtite de luptã erau Diviziile 5,6 si 7, aduse de pe frontul cehoslovac si asezate acum în centrul dispozitivului de operatiuni al grupului de ofensivã; mai era, la aripa stîngã, o Brigadã de secui, de la care se asteptau mari isprãvi si o formatiune specialã denumitã Brigada a 80-a internationalã, organizatã dupã principiile Moscovei, din dezertorii si refugiatii strãini, bine plãtiti si instruiti în ideologia comunistã” (pp. 96-97).
România, ne spune istoricul, „opunea forte numeric egale”, ostirea ei putînd sã înfrunte bãtãlia „cu echipamentul destul de complet, primit de la englezi, cu un armament îndestulãtor; sufletul ei era cãlit de toate greutãtile, de toate restristile celor trei ani de lupte si de jertfe” (p.98).
La prima înaintare peste Tisa, diviziile unguresti au respins atacul. Între 21 si 24 iulie 1919 rezultatul confruntãrilor este nedecis, pentru ca, pe 25 iulie, Marele Cartier sã comunice: „Inamicul care trecuse Tisa pe tot frontul, dupã lupte înversunate, care au durat de la 20-25 iulie, a fost azvîrlit înapoi, mentinîndu-se încã în sectoarele Rakamacz si Szolnok, unde luptele continuã cu îndîrjire. ( …) La 26 iulie, dupã ce amintea cã nici frontul de Est nu era prea linistit – bande bolsevice încercaserã sã treacã Nistrul la Chitcani, Stravici si Bucozeni, dar fuseserã respinse cu pierderi – comunicatul arãta cã „în sectoarele Rakamacz si Szolnok luptele continuã înversunate, dar cã trupele noastre se gãsesc peste tot în înaintare” (p. 99).
Reluînd firul unei paralele, istoricul spune cã dacã în vara anului 1877, la trecerea Dunãrii de cãtre dorobantii nostri, asistaserã domnitorul Carol I si primul ministru Ion C. Brãtianu, la capul podului de la Tisa-Bo au asistat regele Ferdinand, regina Maria si premierul Ion I.C. Brãtianu.
În noaptea de 2 spre 3 august 1919 trupele maghiare depuneau armele. Pe 3 august generalul Rusescu lua parte „la sedinta guvernului comisarilor, rãmas în grija misiunii italiene dupã fuga lui Bela Kun”, iar pe 4 august, la orele 6, „... generalul Mãrdãnescu, comandantul armatei victorioase, primea cu generalul Holban, pe Andrassy Utca, defilarea unui însemnat detasament din toate armele al Diviziei I de vînãtori. Cu aceasta începea ocuparea oficialã a Capitalei maghiare” (pp. 106-107).
Pe 7 august 1919 Ion I.C. Brãtianu îi scria fiului sãu: „Pe front am fost pînã la 50 km de Pesta. La Timisoara am intrat în aceiasi zi cu ostirea românã, la Alba Iulia am sosit în ziua cînd trupele noastre ocupaserã Pesta si la sfatul din Sibiu am asistat în aceeasi zi. Peste tot am gãsit o însufletire care mi-a rãcorit sufletul. Aceste 7 zile au fost cele mai bune din viata mea politicã” (p. 112).
Pretul apãrãrii si consolidãrii noilor noastre hotare nord-vestice fusese însã scump plãtit: „Aproape 12.000 de ofiteri si soldati cãzuti de la trecerea Carpatilor la intrarea în Budapesta” (p. 140). Dar, în celãlalt taler al balantei, „gloria de a fi îndeplinit, numai cu mijloacele noastre, ceea ce Foch socotise cã nu se poate realiza decît cu fortele unei întregi coalitii” (idem).
În timp ce Conferinta de Pace ezita sau adopta mãsuri contradictorii fatã de cele ce se întîmplau în Ungaria, opinia publicã europeanã, îndeosebi cea francezã, era doritoare sã se restabileascã pacea si linistea pe continent. Motiv pentru care interventia româneascã decisivã si ocuparea Budapestei au fost primite excelent de presa de pe malurile Senei. Campania din Ungaria ne-a adus simpatie si popularitate, iar lucrul acesta avea sã cîntãreascã în talgerul hotãrîrilor finale ale Conferintei. Atitudinea omenoasã a trupelor noastre fatã de populatia Budapestei nu a trecut nici ea neobservatã. Si aceeasi campanie ne-a îngãduit sã ne recuperãm o serie de bunuri, îndeosebi locomotive si material rulant, luate de inamic în timpul rãzboiului.
Iatã si evaluarea sinteticã a rezultatelor eforturilor noastre, întocmitã de Gheorghe I. Brãtianu: „Armatele Frantei, ale Angliei si ale Italiei erau istovite de oboselile si jertfele celui mai mare rãzboi, americanii grãbiti sã se întoarcã acasã. S-a vãzut în jurul Odessei care era starea moralã a unor trupe, care nu mai voiau sã se batã, pentru care alte lupte, în tinuturi îndepãrtate, nu mai aveau înteles. (…) De n-ar fi fost acest element organizat si constient de rezistentã si reactiune (Armata Românã, n.n.), spectrul armatei rosii universale pe tãrmurile Rinului, care tulbura noptile lui Lloyd George, ce usor s-ar fi închegat în realitate! Între Rusia bolsevicã si Germania spartakistã, zãmislirea însãsi a Poloniei independente ar fi fost zãdãrnicitã si armatele lui Tukhacevsky, care au nãvãlit un an mai tîrziu, n-ar mai fi întîlnit împotrivirea victorioasã care le-a oprit” (p. 141).
Prima parte din textul reprodus, referitoare la ostirile obosite si la „americanii grãbiti sã se întoarcã acasã”, nu poate sã nu trezeascã analogii cu sfîrsitul celuilalt rãzboi mondial, declansat chiar în anul în care apãrea cartea lui Gh. I. Brãtianu, 1939… Lumea nãdãjduia, îndeosebi la noi, cã anglo-americanii vor începe un nou rãzboi, menit sã-i împingã pe rusi dincolo de Nistru, însã acest lucru nu avea cum sã se întîmple. Oamenii îsi luau dorintele drept perspectivã si realitate. Existã în cuvintele istoricului un patos strãin de firea lui care poate fi interpretat astãzi ca o premonitie: sã fi simtit el, în 1939, cã într-un viitor nu prea îndepãrtat bolsevismul nu va mai putea fi zãgãzuit si cã el se va revãrsa asupra Centrului si Sud-Estului Europei?! … Pentru cã însusi Gh. I. Brãtianu, arestat în 1950 si mort trei ani mai tîrziu, în închisoarea de la Sighet, a fost victima acestui flagel.
Sã revenim la tema cãrtii sale: îndreptãtirea atitudinii lui Ion I. C. Brãtianu de la Conferinta de Pace de la Paris. Premierul se putea afla, la începutul lunii august 1919, în Transilvania, pentru cã pãrãsise lucrãrile Conferintei pe data de 2 iulie. Intransigenta sa, refuzul de a iscãli Tratatul cu Austria, care continea o clauzã referitoare la minoritãti ce ne leza suveranitatea, desele sale obiectii si „stilul” de a trata de la egal la egal cu cei mari îi atrãseserã nemultumirea acestora, dar si admiratia tãrilor de rang identic sau apropiat României. Chiar si a delegatilor care adoptaserã metoda capului plecat; astãzi am spune: a „temelor fãcute”. Desigur, Brãtianu continua sã fie la curent si sã urmãreascã cele ce se petreceau în capitala Frantei. Ample pasaje de instructiuni si corespondentã diplomaticã sînt reproduse în carte. Si elocvente sînt, de pildã, conexiunile – atunci la începuturi – dintre politicã si petrol: abordarea premierului român de cãtre Standard Oil, pentru cã la vremea aceea marile companii se asezaserã deja în spatele guvernelor, iar România era bine cotatã sub aspectul exploatãrilor petrolifere… Nu ne putem apleca asupra tuturor elementelor si problemelor din aceastã carte bogatã si concentratã. Autorul ei tine sã insiste asupra intentiei prime, ca sã folosesc o expresie a lui Baltazar Gracian, a premierului român la Conferinta de Pace de la Paris. Scopul principal, care a determinat atitudinea si comportamentul intransigent al lui Ionel Brãtianu la negocierile din capitala Frantei este subliniat de fiul sãu: „... ratiunea profundã a actiunii lui Ion I.C. Brãtianu: vointa lui, întemeiatã pe o viziune adevãrat profeticã, de a nu lega soarta si hotarele tãrii de litera unui tratat (s.n.), cãruia istoria însãsi, în mersul ei, îi prevestea sfîrsitul mai apropiat sau mai depãrtat, ci de realitãtile permanente, nationale si etnice, ale întregului cuprins al revendicãrilor românesti. … De-abia acum se putea întelege sentimentul sãu de a nu ne înfãtisa viitorimii ca ghiftuitii unei pãci realizate prin bunãvointa învingãtorilor, ca resemnati în conservarea staticã a cîstigurilor aduse de norocul biruintei – care mîine se poate întoarce – , ci ca expresie vie, dinamicã, a aspiratiilor de veacuri… (p. 142).
Este bine sã ne reamintim cã din trei tãri care aveau interese apropiate la Conferinta de Pace de la Paris si care ulterior au format Mica Întelegere, România, Iugoslavia, Cehoslovacia, astãzi nu mai existã pe hartã decît România. Arãtam cã Ion I.C. Brãtianu cãutase sã solidarizeze cele douã state pomenite mai sus cu România, dar si Grecia si Polonia. Sã le solidarizeze pentru a putea rezista arogantei si nu o datã capriciilor Marilor Puteri. Reusita a fost mai degrabã simbolicã, însã Gh. I. Brãtianu sustine cã în felul acesta s-au conturat atît Pactul Balcanic, cît si Mica Întelegere. Observatia este demnã de interes si reflexie întrucît artizanul Micii Întelegeri este unanim considerat Take Ionescu… El era, asa cum am arãtat, adeptul maleabilitãtilor diplomatice, al concesiilor „pozitive”, si poate nu întîmplãtor în ultima vreme numele „marelui european” este tot mai des evocat. Cele douã cãi sau perspective trebuie sã fie complementare, nu antitetice, însã poate cã nu ar fi fost rãu ca oamenii nostri politici sã îsi fi amintit si de Ion I.C. Brãtianu si de atitudinea adoptatã la Conferinta de Pace de la Paris, atunci cînd am semnat Tratatul cu Ucraina…
Ion I.C. Brãtianu nu a fost, desigur, infailibil, iar cartea fiului sãu, profundã si interesantã, este o pledoarie; una, cum arãtam, convingãtoare în liniile sale de fortã. Pentru cã România s-a constituit pe trei piloni: Unirea din 1859, Rãzboiul de independentã din 1877 si – cel mai important – Reîntregirea nationalã din 1918 (consolidatã de Compania din Ungaria, în 1919).
Pe toate aceste acte se aflã, înscrisã apãsat, amprenta Brãtienilor!

Comoara ascunsă de familia Brătianu într-o ruină din centrul Bucureştiului

Antentatul împotriva lui Ion I.C. BrătianuÎn anul 1909 pe când se afla în plină ascensiune politică Ion I. C. Brătianu avea să cunoască două momente aparte, diametral opuse, ce i-au marcat cariera, respectiv existenţa. La 11/24 ianuarie 1909 s-a realizat schimbarea la vârf în conducerea Partidului Naţional Liberal, D. A. Sturdza reprezentant al vechii generaţii lăsând loc celui în care se puneau îndreptăţite speranţe de propăşire a statului român.

Sub aspectul raportului de forţe în interiorul partidului elementul de noutate îl reprezenta, practic, întărirea liniei burgheze.

În ceea ce priveşte obiectivul general al unităţii naţionale, data preluării autorităţii de Ionel Brătianu nu a fost oarecare, atunci împlinindu-se semicentenarul Unirii Principatelor.


Atentatul
Spre finalul anului, în urma unui incident ce putea avea urmări tragice, entuziasmul a lăsat loc unor sentimente de compasiune şi de revoltă totodată. Într-o seară de început de iarnă, la 8 decembrie, pe când se întorcea spre casă după ce asistase la o şedinţă a senatului, liderul liberal a fost ţinta unui atentat. În faţa Şcolii de război atacatorul a tras pe la spate de trei ori, rănindu-l în piept şi omoplat. Fără a-i periclita viaţa cele două răni au necesitat operaţii.

Făptuitorul a fost urmărit de trecătorii martori la atentat, prins în dreptul hotelului Union şi predat unei secţii de poliţie. După unele aprecieri vinovatul se numea Gh. Jelea, după altele Gh. Stoenescu (Stoianovici) - Jaleca şi era lucrător la căile ferate. Conform propriilor afirmaţii el a urmărit să dea un exemplu, considerându-l vinovat pe primul-ministru de scumpirea traiului.

Guvernul nu a întreprins vreo măsură excepţională precum starea de asediu. Anterior atentatului guvernul expulzase pe Christian Rakovski, iniţiatorul a numeroase manifestaţii socialiste în ţară. În P. N. L. s-a stârnit o antipatie contra socialiştilor, actul criminal fiind considerat ca având legătură cu aceştia.
Atentatorul a fost arestat şi judecat. El provenea dintr-o familie mixtă, tată bulgar şi mamă româncă, având un nivel redus de pregătire intelectuală. Procesul lui Gh. Stoenescu-Jelea s-a desfăşurat în luna mai 1910 şi a fost găsit vinovat de tentativă de omor cu premeditare. La aceasta a contribuit achiziţionarea în prealabil a unui pistol, arma cu care a efectuat atacul. Juraţii au decis maximum de pedeapsă: 20 de ani de muncă silnică8.

Până la vindecarea lui Ionel Brătianu funcţia de prim-ministru şi internele au fost preluate de M. Pherekyde, "omul cu mână de fier". Pe fondul discursurilor cu opoziţia conservatoare, în Capitală au avut loc unele manifestaţii de stradă, dueluri şi insulte, fapte ce semnificau o agitare a vieţii politice.
Asupra implicării altor persoane sau grupări politice în atentat au existat o serie de supoziţii vehiculându-se responsabilitatea unor străini de neam (bulgari anarhişti, evrei), sau a unor autohtoni (socialişti sau chiar conservatori). Până la stabilirea cu exactitate a sursei de anarhie, obiectivul urmărit prin posibila eliminare a prim-ministrului a cunoscut o însemnată variabilitate: de la destabilizarea economică şi înlăturarea P.N.L. de la guvernare până la şubrezirea unităţii statului.


Înscenare a Siguranţei sau atentat?
Ulterior, s-a acceptat şi varianta unei înscenări a Siguranţei menită să ofere guvernului crearea condiţiilor necesare pentru înlăturarea mişcării muncitoreşti şi pentru suprimarea presei democratice10. Reprezentând un fapt ieşit din comun, fără a fi însă singular în viaţa politică românească *, atentatul a ridicat în mod firesc numeroase întrebări şi a stârnit o vie emoţie în rândul opiniei publice.
Cotidienele vremii au acordat spaţii largi tulburătorului eveniment, abordându-l de pe poziţii partinice. Ziarul Viitorul îl descria pe atentator drept "un individ cu privirea de idiot" şi care ulterior arestării a căzut "într-o stare de absolută prostraţie". Cauza atacului a fost identificată în "sămânţa anarhiei ce o împrăştie .... tot felul de propagande antinaţionale". Ulterior, aceeaşi publicaţie numea ca autori morali ai atenatului ziarul Adevărul şi agitatorii sindicalişti.
Constantin Mille, înverşunat adversar al lui Brătianu, se temea că "faptul săvârşit de Gh. Stoenescu ar putea avea urmări triste tocmai pentru libertăţile publice". El susţinea mobilul pur economic al atacului reproducând declaraţia făptuitorului "că nu putea să câştige decât 3 lei şi 25 [bani, a.n.] pe zi, sumă insuficientă ca să poată face faţă nevoilor zilnice", precum şi faptul că "a lucrat din propria lui pornire".
În schimb ziarul de mare tiraj Universul extindea sfera căutărilor în afara graniţelor ţării şi considera că atentatul a fost "pus la cale la Rusciuk, când căpetenii de la "România Muncitoare" au avut întâlnirea cu d-nul Rakovski". De asemenea era relatată tentativa de sinucidere a lui Gh. Jelea care, aflat în detenţie, a spart un geam de la latrină şi s-a aruncat în gol de la etajul al doilea.
Partidul Conservator a protestat energic împotriva atentatului săvârşit "probabil de un sindicalist". "Crima îndreptată împotriva unuia dintre cei mai nobili fii ai ţării... - se arăta în paginile ziarului Conservatorul - trebuie reprimată nu în interesul oamenilor sau al partidelor, ci în interesul ţării". Totuşi, cotidianul lăsa să planeze o anumită doză de responsabilitate pe umerii guvernului liberal când afirma că "după sângeroasele răscoale din primăvara anului 1907, spiritul de revoltă s-a încetăţenit în ţară".

Reacţii populare la atentat
Prin voci ale reprezentanţilor diverselor categorii de populaţie societatea românească a reacţionat prompt, înfierând actul barbar. Numeroase telegrame şi scrisori de solidaritate cu omul politic i-au fost adresate în zilele imediat următoare, expresie a susţinerii liniei sale politice. Ele demonstrează popularitatea ridicată de care se bucura în rândul poporului, încrederea în justeţea obiectivelor urmărite şi în capacitatea de realizare a acestora.
Generaţiile adulte îi acordau încredere lui Ion I. C. Brătianu prin raportare la măreţele fapte ale părintelui său, de a cărei realizare se legau obţinerea independenţei statului şi proclamarea regatului român. Gândurile bune, urările de însănătoşire grabnică şi îndemnurile pentru pedepsirea vinovaţilor răzbat deopotrivă din rândurile scrise atât de cunoscuţi ai omului politic, cât şi din cele ale unor cetăţeni români oarecare. În spatele gestului fiecăruia stăteau, mai mult sau mai puţin, sentimente de admiraţie personală faţă de cel "mai curat şi frumos arbore românesc"19. Era în ultimă instanţă o manifestare a sentimentului civic al oricărui român ce se simţea în măsură să îl ofere ca bun cetăţean şi fidel patriot.
Totodată, manifestarea tranşantă a solidarităţii cu liderul liberal a accentuat, în special în rândul unor cadre militare, atitudinea naţionalistă, pe alocuri vehementă, xenofobă chiar. Era o reacţie de moment, la cald, menită a demonstra revolta personală şi de a canaliza atenţia spre adoptarea unor măsuri eficiente pentru evitarea altor incidente similare.
Pe 29 decembrie 1909 o scrisoare în spirit familial i-a fost expediată lui Ionel de unchiul său, generalul C. I. Brătianu. Adresându-se cu formula "Scumpe şi mult iubitul meu nepoţel", acesta îi ura din adâncul sufletului grabnică restabilire pentru a conduce "neamul românesc mai departe pe marea cale de propăşire naţională ce a deschis ţării energia şi înţelepciunea marelui patriot care fu părintele Dv. şi creatorul României moderne". El îi asigură că s-a rugat "pentru a întări în durerea sa nemărginită pe ţaţa Pia, venerata D-stră mamă"* .
În schimb epistola semnată de lt.-colonelul Christodulu din cadrul regimentului nr. 20 infanterie din Turnu-Măgurele, expediată pe 9 decembrie este străbătută de manifestări xenofobe. El vorbeşte de "asasini sociali, străini de neam care ... sădesc între noi ... anarhia, ruşinea şi crima, distrugându-ne legile şi instituţiunile". Faţă de oameni ca şi acel "pervers bulgar, un străin josnic, un anarhist", "mişel şi descreierat atentator", el considera că "avem datoria de a-i expulza fără milă dintre noi". Ofiţerul concluziona că "aşa sunt şi jidanii", "aşa sunt şi bulgarii ... şi mulţi alţii alungaţi ca răi şi netrebnici în patria lor, veniţi aici spre a ne otrăvi şi contagia pe liniştiţii noştri muncitori şi meseriaşi cu tot felul de idei subversive, anarhiste şi criminale".
Duritatea limbajului nu trebuie să surprindă, întrucât faptele se petreceau la cca 2 ani după marea răscoală din 1907, când armata a intervenit şi pentru identificarea unor surse externe, anarhiste de incitare a ţăranilor. În viziunea lt.-colonelului Christodulu pericolul era oarecum asemănător, ţinta propagandei devenind anumite categorii urbane de populaţie.
Un alt mesaj, mult mai temperat, sosea pe 10 decembrie din partea colonelului I. Cândea, comandantul brigăzii a XVIII-a din Cernavodă. "Sunt dintre aceia care port o eternă recunoştinţă celui mai mare bărbat de Stat care a luat parte cu sufletul şi cu pericolul vieţii sale la alcătuirea României moderne", spunea acesta referindu-se la Ion C. Brătianu, părintele defunct. El îşi omagia înaintaşul arătând că alegea "din toate clasele sociale tineri pe care îi trimitea în alte ţări pentru a se instrui şi a deveni folositori patriei". Printre aceştia a "avut cinstea" să se numere şi el, iar acum "nu puteam deci să rămân nepăsător în faţa nemaipomenitului act anarhic ce s-a săvârşit asupra Domniei Voastre".
La rândul său fostul consilier şi comandant militar G. M. Ionescu se destăinuia lui Ionel Brătianu: "Sunt trecut de 80 de ani, fost vechi prieten cu tatăl dumitale şi sfaturile mele i-au fost totdeauna de folos". Văzând pericolul înăuntrul ţării el îi sugera să-i lase pe conservatori să se sfâşie, căci "în doi ani vor fi gata şi vei reveni întărit, însănătoşit pe deplin spre binele ţării".
Promptă a fost şi reacţia altor doi ofiţeri români care şi-au expus succint gândurile pe 9 decembrie. Astfel generalul şi marele proprietar Şt. Stoika din Urziceni "ca bun român", dezaproba "cu totul această mişelească faptă, menită a compromite bunul renume al ţării noastre şi a teroriza pe vrednicii bărbaţi care conduc destinele statului".
Din Ploieşti lt.-colonelul pensionar C. Teodorescu şi soţia sa Elena se declarau "adânc mâhniţi pentru atentatul oribil".
Din Iaşi, Elena Tarnoschi, soţie de colonel îi transmitea primului-ministru sfatul de a se feri de orice bulgar, iar totul "va rămâne ca un vis rău din partea dihaniei sălbatice", aluzie la persoana atentatorului. Deşi uşor patetică urarea "Să vă convingeţi cât sunteţi de iubit de la mic la mare, de la bordei până la palat" reflecta în bună măsură realitatea acelor zile.


Proteste ale corpului didactic
O altă categorie profesională ce şi-a manifestat susţinerea cu persoana primului ministru a fost corpul didactic. Lucreţia şi Panaite Stan, învăţători din comuna Floreşti, judeţul Tutova îl asigurau pe 10 decembrie de faptul că "ne rugăm şi tremurăm pentru sănătatea "Aceluia" care întrupează în sine speranţa şi viitorul".
În numele şcolii, băncii populare "Siliştea", obştii sătenilor şi cercului cultural din comuna Viişoara, judeţul Teleorman, institutorul C. Voiculescu transmitea şefului guvernului îndemnul: "Să luptaţi contra străinismului ce ne-a cotropit ţara şi neamul". Mesaje au sosit şi din partea învăţătorilor Gr. Ciocâlteu din comuna Băileşti, judeţul Dolj şi Ilie Popescu din comuna Pietrari, judeţul Dâmboviţa. Ultimul având şi calitatea de preşedinte al cercului cultural anunţa că "înfierează cu indignare odiosul atentat".
Din partea celei mai numeroase categorii sociale au fost primite scrisori redactate într-un stil pe cât de simplu pe atât de sincer. Ne vom rezuma la prezentarea a două exemple.
Uneori, sătenii plugari, nu toţi ştiutori de carte, apelau la învăţătorii locali, cum a fost şi cazul celor din comuna Călăraşi, aflată pe valea Dunării în judeţul Dolj. După ce, prin pana lui Dumitru Nicolăescu îi urau premierului grabnică însănătoşire, se făcea cunoscut faptul că "mulţi din bătrânii satului cunosc pe nemuritorul Ion Brătianu, tatăl Dv., care a poposit de multe ori în această comună în timpul războiului de la 1877". Această ascendenţă era pentru ţărani o importantă garanţie pentru viitorul lor şi al ţării. "Ta-său a făcut mult bine ţării şi fiu-său am auzit că e mai tare ca el la coraj... El e părintele nostru", se arăta în continuare în scrisoare. Dacă invocarea "Înaltului Creator" era un gest firesc pentru o comunitate rurală, mai puţin obişnuit este interesul manifestat pentru urmărirea cu atenţie a activităţii politice a lui Brătianu. În final se exprima dorinţa: "Să vă auzim glasul răsunând în Parlament, cum până acum am urmărit cu cel mai viu interes toate discursurile Domniei Voastre în dezbaterile Corpurilor legiuitoare".
Din Vatra-Tismana, judeţul Gorj, I. Popescu Topceşti scria în numele a o mie de săteni: "Cu lacrimi în ochi am primit întristătoarea veste de atentat la viaţa celui ce căuta a ne aduce uşurare nevoilor noastre". Arătând că "gloanţele nu se îndreaptă asupra mişeilor", ci "asupra celor mai biruitori generali", ţăranii considerau că atentatul a avut scopul "de a pune piedică [pentru; a.n.] neguvernarea noastră". "Ilustrul cetăţean" era rugat "a lua măsuri pentru curăţirea Câmpiei Româneşti de aceşti strigoi, care îmbuibaţi de libertatea ce le dăm, devin periculoşi neamului nostru".

Şi ale angajaţilor Căilor ferate
Alte luări de poziţie s-au consemnat în rândurile unor angajaţi ai Căilor ferate, instituţie în cadrul căreia lucrase atentatorul. S. Niţă, Casier la C.F.R. Călăraşi era un fidel simpatizant al lui Ionel Brătianu şi al P.N.L., declarându-i în scrisoarea din 10 decembrie că "... în timpuri de grea primejdie pentru ţară aţi avut curajul a reda libertatea presei ..." În viziunea sa "piraţii politici au disperat de curajul şi puterea Dv. morală şi-au înarmat o mână nebună şi criminală spre a vă lovi direct şi mişeleşte, după cum au lovit indirect pe veneratul patriot dl. D. A. Sturdza".
Din Roşiorii de Vede, pe 13 decembrie 1909, şeful unei echipe de lucrători C.F.R. îi destăinuia faptul că a avut ocazia de a-i vorbi când "aţi fost foarte tânăr" şi a "constatat că şi în Ecsălenţa voastră bate tot acelaşi suflet nobil" ca şi în "mult iubitul şi regretatul nostru părinte I. C. Brătianu, supranumit "tatăl săracilor"".
O reacţie vehementă a avut Mihai Petrescu, funcţionar la gara CFR Câmpina în concepţia căruia intensitatea sentimentului patriotic era direct proporţională cu duritatea condamnării odiosului act. El nu concepea să existe un "adevărat român care să nu se revolte contra mişelescului atentat pornit din mâna unei mizerabile secte sociale anticreştine bulgaro-iudeice, pentru care mai cu seamă România, în ceea ce priveşte Bulgaria, a făcut mari jertfe". Precizarea finală făcea referire la sacrificiile armatei române în războiul de independenţă purtat pe pământul vecinilor sud-dunăreni.
De cu totul altă natură a fost epistola trimisă pe 23 decembrie de Grigore Ioaniţescu "un biet funcţionar" recunoscător pentru "binele ce mi l-aţi făcut, azi fiind la CFR". Adresându-se cu formula "Excelenţa Voastră, părintele poporului", el îi mărturisea că "în fiecare zi ... vin la poartă să mă interesez de starea sănătăţii", urându-i "însănătoşire grabnică spre binele neamului românesc..." Cât despre "acel mizerabil, împreună cu complicii lui", Ioaniţescu îşi exprima speranţa că "legile ţării îi vor pedepsi foarte aspru".
Probabil că Ionel Brătianu a fost mişcat de declaraţiile privind vizitele zilnice efectuate şi a scris cu creionul pe verso: "A i se trimite cartă de mulţumire".



Corpul medical îl sprijină pe primul-ministru
Şi corpul medical prin unii reprezentanţi ai săi şi-a exprimat sprijinul cu primul ministru în grelele momente prin care trecea. Astfel, dr Jugurianu condamna "tentativa de asasinare plănuită aseară de trădătorii neamului românesc asupra persoanei Dumneavoastră".
Un mesaj de susţinere a venit şi din partea dr. Al. Pop-Avramescu.
Agentul sanitar subchirurg D. Iliescu din Drăgăşani transmitea liderului liberal în data de 15 decembrie convigerea că "suferinţa şi durerea celor trei gloanţe primite de Excelenţa voastră va fi trecătoare cu mila lui Dumnezeu".
Mesaje de compasiune au sosit, de asemenea, din partea unor persoane ce acţionau în domeniul financiar-bancar. Constantin C. Zaharia, subşef de secţie la Administraţia financiară din Bacău deplângea atentatul asupra vieţii "aceluia care luptă din toate puterile pentru propăşirea patriei şi a desubjugării poporului românesc". Emoţia era şi mai mare când îşi amintea "cu cât drag ne vorbea despre îmbunătăţirea soartei ţăranului român în calitate de bărbat de stat, patriot, şef al celui mai mare partid politic şi prim-ministru".
Pentru casierul băncii populare "Unirea" din comuna Racoviţa, judeţul Argeş, soluţia eliminării răului era "întărirea credinţei în Înaltul Creator, care este slăbită cu totul în popor şi merge spre ruină".
Luări de atitudine s-au înregistrat şi din partea diferitelor culte religioase. Preotul paroh C. Popescu din comuna Răteşti, judeţul Argeş, ura însănătoşire grabnică şi anunţa că "biserica reconstruită ... mulţumită osebitei atenţiuni a Excelenţei Voastre s-a ridicat la gradul de parohială".
Gânduri de solidaritate cu Ion I.C. Brătianu au sosit şi de la părintele Just în numele credincioşilor comunităţii romano-catolice din Huşi, pe 10 decembrie, iar câteva zile mai târziu şi de la rabinul M. Koffer din Panciu. "Mizerabilul atentat ... - se arăta în scrisoare - a făcut o rea impresiune asupra tuturor evreilor", prilej cu care "exprimă regretele" sale şi ale întregii comunităţi din ţară. Rabinul anunţa că s-a "orânduit o rugăciune în templul din localitate, de faţă fiind toţi evreii de aici".
Alături de urările de întremare, încheierea epistolei aducea şi înţeleptul îndemn la bună înţelegere între cetăţeni: "Să vă însănătoşiţi ... putând a lua cât de curând frânele guvernului şi .... sub înaltul Dv. scut pe toţi fiii acestei ţări, fără deosebire de neam şi de religiune".
O altă minoritate etnică, cea otomană transmitea, printr-un grup de comercianţi din Dobrogea, sentimentele de condamnare faţă de "purtarea acelui mizerabil care a îndrăznit să ridice mâna în contra persoanei Excelenţei Voastre". Ei afirmau că "mai toţi suntem pe pământul României de mai bine de 30 de ani şi după cum am trăit sub înţeleapta domnie a marelui întemeietor al României, Ion C. Brătianu, părintele Excelenţei Voastre, tot astfel am trăit şi trăim sub domnia Excelenţei Voastre". Sinceritatea gândurilor nutrite era întărită de asigurarea că "în genunchi rugăm pe bunul Dumnezeu ca să vă facă sănătos".
Solidaritatea cu Ion I. C. Brătianu se făcea resimţită din mesajele primite de la persoane din toate mediile sociale. Astfel, în scrisoarea trimisă pe 10 decembrie arhitectul antreprenor M. Schniedigen se asocia "cu milioanele de persoane care se roagă", urându-i liderului liberal să poată "conduce înainte ...opera mare şi grea a cărei cârmă o aveţi".
Un fost coleg de la liceul Sf. Sava, Adolphe Stern, îi ura din Craiova să poată "aduce la îndeplinire salutarele şi grandioasele Dumneavoastră proiecte de reformă pentru binele şi fericirea scumpei noastre patrii". El păstra încă vie amintirea celui pe care îl considera "icoana blândeţii şi a bunătăţii".
Din Târgovişte, Mihail Buţan, oficiant telegrafo-poştal trăgea nădejdea "ca din sângele celui mai ilustru fiu al ţării să răsară o nouă eră de fericire".
La rândul său, I. Ciuciu, proprietar din Turnu-Severin, declarându-se "unul din admiratorii fanatici ai Dumneavoastră" îl încuraja cu urarea de a trăi "mulţi ani fericiţi pentru binele ţării şi al întregului românism".
Printre cei care regretau mârşavul atac se aflau şi fostul contabil Traian Petrescu, inginerul Podhorsky, tipograful Nicolae Mirescu, "cetăţeanul" Mache Solomonescu şi fălticeanul O. Pursch. Ultimul îi cataloga pe cei vinovaţi, drept "fiare sălbatice cu chipuri de oameni", "adunătură de nemernici şi nebuni". El făcea apel la conştiinţa publică deoarece făptuitorii "nu trebuie să creadă că cu moartea bărbaţilor de stat vor putea răsturna ordinea socială...". Arătând că "anarhia este cea mai mare duşmană a societăţii", O. Pursch îl îndemna pe primul ministru "de a lua cele mai severe măsuri".
Meseriaşii din comuna Albeşti, judeţul Ialomiţa, îi transmiteau urarea de a fi "pe veci sănătoşi" împreună cu rugămintea de a avea "grija celor ce sunt îmbrăcaţi în haina sărăciei".
O scrisoare puţin credibilă din partea unui grup de zece liberali din Bacău anunţa posibilitatea unui nou atentat. Ei vorbeau de pericolul a 11 anarhişti şi de un anume primar Constantin Istrati, preşedinte al acestora. Premierul era înştiinţat de faptul că "ei umblă înarmaţi cu revolvere solide comandate din străinătate, ... cuţite fine". Mesajul era clar: "Păziţi-vă, căci aceşti anarhişti sunt uniţi cu conservatorii la vot".
Cam în aceeaşi notă era şi anonima în care se arăta că "Mille şi ovreii lui prepară un nou atentat ... Apoi Tache Ionescu cu conservatorii nu suferă să vadă în fruntea liberalilor un om de valoare şi influent".
Nu acelaşi lucru se poate spune despre ameninţarea primită de premier într-un plic expediat "Loco" în anul 1910. După ce se arăta că nu cunoaşte "dacă atentatul trecut a fost sau nu simulat", Brătianu era avertizat că "de data asta dacă nu iei urgente şi severe măsuri contra grecilor ... vei muri sigur. Mâna mea nu va greşi". Semna: "Un român adânc mâhnit".
Circumstanţele erau modificate la aproape un an după evenimentul principal relatat şi aveau drept cauză probabilă reacţia unui naţionalist iritat după actul pirateresc produs împotriva unui vapor românesc în portul grecesc Pireu.


Mesaje de compasiune şi cereri de avansare în grad

Revenind la mesajele de compasiune transmise lui Ionel Brătianu trebuie să arătăm că nu toate au fost dezinteresate şi spontane. Unele persoane aşteptau se pare un moment prielnic pentru a-i supune atenţiei probleme personale.
În scrisoarea adresată pe 16 decembrie, Ispas Gheorghiu, subcomisar şi comandant de sergenţi din Tg. Ocna îl numea "părintele săracilor pe care i-aţi ajutat totdeauna"69. El relata despre o pagubă suferită pe când se afla plecat peste hotare pentru o perfecţionare, situaţie surmontată de legaţia română din Paris de la care a primit suma de 110 lei. Mulţumindu-i premierului, I. Gheorghiu solicita, nici mai mult nici mai puţin, decât "să ne recomandaţi către domnul ministru de interne de a-mi da şi mie vre-un post de ofiţer de sergenţi oriunde va fi". Cererea era însoţită de precizarea "că şi eu [I. Gh., a.n.ş fac puţin parte din Partidul Liberal".
Tot pentru o intervenţie a scris pe 15 decembrie Stelian Panaitescu din Focşani, "un biet nenorocit veteran, împresurat de familie numeroasă şi sărac". Asigurându-l de faptul că "ne rugăm cu toţii în număr de 7 lui Dumnezeu", el cerea sprijin pentru "postul de portar" la gara din localitate.
În aceeaşi categorie se integrează şi scrisoarea Ecaterinei Zănescu care îl considera pe primul ministru un "suflet nobil, blând" şi îi făcea urarea: "Să nu mai staţi în pat, să conduceţi ţara cu aceeaşi putere şi dragoste". Expeditoarea beneficiase din partea acestuia de un ajutor modest de 15 lei pentru achiziţionarea de lemne de foc, sumă ce "a făcut pentru noi mai mult decât 120 lei leafa lui bărbatul meu". Soţul era un "funcţionar bătrân", ce nu avea "pe nimeni care să-l ridice", acesta fiind motivul că "în acel post stă de 9 ani neavansat".
Ca expresie a solidarităţii ei cu înaltul demnitar, Ecaterina Zănescu îşi exprima dorinţa ca justiţia "să pedepsească cu zilele cele mai amare de pe pământ pe acel care a atentat la viaţa Domniei Voastre".
După cum s-a putut observa majoritatea luărilor de atitudine au sosit din partea unor diverşi cetăţeni, însă nu au lipsit nici mesajele transmise de unele instituţii şi societăţi. Adresându-se pe 9 decembrie lui Ionel Brătianu, Masoneria Română înfiera cu stigmatul infamiei "odiosul atentat", urându-i o rapidă însănătoşire.
În numele veteranilor din războiul purtat în anii 1877-1878, societatea "Crucea trecerii Dunării", prin preşedintele C. E. Munteanu "condamnă cu cea mai mare asprime faptul ... contra aceluia care ... întotdeauna a apărat cu căldură interesele veteranilor".
"Ne unim la strigătul de înfierare şi de indignare ce a izbucnit din toate piepturile la auzul atentatului odios şi mişelesc" se arăta şi în scrisoarea expediată pe 11 decembrie de comitetul organizaţiei Bucureşti al Societăţii Naţionale "Dante Alighieri".
În aceeaşi notă se înscriau şi gândurile trimise de membrii cercului "Naţional-Creştin". Ei exprimau "felicitări" liderului liberal că a "scăpat cu viaţă de la mişelescul atentat, plănuit şi executat de suflete străine şi necreştine". Totodată, "Pronia" era invocată "să lumineze împotriva socialismului şi anarhismului care distruge statul împreună cu credinţa...".
Mesaje de susţinere au venit, de asemenea, din partea consiliului de administraţie al Casei Rurale (11 decembrie) şi a lui B. P. Missir, preşedintele consiliului de administraţie al Creditului Rural (12 decembrie).


Mesaje de dincolo de Carpaţi
Atentatul împotriva lui Ion I. C. Brătianu a avut ecou şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania, aflată încă sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Din Sibiu, la 12 decembrie 1909, Tăslăuanu, redactor la revista literară Luceafărul se declara, "impresionat de barbarul şi scârbosul atentat". Animat de un admirabil spirit naţional, el ura omului politic "reînsănătoşire spre fericirea întregului neam românesc".
Ecourile atentatului au depăşit graniţele de atunci ale ţării. "Al. dv. necunoscut", şi anume Marin Stamatoff, îi scria pe 15 decembrie din localitatea Vratza aflată în Bulgaria. Numindu-l "mare bărbat de stat", el îi asigura că "oricine are inimă simţitoare vă plânge şi suferă împreună cu poporul român".
Pe fondul emoţional creat în sânul opiniei publice de acţiunea criminală, pe 20 decembrie 1909 a fost publicată legea împotriva sindicatelor sau "legea Orleanu", prin care salariaţilor de stat (funcţionari şi muncitori) li se interzicea dreptul de asociaţie în organizaţii profesionale şi dreptul la grevă. Măsura era direct îndreptată împotriva mişcării socialiste urmărind limitarea activităţii acesteia. Ca urmare, acţiunile muncitoreşti cu caracter propagandistic erau atent monitorizate.
Din Iaşi, prefectul poliţiei telegrafia Ministerului de Interne pe 2 ianuarie 1910 cu privire la întrunirea a cca 150 de muncitori, din care 40 erau lucrători la C.F.R. Paşcani. La acţiunea convocată de comitetul Uniunii Socialiste şi comisia generală a sindicatelor s-a protestat împotriva sus-numitei legi cerându-se "reglementarea dreptului de asociaţiune". Printre animatorii întrunirii la care "ordinea nu a fost tulburată" se afla şi studentul medicinist ieşean Moscovici. Adaptându-şi tactica la realităţile momentului şi pentru a-şi demonstra disocierea faţă de actul de teroare, participanţii au aclamat deopotrivă o moţiune de protest "contra legii asociaţiunilor" şi contra atentatului asupra lui Ion I. C. Brătianu.
Aşa cum s-a putut constata din numeroasele relatări, mulţi cetăţeni s-au simţit lezaţi de atentat întrucât era vorba de un atac asupra integrităţii unui înalt demnitar ce reprezenta două instituţii de mare importanţă ale statului român: guvernul şi P.N.L. În mod firesc acţiunea săvârşită cu premeditare a fost receptată în epocă ca o sfidare adusă celui ce acţiona pentru consolidarea regimului constituţional şi ca un pericol pentru înfăptuirea idealului unităţii naţional-statale.

Moartea „stăpânului“ României interbelice
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/moartea-stapanului-romaniei-interbelice
Moartea fulgerătoare a lui Ion I.C. Brătianu, chiar în momentul în care, potrivit spuselor lui Nicolae Iorga: „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu”, a deschis calea unei instabilităţi politice în România interbelică.

Nicicând Partidul Naţional Liberal nu a fost mai puternic, ca în cei aproape 20 de ani petrecuţi, când activitatea acestui partid s‑a confundat cu a lui Ion I.C. Brătianu. Acesta a avut o traiectorie politică fulminantă, purtând povara grea a numelui pe care îl avea. Numele său a reprezentat un mare avantaj, dar el era conştient că trebuia să îl onoreze.
Timp de două decenii a făcut şi a desfăcut guverne, iar întreaga clasă politică a ascultat de vocea sa. Astfel, pe 30 martie 1926, când guvernul Brătianu a depus mandatul după cei patru ani legitimi petrecuţi la putere, şi era numit guvernul Generalului Averescu (sprijinit de altfel de acelaşi Brătianu), marele istoric şi om politic Nicolae Iorga nota: „Astfel Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere când îi place“. În acel moment Ionel Brătianu avea toate pârghiile puterii la îndemână. Cu câteva luni mai devreme, guvernul său trecuse prin Parlament pachetul de legi cu privire la renunţarea la tron a lui Carol al II‑lea, numirea lui Mihai I moştenitor al Tronului, precum şi componenţa Regenţei, iar înrăutăţirea stării de sănătate a regelui la sfârşitul anului 1926 anunţa o lungă şi autoritară domnie a Brătienilor.
Nici anii anteriori nu fuseseră lipsiţi de amprenta fruntaşului liberal, căci regele Ferdinand I îl considera „zodia bună a României“, iar pentru acest lucru şi‑a atras de la opozanţi renumele lui Ionel Brătianu de „rege neîncoronat“. Moartea regelui, pe 20 iulie 1927, lăsa ţara în mâna unui singur om. Intrarea în funcţiune a Regenţei marca apogeul puterii lui Ionel Brătianu, deoarece membrii acesteia se aflau sub influenţa dominatoare a preşedintelui PNL.
Totuşi, pe 22 noiembrie s‑a aflat că primul ministru suferă de amigdalită. A doua zi a făcut febră mare, având şi stări de sufocare. Doctorul Constantin Angelescu i‑a făcut o operaţie de traheotomie, iar spre seară, doctorul Traian Nasta a executat câteva incizii externe. Acesta a descoperit în profunzime câţiva ganglioni prinşi, pe care i‑a extirpat. A urmat o blocare a rinichilor, iar infecţia a trecut în sânge. Joi, 24 noiembrie 1927, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim‑ministrul României, a încetat din viaţă, la vârsta de 63 de ani.
Opinia publică era şocată, nimeni îşi putuse închipui acest deces subit al celui mai puternic om din stat. Coşciugul său a fost purtat pe umeri atât de apropiaţi, cât şi de foştii opozanţi. A fost înmormântat la Florica, alături de tatăl său.

Marele I.C. Brătianu era să fie asasinat de…patru ori!

Fascinanta lume a Bratienilor

Literatura memorialistica
consacrata celebrei familii de oameni politici si de stat romani –
Bratienii – s-a imbogatit cu o noua lucrare de referinta. De data
aceasta autorul aducerilor aminte despre Bratieni este un membru al
ilustrei familii, "Dinastia de Arges" cum inspirat a numit-o Nicolae
Iorga. Nicolae I. Pillat, autorul cartii Siluete din familia Bratianu
(ed. Vremea), si-a intitulat astfel confesiunile sale despre inaintasi
dar si despre unii contemporani cu el si pe care i-a cunoscut
indeaproape. El a fost fiul Mariei (Mariuta) una din cele cinci fiice
ale sotilor Pia si Ion C. Bratianu si sora celor trei frati: Ionel,
Vintila si Dinu. Mama lui Nicolae I. Pillat s-a casatorit cu Ion N.
Pillat, originar din Moldova, mosier si parlamentar liberal. Casnicia
lor s-a dovedit trainica, reusita, au avut trei copii, cunoscutul poet
Ion Pillat, Nicolae I. Pillat, autorul Siluetelor si Pia I. Pillat. Scriitorul
s-a nascut in anul 1894 si a incetat din viata probabil la putin timp
dupa ultima sa prezenta in Bucuresti, cand in toamna lui 1975 incetase
din viata sotia sa. Nicolae I. Pillat si-a petrecut anii copilariei in
atmosfera plina de caldura si afectiune intretinuta de bunicii sai, Pia
si Ion C. Bratianu, parintii mamei sale, Maria sau Mariuta cum era
numita de toti. Aici, la resedinta Bratienilor de la Florica, Nicolae
I. Pillat s-a dezvoltat fizic si psihic intr-un loc de neasemuita
frumusete, in mijlocul unei naturi generoase, un paradis terestru unde,
dupa cum marturiseste: "(...) deschideam de cum ma trezeam ferestrele
si obloanele camerei mele care, dintr-o data, era inundata de soare si
de cantecul pasarelelor. Personalitatea complexa a bunicii autorului,
Pia Bratianu, este descrisa in tonuri pline de culoare, nuantate; era o
femeie de o mare abnegatie, cu un puternic si inalt simt al datoriei.

Pia Bratianu
Sotia
lui Ion C. Bratianu l-a inconjurat pe marele barbat al Romaniei cu
devotamentul cel mai afectuos, total, prin insusi modul in care-i
conducea casa, prin educatia data copiilor sai, prin interesul pe care
il arata vietii politice a sotului, prin primirea pe care o facea
prietenilor lui, prin dragostea pentru tara sa". Memorialistul
aminteste cu vadita placere si emotie de atmosfera calda si plina de
insufletire care i-a adunat si i-a cuprins pe membrii intregii familii
prilejuita de sarbatorirea la Predeal a Piei Bratianu la implinirea
varstei de 70 de ani, un prilej minunat cand "(...) s-a adunat toata
familia si la sfarsitul mesei si-a facut intrarea triumfala un tort
enorm, jumatate cu ciocolata, jumatate cu cafea, impodobit cu saptezeci
de lumanari aprinse". Pia Bratianu a incetat din viata
in 1920, februarie, si a fost inmormantata in capela de la Florica unde
odihneste intru vesnicie alaturi de sotul ei Ion C. Bratianu, de primul
lor copil, Florica si de cei trei fii, Ionel, Vintila si Dinu. In
versuri simple, dar pline de simtire, Nicolae I. Pillat evoca simbolul
scump, de neuitat al primilor dar si celor mai frumosi ani de viata
traiti la Florica: Esti pentru noi caminul luminos / spre care gandu-n
orice clipa se indreapta / Spre iedera acoperisului frumos / Copilaria
noastra vesnic ne asteapta. Scriitorul consacra randuri incarcate de o
calda pretuire pentru mama sa aflata pe patul unei grele suferinte
fizice. La anii unei venerabile senectuti cand implinise 76 de ani o
definea cu o indreptatita apreciere: A fost o mare doamna pe care toti
continua sa o respecte si sa o iubeasca, o mare doamna prin educatia pe
care a primit-o, prin cea pe care a stiut sa o dea copiilor ei, prin
tinuta morala si fizica, o mare doamna care astazi, cu sanatatea
faramata, e inchisa intr-un turn al tacerii. In anii
Primului Razboi Mondial mama scriitorului a fost si o remarcabila
activista pe taram social, bunaoara aflata la Paris ea a infiintat o
cantina pentru studentii care invatau in capitala Frantei si, dupa
intoarcerea ei in tara a prezidat opere de binefacere consacrandu-le
mult timp si nemenajandu-si deloc sanatatea. Ramasa in Bucuresti in
timpul ocupatiei germane din anii Primului Razboi Mondial, Mariuta
Pillat s-a ocupat cu mult devotament de cresterea, instruirea si
educarea celor doi mici copii ai fratelui si surorii lui Nicolae I.
Pillat, micutii neputand din cauza varstei fragede sa mearga si sa
reziste greului refugiu la Iasi. Din cuprinsul a doua scrisori
expediate fiului ei Nicolae rezulta ca Mariuta Pillat se ocupa de
amenajarea unui camin de ucenici industriali si de conducerea unui grup
de cercetasi la Predeal (17 noiembrie 1924, 16 august 1930, ambele
scrisori expediate din Predeal).

Portretul Sabinei
Celei
de a doua fiice a sotilor Pia si Ion C. Bratianu, Sabina, casatorita cu
medicul Constantin Cantacuzino, Nicolae I. Pillat ii consacra un
interesant, si mai putin cunoscut portret celor care s-au consacrat
cunoasterii vietii ilustrei familii de la Florica. Matusa Bi cum ii
spuneau cei trei nepoti, copiii lui Mariuta si Ion N. Pillat, s-a
remarcat printr-o tinerete fizica de exceptie chiar si la venerabila
varsta de optzeci de ani. Caracterul ei integru era de notorietate,
proverbial, comportamentul ei se remarca prin ferme trasaturi
constructive, ea era un factor de coagulare a tuturor membrilor
familiei. Ea era o persoana de mare cultura artistica, literara,
muzicala, care a calatorit mult, care isi aducea aminte de toate
lucrurile frumoase vazute, inteligenta matusa Bi e mereu interesanta.
Plina de energie, cu un spirit organizatoric remarcabil, Sabina
Cantacuzino s-a ocupat activ de "Universitatea Libera" institutie de
cultura la care se prezentau conferinte, multe cu o tematica de istorie
a romanilor. In cuprinsul unei scrisori adresate lui
Nicolae I. Pillat, 6 mai 1941, Sabina Cantacuzino ii semnala ceremonia
comemorarii lui Ion C. Bratianu decedat la 4 mai 1891 (Parastasul de
jumatate de secol de la moartea lui Ion C. Bratianu). In ziua
respectiva a fost sfintita bisericuta de lemn adusa de Ionel Bratianu
de la Albac la Florica. Un tren special a asigurat transportul
participantilor la ceremonia comemorativa, organizarea acestei
deplasari revenind Fundatiei I.C. Bratianu. Slujba de pomenire a
inceput la ora 10.30 pentru public dar rugaciunile s-au rostit de la
sapte dimineata, s-au expus opt discursuri in memoria marelui disparut.
si isi incheie Sabina Cantacuzino scrisoarea despre aceasta ceremonie
de neuitat: "Toate (discursurile n.n.) au vorbit despre exemplul dat de
tata, era emotionant. Publicul atat de numeros asculta cu
religiozitate, sub o ploaie torentiala care a fost singurul lucru
neplacut, soarele iesind de-abia la sfarsitul ceremoniei." Puternic
conturata in paginile cartii este silueta unchiului Ionel (Ion I.C.
Bratianu). Remarca foarte exact autorul cartii despre rolul lui Ionel
Bratianu in dezvoltarea edilitara a resedintei familiei de la Florica:
"Daca bunica a fost sufletul casei de la Florica, Ionel a fost
constructorul ei." Opera de ctitor a marelui om politic roman s-a
exprimat in numeroase initiative care au dat o noua infatisare vechii
case ridicate de parintele sau. Refacerea locuintei a constat in
adaugarea multor camere noi, cu baie, amenajarea unei biblioteci
imense, modificari, reparatii si reconstituiri au fost operate la
grajdurile, staulele, cotetele animalelor si pasarilor, la casa
gradinarului, la pivnite si alte dependinte. O singura exceptie a
existat in toata aceasta opera transformatoare: "Numai camera bunicului
a ramas intacta si nu a fost atinsa niciodata" Ionel Bratianu era si
un bun pedagog, dornic sa lustruiasca si sa educe in acelasi timp pe
nepotii lui. Nicolae I. Pillat isi aminteste cum
Unchiul Ionel il invata numele localitatilor pe care le vedeau in
departare, amandoi aflati pe varful colinei de la Florica. Era un
foarte bun gospodar, isi iubea mult casa si gradina stabilind prin
ordine ferme trasarea noilor alei, tunsul copacilor sau taierea
ramurilor acestora. Ionel Bratianu era un mare amator de excursii cu
masina, atat in tara cat si in strainatate. Ce fel de om era Ionel
Bratianu in viziunea nepotului sau, autorul Siluetelor? "Unchiul Ionel
era un barbat foarte frumos, cu privirea profunda, si din toata fiinta
lui emanau o puternica autoritate si un farmec uimitor. In ultimii ani
de viata, iarna, cand iesea din casa cu mantoul de zibelina si caciula
de blana, prin alura fizica si maretia morala inspira respect tuturor.
Cu aerul lui visator si cateodata nonsalant, era un om al faptei care
vedea corect nu numai prezentul, ci si viitorul. La fel
ca tatal lui, s-a consacrat pe de-a-ntregul tarii sale. A construit
Romania Mare pe care a stiut sa o mentina, in ciuda numeroaselor
obstacole si dificultati." Ceilalti doi unchi ai lui Nicolae I. Pillat,
Dinu si Vintila, fratii lui Ionel Bratianu, fac obiectul unor reusite
creionari, siluetele acestora remarcandu-se prin culoare si vigoare
portretistica. Constantin (Dinu) I. C. Bratianu era un foarte bun
povestitor, autorul Siluetelor isi amintea farmecul povestilor celor O
mie si una de nopti pe care le asculta de la unchiul sau. Iar
atractivitatea lor consta in faptul ca povestitorul le prezenta
"intr-un mod asa de colorat, asa de pasionant, asa de potrivit cu
varsta noastra, incat stateam sa-l ascultam nemiscati ore intregi."

Dinu Bratianu
In
opinia autorului Siluetelor, Dinu Bratianu era un barbat foarte frumos,
care si la saptezeci si sapte de ani isi pastrase vigoarea fizica si
prospetimea morala. La Florica se ingrijea de lucrarile specifice
cultivarii viei si livezii. Dinu Bratianu a ocupat ani buni functia de
director al Fabricii de hartie de la Letea (Bacau). De neuitat a ramas
pentru copilul Nicolae I. Pillat care avea sase-sapte ani momentul
cand a fost luat de unchiul Dinu intr-o excursie in Carpatii Moldovei,
mai exact in Ceahlau, un prilej minunat de a cunoaste natura si
frumusetile tarii, istoria si geografia acelor locuri de basm. Dinu
Bratianu a fost si un vanator pasionat, un om care a trait o viata
activa in mijlocul naturii. Cel de al treilea unchi,
Vintila Bratianu, a fost unul dintre cei mai interesanti membri ai
"Dinastiei de Arges", un om mult deosebit de ceilalti frati si de
surorile sale, o persoana de o factura psihica aparte "Era de o
timiditate extrema, care nu i-a trecut niciodata, nici macar cand a
ajuns presedintele Partidului Liberal, dupa moartea fratelui sau (Ionel
Bratianu n.n.) si presedinte al Consiliului de Ministri." Vintila I. C.
Bratianu contrasta prin comportamentul sau exemplar fata de toti
oamenii politici din Romania dinainte si dupa Primul Razboi Mondial,
deoarece era: "Modest, simplu, ferm cu principiile lui, la fel de sever
cu sine insusi ca si cu ceilalti, era energic si de un patriotism
tenace." si el ca si ceilalti frati si surori ii iubea pe nepoti dar
acestia erau mai rezervati fata de el datorita severitatii pe care o
afisa si o exprima prin a-i certa si mustra pe micutii pusi pe sotii. Politicos
din cale afara, Vintila I. C. Bratianu isi manifesta exemplar respectul
fata de persoanele in varsta si chiar in absenta acestora le insotea
numele dupa caz cu apelativul "domnul" sau "doamna". Nu era obisnuit
sa-i placa familiaritatea cu cei cu care venea des in contact si, in
ceea ce il privea nu ii placea sa-si afiseze superioritatea in fata
interlocutorilor sai. Era de o harnicie iesita din comun, muncind din
zorii zilei pana seara tarziu iar scopul intregii sale vieti a fost sa
ajute tara, sa progreseze Romania. In numele acestei credinte de
nestramutat scrie Nicolae I. Pillat: "Sinceritatea lui, adesea brutala,
era temuta. Nu admitea nici o derogare de la datorie, nici o favoare,
nici un compromis." Altruist, plin de iubire fata de semenii sai nu a
pregetat in 1918, sa ia la el acasa un fiu de taran cazut la datorie pe
front, copilul Gheorghe, de aceeasi varsta cu fiul familiei Lia si
Vintila I.C. Bratianu, Vintilica, ambii copii invatand si crescand
impreuna, nefacandu-se nici o diferenta in instructia si educatia
acordata lor. Ultimele doua Siluete feminine ale cartii
sunt cele doua fiice mai mici ale sotilor Pia si Ion C. Bratianu,
Tatiana (Tati) si Pia. Scriitorul isi indreapta cu recunostinta
gandurile catre matusa Tati care l-a invatat sa citeasca, slovele
alfabetului devenind atractive deoarece il rasplatea cu litere din
ciocolata. Era o femeie inzestrata cu un pronuntat spirit critic dar si
de contrazicere si regreta atunci cand exprimarea ei nu era cea mai
potrivita, lucru care demonstra bunatatea ei sufleteasca. Era o femeie
foarte credincioasa: "Dintre toti membrii familiei, matusa Tati a fost
singura care a avut o credinta foarte adanca in Dumnezeu." Matusa Pia
s-a ocupat de instruirea lui Nicolae I. Pillat in ciclul primar dar si
mai tarziu cand acesta sustinea examenele la Liceul "Ion Bratianu" din
Pitesti. "Datorita matusii Pia, extrem de apropiata de
fratii si surorile ei, ea s-a devotat in egala masura si copiilor lor,
nepotilor. si-a consacrat mult din timpul pe care il avea la dispozitie
operelor de caritate pe care le conducea cu energie si inteligenta."
Autorul pune capat amintirilor sale cu celebrul vers din Horatiu "Eheu!
Fugaces laburunt anni" (Cum se scurg anii in fuga) inchizand astfel la
loc o fereastra deschisa pentru un scurt timp spre trecutul sau. Pia si
Ion C. Bratianu au locuit initial pe Calea Herastraului, astazi Calea
Dorobantilor la numarul 23. Ulterior au locuit pe strada Cismeaua Rosie
numit apoi Fantanele, dupa aceea Berthelot, iar mai tarziu s-au mutat
pe strada Coltei nr. 58 situata in fata Palatului sutu, sediul de
astazi al Muzeului de Istorie a Municipiului Bucuresti. Pe strada
Biserica Amzei nr. 5-7 (fosta Lascar Catargiu nr. 5) a locuit Ion I.C.
Bratianu si sotia sa Elisa. Pe Calea Dorobantilor la
nr. 16 a fost locuinta lui Constantin (Dinu) I.C. Bratianu. Vintila
I.C. Bratianu a locuit pe strada Aurel Vlaicu nr. 19. Casa din strada
Romana nr. 6 (astazi strada Nicolae Iorga nr. a fost locuita de
Mariuta Pillat. In strada Visarion nr. 6, imobilul a apartinut copiilor
generalului Constantin I. Bratianu, varul lui Ion C. Bratianu. Casa a
devenit in 1924 proprietatea lui Constantin Bebe Bratianu.

A murit Ioana Brătianu
http://www.interesulpublic.ro/10-04-2009/A-murit-Ioana-Bratianu.html
Fiica marelui istoric şi liderului liberal interbelic Gheorghe I. Brătianu, Ioana, a murit, joi dimineaţă, la Paris, la vârsta de 80 de ani. Fiica lui Gheorghe I. Brătianu, ucis de comunişti în închisoarea de la Sighet, şi a Elenei, născută Sturza, nepoata lui Ion I. C. Brătianu, fost prim-ministru al României şi preşedinte al Partidului Liberal, Ioana Brătianu s-a născut la 4 august 1929, la Bucureşti. Ioana Brătianu a plecat din România în 1944, împreună cu sora sa, Maria, stabilindu-se la Paris. A studiat la Şcoala politehnică din Zurich, a urmat cursuri de fizică şi matematică şi apoi la Institutul de studii politice de la Paris, specializându-se în relaţii internaţionale. A revenit în ţară în 1990, când a devenit membru al Partidului Naţional Liberal, fondat de stră-străbunicii ei în 1875. A fost preşedinte al Fundaţiei Ion C. Brătianu, preşedintele organizaţiei PNL Argeş, dar şi preşedinte de onoare al Partidului Liberal Tradiţional, fondat de Decebal Traian Remeş, până când formaţiunea a fost absorbită de PNL Câmpeanu.

Potrivit preşedintelui fondator al PNL, Radu Câmpeanu, Ioana Brătianu va fi adusă în ţară pentru a fi înmormântată pe moşia de la Florica a familiei Brătianu

Ion C. Bratianu a vazut in ideile novatoare care marcau evolutiile politice din Europa un simbol dar si un exemplu bun si necesar de urmat si de catre romani. In diferite scrieri ale sale aparute dupa 1848 el face dese referiri la Europa timpului sau constituita din state care se angajasera pe calea dezrobirii de sub absolutismul imperiilor anacronice. Aceste entitati existente in centrul si estul continentului, urmau intr-o viitoare configuratie istorica sa se constituie intr-o reuniune a tuturor popoarelor europene de o maniera solidara. Ideile sale politice se disting prin calitatea mesajului: privilegiile boierimii retrogade sunt taxate ca anacronice si nemeritate, despotismul marilor imperii trebuie inlaturat iar romanii in totalitatea lor au dreptul sa beneficieze de o proprietate, iar aceasta reprezinta conditia sine qua non a libertatilor individuale. La inceputul lunii iulie 1857, dupa noua ani de exil, Ion C. Bratianu poate reveni in tara si se va consacra cu energie unei alte mari cauze nobile romanesti: Unirea Principatelor. Devine deputat in judetul Arges pentru colegiul marilor proprietari si va juca un rol insemnat in activitatea Adunarii ad-hoc de la Bucuresti contribuind la redactarea Regulamentului acestui for, precizandu-i scopul creat, acela de a "formula inaintea Europei niste drepturi si dorinte rostite de mai inainte de o natiune intreaga". (7 octombrie 1857). Ion C. Bratianu a fost unul din autorii Memorandumului catre Comisia internationala de informare de la Bucuresti careia i s-au prezentat patru puncte esentiale: unire, autonomie si nationalitate, guvern constitutional reprezentativ si principe strain. Mesajul lui Ion C. Bratianu catre Europa era fara echivoc o expresie a dorintei si vointei romanilor din cele doua Principate de a pasi pe o noua cale a existentei lor statale. Din cuprinsul articolelor sale publicate in perioada desfasurarii activitatii Adunarii ad-hoc a Tarii Romanesti rezulta ca Europa prin Conventia de la Paris a oferit romanilor cadrul necesar infaptuirii idealului lor national si prin alegerea unui carmuitor capabil sa gestioneze "gigantica lucrare de regenerare si reconstituire a unui popor intreg". Pledoariile sale publicistice aveau in vedere ilustrarea ideii unei stari de fapt: romanii eliberandu-se de lanturile anacronice ale feudalismului isi afirmau vocatia europeana prin evidentierea libertatii si nationalitatii proprii natiunilor democratice si civilizate.

Om politic inzestrat cu spirit vizionar asupra cailor pe care tara sa trebuia sa le urmeze pentru a-si ocupa locul ce i se cuvenea cu prisosinta in lumea civilizata, Ion C. Bratianu a stiut sa imprime conduitei sale de om de stat un traseu politic strajuit de interesele fundamentale romanesti care, odata cu Unirea Principatelor si-au gasit implinirea in constituirea statului national roman modern. A indeplinit importante functii in structurile de stat si politice ale vremii sale, reusind sa promoveze principii novatoare in societatea romaneasca asezate pe parcursul unei tranzitii care implica eforturi sustinute pentru a se integra intr-o Europa ale carei institutii erau moderne si se perfectionau continuu, Ion C. Bratianu se afirma ca un adversar hotarat al stagnarii, inertiei si conservatorismului prezent inca in toate domeniile vietii sociale, politice si economice, pronuntandu-se hotarat pentru un program de reforme capabil sa imbunatateasca si chiar sa schimbe institutiile statului. Va milita cu perseverenta pentru ca sistemul institutional romanesc sa se alinieze si sa se adapteze gradual si firesc modelului similar occidental european dar nu printr-o imitatie fortata, printr-un mimetism conventional, ci prin intelegerea si aplicarea spiritului acestuia, luandu-l ca pe un exemplu si un model civilizator. Se va pronunta cu fermitate pentru aplicarea si respectarea principiilor separarii puterilor in stat, pentru o suveranitate reala a poporului si a existentei unei opinii active si dezinhibate de intruziuni autoritariste nedemocratice, abuzive.
Plecat in Franta anului 1865 a ramas la Paris cateva luni, evenimentul detronarii lui Alexandru Ioan Cuza il gaseste aici. Demersurile sale pentru identificarea unei persoane dintr-o dinastie straina care sa ocupe tronul Romaniei devin tot mai active si se vor finaliza prin accederea la tronul tarii, in urma unui plebiscit, a principelui Carol de Hohenzollern, la aceasta actiune concertata luand parte si alti oameni politici romani.

Prezenta si participarea sa in insemnate functii de conducere in viata de stat a Romaniei au demonstrat capacitati profesionale care s-au transpus in initiative si masuri benefice pentru progresul tarii in numeroase si importante domenii. Initiativele lui Ion C. Bratianu in viata economica si financiara se inscriau pe fagasul atat de necesar si firesc al obtinerii treptate a independentei Romaniei. La sfarsitul lunii martie 1867 Camera Deputatilor a adoptat o lege importanta, cea prin care lua fiinta un sistem monetar romanesc si pentru folosirea monedei nationale dupa exemplul unor tari europene de sorginte latina: Belgia, Elvetia, Franta si Italia. Baterea monedei de catre Romania semnifica exercitarea unui drept propriu al suveranitatii statale si o indepartare de puterea suzerana a Imperiului Otoman. si in planul politicii externe Ion C. Bratianu demonstreaza la sfarsitul deceniului sapte al secolului XIX ca este un clarvazator om politic racordat atent si perspicace la cursul uneori sinuos al evenimentelor politice europene care mutau centrul de greutate al raporturilor de forta in favoarea Prusiei si Rusiei, Romania dovedindu-se interesata de o apropiere de cele doua state. Pe de o parte se sconta pe sprijinul Prusiei care invinsese Austria in 1866, in sensul unei actiuni politice romanesti in Banat si Transilvania in directia unei reusite a desavarsirii unitatii statului national. Pe de alta parte Romania era interesata de o apropiere de Rusia tarista care dorea infrangerea Imperiului otoman "omul bolnav al Europei", cum era numit in limbajul diplomatic al epocii, tarii noastre convenindu-i infrangerea puterii suzerane. Din initiativa lui Ion C. Bratianu are loc o reinviere in acele momente a ideii existentei pamantului comun al tuturor romanilor : Dacia, un ideal pe care liderul politic liberal il transpunea efectiv prin conceperea unui pretios document cartografic: o harta intitulata "Dacia moderna" in care figurau Moldova, Valahia si celelalte provincii romanesti ce se gaseau sub dominatia strainilor. O comanda a guvernului roman din harta respectiva, 6000 de exemplare, insemna ca aceasta sa fie distribuita in unitatile de invatamant devenind astfel un instrument didactic important pentru instruirea si educarea elevilor in spiritul adevarului despre o Romanie care trebuia sa revina in hotarele ei istorice firesti. La 24 iunie 1876 Ion C. Bratianu devine pentru prima data in timpul prodigioasei sale cariere politice sef de guvern. Primul ministru al Romaniei a intreprins masuri salutare de politica externa in directia obtinerii unor rezultate concrete in campul international al afirmarii Romaniei, independentei economice a tarii. Asa s-a ajuns ca Romania sa incheie acorduri economice cu state europene independente dupa ce a fost promulgata la noi Legea de acordare a clauzei natiunii celei mai favorizate. Guvernul nostru a semnat declaratii cu caracter economico-financiar cu tari dezvoltate ale continentului: Anglia, Franta, Italia, tarile de Jos si Elvetia.

Si in domeniul relatiilor diplomatice cu alte state s-au inregistrat numeroase succese notabile in timpul ministeriatului condus de Ion C. Bratianu, indeosebi dupa proclamarea si cucerirea Independentei de Stat si Proclamarea Regatului. Majoritatea statelor Europei si de pe alte continente au recunoscut noul statut de Neatarnare al tarii noastre. La 8/20 septembrie 1878 a intrat in vigoare Legea pentru stabilirea noilor ranguri diplomatice pentru reprezentantii romani aflati peste hotare. sefii misiunilor diplomatice erau clasificati in trei categorii: trimisi extraordinari si ministri plenipotentiari, ministri rezidenti si insarcinati cu afaceri. Raporturile diplomatice ale tarii noastre au cunoscut un curs ascendent si s-au exprimat in modalitati diferite: agentii diplomatice romanesti au fost ridicate la rangul de legatii in Austria, Rusia si Serbia. S-au infiintat noi legatii ale Romaniei in Grecia, Bulgaria, Belgia, Olanda, Germania, Franta si Anglia. A fost infiintat un consulat onorific al Romaniei la Buenos Aires si s-au stabilit relatii diplomatice ale tarii noastre cu Statele Unite ale Americii si Mexic. Personalitatea lui Ion C. Bratianu s-a impus in constiinta contemporanilor datorita contributiei sale substantiale la progresul tarii noastre pe multiple planuri: politic, economic, diplomatic, social si cultural in procesul de afirmare al acesteia in contextul european. In acest spirit, publicistul, istoricul si lexicograful roman de origine franceza, Frédéric Damé il considera pe Ion C. Bratianu avand o reputatie asemanatoare contelui italian Camille Cavour si germanului Otto von Bismark, "cancelarul de fier", amandoi cu reusite incontestabile in procesele politice de unificare a Italiei si Germaniei. Dupa cum aprecia in Memoriile sale regele Carol I, marile state europene il considerau pe buna dreptate pe Ion C. Bratianu "un om inzestrat si avand un caracter nepatat".
Indiscutabil, o contributie esentiala a integrarii Romaniei in Europa a avut marele om politic si de stat liberal Ion C. Bratianu care s-a situat la inaltimea celor mai importanti lideri politici ai vremii sale.

Ion C. Bratianu, om politic european

A iubit Republica franceza, dar a inteles necesitatea monarhiei constitutionale in Romania

Romanii au avut de-a lungul vremurilor importanti oameni politici si de stat care au stiu sa ctitoreasca in matca istoriei acestui neam pilonii trainici ai unui edificiu intern capabil sa-si asigure si in afara un prestigiu binemeritat conferit de o politica echilibrata, realista si conforma cu cerintele dezvoltarii comunitatii internationale. De la o varsta timpurie, Ion C. Bratianu a avut privilegiul de a lua un contact benefic cu realitatile vremii sale pe continentul
european.

Avea numai 20 de ani cand pleaca in Franta pentru o specializare in domeniul matematicilor la Paris. Aici urmeaza cursurile scolii militare si isi descopera vocatia pentru studierea stiintelor exacte. La celebrul "College de France", Ion C. Bratianu audiaza cursurile unor remarcabili profesori ai timpului, naturi umane inzestrate cu o cultura solida si vasta, spirit enciclopedice: Jules Michelet, Edgar Quinet si Adam Mickiewicz.

Primul inaugurase in iulie 1838 un curs de istorie si morala care se va bucura de-a lungul anilor de un mare succes in randurile unui auditoriu foarte divers. O puternica influenta a exercitat Adam Mickiewicz asupra tinerilor romani; influenta sa era cu atat mai benefica si receptata de acestia intrucat conditiile istorice interne si externe ale polonezilor si romanilor aveau multe asemanari iar mobilurile aspiratiilor studentilor de diferite nationalitati se inscriau pe un fagas comun de gandire si simtire. Edgar Quinet, alt remarcabil profesor si publicist, expunea studentilor cunostinte despre revolutiile din Italia iar ideile generate de miscarile nationale si sociale din Peninsula au incoltit si in mintile auditoriului sau receptiv la curentul innoitor ce strabatea Europa si care incepea sa inlature treptat lumea feudala osificata, inlaturand-o si inlocuind-o cu alta, moderna si capitalista. Ion C. Bratianu si altii ca el s-a format in Franta la scoala ideilor republicane, a liberalismului, nationalismului si democratiei. Gandirea economico-sociala a lui Ion C. Bratianu a fost puternic influentata de Pierre Proudhomme ale carui teorii referitoare la mica proprietate si munca au gasit in mintea si in sufletul tanarului roman o puternica receptare. Devine in anii 1844-1845 membru al unei loji masonice. Ion C. Bratianu se dovedeste deosebit de receptiv in participarea sa la activitatile unor organizatii ca: "Societatea studentilor romani din Paris", si "Insocierea lazariana" care promovau teluri sociale si nationale si doreau statuarea unui invatamant romanesc in Muntenia si Moldova.

Ion C. Bratianu era unul din acei reprezentanti ai neamului sau care doreau un curs favorabil reformelor structurale in societatea romaneasca, modernizarea tarii si o renastere profunda a spiritului national. Evenimentele din februarie 1848 din Franta il gasesc in randurile revolutionarilor care s-au ridicat pentru rasturnarea regimului monarhic al lui Ludovic Filip. In acele zile incandescente il va cunoaste pe poetul si omul politic Alphonse de Lamartine si va fi cucerit de modul cum acesta evoluase de la o gandire si un comportament caracterizate prin legalism si reformism spre principii republicane si radicalism impinse pana la cote maxime care reclamau voltul universal si schimbari de natura sociala marcate prin profunzimea deciziilor. O atare gandire si orientare il vor influenta puternic pe Ion C. Bratianu in activitatea sa politica ulterioara proclamarii Republicii in Franta. El se va simti atasat acestei forme de guvernamant care il va urmari mental de-a lungul intregii vieti, dar a stiut sa aiba discernamantul necesar si o atitudine clara fata de necesitatea monarhiei constitutionale la romani, pentru interesul national al tarii, contributia sa la momentul oportun pentru aducerea in Romania a viitorului domnitor si rege, Carol si in continuare sustinerea acestuia la conducerea tarii fiind esentiala. In timpul Revolutiei romane de la 1848, Ion C. Bratianu a stiut sa asocieze dezideratele romanilor cu idealurile si telurile progresiste ale Occidentului. Astfel, la 20 iulie 1848, in Bucuresti, pe locul numit Campia Libertatii de pe Dealul Filaretului, Ion C. Bratianu adreseaza unei mari multimi adunate aici un vibrant mesaj din al carui cuprins rezulta printre altele ca tarile Europei: Franta, Italia, Anglia, Germania, Ungaria, ca si romanii banateni, transilvaneni si bucovineni vor sprijini cauza revolutiei de la noi.

Cele doua interventii straine, otomana si tarista duc insa la reprimarea revolutiei romane. Ion C. Bratianu si alti revolutionari vor lua calea unui exil lung si dureros, departe de cei dragi si apropiati. Aflat la Paris, Ion C. Bratianu va intocmi la sfarsitul lui octombrie 1848 un protest adresat sultanului, documentul respectiv condamnand energic interventia otomana in Principatele Romane si cu precadere tratamentul samavolnic al comandantului turc Fuad Efendi. In Franta, Ion C. Bratianu suporta cu greu povara exilului, dar ramanea un observator atent si lucid al evenimentelor din Principate, urmarind desfasurarea lor si incercand sa contribuie la identificarea unor solutii menite sa determine detensionarea anumitor stari de spirit incordate existente intre emigranti. si-a exprimat adeziunea in primavara anului 1849 pentru o colaborare intre conducatorii revolutiilor ungara si romana si s-a pronuntat categoric impotriva Conventiei de la Balta-Liman prin care se limita autonomia celor doua Principate. La Paris inceputul anului 1849 il gaseste pe Ion C. Bratianu printre semnatarii statutului societatii " Asociatia romana", care milita pentru " a pregati Romaniei un viitor fericit ", dupa cum scria Ion Ghica. La sfarsitul lui iulie 1850 Ion C. Bratianu sosea la Sibiu unde incepe sa desfasoare – sub acoperirea unui pasaport fals, alias numele unui negustor – o activitate revolutionara in sprijinul romanilor din Imperiul habsburgic dar si a celor din Principatele aflate vremelnic sub ocupatia turco-tarista. De la Sibiu va difuza in Transilvania si in Tara Romaneasca, dar si in alte locuri unde traiau romani, manifeste si scrieri revolutionare, intre care una intitulata sugestiv "Cantarea Romaniei", conceputa intr-un stil extrem de virulent, de preamarire a neatarnarii tarii, de condamnare a tiraniei straine si a boierilor inapoiati. Adresandu-se cititorilor scrierii amintite autorul ii indemna sa lupte cu energie pentru drepturile lor nationale, pentru libertate si democratie.

Gheorghe I. FLORESCU – Un nume uitat: Ion I.C. Brãtianu

"Afacerea Tramvaielor", un scandal care a zguduit Romania antebelica
http://www.gardianul.ro/2003/06/25/reportaj-c9/_afacerea_tramvaielor_un_scandal_care_a_zguduit_romania_antebelica-s20970.html

Lupta pentru putere dintre liberali si conservatori a aruncat Bucurestiul intr-un haos politic si financiar


Totul a inceput in aprilie 1909, cand Ion I.C. Bratianu, primul-ministru de la vremea aceea, l-a instalat in functia de primar general al Bucurestiului chiar pe fratele sau, Vintila Bratianu. Fiind totodata deputat, edilul Capitalei a prezentat in Parlament un proiect de lege care viza infiintarea unei societati de exploatare a tramvaielor din Bucuresti. In scurt timp, noul primar a decis reorganizarea transportului in comun. Dorinta locuitorilor "Micului Paris" parea sa se transforme, incet, incet, intr-un cosmar. Doi concesionari straini exploatau reteaua de tramvaie, care, insa, se dovedise a fi insuficienta. Modernizarea si extinderea liniilor incepusera sa avanseze foarte greu. Opozantii Partidului National Liberal bombardau cu fel de fel de acuze liderii acelui moment. Conservatorii erau de parere ca toata aceasta megaafacere a fost pornita doar in scopul intaririi pozitiei politice care, implicit, aducea un capital electoral de invidiat. Concluzia situatiei anevoioase in care a ajuns societatea a fost simpla. Din cauza contractului dezavantajos pe care investitorii l-au semnat, acestia ajunsesera in situatia, cel putin ciudata, de a nu mai investi bani in propria afacere. Mai exact, durata contractului fiind foarte mica, de numai cativa ani, concesionarii nu mai puteau sa obtina nici un fel de profit de pe urma acestei afaceri. In cel mai bun caz, reuseau doar sa isi amortizeze investitia initiala. Or, acest lucru nu putea fi acceptat de nici una dintre parti. Acesta a fost inceputul uneia dintre primele escrocherii din istoria moderna a Romaniei.

Linistea dinaintea furtunii


O gafa rasunatoare, care mai tarziu urma sa ridice mari probleme societatii romanesti s-a consumat la 14 aprilie 1909, cand Parlamentul, format in majoritate din membrii partidului aflat la putere, a aprobat legea propusa de catre Vintila Bratianu, fixand, astfel atributiile Societatii de Tramvaie Bucuresti (STB). Legea mentiona ca intreprinderea sa dea in exploatare o serie de noi trasee pe strazile principale. Mai mult, extinderea si modernizarea pe arterele deja existente reveneau tot societatii respective. Capitalul firmei a fost fixat la 12 milioane de lei. Primariei ii revenea dreptul sa subscrie pana la sase milioane de lei, cealalta jumatate revenind actionarilor principali. Dupa incheierea contractului cu vechii investitori, in anul 1916, liniile urmau sa intre in proprietatea STB. Conform contractului, in castig parea sa iasa Primaria. Carentele legii ii faceau pe politicieni sa isi puna multe semne de intrebare. Cea mai mare hiba a acestei legi o reprezenta un articol prin care se prevedea ca atat legea in sine, cat si statutele societatii nu puteau fi modificate fara o intelegere prealabila intre primarie si actionari si, mai ales, fara aprobarea Adunarii Generale a Actionarilor. Aceasta clauza s-a dovedit a fi un pericol adus sigurantei dezvoltarii economice a Capitalei. Increngatura devenise mult mai deasa. Statutele noii societati au fost elaborate de Consiliul Comunal in 24 mai 1909 si supuse direct spre aprobare Consiliului de Ministri, in loc sa fie prezentate o data cu votarea legii.
Noua putere dezvaluie neregulile


Afacerea mergea ca pe roate. Beneficii peste beneficii, toata lumea se declara multumita. Primarul general era satisfacut deplin de noua sa reusita. Cursul actiunilor ajunsese sa fie cotat dupa scurt timp la peste 800 de lei, cu 300 de lei mai mult decat valoarea initiala. Cand nimeni din partidul de guvernamant nu se astepta, Partidul Conservatorilor Junimisti intoarce roata in luna decembrie 1910 si castiga puterea. P.P. Carp devenise noul presedinte al Consiliului de Ministri, iar Dimitrie Dobrescu ia locul infumuratului primar, Vintila Bratianu.
In scurt timp, urma sa izbucneasca cea mai inversunata disputa intre partidul conservator si cel liberal. Primele probleme apar la inceputul anului 1911, cand autoritatile au inceput sa primeasca sesizari din partea unor comercianti care aveau magazine in zona Lipscaniului. Acestia se plangeau ca implantarea liniilor de tramvai in proximitatea strazilor ingreuneaza descarcarea marfurilor si pericliteaza buna desfasurare a circulatiei pietonale. Primarul demareaza imediat o ancheta, iar echipa de control constata, cu stupoare, ca legea prin care a fost infiintata STB continea foarte multe nereguli. Astfel, bazandu-se pe "independeta" pe care o capatase prin clauzele de infiintare, STB si-a permis sa modifice planurile traseelor, fara acordul celorlalte autoritati responsabile. In momentul in care primarul a cerut sa se revina la traseele initiale, acesta a avut neplacuta surpriza sa constate ca nu poate interveni in deciziile interne ale societatii. Vina pentru aceasta situatie absurda o avea articolul din statutul societatii care preciza ca modificarile nu pot fi luate fara aprobarea Adunarii generale a Actionarilor. Astfel, conducerea societatii raspunde solicitarilor primarului ca nu va schimba traseele liniilor decat daca va crede ca este necesar.
Marire cu cantec a capitalului


Scandalul nu s-a oprit, insa, aici. Societatea Tramvaielor Bucuresti pregateste o noua ofensiva pentru a-si intari pozitia. Astfel, STB incepe demersurile pentru a-si mari capitalul, dar nu permite Primariei sa subscrie decat un sfert, restul de 3/4 revenind vechilor actionari. Prin aceasta metoda, Primaria scapa de sub control societatea pe care o infiintase initial si pierdea si mai mult autoritatea. Ulterior, a fost deslusit felul in care subscrierile anterioare au avut loc.
In 10 iunie 1909, s-a desfasurat prima dintre ele. Din acte, a rezultat ca numai 382 de actionari facusera subscriptia la Primarie. Restul de 1.259 incheiasera operatiunea cu Banca Nationala, sub stricta supraveghere a liberalilor. Birocratia era gata sa inceapa. Primarul si ministrul de interne au incercat sa afle numele celor care alcatuiau grupul actionarilor. Consiliul STB i-a refuzat pe acestia, explicand ca Primaria trebuia sa cunoasca acest lucru prin reprezentantii sai. Dupa cum era de asteptat, dosarul trebuia sa se afle la Primarie, dar nu era de gasit. Intreaga afacere a fost conceputa pentru atingerea unor interese personale. Prima Adunare Generala a societatii, cea care a ales Consiliul de Administratie, nu s-a tinut la sediul Primariei, ci la Banca Nationala. Revoltate, autoritatile conservatoare au atacat dur STB, impiedicand continuarea lucrarilor de extindere a liniilor de tramvai si dand in judecata societatea.
Insa in locul in care lucratorii Primariei ridicau sinele, muncitorii STB aduceau altele noi, chiar a doua zi. Fara nici un fel de intimidare, societatea a dat la randul sau Primaria in judecata, continuand sa isi extinda si modernizeze reteaua de transport.
Aplanarea conflictului


Dimitrie Dobrescu, alaturi de ministrul de interne de atunci, Alexandru Marghiloman, a precizat ca, fata de atributia initiala, Primaria nu mai primea aproape nici un beneficiu, iar posibilitatile sale de control asupra Societatii de Transporturi Bucuresti erau aproape nule.
Mai mult, Municipalitatea nu putea sa apere interesele cetatenilor pe care-i reprezenta. Daca STB dorea sa mareasca pretul biletelor, putea sa faca acest lucru dupa bunul plac, autoritatile neputand interveni in nici un fel.
"Afacerea tramvaielor" a reprezentat, timp de doi ani, obiectul disputelor intre liberali si conservatori. Astfel, conservatorii acuzau liberalii de imoralitate financiara si incercau, in mod fatis, sa influenteze autoritatile sa ia in calcul varianta trecerii societatii in patrimoniul statului. Conservatorii au crezut, mult timp, ca acest scandal le va aduce un aport electoral destul de mare, astfel incat sa poata sa castige alegerile. De cealalta parte, liberalii au ripostat, dezvaluind afacerile murdare, in special cele de la Banca Agricola, in care ar fi fost implicat si Marghiloman. In final, Societatea de Transporturi Bucuresti a reusit sa aiba castig de cauza, dar, din cauza contextului intern si international, interesul paturii politice pentru acest caz a scazut foarte mult, ajungandu-se la aplanarea conflictului intre STB si Primarie.
"Gardianul" prezinta, astazi, unul dintre cele mai rasunatoare dosare care au ramas cunoscute in istoria inceputului secolului XX - "Afacerea Tramvaielor". Modernizarea liniilor de tramvai s-a dorit a fi un important factor de progres social-economic, in cursul anilor premergatori primului razboi mondial. In mod normal, acest proiect urmarea sa atraga dupa sine ridicarea nivelului de trai al locuitorilor. Insa, o astfel de afacere, in spatele careia se ascund investitii uriase, implica in mod inevitabil o serie de oameni care nu scapa vreun prilej sa se imbogateasca peste noapte.

Barbu A. Ştirbey
CONTINUARE

Prinţul Barbu Alexandru Ştirbey (n. 4 noiembrie 1872, Buftea; d. 24 martie 1946) a fost un om politic din România, preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de interne şi ad-interim la Finanţe şi la Externe, membru de onoare al Academiei Române

El a jucat un rol deosebit în politica ţării până în anul 1931, când a fost exilat de Carol al II-lea.

Bunicul său a fost Barbu Ştirbei, Domn al Munteniei între 1849 - 1856. Tatăl său a fost Alexandru Ştirbei, om politic iar mama, Maria Ghica Comăneşti. Este coborâtor şi din neamul Brâncovenilor prin bunica Elisaveta.

Prinţul Barbu Stirbey a urmat atât liceul, cât şi cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Paris. Întors în ţară, s-a căsătorit cu Nadeja Bibescu, verişoara sa primară, cu care a avut patru fiice: Maria, Adina, Elisa şi Jeana.

Personalitatea lui Barbu Ştirbey de om extrem de rafinat, cult, manierat, bărbat frumos, cu părul bogat şi negru, de o ţinută tipic englezească i-a adus supranumele de "Prinţul alb".

În anul 1913, regele Carol I îl numeşte pe Barbu Ştirbey, administrator al Domeniilor Coroanei Regale. Între prinţul moştenitor Ferdinand şi Barbu Ştirbey s-a legat o puternică prietenie. Devenit rege, Ferdinand îl va lua consilier personal pe Ştirbey. Şi între regina Maria şi familia lui Ştirbey relaţiile sunt foarte prieteneşti.

A înfiinţat lângă parcul palatului său de la Buftea o fabrică de conserve şi, tot la Buftea a înfiinţat o pepinieră de viţă americană, o lăptărie, o moară sistematică, iar în 1902 o fabrică de vată şi pansamente. Este primul care a introdus în Vechiul Regat cultura bumbacului şi a orezului. Moşiile sale se intindeau pe terenuri vaste: la Buftea avea 225 ha de teren arabil şi 225 ha de pădure; în judeţul Olt, la Ştirbey, avea 325 ha teren arabil, 2.500 ha pădure şi 45 ha vie; la Plugari, în Iaşi avea 5.800 ha teren arabil; la Plopii-Slăveşti din Teleorman deţinea 345 ha teren arabil. De asemenea, era preşedintele unor consilii de administratie ale unor mari bănci, societăţi şi uzine: Steaua Română, Uzinele Reşita, Titan-Nădrag-Călan, Astra, Societatea Generală de Asigurări din Bucureşti, Societatea Franco-Română de Materiale de Drum de Fier şi altele. Prin urmare, Ştirbey era posesorul uneia dintre cele mai fabuloase averi din România.

În timpul războiului, Barbu Ştirbey a fost alături de familia regală, în refugiul de la Iaşi. Izbucnirea revoluţiei în Rusia şi înlăturarea ţarismului, în martie 1917, au avut un puternic ecou asupra ostaşilor ruşi de pe frontul din Moldova. Pentru a preveni o eventuală "contaminare" a ostaşilor români, în covârşitoarea majoritate ţărani, regele Ferdinand a fost sfătuit de Ştirbey şi Brătianu, de N.Iorga şi regina Maria să adreseze ostaşilor un mesaj prin care să promită înfăptuirea reformelor. Textul a fost redactat de Barbu Ştirbey şi a avut o primire entuziastă, contribuind la calmarea spiritelor, dar şi la creşterea popularizării regelui.

La 4 iunie 1927 a acceptat solicitarea lui Ferdinand de a forma un guvern de "uniune naţională". Cu experienţa pe care o avea, Barbu Ştirbey a reuşit ca în doar câteva ore să formeze un asemenea cabinet, în care intrau reprezentanţii celor două mari partide aflate într-o acerbă dispută politică P.N.L. şi P.N.Ţ.. Guvernul Ştirbey s-a menţinut numai două săptămâni, după care frâiele puterii au fost preluate de Ion I.C.Brătianu. Moartea regelui la 20 iulie 1927 a însemnat încheierea rolului de "eminenţă cenuşie" a lui Barbu Ştirbey.

Atunci când Carol a fost proclamat rege, la 7 iunie 1930, Barbu a fost nevoit să plece în exil la Paris, unde a stat 10 ani. La Paris, Prinţul Ştirbey a fost victima unei tentative de asasinat în urma căreia s-a refăcut cu greu. Revenit din exil, după înlăturarea în 1940 a lui Carol al II-lea, Barbu Ştirbey a fost trimis în misiune diplomatică la Cairo şi Moscova, în încercarea de a trata cu Aliaţii.

În anul 1945, partidele politice istorice şi Regele Mihai doreau alternativa formării unui guvern sub conducerea lui Barbu Ştirbey, în timp ce ţara era în tranziţia de la guvernul lui Rădescu la cel al lui Petru Groza. Din păcate, la 2 martie 1945, Petru Groza este impus de Moscova, iar Barbu Ştirbey nu a apucat să fie numit prim-ministru. Prinţul Ştirbey a murit în mod neaşteptat în 1946 de cancer hepatic. "Prinţul alb" al politicii româneşti a fost înmormântat, alături de bunicul său, domnitorul Barbu Ştirbei, la Capela din parcul Palatului din Buftea

Un barbat de stat: Ion I.C. Bratianu
Ion Bulei

Se poate sustine cu succes o atare afirmatie. Si nu doar ca o figura de stil. Bratienii fac parte, cu adevarat, dintre oamenii politici cei mai importanti pe care i-a dat Romania moderna. Ei marcheaza profund mersul istoric romanesc. Mai cu seama primii doi dintre ei. Evident intr-o maniera diferita. Sunt ei modele pentru omul politic roman de astazi? Sunt. Dar prea mari ca sa fie imitate. Ei raman creatori de istoria pe care o invatam in scoli si in carti.
Ca mai apropiat de vremea noastra, sa ne oprim asupra celui de-al doilea dintre ei. Ce calitati propune el ca om politic? Fiul cel mai mare al lui I.C. Bratianu, atotputernicul lider politic al celei de a doua jumatati a veacului al XIX-lea, propune tipul omului politic bine pregatit intelectual. Pregatit intr-o meserie, oricare ar fi ea, dar serios. Lucrul bine facut era temeiul oricarei constructii. Va ramane toata viata cu aceasta puternica convingere. Cu toate ca ar fi putut chiar de la inceput sa intre in politica, el, fiul sefului Partidului National Liberal, n-o va face decat in 1895. Batranul Bratianu era de parere ca fiii lui nu trebuie sa debuteze prin politica, ci sa-si demonstreze calitatile intr-o meserie, sa cunoasca tara si oamenii, si numai dupa ce isi faceau o reputatie intrau in viata politica. Si Ionel Bratianu se dovedeste a fi inainte de toate un excelent inginer. Meseria lui il va invata pentru viata ca trebuie sa masoare de mai multe ori inainte de a taia o data.
I.I.C. Bratianu propune modelul omului totdeauna la curent cu tot ceea ce se intampla in societate, a omului politic foarte bine si incontinuu informat. Avea acasa, mostenit de la tatal sau, un fisier al tuturor oamenilor politici ai vremii, pe care nu inceta sa-l imbogateasca mereu cu noi informatii, al tuturor celor care apareau in campul politic, social, cultural al societatii romanesti. Era in stare sa ramana ceasuri intregi in biroul sau si sa-si aranjeze fisele in care rezuma tot felul de informatii despre oamenii vremii, si ii uimea pe cei din jur cu bogatia si minutiozitatea cunostintelor sale despre semenii sai. Lui C. Stere ii marturisea cu mandrie: „Eu am la dispozitia mea nu numai experienta mea personala, ci si pe cea a tatalui meu“. Si ii arata dulapurile cu o arhiva foarte bogata si minutios clasata. De cheile acestor dulapuri nu se despartea niciodata. Nimic interesant nu scapa curiozitatii sale si atentiei informatorilor sai. Cunoscand oamenii s-a priceput si sa-i aleaga pe aceia pe care voia sa se sprijine. Pentru ca el a inteles de la inceput, ca un om politic poate insemna ceva prin el insusi, dar poate insemna cu adevarat ceva important prin colaboratorii sai, prin cei cu care se inconjura.
I.I.C. Bratianu stie, ca si tatal sau, ca in politica n-ai nici o sansa fara sustinerea unei forte politice. De aceea, va acorda maxima atentie Partidului National Liberal. In toata activitatea sa politica se sustine pe acest partid politic puternic, pe care stie sa si-l atraga de partea lui. Mai intai, generatia tanara liberala, doritoare de nou si avida de afirmare. Dar nu se multumeste doar cu sprijinul tinerilor colaboratori. El stie ca nu poate ajunge cel dintai in partidul liberalilor doar cu sustinerea aripii tinere a acestuia. Are nevoie de sprijinul oligarhiei acestui partid (orice partid, credea Bratianu, avea un centru de putere, un nucleu hotarator influent). Si cu ajutorul lui Eugeniu Carada, marele prieten al tatalui sau, el are sustinerea marei finante liberale, un instrument de actiune si presiune extrem de eficace. De aceasta finanta era legata „Oculta“, in cap cu Eugeniu Carada, omul din umbra, „eminenta cenusie“ a PNL. Alaturi de Carada, era M. Pherekyde, un om cu o mare experienta politica si cu o mare trecere in randul liberalilor. Si el, si Carada fusesera printre foarte apropiatii lui I.C. Bratianu. Si vor fi si sprijinitorii fiului sau. Impreuna cu ei era si Anton Carp, om al finantelor, dar si al politicii de culise. I.I.C. Bratianu nu e tipul de om politic care sa se preocupe de alegatori, de masa mare a acestora. El e interesat doar de cercurile de putere, de mediile influente. De aceea, pe langa partidul liberal pe care-l domina, el isi cauta sustinere la Palatul regal. Cu toti centrii de putere in mana lui, Ionel Bratianu a condus tara si atunci cand nu a fost la guvern. S-a vazut aceasta dupa 1918, cand peste puzderia de partide vechi si noi, liderul PNL lasa pe altii sa-si franga entuziasmele si influenta politica de moment si, odata momentul de tensiuni sociale si politice trecut, sa revina in forta si sa puna in functiune sistemul politic romanesc interbelic I.I.C. Bratianu propune in politica tipul omului prudent. Ore intregi medita, cantarind, examinand si reexaminand argumente si contraargumente, folosuri si neajunsuri. De aceea, dadea totdeauna impresia ca era pregatit la orice, ca nu se lasa niciodata surprins. Prudenta era una din trasaturile sale, bine pusa in evidenta. In cariera lui politica a avut totdeauna grija sa nu faca gesturi si sa nu spuna cuvinte care ar fi putut deveni arme impotriva sa. Daca avea o comunicare de facut la doi prieteni politici, oricat de „siguri“ erau ei, nu le vorbea amandurora, ci fiecaruia in parte. In felul acesta, nici unul nu putea fi martorul celuilalt. Un astfel de om nu se arunca intr-o aventura niciodata.
Este omul politic convins ca in spatele actiunilor sale trebuie sa stea idei clare. „Desigur, spune el, omul in viata lui, oricari i-ar fi ocupatiunile, este ajutat de insusirile sale personale, de munca. Nu este insa mai putin adevarat ca, in viata politica, mai mult decat insusirile personale, sunt precumpanitoare ideile de care isi leaga actiunea sa. A lega actiunea ta de o idee mare si sanatoasa este a-ti asigura o viata rodnica“. La inceputurile sale, cand inca nu era lider al PNL, dar voia sa fie, el se sustine pe un program mult mai liberal decat cel oficial al partidului propus de
D.A. Sturdza. Noul program e atuul sau. Isi justifica programatic ascensiunea. La fel guvernarea pe care o preia in 1914. Sau pe aceea din 1922. Nu crede decat intr-o opera de reforme, nu in revolutii. Teama de revolutie n-a avut decat in 1917, din cauza contaminarii rusesti. De aceea, s-a si grabit sa initieze reforma electorala si agrara, mult mai radicale decat isi propusese initial.
I.I.C. Bratianu a fost atras mult de istorie. A spus-o de mai multe ori ca, daca n-ar fi fost om politic, ar fi ajuns cu siguranta istoric. Probabil ca de la el a mostenit fiul sau, George Bratianu, pasiunea pentru istorie. Marturie a pasiunii sale stau cartile Fundatiei Bratianu, in completarea careia el a avut o contributie hotaratoare. Conversatia lui, cand se referea la chestiuni istorice, era bogata, era totdeauna plina de farmec si interesanta. Prin istorie vedea schimbarea necontenita a imprejurarilor umane; intelegea relativitatea lucrurilor, influenta patimilor si rolul imponderabilelor si se convingea de nevoia adaptabilitatii in activitatea politica. Tarziu, prin 1926, ii spunea sotiei sale: „Que caest triste laétude de lahistoire“. Era trist pentru ca arata prea adesea cum dispareau oamenii mari. Si unii mult prea devreme. Parca avea o premonitie. Si el a murit prin surprindere la numai 63 de ani. Si totul s-a schimbat in politica romaneasca cu plecarea lui dintre muritori.http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=17

Cum a murit marele barbat de Stat Ionel I.C. Bratianu
Decesul marelui om de Stat a survenit cu totul pe neasteptate. Starea sanatatii lui devenise îngrijoratoare în ultimii ani, el vadind indispozitii si lesinuri periodice. Medicii nu constatau nimic deosebit, inima fiind buna. În pofida diagnosticelor optimiste, semne vizibile de slabiciune le contraziceau. Înainte de a deceda, avusese un lesin de durata, la Florica. Medicii au constatat ceva deosebit de grav. La 21 noiembrie 1927, Ion I.C. Bratianu convoaca pe N. Titulescu, ministrul de Externe, la el acasa, pentru a-i da instructiuni în vederea unei întîlniri la Roma cu Benito Mussolini, la care a asistat si I.G. Duca. N. Titulescu avea febra, Ion I.C. Bratianu reprosîndu-i ca nu trebuia sa vina în aceasta stare, prevenindu-l: "Este adevarat - a spus el - ca si eu sînt indispus, dar sînt numai usor racit, asa încît putem merge la dumneata acasa".
El parea sa fie asa precum a afirmat, adica atîta timp cît a durat convorbirea, timp de o ora, "a fost cît se poate de interesant si voios". La despartire, I.G. Duca l-a întrebat despre starea sanatatii lui, la care a raspuns: "Nu stiu, dar nu ma simt bine, presupun ca încep o gripa". La îndemnul lui I.G. Duca, el a renuntat sa se duca duminica la Florica, precum obisnuia. La întîlnirea cu N. Titulescu participase nu numai I.G. Duca, dar si Vintila Bratianu. Precum relata, ulterior, N. Titulescu lui Al. Iacovaki, cunoscut diplomat român, gîndirea lui Ion I.C. Bratianu era clara, cuprinzînd un vast orizont: "Ionel Bratianu avea o admirabila inteligenta, rezemata pe o vasta cultura.

Studiile sale ingineresti dadusera gîndirii sale multa preciziune; mintea lui, continuu preocupata de orizonturi din ce în ce mai vaste, a rodit o viata, cum rar au rodit alte minti"(Al. Iacovaki, "Amintiri despre Ion I.C. Bratinau"). A doua zi, dupa întîlnirea cu N. Titulescu, I.G. Duca a facut o nou vizita lui Ion I.C. Bratianu. Glumet, el se îngrijea, plîngîndu-se de iritarea cailor respiratorii, pe care le trata. Seara, starea i se agraveaza. Miercuri dimineata, dr. C. Angelescu, vadit emotionat, anunta ca bolnavul este în pericol de moarte: "Nu este o anghina simpla, nu stiu precis ce are, dar stiu ca este o infectie de o înspaimîntatoare virulenta". Împreuna cu alt medic, dr. C. Angelescu nu mai paraseste camera bolnavului deoarece "situatia se agravase, Bratianu, cu toate baloanele de oxigen care i se dadeau, nu mai putea respira, devenise negru si se înabusea". S-a decis efectuarea urgenta a unei traheotomii, caci se asfixia: "Cu cîteva minute înainte, Bratianu a priceput gravitatea situatiei, si chemînd pe Constantin (Bebe), i-a încredintat cheile si cîteva acte importante". Dupa operatie, si-a revenit, dar nu mai putea vorbi, ci scria pe hîrtie pentru a-si spune ultimele gînduri si dorinte. Ameliorarea se va dovedi de scurta durata, desi, în acele momente foarte grele, el a gasit resurse pentru a glumi cu dr. C. Angelescu si cu sora sa Sabina. Temperatura a crescut din cauza intoxicarii generale a organismului. Rinichii se blocasera, infectînd sîngele. S-a convenit ca Vintila Bratianu sa preia conducerea guvernului, precum si viitoarea sefie a Partidului National Liberal. Înainte de a-si fi întocmit testamentul, Ion. I.C. Bratianu discutase cu I.G. Duca despre viitoarea succesiune la sefia partidului: "Socotesc ca sefia partidului ti se cuvine Dumitale si cred ca, de altfel, lucrul este în asentimentul pietenilor nostri politici, dar, avînd în vedere serviciile aduse de Vintila, eu cred ca este în interesul chiar al Dumitale ca daca, precum este firesc, eu mor înaintea lui, sa-i cedezi locul. Vei veni astfel în fruntea partidului mai tîrziu, dar cu mai multa experienta si cu mai multa autoritate". Pentru I.G. Duca, ramînea o sfînta datorie de a sprijini luarea sefiei de catre Vintila Bratianu. Gh. Buzdugan, membru al regentei, n-a fost de parere ca Vintila sa urmeze fratelui sau la guvern, pe motiv ca era prea instransigent în politica sa economica, ceea ce ar provoca reactie peste hotare. Ca atare, propunea pe I.G. Duca la presedintia Consilului de Ministri. În cele din urma, Gh. Buzdugan a cedat argumentelor lui I.G. Duca, dar cu multa dificultate. Între timp, boala lui Ion I.C. Bratianu se agraveaza, fiind necesara o a doua operatie, fara vreun rezultat, caci curînd intra în agonie.

Aflînd, cu lacrimi în ochi, N. Titulescu marturisea lui Al. Iacovaki: "Daca s-o prapadi Bratianu, ce va fi de tara noastra? Întelegi ca fara el România nu poate trai! Mai bine m-ar lua pe mine boala decît pe el. Dupa cea de-a doua operatie, ramasa fara rezultat, chinurile erau îngrozitoare, caci Ion I.C. Bratianu se mentinea lucid: "Simtea ca moare, nu putea vorbi în urma traheotomiei, nu mai avea dupa a doua operatie nici putere de a scrie, urmarea deci cu ochii cele ce se petreceau în jurul lui, si în acesti ochi se citea cît suferea si trupeste, si sufleteste". A primit împartasania preotului Mihailescu de la Biserica Amzei "cu deplina constiinta si urmari cu ochii mari deschisi foarte atent rugaciunile preotului. Murea deci crestineste, dupa datina tarii pe care o iubise atît de mult si o slujise cu atîta folos si cu atîta stralucire". În pofida starii sale foarte grave, Ion I.C. Bratianu rezista peste asteptarile medicilor. Abia dimineata urmatoare, 24 noiembrie 1927, înconjurat de cei apropiati, si-a dat ultima suflare. Guvernul condus de Vintila Bratianu a depus apoi juramîntul în fata Regentei. Vestea mortii lui Ion I.C. Bratianu a fost primita cu surprindere, stîrnind stupoare generala si o mîhnire reala: "Neamul nostru poate sa aiba multe cusururi - scria I.G. Duca -, dar are netagaduit doua mari însusiri: simtul politic, un simt politic care poate fi în zile obisnuite tulburat de patimi, dar care a reactionat întotdeauna luminos si puternic în ceasurile grele ale vietii noastre nationale; si, în al doilea rînd, nu este rau sau, mai exact cum spunea batrînul Corbescu, Ťare gura rea, dar inima bunať, asa încît oricare ar fi fost nedreptatile luptelor din timpul vietii, în fata mortii se recunosc meritele si serviciile unui mare om. Prin simtul sau înnascut, poporul nostru nu putea sa nu-si dea seama de ce reprezenta Bratianu în osatura politica a acestui stat si, ca atare, el a avut imediat intuitia golului ce moartea lui neasteptata o pricinuia

Blocul National Democrat
La 20 iunie 1944 a luat fiinta Blocul National Democrat care exprima colaborarea intre P.N.T., P.N.L., P.S.D. si P.C.R. avand ca obiectiv principal inlaturarea regimului politic din Romania condus de maresalul Antonescu si desprinderea tarii noastre din alianta cu Germania. O nota a Serviciului Secret de Informatii sublinia ca Iuliu Maniu aprecia ca in ceea ce priveste acordul incheiat de el cu Dinu Bratianu : "cel mai bun mijloc de a lupta impotriva comunizarii tarii este de a se ajunge la o intelegere intre organizatiile politice democratice si cele de stanga." Evenimentele se vor desfasura intr-un ritm alert indreptandu-se spre un deznodamant care nu era inca previzibil in vara anului 1944, dar o serie de factori interni si externi se vor impleti ajungandu-se la solutia care a intrat in istoria romanilor printr-o formula oarecum seaca dar exacta: lovitura de stat de la 23 august 1944. Dupa acest moment care a dus la arestarea lui Ion Antonescu, ruperea aliantei cu Germania si alaturarea Romaniei Natiunilor Unite s-a format un guvern condus de generalul Constantin Sanatescu. De acum inainte va urma o ofensiva acerba a comunistilor impotriva realei democratii reprezentata in Romania de celelalte partide. Atat Iuliu Maniu cat si Constantin (Dinu) I. C. Bratianu au sesizat manevrele antidemocratice ale P.C.R. care a luat initiativa de a publica la 26 septembrie 1944 Proiectul de platforma a unei noi coalitii care avea denumirea de Frontul National Democrat urmarindu-se prin masurile economice, sociale si de alta natura ca respectiva alianta sa fie sub controlul comunistilor, celelalte partide fiind subordonate acestora si fara libertate de miscare si initiativa. La 4 noiembrie 1944 s-a constituit cel de al doilea cabinet Sanatescu, dar acest guvern a avut o existenta scurta, de numai o luna, pana la 4 decembrie 1944. Constituirea guvernului condus de generalul Nicolae Radescu (6 decembrie 1944 Ð 5 martie 1945) a reprezentat ultima reduta a democratiei in Romaniei. Din nefericire pentru tara noastra prezenta armatelor sovietice la noi, politica de dictat impusa de Moscova pentru lichidarea democratiei la romani si impunerea unui guvern comunist, au insemnat tot atatea imixtiuni care au schimbat nefiresc cursul normal al istoriei noastre. Emisarul lui Stalin, juristul A. I. Vasinski a venit la Bucuresti la 27 februarie 1945 si a cerut Regelui Mihai I inlocuirea lui Radescu de la conducerea guvernului. Suveranul, in spiritul respectarii principiilor constitutionale si democratice de guvernare a propus un guvern de coalitie condus de printul Barbu Stirbey dar s-a izbit de refuzul de neclintit al lui Vasinski. Dezamagit de aceasta impotrivire Regele Romaniei s-a gandit ca o solutie poate fi abdicarea sa, dar a fost sfatuit de Dinu Bratianu sa nu plece din tara, ceea ce s-a si intamplat. La 6 martie 1945 Regele Mihai I a fost nevoit sa-l numeasca pe Petru Groza in functia de prim-ministru, care inaugura astfel inceputul, de trista amintire, a regimului comunist in Romania.

La 79 de ani
Constantin (Dinu) I. C. Bratianu implinise 79 de ani si strabatuse o viata plina de evenimente si momente memorabile pentru istoria Romaniei moderne si contemporane. Ca si alti oameni politici de seama ai tarii era constient de tragedia care se abatuse asupra tarii sale, dar in masura in care ii ingaduia varsta inaintata si vigoarea psihica ale carei resurse nu-l parasisera a cautat si s-a straduit sa fie folositor cauzei democratiei, libertatii si respectarii drepturilor omului. La 22 martie 1945 a inaintat un memoriu lui Petru Groza in numele Partidului National Liberal in legatura cu refuzul sau de a participa la constituirea guvernului, motivand o astfel de atitudine deoarece: "El intelege sa ramana credincios ca si pana acum, principiilor fundamentale si traditiei sale de intemeietor al regimului constitutional democratic din Romania (...) O alta problema fundamentala, piatra de incercare a oricarui regim democratic, o constituia libertatea de expresiune a parerilor prin grai sau scris, in masura fireasca in care ea nu se afla in contrazicere cu interesele mari si permanente ale tarii." Persecutiile indreptate de regimul comunist impotriva partidelor democratice, devastarile sediilor acestora devenise o regula in viata politica a Romaniei in zilele care au urmat instalarii la putere a guvernului Groza. La 20 iulie 1945 o manifestatie a liberalilor favorabila Regelui Mihai I in Piata Palatului Regal a fost supusa brutalizarii si arestarii unora din participanti. La 22 iulie la o intalnire a grupului tineretului liberal care a avut loc la Clubul partidului, oameni ai Sigurantei au arestat 42 de persoane iar timp de patru zile accesul celor care doreau sa intre in club a fost interzis. In ziua de 31 iulie si in urmatoarele au fost facute perchezitii la domiciliile unor membri ai P.N.L. si desi nu au fost identificate probe care sa incrimineze statutul juridic al acestora au fost arestati si trimisi la inchisoare. La 22 septembrie 1945 Iuliu Maniu a acordat un interviu unui grup de ziaristi straini in care, referindu-se la un interviu al lui V. M. Molotov, comisarul poporului pentru afaceri externe ale U.R.S.S., critica guvernul sovietic deoarece nu-si tinuse promisiunile pe care le exprimase in martie 1945 privind respectarea independentei Romaniei. In cuprinsul respectivului interviu Iuliu Maniu declara: "Guvernul Groza a infiintat si a mentinut, prin violarea Constitutiei si a legilor existente, lagare de internare a adversarilor politici, populate cu membrii partidelor de opozitie (...) Inchisorile sunt pline de aderenti ai partidelor National -Taranesc si Liberal." La 23 octombrie 1945 Constantin (Dinu) I. C. Bratianu a facut mai multe declaratii presei in care s-a referit la mijloacele folosite de guvernul condus de Petru Groza care punea piedici evidente exercitarii libertatilor democratice. Continuand demersurile sale in cautarea unor solutii care sa contribuie, in conditiile dificile impuse de prezenta unui partid comunist la conducerea tarii, Dinu Bratianu nu-si pierduse inca sperantele in revenirea la un real regim democratic in Romania.

A supravietuit 109 zile...
Presedintele P.N.L. s-a intalnit la 12 octombrie 1945 la Florica cu doi ziaristi americani, intalnire la care au mai luat parte si Bebe Bratianu, George Fotino si dr. Costinescu. Dinu Bratianu a explicat americanilor ca datorita prezentei trupelor sovietice in Romania orice opozitie reala, constructiva din partea partidelor democratice este compromisa. El a reiterat ideea ca guvernul condus de Petru Groza nu are o legitimitate populara, nu reprezinta vointa cetatenilor tarii, singura alternativa reala pentru progresul democratic al Romaniei ar fi in acel moment un guvern neutru si nu partizan sau unul de colaborare nationala asemanator celui format la 23 august 1944. La 19 noiembrie 1946 au avut loc in Romania alegeri parlamentare falsificate grosolan de comunisti, principalele partide democratice P.N.T. si P.N.L. fiind flagrant dezavantajate. In iulie 1947 Dinu Bratianu a hotarat sa suspende activitatea Partidului National Liberal in conditiile in care democratia in Romania era calcata in picioare, sucomba iar drepturile omului, in consecinta, erau suspendate si batjocorite. Constantin (Dinu) I. C. Bratianu este arestat la locuinta sa din Bucuresti, strada Dorobanti nr. 16, transportat cu o duba la inchisoarea din Sighetul Marmatiei si inchis in celula nr. 12 reusind sa mai reziste in sinistrul univers concentrationar numai 109 zile de la internare, dupa care a incetat din viata nu la mult timp dupa ce implinise venerabila varsta de 84 de ani. Diplomatul si profesorul englez Ivor Porter scrie in finalul lucrarii sale Operatiunea Autonomous: " Constantin Bratianu, liderul Partidului Liberal, a fost arestat aproape in acelasi timp cu Maniu. Cum avea peste optzeci de ani si nu reprezenta o valoare propagandistica prea mare procesul sau nu a fost public. Cu toate acestea, a fost condamnat la detentie pe viata si a murit in 1950 (...) singura veste pe care familia a primit-o despre el din inchisoare a fost una adusa de cineva care fusese inchis intr-o celula alaturata si care il auzea strigand cateodata din cauza sobolanilor". Asadar se stingea din viata in conditii atat de tragice si nedemne pentru o existenta umana ale carei rosturi si sensuri fusesera inchinate cu devotament si altruism poporului roman.
Ultimul fiu al lui Ion C. Bratianu parasea aceasta lume cu constiinta impacata ca a contribuit la ctitorirea unei Romanii democratice si libere. In anul 1971 autoritatile regimului comunist au permis familiei sa aduca la Florica osemintele celor doi martiri Constantin (Dinu) I. C. Bratianu si Gheorghe I. Bratianu, care au fost depuse intr-o cripta din incinta bisericii-mausoleu. Un text concis si expresiv, insoteste intru vesnicie memoria celor doi Bratieni. Conceput de membrii familiei: "AU MURIT LA SIGHET NECLINTITI IN CREDINTA LOR. OSEMINTELE ASEZATE IN ACEEASI CRIPTA", rezuma o intreaga filosofie de viata si este totodata si un mesaj plin de invataminte pentru toti cei care cred sincer ca libertatea, democratia si drepturile omului sunt cariatidele trainice si fundamentale ale existentei umane. Cei 140 de ani care au trecut de la nasterea lui Constantin (Dinu) I. C. Bratianu sunt mai mult decat un reper cronologic indemnandu-ne sa zabovim cu mintea si cu sufletul intru memoria acestui demn reprezentant al vestitei familii de oameni politici romani.
Mircea Dumitriu

La Sighet si-a gasit sfarsitul... .La inceputul anului 1938 Dinu Bratianu si Gheorghe Bratianu vor ajunge la o intelegere in vederea reintregirii Partidului National Liberal prin revenirea in partid a factiunii liberale conduse de marele istoric roman. Ziarul "Viitorul " din 13 ianuarie 1938 scria referindu-se la momentul respectiv ca era un exemplu bun de urmat si de celelalte partide ale spectrului constitutional in cadrul caruia factiunile si divergentele devenisera un lucru obisnuit. Odata cu lovitura de stat pe care a dat-o la 10 februarie 1938 sistemului democratic din Romania, regele Carol al II-lea a instaurat o dictatura personala care va avea repercusiuni grave asupra tarii in anii urmatori, instaurand, de fapt, un regim care venea in flagranta contradictie cu principiile democratiei si ale statului de drept...

Februarie 1938
La 20 februarie 1938 a fost promulgata o noua Constitutie iar prin Decretul regal din 31 martie 1938 sunt dizolvate toate partidele politice. Noua situatie din tara reclama pozitii si atitudini noi din partea liderilor formatiunilor politice. La intrunirea Delegatiei Permanente a P.N.L., imediat dupa momentele amintite mai inainte, Dinu Bratianu a spus printre altele: "Noi intelegem ca partid sa nu ne incetam nici o clipa activitatea. Sa ne strangem randurile in jurul programului si doctrinei noastre. (...) Partidul, aparat de tendintele demagogice care il puteau indeparta de la drumul sau firesc, ramane in tara noastra instrumentul de guvernare verificat prin capacitate si experienta, modul de selectionare a valorilor, organul firesc de legatura intre autoritate si opinia publica. Regimul exceptional ii poate suspenda activitatea, dar nu-l poate in nici un caz inlocui. Mai curand sau mai tarziu, tot la actiunea de partid trebuie sa se revie, pentru a se da vietii nationale un ritm normal."
In continuare Dinu Bratianu explica ratiunile pe care P.N.L. le avea in vedere pentru a accepta noua situatie creata prin instaurarea unui regim autoritar legitimat de o noua Constitutie. P.N.L. isi rezerva dreptul de a enunta caile legate de viitorul sau politic: "Nu intelegem desigur sa tulburam o ordine si de impaciuire Ð mai ales in imprejurarile tulburi dincolo de hotare Ð si ne supunem noii constitutii ca unui fapt implinit, pastrand insa crezul si principiile noastre liberale. Actiunea Partidului National Liberal este mai necesara ca oricand, pentru a combate extremismul ce s-a manifestat in ultima vreme in politica noastra, cu tendintele si metodele sale atat de primejdioase. Organizatiile extremiste ca acelea ale Garzii de Fier, pot deveni elemente de razvratire impotriva ordinii publice si sociale pe ale carei temelii s-a cladit Romania Mare si instrumente de actiune violenta in mana unor indrumatori straini". Monarhul dorea sa mai atenueze, demagogic insa, evidenta structura osificata a regimului sau autoritar.
La 24 noiembrie 1939, Carol al II-lea apeleaza la Gheorghe Tatarescu sa formeze un nou guvern si, totodata, il investeste pe acesta sa alcatuiasca un cabinet de uniune nationala, la constituirea caruia sa contribuie Ion Mihalache si oamenii politici liberali din anturajul lui Gheorghe Bratianu si Dinu Bratianu, dar presedintele P.N.L. refuza orice colaborare.

Maniu si Bratianu nu se astampara
Inceputul anului 1940 insemna tot mai mult pentru Romania existenta unei situatii internationale nefavorabile, iar liderii celor doua mari partide romanesti, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu manifestau o opozitie fatisa fata de politica monarhului care scria in ale sale Note zilnice: " Maniu si Bratianu nu se astampara ". Carol al II-lea obisnuia sa aiba consultari cu liderii politici ai partidelor din Romania, mai ales in aceste zile incarcate de tensiune din viata politica interna si internationala. La una din intalnirile sale cu Dinu Bratianu, la 19 martie 1940, presedintele P.N.L. a fost foarte ferm in privinta unei atitudini clare fata de problemele nevralgice care preocupau Romania in aceasta perioada critica datorita presiunilor externe exercitate de Germania si a nesabuintelor politicii interne practicate de Frontul Renasterii Nationale, instrumentul politic al monarhului. Carol al II-lea scria: "(...) am atacat problema politicii externe (...) Este intransigent, in ceea ce priveste cedari de teritoriu. A trecut apoi la F.R.N. pe care il critica ca sistem, si in care n-are incredere, se vede, dupa cum i-am spus ca doua lumi ne despart. Singurul rationament care m-a impresionat este acela ca chiar multi dintre acei care conduc n-au incredere in el, ceea ce din pacate este adevarat."
Evolutia externa a evenimentelor care periclitau interesele nationale ale Romaniei atinge un punct critic in noaptea de 26 spre 27 iunie 1940 atunci cand guvernul U.R.S.S. a adresat un ultimatum Romaniei cerandu-i sa cedeze Basarabia si nordul Bucovinei, acesta expirand in 24 de ore. Romania era pusa in fata alternativei de a ceda sau de a se impotrivi pe calea armelor, solutia adoptata ramanand prima. Opinia publica a fost zguduita puternic de actul samavolnic al statului totalitar bolsevic. Un memoriu inaintat de Nicolae Iorga Presedintelui Consiliului de Ministri a fost semnat printre alte personalitati de seama ale vremii si de Constantin (Dinu) I. C. Bratianu. Documentul condamna ferm anexarea teritoriilor romanesti, ciuntirea Romaniei Mari infaptuite cu mari si grele jertfe de poporul nostru: "Ultimatumul ce nu poate gasi nici un temei istoric si legal si instrainarea unei atat de largi parti a Romaniei Unite calca peste dreptul a trei milioane de tarani romani si a unei paturi de intelectuali devotate cauzei nationale." Alerta politica in urma acestor evenimente dramatice pentru Romania atinsese cote maxime.
La 4 iulie 1940 o delegatie formata din 12 fosti ministri condusa de Iuliu Maniu si Constantin (Dinu) I. C. Bratianu s-a prezentat la Palat si a solicitat regelui Carol al II-lea sa renunte la regimul pe care-l conducea si sa treaca neintarziat la formarea unui guvern de concentrare nationala. Referindu-se la pozitia presedintelui P.N.L., Carol al II-lea scria in Note zilnice: "A inceput a vorbi Dinu Bratianu, care spune ca tara este demoralizata, ca armata este in asa hal incat nu se poate conta pe ea, ca toti acei care au condus tara in anii din urma sunt responsabili, ei sunt capabili sa galvanizeze tara imprejurul lor, ca regimul e de vina, si ca tara cere oameni noi. Totul spus pe un ton patriarhal si blajin." Ziua de 4 iulie 1940 a insemnat si inceputul unei noi guvernari, foarte scurte, numai de doua luni, pana la 3 septembrie 1940 sub conducerea lui Ion Gigurtu care era exponentul acelor oameni politici romani cu orientari de dreapta si extrema dreapta apartinand formatiunilor politice fidele lui Carol al II-lea. Constantin (Dinu) I. C. Bratianu a avut o pozitie ferma, profund patriotica in momentele grele prin care trecea Romania, in conditiile cand la Viena, in urma arbitrajului hotarat de Germania si Italia, Ungariei si Romaniei, s-au declansat in tara vii reactii protestatare impotriva anexarii de catre Ungaria a nord-vestului Transilvaniei. In cadrul celor doua Consilii de Coroana din 30 si 31 august 1940. Constantin (Dinu) I. C. Bratianu, potrivit continutului stenogramelor a exprimat idei si puncte de vedere clare, corecte si strabatute de un profund atasament fata de interesul national. Spunea in acele momente dramatice pentru tara omul politic liberal: " Eu sunt contra acceptarii arbitrajului, daca nu stim ce reprezinta acest arbitraj, care sunt conditiunile acestui arbitraj, nu numai ca teritoriu". In plus, Constantin (Dinu) I. C. Bratianu avea in vedere marele pericol care venea de la rasarit si intr-o perspectiva istorica, din nefericire pentru noi, confirmata cativa ani mai tarziu: "Si rusii ce asteapta? Din slabirea Romaniei sa faca un reazem al bolsevismului in Orient. Si vor face, fie prin slabirea tarii, fie prin curentele ce se vor crea."

Comunicatul Consiliului de Coroana
Dar istoria, nefasta in acele zile de doliu pentru Romania isi urma drumul ei, neabatuta si nepasatoare. Ziarul "Universul" din 31 august 1940 publica Comunicatul Consiliului de Coroana din aceeasi zi, iar urmatorul paragraf sintetiza de fapt proportiile unei tragedii nationale: "Consiliul de Coroana, examinand toate posibilitatile, a ajuns la singura incheiere mai favorabila, adica la acceptarea arbitrajului Axei, Romania gasindu-se in acest moment absolut izolata intre dusmani. Intregul sistem pe care se baza politica externa a democratiei s-a prabusit in intreaga Europa." Sub impactul brutal al evenimentelor internationale complet defavorabile Romaniei, confruntat cu o criza politica interna fara precedent, regele Carol al II-lea este nevoit sa abdice la 6 septembrie 1940 si sa transmita prerogativele monarhice fiului sau Mihai. Cu o zi mai inainte, la 5 septembrie, se produce suspendarea Constitutiei din februarie 1938 iar regele va ceda generalului Ion Antonescu principalele atribute ale puterii de stat. La 14 septembrie 1940 Romania este proclamata " Stat national Ð legionar " iar generalul Ion Antonescu isi aroga titlul de " Conducator " dupa modelul celor doi dictatori, Hitler si Mussolini. Perioada anilor 1940 Ð 1944 a fost un timp istoric potrivnic principiilor democratice care nu au fost respectate. Pentru democratia reprezentata de Partidul National Taranesc, Partidul National Liberal si Partidul Social Democrat, dupa cum remarca istoricul Florin Constantiniu, dictatura lui Ion Antonescu a imbracat o coloratura moderata, conducatorii respectivelor formatiuni politice nu au fost arestati desi regimul lor de libertate era ingradit. Rapoartele Serviciului Secret de Informatii il instiintau in mod curent pe Ion Antonescu despre activitatea lor. Mai mult, cand Hitler si alti reprezentanti ai Reichului i-au cerut maresalului sa opreasca activitatea opozitiei, Ion Antonescu nu a dat curs unei astfel de cereri , din contra el nu a luat nici o masura pentru a restrange cel putin raporturile si discutiile din interiorul opozitiei. Intre Ion Antonescu pe de o parte si Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, pe de alta parte, s-a purtat un schimb de scrisori, presedintele P.N.L. criticandu-l foarte aspru pe conducatorul statului roman pentru politica sa in acei ani grei pentru Romania.

A scris Maresalului de sase ori...
Dupa cum scria Corneliu Coposu intr-un studiu extrem de interesant si documentat cu privire la evenimentele importante care au dominat viata politica a Romaniei pana la 23 august 1944, atat Iuliu Maniu cat si Constantin (Dinu) I. C. Bratianu au cerut cu insistenta ca armata noastra sa fie oprita la Nistru. Ei au mai cerut Aliatilor prin scrisori ca Romania sa fie considerata un stat ocupat de germani iar guvernul dictaturii militare sa nu fie considerat reprezentativ. In intervalul 6 septembrie 1940 Ð 22 martie 1944, Iuliu Maniu a adresat lui Ion Antonescu 14 scrisori cu caracter protestatar iar Dinu Bratianu la randu-i a scris maresalului de 6 ori, continutul acestor documente cuprinzand o arie larga de probleme specifice acelei perioade, protestul fiind indreptat impotriva masurilor administrative si a celor cu caracter economic, impotriva persecutiilor de ordin rasial, impotriva restrictiilor civile si politice, impotriva continuarii razboiului in Est. La 12 august 1943 Iuliu Maniu si Constantin (Dinu) I. C. Bratianu adresau maresalului Ion Antonescu o scrisoare in al carei cuprins se faceau numeroase referiri la situatia internationala: "Inca din clipa in care trupele noastre, recastigand provinciile rapite in vara anului 1940, au inceput a purta razboiul alaturi de armatele germane dincolo de Nistru, v-am atras continuu atentiunea printr-un sir neintrerupt de memorii si proteste ca Romania nu trebuie sa depaseasca in operatiunile militare in care se gaseste angajata, caracterul strict defensiv al razboiului pe care-l duce.(...) Am intervenit din nou in acelasi scop dupa ce se incheiase dureroasa experienta a pierderilor uriase suferite in cotul Donului si la Stalingrad, nadajduind ca macar acum se va tine seama de aceste imprejurari tragice spre a se readuce in tara armata noastra in scopul refacerii si reorganizarii ei (...) Natiunea romana cere sa se termine acest razboi iar armata sa fie adusa acasa ca sa apere hotarele tarii si glia stramoseasca."
La doua zile dupa puternicele bombardamente ale aviatiei anglo-americane asupra Bucurestilor soldate cu multi morti si raniti, Constantin I. C. Bratianu s-a adresat printr-o scrisoare lui Ion Antonescu in care il atentiona din nou pe maresal asupra situatiei dezastruoase a Romaniei: "Populatia tarii este demoralizata si in sanul ei a intrat o panica care o impiedica de a dezvolta o activitate normala. Exemplul debandadei trupelor germane de pe frontul romanesc este contagios si va putea da nastere la slabiciuni in armata noastra. Dar mai presus de toate, nimeni in Romania nu mai are incredere ca am putea prin actiune militara castiga ceva din ce am pierdut si toti sunt convinsi ca daca, cat mai este timp, nu facem o intelegere cu cele trei mari puteri aliate, Romania va suferi enorme daune si bombardari, iar la incheierea pacii se va gasi intr-o situatie tragica (...) Suntem in ceasul al 12-lea si asupra dv. cade toata raspunderea dezastrelor ce ne asteapta...Trebuie neaparat ca dv., care de trei ani cooperati cu Germania, sa le aratati ca pana acum ati facut prea mult ca sa ii ajutati si ati sacrificat prea multi luptatori ca de vreme ce trupele germane nu pot tine piept invaziei trupelor rusesti si pe de alta parte nu mai pot garanta fruntariile noastre, nu armata noastra, prost inarmata si echipata poate opri inaintarea rusilor (...) Bombardamentele din ultimele zile au creat o stare de suflet de care nu puteti sa nu tineti cont, precum pagube si doliu pe care nici o proclamatie nu le poate acoperi."

"Nu am ravnit niciodata in viata onoruri"

Un astfel de gand a exprimat Constantin (Dinu) I. C. Bratianu in alocutiunea rostita la 4 ianuarie 1934 cu prilejul convocarii sedintei permanente a Partidului National Liberal, atunci cand dr. C. Angelescu l-a propus ca presedinte al acestei importante formatiuni politice. Ca si ceilalti barbati politici din familia sa el considera ca: " (...) daca circumstantele m-au indemnat sa primesc o sarcina pesta masura puterilor mele, este ca am crezut ca imi indeplinesc o datorie (...) am crezut ca, cu numele meu cel putin, voi putea da incredere si in tara si in strainatate. Puteti fi siguri ca si eu am avut aceeasi preocupare ca si d-voastra de a mentine unitatea partidului; la varsta mea de 68 de ani nu mai era momentul sa incep o noua viata politica. Bucuros si de randul acesta m-as fi dat inapoi daca as crede ca altul din partid poate intruni unanimitatea sufragiilor ".
Regele Carol al II-lea nu era dornic sa-l stie pe Dinu Bratianu nici in fruntea guvernului si nici in functia de sef al P.N.L. deoarece monarhul avea aversiune fata de familia Bratianu in special si fata de politicieni in general . Politica preconizata de Dinu Bratianu in spiritul traditiilor constitutionale ale statului de drept ii displacea regelui si camarilei sale. Mai mult, Dinu Bratianu avea in vedere ca prezenta sa la conducerea partidului dupa disparitia lui I.G. Duca va relua traditia mentinerii la carma P.N.L. a "dinastiei de Arges" cum i-a numit pe Bratieni, Nicolae Iorga. Folosind cu pricepere manevre de culise pentru a evita o legatura cu Dinu Bratianu, cercurile Palatului au trecut la instalarea unui guvern liberal procarlist in frunte cu Gheorghe Tatarescu la 4 ianuarie 1934, acesta fiind liderul "tinerilor liberali". Era de fapt o victorie de moment insa a monarhului care urmarea trecerea lui Dinu Bratianu si a "batranilor liberali" intr-o zona periferica a politicii interne. Conducatorii P.N.L. au inteles insa jocul perfid al monarhului de a scinda partidul in doua grupari: una condusa de Gheorghe Tatarescu cealalta sub autoritatea lui Dinu Bratianu. Intelepciunea liberalilor s-a exprimat in alegerea unei solutii de a propulsa o personalitate politica care sa poata mentine atat integritatea organizatiei partidului cat si legatura necesara intre partid si guvern. Asa s-a ajuns la intalnirea din 2 ianuarie 1934, la unul din liderii liberali importanti, dr. C. Angelescu, reuniune la care, dupa cum scria ziarul "Adevarul" din 3 ianuarie 1934: " (...) dupa lungi dezbateri s-a ajuns la concluzia ca partidul liberal are datoria sa ramana la putere si nu trebuie sa faca nimic care sa insemne riscul de a trece in opozitie. Acest risc partidul nu-l admite si oricine s-ar angaja intr-o actiune care sa cuprinda acest risc s-ar vedea repudiat din partid". In urma acestor hotarari, o delegatiune in frunte cu d-nii dr. Angelescu, Victor Antonescu si Vasile Sassu, s-a prezentat pentru a-i expune situatia. La d-l Dinu Bratianu au gasit o atitudine definitiv fixata: dl. Dinu Bratianu se socoate indicat a fi sef". Peste doua zile, la 4 ianuarie 1934, la intrunirea Delegatiei permanente a P.N.L. a fost propusa candidatura lui Dinu Bratianu la conducerea partidului de catre dr. C. Angelescu si Gheorghe Tatarescu, sustinuti de 10 importanti membri ai conducerii liberale. In dupa-amiaza aceleiasi zile Comitetul Central al P.N.L. l-a proclamat pe Constantin (Dinu) I. C. Bratianu in functia de sef al acestui important partid din Romania. In cuvantul sau Dinu Bratianu a facut referiri la istoria Partidului National Liberal si s-a pronuntat pentru continuarea liniei politice a predecesorului sau: "Unii sunt la carma statului ca sa realizeze programul pe care ni l-a lasat I. G. Duca (...) dar noi trebuie sa dam guvernului tot concursul ca sa infaptuiasca aceasta opera".
In ziarul "Adevarul " din 6 ianuarie 1934, talentatul gazetar Tudor Teodorescu Ð Braniste scria despre personalitatea noului presedinte al P.N.L. si isi exprima punctul de vedere cu privire la rolul si locul sau in fruntea formatiunii politice pe care o conducea, referindu-se la noile conditii si conjuncturi politice prin care trecea Romania in acele vremuri mult schimbate fata de un trecut mai indepartat: " Alegerea partidului s-a oprit, ieri, asupra lui Dinu Bratianu. Netagaduit, d-sa aduce in scaunul pe care-l ocupa o suma de insusiri personale: un spirit ponderat, o experienta destul de indelunga si prestigiul impresionant al numelui. Cu aceste insusiri, este de sperat ca Dinu Bratianu va gasi putinta de a conduce cu bine partidul liberal, chiar si in imprejurarile exceptional de grele prin care trecem astazi. Ceea ce i se cere lui Bratianu este sa paraseasca anumite prejudecati care apartin trecutului si sa porneasca ferm, pe calea cea noua, in spiritul vremii. Duca in scurtul timp cat a condus partidul, a stiut sa-i imprime un spirit nou. Dl. Bratianu are datoria sa continue in aceasta directie, (...) Partidul Liberal trebuie sa aiba elasticitatea si supletea necesare unei prompte adaptari la acel spirit nou, sub semnul caruia traim azi ". Cu toate imperativele atat de necesare pentru liberali de a pastra unitatea partidului diferendele intre presedintele P.N.L. si seful guvernului Gheorghe Tatarescu au continuat sa existe, expresie a unor puncte de vedere opuse intre politicile guvernului si partid, ceea ce il facea pe Dinu Bratianu sa afirme ca el se considera numai un "consilier lateral, care nu-si angajeaza raspunderea personala la actele guvernului " dupa cum scria Armand Calinescu in Memoriile sale.
Unul dintre istoricii avizati asupra activitatii Partidului National Liberal, Amedeu Badescu, evalua perioada ianuarie 1934-decembrie 1937, o etapa caracterizata prin conducerea dualista asigurata de Gheorghe Tatarescu si Dinu Bratianu. O apreciere de sinteza asupra evolutiei atitudinii si perspectivelor P.N.L. in acei ani evidentia un tablou complex de situatii si aspecte pozitive dar si unele mai putin reusite datorate situatiei interne si celei internationale care evoluau la alti parametri decat cei cunoscuti intr-o perioada postbelica de stabilitate si de relativa acalmie politica si economica: "Partidul liberal renunta la orice veleitati de autonomie, devine independent fata de monarhie, supus monarhiei si sub unele aspecte instrument al politicii lui Carol. Nu poate evita, in final, propria sa lichidare ca si a celorlalte partide politice; Partidul liberal, in aceasta faza, nu-si mai poate justifica prezenta la guvernare si importanta politica decat prin avantajul unei competente si a unor posibilitati de guvernare, cu mult superioare celorlalte formatiuni politice din tara (...) partidul liberal a putut acoperi o perioada de 4 ani critica numai facandu-se indispensabil pentru guvernarea tarii, dovedind ca poate da cea mai fructuoasa si cea mai adecvata formula de guvernare. Astfel, partidul liberal realizeaza o guvernare constructiva 1930-1937. (...) Salveaza tara din marasmul economic, reface si dezvolta economia tarii, mentine influenta finantei liberale asupra vietii economice (...) Partidul Liberal (...) a facut totusi o politica satisfacatoare interna si externa (...) Restabileste ordinea in tara, insa nu reuseste sa franeze dreapta si miscarea legionara cu care va evita orice ciocnire directa ".ROMANIA LIBERA

Politica economica protectionista

Dupa terminarea razboiului si trecerea economiei romanesti pe un fagas al refacerii ei, pe calea unei dezvoltari progresive si performante, Dinu Bratianu isi va consacra eforturile, cunostintele si priceperea in domeniul economico-financiar, cu predilectie in cel bancar unde va conduce importante institutii de profil. Perioada care a urmat Primului Razboi Mondial s-a caracterizat prin cresterea impetuoasa a rolului burgheziei romanesti in viata economica si financiara a statului. Neoliberalismul si protejarea intereselor industriei si finantelor autohtone isi vor gasi o ilustrare semnificativa prin cunoscuta doctrina " Prin noi insine " al carei principal artizan a fost Vintila I. C. Bratianu si nu mai putin un alt teoretician reputat, Stefan Zeletin. Constantin (Dinu) I. C. Bratianu si el un economist capabil si asiduu in promovarea noului curs al tendintelor si orientarilor economiei capitaliste se va inregimenta cu hotarare in fluxul acestui avant care a contribuit la refacerea economiei romanesti postbelice si la inregistrarea unor progrese notabile nu numai in economie dar si in administratia de stat. Odata cu consolidarea pozitiilor marilor grupuri financiare din Romania, Partidul National Liberal va dispune de importante parghii economice, si in special gruparea alcatuita din membri ai familiei Bratianu si apropiati ai acesteia va avea un rol hotarator in conducerea treburilor statului. Stefan Zeletin, teoretician de frunte al neoliberalismului ilustra astfel in lucrarea sa Burghezia romana, originea si rolul ei istoric noul curs al dezvoltarii statului: "Nu mai e azi nimenea care sa nu-si dea seama ca stapanitorii de fapt ai tarii noastre sunt detinatorii marii finante. In realitate, marii nostri financiari, care dispun de destinele tarii, alcatuiesc un manunchi restrans, care a si fost botezat cu numele de "oligarhie"". Acelasi Stefan Zeletin sublinia consecintele impletirii celor doua categorii de capital: bancar si industrial: " In acelasi timp, paralel cu fenomenul cresterii si centralizarii capitalului bancar se accentueaza si procesul patrunderii si impletirii acestuia cu capitalul industrial, proces care va aduce modificari importante in structura sociala a burgheziei si in raporturile de forte in sanul ei. Asa, de exemplu, daca inainte de razboi acest fenomen era sporadic, bancile orientandu-se mai ales spre finantarea comertului si agriculturii, dupa razboi el cunoaste o mare febrilitate, facand sa nu mai existe banca mare sau mica care sa nu aiba intreprinderile ei industriale proprii ". Astfel, Constantin (Dinu) I. C. Bratianu facea parte din consiliile de administratie ale intreprinderilor "Letea", "Lignitul" si "Schitul Golesti". Membri marcanti ai Partidului National Liberal erau reprezentati in principalele ramuri ale industriei romanesti. Constantin (Dinu) I. C. Bratianu isi lega numele de industria miniera avand functia de presedinte al Societatii anonime miniere "Lignitul". Si in industria lemnului Dinu Bratianu avea un rol important in conducerea Societatii "Letea", cea mai mare unitate industriala in aceasta ramura a sectorului lemnos. In paralel cu activitatile sale economico-administrative Constantin (Dinu) I. C. Bratianu a fost deputat si senator intre anii 1921 si 1938.

Corabia liberala

Sosirea principelui Carol in Romania la 6 iunie 1930 si proclamarea sa imediat ca rege, departe de a linisti spiritele si asa destul de agitate ale politicii interne a produs in continuare framantari in societatea romaneasca. Vintila Bratianu si I.G. Duca erau potrivnici inscaunarii lui Carol pe tronul Romaniei, iar disputele intre liberali pe aceasta tema se purtau in cautarea gasirii unei solutii care sa permita un modus vivendi la situatiile de criza. Scria Gheorghe I. Bratianu, istoricul de mare prestigiu intern si international despre modul cum liderii Partidului National Liberal intelegeau sa aprecieze situatia creata in tara dupa proclamarea lui Carol al II-lea ca rege al Romaniei, in ziarul "Miscarea" din 20 iunie 1930: "Venind in tara fara nici un resentiment, regele si-a exprimat dorinta arzatoare de a conlucra cu Partidul Liberal. Acesta a fost scopul chemarii mele. A doua zi dimineata am luat contact cu cei mai apropiati membri ai familiei mele, si cei mai apropiati de unchiul meu (este vorba de Vintila I. C. Bratianu n.n.): cu domnii Dinu I. Bratianu si Constantin Bratianu, in scop de a transmite sefului partidului acest mesaj, exprimandu-ne punctul de vedere de mai sus. Am fost apoi si la d. Vintila Bratianu, i-am expus cum a decurs audienta si ca primisem insarcinarea sa-i dau la cunostinta mesajul aceluia care a doua zi a fost proclamat rege al Romaniei. Drept raspuns d. Vintila Bratianu a refuzat sa ma asculte si m-a izgonit ". Treptat-treptat lucrurile vor intra pe un fagas al normalitatii, deoarece regele Carol al II-lea, profitand de neintelegerile dintre "batranii" liberali: I. G. Duca, Constantin (Dinu) I. C. Bratianu si altii si "tinerii" din partid in frunte cu Gheorghe Tatarescu va reusi sa-i atraga de partea sa pe ultimii si datorita obedientei acestora fata de suveran, neutralizandu-i pe ceilalti. Din nefericire pentru partidul fondat de Ion C. Bratianu, conducatorii acestuia si-au pierdut viata la intervale scurte de timp: Ion I. C. Bratianu la 24 noiembrie 1927, Vintila I. C. Bratianu la 23 decembrie 1930 si I. G. Duca la 30 decembrie 1933 asasinat de legionari. Ultimul din aceasta serie cernita de spectrul nemilos al disparitiei a fost numit la 14 noiembrie 1933 ca presedinte al Consiliului de Ministri. In acest guvern Constantin (Dinu) I. C. Bratianu detinea functia de ministru de Finante. O prezenta foarte scurta a lui Dinu Bratianu, tot ca ministru de Finante este in guvernul condus de Dr. Constantin Angelescu (30 decembrie 1933-3 ianuarie 1934).