Cuza[v=]

Rezumarea primului mesaj :

A.C.CUZA-
3]Oamenii de geniu sunt făcliile luminoase care se aprind în calea omenirii: fără ei ne-am pierde în întuneric.
2]Pe valurile lumii, ca şi pe valurile mării, nu plutesc decât acei care ştiu să înoate.
1]A pricepe este mai important decît a şti.
=====
Alexandru Ioan
Elena

http://cultural.bzi.ro/actul-abdicarii-fortate-a-lui-a-i-cuza-cu-semnatura-domnitorului-foto-7382

http://adevarul.ro/cultura/istorie/maria-obrenovici-amanta-striveste-marele-cuza-1_52943cb0c7b855ff563d17c2/index.html

http://adevarul.ro/cultura/istorie/elena-cuza-mai-tare-elena-ceausescu-1_528f08bdc7b855ff56247c51/index.html

http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/06/unirea-si-reformele-lui-alexandru-ioan-cuza/

Maria Obrenovici, amanta care îl striveşte pe marele Cuza

Elena Cuza – Dincolo de legendă
 

 
 
 

Cred că şi într-o căsnicie nereuşită există totuşi câţiva ani de fericire şi dragoste adevărată. Se pare că acesta a fost şi cazul tinerei perechi. Ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 


De la: Ely Glikman

Serviciile secrete şi «mineriada» lui Cuza

Femeile întâmplătoare și mai puțin întâmplătoare din viața lui Cuza

Politica reformatoare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza


Dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească, atesta uniunea personală care trebuia recunoscută de Marile Puteri. În condiţiile existenţei a două guverne şi a două adunări legiuitoare, obiectivele principale ale domnitorului erau: recunoaşterea dublei alegeri, realizarea unirii politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, crearea unui plan de reforme care să modernizeze societatea românească.

Marile Puteri, cu toate obiecţiile imperiului Habsburgic şi ale Imperiului Otoman, au acceptat dubla alegere (martie – august 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris).

În plan intern, au fost unificate serviciile vamale şi serviciul telegrafic, au fost promovate elemente ale burgheziei în aparatul de stat, au fost numiţi funcţionari munteni în Moldova şi invers, a fost creată urmata unica, cu sediul la Floreşti (lângă Ploieşti) şi a fost înfiinţat primul minister – Ministerul de Război. Capitala a fost stablită la Bucureşti, iar stema reunea simbolurile celor două spaţii geografice.

La sfârşitul anului 1861, în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, Marile Puteri au convins sultanul să emită un firman prin care să recunoască oficial unirea pe timpul domniei lui Al.I. Cuza.

„Proclamaţia“ către ţară adresată de domnitor făcea cunoscut succesul obţinut şi proclama unirea deplină şi naşterea naţiunii române: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”. Astfel s-a constituit, la 22 ianuarie 1862, prima Adunare legiuitoare şi cel dintâi guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu.

Instabilitatea guvernamentală, în special în perioada 1859-1862, a fost determinată de lipsa exerciţiului politic de tip democratic, de contradicţiile existente în Conventie şi de fragilitatea clasei politice româneşti.

Considerat cel mai important pentru activitatea sa reformatoare, guvemul condus de Mihail Kogălniceanu a fost instalat la 11 octombrie 1863.

În noiembrie 1863, la deschiderea lucrărilor Adunării legislative, Al.I. Cuza anunţa în mesajul său programul legislativ: reforma electorală, cea agrară, organizarea armatei, reforma instituţiilor publice, secularizarea averilor mănăstireşti.

La 25 decembrie 1863 a fost votată Legea de secularizare a averilor mănăstireşti, care reprezentau 25% din pământul arabil. Este vorba despre averile mănăstirilor închinate, deci puse de domnitori sub patronajul Patriarhiei de la Constantinopol. Confonn legii, aceste bunuri trec în proprietatea statului, veniturile aparţinând bugetului.

Perioada decembrie 1863 – mai 1864 se caracterizează printr-o activitate legislativă bogată: sunt adoptate legi după modelul francez: Codul civil (care garanta libertatea persoanei şi egalitatea în faţa legilor), Codul penal, legea contabilităţii, legea organizării judecătoreşti.

Măsura reformatoare care va stârni disputa între guvem şi Adunarea legislativă (Camera) este legea rurală. Proiectul prezentat de Mihail Kogălniceanu a fost respins de adunarea dominată de conservatori, guvernul primind vot de neîncredere, ceea ce însemna că este obligat să se dizolve. Domnitorul a preferat să menţină guvenul şi, prin lovitura de stat din 2 mai 1864, a dizolvat forul legislativ.

Actul de la 2 mai 1864 a însemnat atât dizolvarea Adunării şi menţinerea guvernului, cât şi elaborarea unei noi legi fundamentale de organizare a statului, cunoscută sub numele de Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, şi a unei noi legi electorale.

Statutul dezvoltător, aprobat prin plebiscit (acţiune de consultare a opiniei publice, care se pronunţa prin „da“ sau „nu“ asupra unei hotărâri majore), prevedea:
- sporirea considerabilă a prerogativelor domnului (are şi iniţiativă legislativă, numeşte un sfert din membrii Senatului (Corpul Pondcrator) şi pe preşedintele Camerei;
- legile sunt elaborate de Consiliul de Stat, înfiinţat în 1864, iar dreptul de a primi petiţii revenea numai Senatului;

Prin legea electorală creştea considerabil numărul alegătorilor, care se împărţeau în două categorii:
- alegătorii primari, care votau prin delegaţi 1 la 100 şi erau plătitori de impozit (48 de lei, cei de la sate.,80 – 100 de lei, cei de la oraş);
- alegători direcţi, care erau plătitori de impozit (4 galbeni, pensionari şi intelectuali).

La 14 august 1864, Al.I. Cuza a promulgat legea rurală, pe care a însoţit-o de o Proclamaţie în care arăta că ţăranii au de acum propria lor moşie, au o patrie de iubit şi de apărat. Legea elibera ţăranii din dependenţă, îi împroprietărea cu loturile de pământ avute în posesie (în folosinţă), în funcţie de puterea economică (numărul de vite); dijma, claca, carele cu lemne şi alte obligaţii datorate proprietarilor, fie în natură, fie în bani, erau desfiinţate. Ţăranii trebuiau să plătească despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani, iar pământul nu putea fi ipotecat sau înstrăinat timp de 30 de ani. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe loturile de casă şi grădinărit.

Caracterul moderat al legii, limitele acesteia au fost: întinderea mică a lotului cu care au fost împroprietăriţi, numărul mare de ţărani rămaşi neîmproprietăriţi, inexistenţa unui regulament de aplicare a legii (măsurătorile se făceau greoi, s-au săvârşit abuzuri).

Prin legea instrucţiunii publice (25 noiembrie/7 decembrie 1864), prima lege modernă a învăţământului public şi privat, elementar şi superior, se instituiau principiile libertăţii, obligativităţii şi gratuităţii, egalitatea între sexe şi laicizarea sistemului de învăţământ. Liceul avea şapte clase, cu o pondere a disciplinelor umaniste; şcolile de agricultură, arte, meserii şi comerţ, de pregătire pedagogică a viitorilor dascăli erau incluse în sistemul de învăţământ tehnic şi profesional. Învăţământul superior a cunoscut o dezvoltare deosebită prin înfiinţarea universităţilor din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864). Sistemul de învăţământ era pus sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunilor Publice.

Reformele adoptate în timpul domniei lui Al.I. Cuza au accelerat procesul de modernizare a societăţii româneşti în spiritul programului paşoptist. Întreaga evoluţie a societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea va sta sub semnul instituţiilor statale moderne create în timpul domniei lui Al. I. Cuza. România s-a afirmat ca un stat naţional şi modern între statele europene.

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=28052:conspiratia-din-spatele-abdicrii-lui-aicuza&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7

http://www.ziuaveche.ro/cultura-religie/cultura/alexandru-ioan-cuza-personajul-artistul-atmosfera-70497.html

Abdicările lui A.I. Cuza şi Mihai I: asemănări şi...
Istoria românilor are momentele ei glorioase dar şi unele mai puţin glorioase. În seria acestor evenimente tumultoase se înscriu şi abdicările domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi Regelui Mihai I. Chiar dacă au trecut mai bine de opt decenii între cele două vom vedea în rândurile de mai jos câteva asemănări cât şi diferenţe. Istoria de multe ori e ciclică, în special la nivel local al evenimentelor. Chiar dacă relatarea evenimentelor este cunoscută puse comparativ apar într-o lumină nouă.
Aspecte generale
Născut în 1820, colonelul A. I. Cuza devine domnitor printr-o dublă alegere la 5 şi respectiv 24 ianuarie 1859, consfinţind astfel şi unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească. Marele istoric român Nicolae Iorga defineşte această acţiune ca „politica faptului împlinit”. Cu această alegere începe formarea statului român modern.
Deşi domnia sa a stat sub semnul provizoratului, s-a remarcat printr-o reuşită politică interna şi externă. Dar atunci când reformele pe care dorea să le implementeze nu au fost acceptate a luat măsuri drastice. Secularizarea averilor mănăstireşti (prin legea din 25 decembrie 1863) nu i-a adus susţinerea de care avea nevoie pentru reforma agrară. Astfel, tot prin „politica faptului împlinit” consacrată la români, produce o lovitură de stat, la 2 mai 1864, dizolvând Parlamentul. Drept urmare la 26 august are loc promulgarea mult râvnitei reforme agrare.
Dacă puterile europene, ca Rusia, doreau destrămarea unirii, la nivel intern se forma o alianţă împotriva domnitorului, care va rămâne în istorie drept „monstruoasa coaliţie”. Probabil bazându-se pe ideea „duşmanul duşmanului meu îmi este prieten” liberalii radicali şi conservatorii se vor uni spre a-l înlătura pe Cuza, lucru pe care îl vor realiza în 11/23 februarie 1866.
Referitor la Regele Mihai situaţia stă însă ceva mai diferit. Născut în 1921 va deveni Rege de timpuriu, odată cu moartea Regelui Ferdinand I Întregitorul (20 iulie 1927). Astfel devine Rege ajutat de o regenţă, fiindcă era minor. În 1930, 8 iunie, Carol II, tatăl său, îl înlătură şi preia tronul până la 6 septembrie 1940 când abdică şi Mihai I devine iar Rege.
Dacă cei şapte ani ai domniei lui Cuza s-au remarcat prin reforme pentru ralierea României la occidentalismul vremii, domnia, paradoxal tot de şapte ani, a Regelui Mihai a fost marcată de al doilea Război Mondial şi instaurarea treptată a comunismului. Au fost vremuri tulburi pentru România acelor ani. În 1947 Monarhia era ultima redută a democraţiei şi trebuia automat înlăturată, la 30 decembrie Regele Mihai I fiind forţat să abdice.
Asemănări
Privind atent cele două evenimente, după acest scurt excurs istoric, este lesne de observat similitudinile dintre acestea. O primă asemănare e faptul că cei doi în cauză au fost surprinşi de cerinţa abdicării. Peste Cuza au intrat în încăperea unde se afla forţându-l să abdice. Pe Rege l-au chemat la Bucureşti punându-i abdicarea în faţă. Nici unul nu se aştepta la acest lucru, mai ales Regele Mihai fiind la Palatul din Sinaia pentru sărbătorile de iarnă.
O altă asemănare este şi faptul că actul abdicări era deja scris şi pregătit dinainte, acesta doar trebuind semnat. Practic nu aveau nici un cuvânt de spus despre conţinut. Cuza l-a semnat pe spatele unui complotist, iar Regele Mihai l-a semnat sub şantaj şi ameninţarea cu uciderea a o mie de studenţi.
Semnalăm şi prezenţa armelor în cele două abdicări. La A.I. Cuza complotiştii se bucurau şi de sprijinul unor militari, iar semnarea actului s-a făcut sub ameninţarea pistoalelor. În partea cealaltă, în 1947 la Bucureşti Palatul a fost ţinta unor trupe de artilerie. Şi Petru Groza avea asupra sa un pistol „ca să nu păţească şi el ce-a păţit Antonescu”, făcând referire la arestarea mareşalului în 23 august 1944.
O asemănare finală, nu că n-ar mai fi şi altele, este exilul. Ambii au fost forţaţi să părăsească România. Cuza va muri în exil la Heidelberg, Germania, pe 15 mai 1873; Regele însă, fiind încă în viaţă, va reveni în ţară pentru prima dată în 1992.
Deosebiri
Între evenimentele din februarie 1866 şi decembrie 1947 au existat şi deosebiri. Dacă la Cuza a fost nevoie de mai mulţi complotişti şi militari, la Rege au fost prezenţi doar Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza. În ambele cazuri s-a atins scopul dar s-au folosit moduri diferite.
Apoi urmările celor două acţiuni au fost totalmente diferite. După A.I. Cuza a urmat o Locotenenţă domnească, formată din L. Catargiu, N. Golescu şi N. Haralambie, până în mai când pe tron este adus Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, datorită refuzului lui Filip de Flandra. De partea cealaltă, după abdicarea din ’47 s-a proclamat Republica Populară Română, iar România a intrat pe un alt drum, un drum care o va costa mult.
Consideraţii finale
Dubla alegere a colonelului Cuza a însemnat pornirea României pe drumul modernităţii. Abdicarea acestuia şi venirea principelui Carol a însemnat consolidarea statului modern român, alături de începerea recunoaşterii cancelariilor europene. Abdicarea Regelui Mihai, nepotul lui Carol I, a oprit România din acest drum ascendent pentru aproape jumătate de veac, mutând-o în spatele cortinei de fier şi-a hegemoniei sovietice. Din păcate România nu şi-a mai revenit până în prezent la ceea ce-a fost în vremea Monarhiei.

August 1865 vs. 13-15 iunie 1990: Diferenţe şi asemănăriDouă evenimente istorice care au avut loc la o distanţă de 125 de ani suscită controverse aprinse între istorici din pricina numeroaselor similitudini dintre ele. Poate fi comparată revolta din timpul lui Cuza, din Bucureşti, 3/15 august 1865, cu evenimentele care au avut loc în acelaşi oraş la 13-15 iunie 1990? Răspunde la această întrebare istoricul Adrian Cioroianu.

Aşadar, despre ce evenimente vorbim: pe de o parte, în vara lui 1865, o mişcare cvasi-politică plecată din stradă şi îndreptată împotriva regimului deja instalat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, aflat către finalul domniei sale. Pe de altă parte, în vara lui 1990, o mişcare tot cvasi-politică şi tot plecată din stradă, îndreptată împotriva regimului pe cale de a se instala al preşedintelui Ion Iliescu – aflat atunci la începutul primului său mandat. Cei pasionaţi de Istorie sunt totdeauna sensibili la similitudini, chiar dacă privesc spre diferite epoci. Ideea că Istoria se repetă („mai întâi ca tragedie, apoi ca farsă“ – cum spunea altădată Marx) este aproape la fel de veche precum Istoria însăşi – dar la fel de clar este faptul că oamenii (ne asigură Hegel) nu învaţă totuşi mai nimic din Istorie.


Câteva diferenţe...


Exemplele noastre nu fac excepţie. La o primă vedere, diferenţele predomină, chiar dacă este vorba despre acelaşi fenomen social: proteste de stradă, ambele în Bucureşti, ambele motivate politic, opuse liderului aflat la putere (şi regimului acestuia).

O primă diferenţă este aceea că, într-un caz (1865), vorbim despre o răzmeriţă care a durat câteva ceasuri; în celălalt (1990), despre un autentic maraton al disidenţei civice, întins de-a lungul a peste 50 de zile. Cauzele ambelor tulburări par şi ele diferite: primul incident, cel din 3/15 august, pleacă de la decizia Primăriei Bucureştiului de a interzice precupeţilor să-şi vândă produsele în afara pieţelor girate de municipalitate; celălalt incident, cel din 13-15 iunie, pleacă din decizia unor protestatari (ce participaseră la un miting al PNŢCD, în Piaţa Aviatorilor, pe 22 aprilie 1990) de a prelungi sine die contestaţia şi de a ocupa Piaţa Universităţii – loc simbolic al revoluţiei din decembrie 1989. Într-un caz, principalii animatori ai răscoalei au fost comercianţii din pieţe, alături de care apoi au apărut liderii politici ai opoziţiei anti-Cuza (Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti ş.a. care aveau să fie arestaţi), iar în cazul mai recent animatorii au fost liderii informali ai Opoziţiei civice, care au sperat (şi reuşit în mai mică măsură) să atragă de partea lor populaţia Bucureştiului.

O altă diferenţă constă în rolul jucat de liderul momentului în fiecare din aceste episoade: în august 1865, domnitorul Cuza era în străinătate, în concediu („la băi“ – cum se spunea în limbajul timpului), şi va asista pasiv la manifestaţia de protest şi la consecinţele ei; în aprilie-mai 1990, preşedintele (provizoriu el însuşi, din moment ce tocmai se pregăteau alegerile din 20 mai acel an) era la Bucureşti şi chiar a fost bănuit multă vreme că s-ar fi aflat la „butoanele“ represiunii din 14 şi 15 iunie.
Pe de altă parte, despre primul episod – spunea Alex. Lapedatu în 1943 – avem suficiente materiale documentare în măsură să ne edifice asupra cauzelor şi participanţilor la manifestaţie – inclusiv rapoarte diplomatice străine, memorii ale participanţilor etc. Din acest punct de vedere, „bibliografia“ lui 13-15 iunie este cu mult mai stufoasă, dar şi mai săracă. Avem în acest ultim caz o avalanşă de interviuri, rechizitorii judiciare care s-au întocmit şi s-au abandonat cu o egală frenezie şi, mai ales, avem o totală lipsă de surse în privinţa eventualelor implicaţii străine în desfăşurarea fenomenului Piaţa Universităţii. Probabil, în acest ultim dosar, trebuie să mai aşteptăm încă 20 de ani pentru a ne edifica, măcar cât de cât.


... şi o mare de asemănări


Şi totuşi, similitudinile între cele două episoade istorice sunt cu mult mai numeroase. Iată un succint inventar al lor, fără pretenţia de a le epuiza.

I. Prima dintre ele priveşte statutul de tranziţie (magic şi prea des folosit cuvânt în istoria noastră modernă!) pe care ambele epoci îl au. La mijlocul secolului al XIX-lea, domnia lui Cuza era o graniţă în istoria noastră: cum spunea Lapedatu, „transiţie, de la regimul cel vechi, feudal şi oligarhic al Regulamentelor organice, la regimul cel nou, liberal şi democratic, al Convenţiunii“. La fel, la finele secolului al XX-lea, începutul primului mandat Iliescu era el însuşi o bornă istorică: tot o tranziţie, de la regimul vechi, comunist şi autocratic al partidului comunist, la regimul cel nou, democratic şi capitalist-liberal al post-comunismului.

II. A doua constantă priveşte vălul de enigmă şi de mister ce învăluie deopotrivă desfăşurarea celor două episoade. Au fost ele premeditate de guvern, pentru a compromite Opoziţia? Au fost ele pregătite de forţele oculte ale Opoziţiei, pentru a compromite guvernul? Au fost implicaţi agenţi străini? La drept vorbind, nici astăzi nu ştim foarte multe. Ba încă avem o imagine mai clară asupra mişcării din 1865 decât asupra celei din 1990 – deşi participanţii direcţi la cea din urmă încă sunt în viaţă şi deşi avem arhive întregi de înregistrări video, audio sau fotografice.

III. În ambele cazuri există un raport invers proporţional între represiune şi judecarea penală a incidentelor: represiunea a fost deopotrivă de dură – peste 100 de arestări în 1865, apoi o cifră poate similară în 1990 –, dar, în cele din urmă (cum ar spune Lapedatu), „nu s’a putut stabili cine au fost organizatorii şi conducătorii răzvrătirii“. Această incertitudine planează pe mai departe – şi tocmai faptul că avem încă mistere despre 1865 sugerează o perspectivă mai curând pesimistă asupra „rezolvării“ vreodată a episodului 13-15 iunie 1990.

IV. Ceea ce este frapant în ambele cazuri este discuţia referitoare la implicarea unor state străine în aceste episoade. Pentru epoca lui Cuza, Lapedatu vorbeşte despre „agenţi moscoviţi“ şi despre diplomaţi (inclusiv „de la Budapesta şi Viena“). La drept vorbind, asta facem şi noi astăzi, atunci când analizăm fenomenul Piaţa Universităţii, mineriada aferentă ş.c.l. Personal, cred că serviciile speciale sovietice au fost mult mai prezente în România, în întreg anul 1990, decât suntem pregătiţi s-o acceptăm. Să nu uităm că atunci URSS încă nu dispăruse de pe hartă, Moscova se aştepta ca, după dispariţia lui Ceauşescu, noua conducere română să fie ceva mai prietenoasă faţă de ea, şi chiar şi parteneri (de azi) din Occidentul de atunci ne vedeau mai curând în sfera de influenţă a Moscovei. Desigur, nu numai serviciile speciale ruse/sovietice au fost prezente aici de-a lungul lui 1990 (ca şi înainte, ca şi după acest an), ci mai multe – în fond, acesta este rolul acestor instituţii: să fie prezente acolo unde se petrece ceva interesant. Iar Bucureştiul devenise, în decembrie 1989, un punct de interes pe harta lumii.

V. Aşadar, în continuarea ideii de mai sus, să reţinem că, la aproape un secol şi jumătate după Cuza, România nu a ieşit din logica aceloraşi suspiciuni... geopolitice: ori de câte ori apare o cumpănă în destinul nostru statal, bănuielile ne pleacă mai întâi către Budapesta şi Moscova. Aşa s-a întâmplat în 1865, la fel în 1907, la fel în 1914, în 1940, în 1945, în 1968, în 1989 etc. Uneori, s-au confirmat, alteori, nu – dar ţintele suspiciunilor noastre au rămas aceleaşi.

VI. Nu poate să nu surprindă, totodată, observaţia lui Lapedatu despre „agenţii poliţieneşti deghizaţi“ care ar fi fost la originea răzmeriţei din 1865. Adevărată sau nu, ea face o pereche stranie cu temerea noastră (argumentată, din păcate) privind faptul că unii dintre „minerii“ zilelor de 14 şi 15 iunie 1990 aveau mai puţin de-a face cu mina şi mai mult cu fosta Securitate.

VII. În fine (dar poate lucrul cel mai important), atât incidentul din 1865, cât şi mineriada din iunie 1990 s-au soldat cu enorme pierderi la nivelul imaginii – pentru unii dintre protagonişti şi pentru România în genere. Datorită informaţiilor care s-au propagat imediat în media străine, „nu e de mirare deci că, în atari împrejurări, se formase, (...) în alte Capitale ale Europei, convingerea că mişcarea de la Bucureşti era justificată (...) şi că mijloacele prin care s’a înăbuşit (...) au fost mult mai crude decât era necesar“ – acest citat din Lapedatu, scris despre 1865, se potriveşte perfect situaţiei nostre din 1990. Chiar mai mult decât compromiterea în exterior a lui Al.I. Cuza, compromiterea României imediat după revoluţia ei anticeauşistă ne-a adus daune materiale şi morale substanţiale şi ne-a lăsat un gust amar care încă n-a dispărut cu totul.

Care să fie, aşadar, explicaţia pentru aceste multe similitudini de formă şi de fond? Cel mai la îndemână răspuns este acela că 130 de ani, la scara unei istorii, înseamnă relativ puţin. Practicile de a guverna şi de a te lăsa guvernat, indiferent de regimul politic propriu-zis, se înscriu în ceea ce Braudel numea durata medie a Istoriei. Se pare că, indiferent de epocile cât de cât recente, cultura politică a societăţii româneşti este preponderent aceeaşi – la fel şi provocările interne, la fel şi suspiciunile către exterior. Din acest motiv, de exemplu, noi înşine suntem uimiţi de cât de contemporan ni se pare azi I.L. Caragiale.

Armata română în timpul lui CuzaCu putine si notabile exceptii, istoriografia militara romaneasca, inainte, dar si dupa decembrie 1989, a tratat intr-o maniera triumfalista si descriptiv-evenimential-cronologica perioada construirii armatei romane moderne in timpul lui Alexandru Ioan Cuza. O epoca de prefaceri importante in viata tanarului stat roman, fara nicio indoiala, dar intrata, din pacate, de cele mai multe ori, pe fagasul ditirambic al insiruirii realizarilor cu iz de epopee homerica.
Crearea armatei romane moderne nu a fost lipsita de dificultati si controverse, determinate, pe de o parte, de statutul international al noului stat roman care isi cauta propriul loc pe harta unei Europe in plina reconfigurare, iar pe de alta parte, de inerentele asezari ale oricarui inceput.
Armata romana s-a aflat, in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, sub influenta militara franceza, in baza unor considerente de natura politica, economica, militara (armata franceza era socotita, pana la 1870, cea mai buna armata), dar si sentimentala, cooperarea militara romano-franceza, promovata atat de Cuza, cat si de imparatul Napoleon al III-lea vizand toate compartimentele esentiale care confera forta si eficienta unei armate, de la organizare si inzestrare la invatamant si pregatire de lupta.

"Pofte" si arbitrariu
Din aceasta perspectiva, un rol important l-a avut Misiunea Militara Franceza - solicitata imparatului Napoleon chiar de domnitorul roman prin trimisul sau special la Paris, Vasile Alecsandri - misiunea fiind compusa, la inceput, din ofiteri si subofiteri de intendenta si administratie, iar mai apoi si din ofiteri si subofiteri de trupa, stat-major, vanatori, artilerie si geniu, care au activat in mediul militar romanesc din 1860 pana in 18691. in pofida dorintei guvernantilor de la Bucuresti de a se obtine instructori pentru toate genurile de arme, in 1860 ajung in Romania doar ofiteri din serviciile administrative, printre care se afla si subintendentul Gui Le Cler, iar in martie 1861 este trimis si maiorul Eugčne Lamy, sef de escadron, un experimentat ofiter care luptase in Africa, Italia si Crimeea, in calitate de sef al Misiunii Militare Franceze.
El va fi inlocuit, in 1866, de fratele sau, capitanul de vanatori Paul Lamy.
Misiunea Militara Franceza a introdus in armata romana regulamentele tactice si de administratie in vigoare in Franta (adesea prin traducerea lor cu mici modificari), a contribuit la accelerarea procesului de unificare a armatei si la imbunatatirea procesului de instruire a trupei; a contribuit, de asemenea, la reorganizarea invatamantului militar, la constituirea corpului de stat-major (dupa modelul francez, invalidat insa, cum vom vedea, de modelul prusac de organizare a Statului Major General in anii Razboiului franco-german din 1870-1871), a corpului ofiterilor de administratie, a intendentei militare si a atelierelor militare. Membrii Misiunii au avut statutul de consilieri tehnici in problemele organizarii, administratiei si instructiei militare, fiind totodata investiti de domnitor si cu putere de control, cu drept de a efectua inspectii in unitatile din orice arma, recomandarile lor avand valoarea unor ordine (dar nu intotdeauna respectate!).
Dispunem de numeroase rapoarte adresate de subintendentul Le Cler si maiorul Lamy ministrului francez de Razboi, maresalul Jacques Louis Randon, care reflecta, cu subiectivismul lesne de inteles al autorilor, realitatile armatei romane din anii 1860-1866.
Ceea ce in mod evident ii frapa pe cei doi militari francezi - si razbate din mai toate rapoartele lor - era lipsa disciplinei si a respectului fata de regula in primul rand la corpul ofiterilor, la care se adaugau certurile interne si, spunea Lamy, "neputinta de a lucra metodic si serios".
Desi il aprecia pe generalul Ioan Emanoil Florescu, ministrul roman de Razboi, ca fiind inteligent, foarte activ si dornic sa fie de folos tarii sale, "singurul - arata Lamy - pe care l-am gasit intotdeauna gata sa ajute Misiunea Militara Franceza", acesta era primul care dadea tonul arbitrariului. "A avut pentru unii ofiteri o ingaduinta suparatoare - scria maiorul francez despre Emanoil Florescu -, pentru altii a fost de o severitate peste masura, netinand seama nici de legi, nici de regulamente, neavand alta purtare decat cea dictata de interesele sale, de simpatia sau ura sa". La infanterie si cavalerie, observa Lamy, pregatirea de lupta se face "dupa pofta sefilor de corpuri si chiar a ofiterilor inferiori; activitatea autoritatii nu se vede nicaieri; nimeni nu comanda si nici nu stie sa se faca ascultat; se dau ordine si se fac recomandari, cu nemiluita, dar nu se supravegheaza executarea lor, iar in caz de greseala, nimeni nu indrazneste sa pedepseasca". E drept ca Eugčne Lamy lauda, in acelasi raport, felul in care se desfasura instructia la vanatori si la artilerie, adica la armele care aveau instructori francezi, unul dintre acestia fiind chiar fratele sau, Paul Lamy!
Recomandari inutile, coruptie si hotie
Pe de alta parte, subintendentul Le Cler era uimit ca ordinele si recomandarile ministrului, desi erau publicate in "Monitorul Oastei", nu erau intotdeauna respectate, sesizarile sale neavand succes. El constata, de pilda, ca functiile contabile se dadeau si se retrageau "cu o usurinta de plans, dupa toanele titularului sau fantezia sefului", iar "corpurile fac dupa cum cred si nu am putut pana acum sa obtin pedepse pentru incalcarea regulamentelor, nici impotriva incetinelii voite in executarea dispozitiilor ministeriale". Iar maiorul Lamy, analizand activitatea cavaleriei, observa lipsa instructorilor necesari, generata si de faptul ca doi ofiteri, desi absolvisera Scoala de specialitate din Saumur (Franta), erau - remarcati ironia maiorului francez - "prin bunavointa si inteligenta obisnuita a birourilor ministerului" transformati ad-hoc, unul in capitan cu imbracamintea, iar altul in capitan de jandarmi!
Lamy constata ca, in Romania, poti face din soldat ceea ce vrei, greutatile, insa, arata el, "nu vin decat de la ofiteri si, mai ales, de la ofiterii superiori". "La subofiteri si la trupa gasesti supunere si ascultare, dar si multa indiferenta si moliciune. Aceasta, spunea Lamy, din cauza indolentei ofiterilor si a lipsei pedepselor disciplinare eficiente".
Atat Le Cler, cat si Lamy constatau, nu de putine ori, ca multe din recomandarile lor nu erau luate in seama si puse in aplicare. "Observatiile mele erau primite - spune Lamy - mi se promitea ca se vor lua masuri, se dadeau sau se faceau ca dau ordine , dar zilele urmatoare regaseam totul in aceeasi situatie. De aici, noi sfaturi, noi ordine date sau nedate, dar tot neexecutate, ca si primele".
Seful Misiunii Militare Franceze remarcase ca recrutarea era deficitara, in primul rand pentru ca era ingaduita sustragerea de la serviciul militar a tinerilor care aveau unele posibilitati financiare si care mituiau Comisiile de revizie organizate la nivelul Ministerului de Interne. "Astfel - scrie Lamy - cel supus recrutarii, valid si bine legat, dar avand cativa ducati, a obtinut scutirea, in timp ce au fost admisi ca buni pentru serviciu cei ce nu aveau niciuna din calitatile cerute, dar care erau saraci". "Nu stiu - continua maiorul francez - ca aceste comisii de revizie sa fi fost pedepsite sau macar mustrate".
Coruptia si hotia din armata il ingrijorau pe Eugčne Lamy. El constata ca "fiecare cauta sa profite de situatia sa pentru a-si crea beneficii nepermise", aratandu-se revoltat ca "furtul ramane nepedepsit". El considera ca "exemplul rau porneste adesea de foarte sus si cu toata vanitatea lor, morga lor, gradele inalte ale armatei vand cu usurinta influenta lor si acorda protectia lor in schimbul platii". "Este indeobste cunoscut ca exista la corpurile de trupa numeroase deturnari de fonduri; ofiterii vor mult sa aiba comanda unei companii, a unui escadron sau a unei baterii pentru a putea dispune de fondurile trupei si de a scoate de aici un castig". Iar Le Cler se plangea ca recrutarea unor ofiteri de administratie nu se facuse printr-un examen, ci dintre militarii "care persistasera in vechile lor obiceiuri", altfel spus, dintre aceia care isi platisera, de fapt, noul post!
Am fi nedrepti insa daca nu am spune ca sunt, in rapoartele celor doi ofiteri francezi, si numeroase aprecieri pozitive: in fond, toate aceste neajunsuri semnalate maresalului Randon, trebuiau sa puna in valoare eforturile lor de a indrepta lucrurile intr-o tara de la capatul Europei in care fusesera trimisi cu misiunea de a reorganiza o armata mica, dupa model francez. Cum ar fi putut straluci, altminteri, cei doi daca nu ar fi infatisat starea de lucruri pe care o gasisera printr-un contrast puternic cu propriile lor realizari si reusite?
Pe de alta parte, discrepanta evidenta intre pozitia lor (ei fiind asociati unor inspectori cu drepturi depline in armata romana) si gradul pe care il purtau i-a facut pe cei doi, subintendentul Le Cler si maiorul Lamy, sa intre in conflict cu numeroase persoane. Le Cler a fost nevoit sa paraseasca Romania, in 1864, iar Eugčne Lamy l-a urmat, in 1866, lasandu-l la sefia Misiunii Militare Franceze, pana in 1869, pe fratele sau, Paul Lamy.
Desi apreciata atat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cat si de generalul Ioan Emanoil Florescu, misiunea celor doi nu a fost socotita de diplomatia franceza un succes, mai ales in conditiile reorientarii politicii romanesti spre Prusia si, implicit, regandirii fundamentelor institutiei militare, dupa model german, odata cu venirea pe tronul tarii a prin-cipelui Carol I. in iulie 1866, baronul d' Avril, reprezentantul diplomatic al Frantei la Bucuresti ii transmitea la Paris, ministrului de Externe, Drouyn de Lhuys, "ca nicio misiune pe care guvernul imparatului [Napoleon al III-lea] a trimis-o in Principate nu a reusit complet". Motivele erau, spunea d' Avril, "reaua credinta a acelora care profitau de starea de lucruri dezordonata si de susceptibilitatea oamenilor", precum si "caracterul personal al acelora care erau insarcinati sa instruiasca". El arata ca, dincolo de unele exceptii, "functionarii nostri simt superioritatea lor si, iritati de obstacolele pe care le intalnesc, au tratat pe autohtoni cu un inalt dispret si cu o suparatoare zeflemea. Pradati de rusi, umiliti de francezi, romanii au ajuns in acest moment sa nu mai aiba respect pentru misiunile straine".
Transfer de..."tare"?
Sunt istorici militari care discuta Misiunea Militara Franceza in Principate in vremea lui Alexandru Ioan Cuza din perspectiva infrangerii armatei franceze in Razboiul franco-prusac din 1870-1871, socotind, asadar, ca instructorii militari francezi nu au reusit decat sa grefeze tarele armatei lui Napoleon al III-lea, rusinos infranta la Sedan, peste acelea ale unei ostiri tinere si fara experienta, precum cea romaneasca. Ceea ce este foarte greu de sustinut in realitate.
In pofida celebrei replici, rostite sau nu, a maresalului Edmond Leboeuf, pentru care acesta a fost ironizat cu asupra de masura, potrivit careia "armatei franceze nu-i lipseste niciun nasture", fiind, deci, gata de o infruntare cu Prusia, Razboiul franco-german nu a adus cu sine o infrangere a unei armate franceze slab pregatite, asa cum s-a spus si s-ar putea crede, incapabila sa actioneze eficient intr-un conflict militar, invalidandu-se, asadar, modelul francez de organizare militara si de ducere a razboiului. Nu este vorba de un conflict care opune armate cu mult diferite una de cealalta, ci de o infruntare in care una din parti utilizeaza ingenios cateva inovatii tehnice, tactice si de organizare.
Prusia lui Otto von Bismarck, artizanul crearii Imperiului german, a mizat pe cateva atuuri, exploatate cu inteligenta si pragmatism, pe care Franta a fost nevoita sa le analizeze cu atentie si sa si le insuseasca abia dupa esecul suferit in 1870-1871.
In fapt, victoriile prusace sunt consecinta a trei schimbari esentiale:
a. Utilizarea cailor ferate care au permis germanilor sa transporte cu rapiditate pe lina frontului o forta superioara numeric, francezii trezindu-se fata in fata cu o armata de aproximativ 450.000 de oameni desfasurata rapid si capabila sa micsoreze semnificativ distantele impuse de necesitatile de aprovizionare a frontului. De aceea, J.F.C. Fuller spunea, pe buna dreptate, ca George Stephenson, inventatorul locomotivei cu aburi si parintele cailor ferate, este, mai degraba decat Napoleon sau Clausewitz, cel care consacra, prin inventiile sale, conceptul "natiunii sub arme".
b. Din 1866, prusacii introduc noul tun de otel cu incarcare pe la culata, inventat de Friedrich Krupp, care anunta ceea ce Primul Razboi Mondial va confirma si anume ca artileria va deveni arma esentiala pe campul de lupta.
c. Crearea unui Stat Major General prusac eficient, opera a generalului Helmuth von Moltke, cel care a pus la punct un sistem de pregatire a ofiterilor de stat major, capabili sa actioneze unitar, indiferent de conditiile particulare ale unui camp de lupta, in fruntea unor unitati de lupta interconectate si standardizate din punctul de vedere al marimii, structurii si pregatirii de lupta (se spune ca standardizarea germana a mers pana acolo incat chiar si numarul de linguri si gamele era acelasi!). De asemenea, acesta a gandit rapida inlocuire a unei divizii epuizate cu o alta similara, aflata in spatele frontului.
Din acest punct de vedere, Statul Major General Francez s-a dovedit a fi, in timpul Razboiului franco-prusac, doar un grup de mesageri si de slujbasi servindu-l pe comandant, in vreme ce unitatile aflate pe campul de lupta nu puteau fi coordonate in vederea atingerii scopului propus, in lipsa unui plan de lupta prestabilit.
Este si motivul pentru care, dupa modelul german, Adolphe Thiers, primul presedinte al celei de-a treia Republici Franceze, iesite din valtoarea Comunei din Paris, dupa prabusirea imperiului lui Napoleon al III-lea, va consimiti la crearea unui adevarat Stat Major General a carui lipsa fusese dureros resimtita in timpul razboiului.
Aceste schimbari nu pot sustine insa argumentul infrangerii unei armate franceze presupus slab pregatite care ar fi exportat in Principate, in anii 1860-1869, mai degraba tarele ei decat un model eficient de organizare.
Inlocuirea treptata a acestui model cu unul german, dupa instalarea lui Carol I ca domn la Bucuresti, in 1866, nu diminueaza cu nimic eforturile militare franceze in anii crearii statului roman modern.
Note:

1. Pentru detalii privind acest subiect, vezi Maria Georgescu, Misiunea militara franceza in Romania, in "Anuarul Institutului pentru Studii Politice de Aparare si Istorie Militara", 1997, 1998.

Maria Obrenovici, amanta care îl ...

ELENA CUZA (1825-1909)
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=51030
Elena Cuza, cunoscuta si ca Elena Doamna, a fost sotia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. S-a nascut la Solesti, judetul Vaslui, in familia Rosseti si a murit la Piatra Neamt, fiind inmormantata la Solesti. Elena Rosetti era fiica postelnicului Iordache Rosetti si a sotiei sale Catinca, nascuta Sturdza. Copilaria si-a petrecut-o la mosia parintilor de la Solesti, in tinutul Vasluiului, alaturi de cei trei frati: Constantin, Theodor si Dumitru. Primeste de mica o educatie aleasa, dupa severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directa a mamei. Elena a invatat limba germana si, mai ales, franceza, pe care o folosea cu deosebita eleganta in corespondenta intretinuta cu prietena sa Hermiona Asachi. De la sapte ani isi continua studiile particulare, cu guvernante si profesori straini, la mosia de la Scheia a unchiului sau Constantin Sturdza, impreuna cu copiii acestuia si ai altor rude apropiate. Implinind cincisprezece ani, Elena s-a stabilit la Iasi, unde a fost introdusa in inalta societate. Aici il cunoaste pe Alexandru Ioan Cuza cu care se va casatori in aprilie 1844 la Solesti. Rar se intalnesc doua fapturi mai deosebite. Desi casatoria nu a fost din cele mai izbutite, Cuza nefiind un sot prea statornic, intre ei s-au pastrat, totusi, intotdeauna relatii de respect. Dupa inabusirea revolutiei de la 1848, Elena Cuza a dovedit o alta trasatura de caracter. Pusa in fata unei situatii periculoase ("revolutionarii fugeau din Iasi spre Galati, urmariti de oamenii domnitorului Mihail Sturdza"), ce ameninta siguranta sotului ei, aceasta tanara femeie timida si aparent lipsita de

incredere in sine, a dovedit o extraordinara energie, initiativa si hotarare. A pornit singura de la Solesti spre Galati, unde a mers sa-l vada pe consulul britanic Cuninghan. Impreuna au pus la punct evadarea lui Cuza la Braila. De acolo, au fugit la Cernauti si mai departe la Viena si Paris. S-au reintors in Moldova peste un an, cand venise domn Grigore Ghica. Urmare a importantului eveniment istoric, Unirea din 1859, Elena Cuza a devenit prima doamna a Romaniei. Calitatile sale sufletesti si educatia primita au indemnat-o sa-si dedice intreaga sa viata si avere actiunilor caritabile. Si-a inceput opera de binefacere la Bucuresti, patronand Azilul "Elena Doamna" de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, si a incununat-o la Iasi, unde a lucrat benevol ca infirmiera la spitalul "Caritatea". Supravietuind tuturor celor pe care i-a iubit, si-a petrecut ultimii ani de viata la Piatra Neamt, unde a trecut in eternitate la 2 aprilie 1909.

Al. I. Cuza: tentaţiile unei domnii autoritare
Format în mediile politice occidentale de la jumătatea secolului al-XIX-lea, Al.I.Cuza avea să devină la puţină vreme după sfârşitul revoluţiei de la 1848, una din figurile centrale ale elitei politice româneşti pentru care, realizarea Unirii Principatelor Române era cel mai important obiectiv politic. Cu destule semne de întrebare legate de rapida lui ascensiune în cariera militară dar şi în privinţa reîntoarcerii sale în ţară la puţin timp după revoluţia din 1848, biografia lui Al.I.Cuza a stârnit interesul unui număr impresionant de istorici. Unul din aspectele rămase încă neelucidate este cu siguranţă acela legat de identificarea cu precizie a naturii regimului politic pe care cel denumit „domnitorul Unirii” l-a instaurat şi patronat.
Apartenenţa lui Al.I.Cuza la grupul tinerilor revoluţionari români de la jumătatea secolului al XIX-lea, dincolo de anumite calcule politice, a avut un important rol în alegerea sa ca şef al statului român. Chiar dacă nota de provizorat a domniei lui Al.I.Cuza era lesne sesizabilă din declaraţii precum cea formulată chiar de el către guvernele Puterilor Garante la 25 ianuarie 1859 (1) sau din avertismentele date de unii lideri conservatori (2), existau destule premise pentru ca susţinătorii săi să spere la imprimarea unei amprente liberale noii guvernări.
Privind evoluţia domniei lui Al.I. Cuza în ansamblul ei, apare o întrebare legitimă cu privire la cauzele dispariţiei treptate a entuziasmului existent, la începutul domniei, atât la nivelul populaţiei dar şi a unei bune părţi a clasei politice, faţă de cel ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 ca domnitor. Pentru liberali, semne de îndoială în privinţa modului în care intenţiona noul şef al statului să conducă, aveau să apară chiar din toamna lui 1859. După dovezile de susţinere publică pe care le arătaseră (3), radicalii din jurul lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti nu se aşteptau ca rostirea unor critici la adresa ministrului de interne şi a primului ministru N. Creţulescu să fie urmate de suspendarea unor ziare precum „Românul” şi „Nichipercea”.
Acceptarea de către Cuza a restrângerii libertăţii presei şi dizolvarea Adunării legiuitoare, erau urmate în toamna aceluiaşi an 1859, de intervenţia în forţă a poliţiei şi arestarea participanţilor la un miting al opoziţiei (4). În ciuda unor asemenea acţiuni politice cel puţin derutante pentru cineva care ar intenţiona să depisteze natura regimului politic pe care Cuza îl dorea în Principatele Române la începutul mandatului său, grupările politice reformiste din jurul lui I.C. Brătianu, Nicolae Golescu ş.a. încearcă să-i ofere pe mai departe întregul lor sprijin. Neluarea rapidă a unei opţiuni şi schimbările repetate de guvern, multe dintre ele stimulate chiar de Cuza (5), aveau să ducă treptat la o izolare a domnitorului pe eşicherul plitic.
Mişcarea surprinzătoare privind nominalizarea, la 24 ianuarie 1859 a lui Barbu Catargiu, unul din cei mai importanţi lideri conservatori, ca şef al primului guvern unificat, o anumită ezitare în privinţa adoptării unei legi rurale moderne (6), dublată de extinderea unei legi restrictive a presei în Ţara Românească (la 23 martie 1862) (7) erau pentru reprezentanţii „stângii” noi dovezi ale faptului că regimul nu era dispus să accepte viziunea lor asupra reformelor. Prezenţa celor din urmă în cadrul alianţei ce se va forma la jumătatea anului 1862, cunoscută sub denumirea de „monstruoasa coaliţie” avea să aibă loc după noi acţiuni publice de susţinere a lui Al.I. Cuza ( preocupat însă mai puţin de receptarea unor semnale pe care aceştia le transmit în permanenţă şi mai mult de încercarea eşuată de a guverna deasupra grupărilor politice existente.
O asemenea încercare politică era greu de acceptat de către liberali, în condiţiile în care angajamentele şi demersurile lor politice erau în această perioadă pentru o reformă electorală, independenţa magistraturii, organizarea educaţiei şi instrucţiei publice etc. (9). Lipsa unei reacţii din partea monarhului faţă de aceste proiecte şi încercarea de a-şi forma un partid din oameni consideraţi lipsiţi de credibilitate şi autoritate morală în ţară (10) erau apreciate ca fiind motive suficiente pentru un divorţ politic.
Criticile venite din partea opoziţiei (11) cu privire la maniera personală de a conduce statul român (12) erau urmate de sfaturile insistente ale unor susţinători precum C. Negri, care încercau să-l convingă de necesitatea realizării unei lovituri de stat care să îi permită apoi formarea unei adunări legislative, aleasă pe alte criterii decât cele în care censul jucase rolul covârşitor (13). Eşecul guvernării lui N.Creţulescu, un alt susţinător al trecerii la un regim autoritar, avea să reprezinte pentru Cuza argumentul final în privinţa necesităţii unei lovituri de stat.
Optând la 2 mai 1864, ca modalitate de rezolvare a crizei politice ce dăinuia deja de ceva timp, pentru o lovitură de stat, Alexandru Ioan Cuza (14) contribuia nu doar la o consolidare a opoziţiei (15) ci şi la o accentuare a crizei. Chiar dacă lovitura de stat a fost urmată de aplicarea unui şir întreg de reforme binecunoscute, cu efecte pozitive în timp, consecinţele imediate au constat într-o radicalizare a disputelor politice ajungându-se până la punctul în care decizia politică menţionată deja a domnitorului să fie prezentată ca un act politic ai cărui beneficiari erau doar moldovenii (16). Surprinzător avea să fie pentru perioada următoare faptul că după un moment precum cel din vara anului 1864, domnitorul avea să fie mai degrabă îngăduitor cu adversarii săi politici decât autoritar. Astfel, chiar dacă unii contemporani precum Eugeniu Carada, sau N. Rosetti Bălănescu, (17) vorbeau despre implicarea guvernului în declanşarea acţiunii din 3 august 1865, devenită una de contestare la adresa şefului statului, ea ar fi fost o bună ocazie pentru reţinerea pe termen lung a unor lideri ai opoziţiei.
Acest fapt nu s-a întâmplat deşi unul din liderii monstruoasei coaliţii, I.C.Brătianu fusese arestat la 2 august (18) pentru o scurtă perioadă de timp. Eliberarea rapidă a celor arestaţi în noaptea de 3 august, nu avea să contribuie la o liniştire a stării de spirit din ţară (19) şi nici la obţinerea unei susţineri din partea Franţei, cea care jucase vreme de câţiva ani rolul de protector al României, motiv pentru care Cuza anunţa în mod public la sfârşitul lunii octombrie disponibilitatea sa de a abdica (20).
Din acel moment, schimbarea şefului statului nu devenea decât o chestiune de timp iar lipsa lui de reacţie faţă de pregătirile opoziţiei reunite la Ion Ghica, C.A. Rosetti sau I. Cantacuzino (21) era poate şi o conştientizare a situaţiei dificile nu doar politice dar şi economice (22) în care se afla întreaga ţară, în faţa căreia nu mai găsea nici el rezolvare. Inevitabilul avea să se producă în dimineaţa zilei de 11 februarie.
Lunile ce au urmat momentului abdicării aveau să aducă o dinamică sporită vieţii politice româneşti, preocupată să explice şi mediului politic extern faptul că tendinţele de autoritate ale domnitorului contribuiseră la îndepărtarea lui (23) dar şi să clarifice prin statuarea în Constituţie câteva principii considerate a fi fost încălcate de către Al. I. Cuza. Libertatea presei, a întrunirilor, separarea puterilor sau problema gărzii naţionale erau pe larg dezbătute în Parlament dar şi în ziarele epocii (24).
Cuza reuşea în felul acesta să rămână în atenţia opiniei publice româneşti, nu doar prin reformele iniţiate în anii săi de domnie ci şi prin maniera personală în care înţelesese să conducă statul român ce atrăgea critici serioase din partea diverşilor competitori politici chiar şi după abdicare (25). Departe de a fi fost un dictator aşa cum fusese acuzat chiar în epocă, Al. I. Cuza încercase într-o perioadă în care libertăţile erau clamate cu multă forţă, să îşi impună propria viziune asupra vieţii politice româneşti şi a reformelor pe care aceasta le aştepta.

Amanta lui Cuza a fost bănuită că era spion?



Relaţia pe care a avut-o Alexandru Ioan Cuza cu Maria Obrenovici a stârnit numeroase controverse în epocă, oferind adversarilor politici ai domnitorului numeroase motive de a-l ataca.
Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, s-a născut în anul 1832, s-a măritat de două ori, întâi cu un general sârb, apoi cu prinţul regal Miloş cu care a avut în 1854 un fiu, pe nume Milan, viitorul rege al Serbiei. În 1855, se desparte de soţul ei şi revine la Iaşi unde devine un personaj central la balurile şi întâlnirile mondene, atrăgând toate privirile şi comentariile atât prin frumuseţea sa, dar şi prin trecutul ei. După ce reuşeşte să îl farmece pe Cuza, care era căsătorit, Maria intră în colimatorul duşmanilor domnitorului.
Unii au afirmat că este agent al Rusiei, care culege informaţii din zona Balcanilor (Serbia, România), alţii o considerau unealta antiunioniştilor care continuau încă să activeze. Pe de altă parte, Maria a reuşit să-i câştige încrederea domnitorului, fiind nu o dată utilizată de către acesta, în folosul unor activităţi informative. Astfel, prin intermediul ei, Cuza a trimis la Paris o scrisoare confidenţială împăratului Franţei, Napoleon al III-ea. Datorită relaţiilor sale cu diferite cercuri antiunioniste, domnitorul a reuşit permanent să aibă informaţii deosebit de preţioase despre activitatea acestora.
Totuşi, pentru a-l compromite, atunci când organizatorii loviturii de palat din februarie 1866 au intrat în dormitorul lui Cuza pentru a-i cere abdicarea, s-au asigurat că în patul acestuia se află Maria.

Scandal politic în jurul statuii lui Cuza din Iaşi


După nenumărate polemici, începute în 1903, inaugurarea statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Iaşi avea loc pe 27 mai 1912. Măsurile de securitate excepţionale (o sută de agenţi de poliţie îmbrăcaţi civil, plus o alţi o sută deghizaţi în ţărani) dovedeau că organizatorii se temeau de incidente ori intervenţii cu semnificaţii antiregale, anticentraliste sau ofensatoare faţă de puterile vecine.
Spre a evita asemenea neplăceri, regele s-a implicat el însuşi în definitivarea programului şi mai ales în fixarea, mai bine zis, în scurtarea listei vorbitorilor. Presa de stânga a ironizat însă regia ceremoniilor de la Iaşi, insistând pe faptul că s-ar fi dat mai multă atenţie lui Carol decât lui Cuza.
Astfel, la rubrica Năzbâtii, „Adevărul” din 29 mai 1912 glosa: „Mult trebue să mai fi râs Vodă Cuza, dacă cumva a auzit din slava în care se află, discursurile ce s-au rostit eri. După ce Vodă a îngăduit politicienilor ca să-l sărbătorească pe predecesorul său, n-a putut să joace o festă mai mare decât să vie şi el la această sărbătoare. Primo, pentru că le-a scurtat discursurile. Secundo, fiindcă i-a făcut pe cei mai mulţi să fie foarte parcimonioşi cu laudele pentru Cuza şi foarte galantoni cu cele pentru dânsul. Nu ştii cine a fost sărbătorit: Cuza sau Vodă Carol?”.
De ce se amânase atât de mult inaugurarea statuii? Fuseseră multe pricini obiective, financiare şi tehnice. Mult mai fascinanţi păreau însă adversarii din umbră ai fostului domnitor. Din acest punct de vedere, întâiul suspect al ţării era liberalul D.A. Sturdza. Ziarele se întrecuseră în ironii şi caricaturi care dezvăluiau opiniei publice motivul vechii ranchiuni, ştiut de multă vreme.
Astfel, într-o scrisoare din noiembrie 1902, G.T. Kirileanu, bibliotecar regal, dădea clarificările necesare: „Cei ce cunosc de-aproape viaţa lui Cuza spun că Sturdza îi era secretar şi divulgând unui ziar străin o scrisoare secretă a lui Napoleon, de care nu ştia decât Cuza şi secretarul său, Cuza i-a tras două palme şi dându-l afară i-a dat şi-un genunchi în cur. De atunci ura lui Sturdza împotriva lui Cuza”. Resentimentele i-au rămas însă intacte chiar şi după ce ajungea şeful Partidului Naţional Liberal, prim-ministru şi preşedinte al Academiei.
Carol I nu voia atunci să îi cheme la putere pe liberali, întrucât aceştia se pronunţau pentru o politică externă activă dar riscantă, cumva diferită de expectativa preferată de rege în primăvara lui 1912.
Fidel politicii sale de echilibru şi sistemului politic bipartit, axat pe alternanţa la guvernare a liberalilor şi conservatorilor, Carol era convins că disensiunile din sânul celor din urmă vor duce la definitivarea unui al treilea partid, condus de Take Ionescu, şi la destabilizarea vieţii politice. Pleca aşadar în provincie, sperând că acolo, în context festiv şi monden, va reuşi să îl împace pe P.P. Carp cu Titu Maiorescu.
Ar fi pus astfel capăt dezbinării dintre conservatori, revigorând un pion indispensabil al jocului politic de până atunci.
Oarecum previzibil, Iorga nu se număra printre oratori, impetuosul istoric fiind oricând susceptibil să formuleze critici la adresa guvernului, a politicii lui externe sau agrare. Avea să fie acceptat numai după ce studenţii din Iaşi şi Bucureşti remiteau o cerere, în acest sens, comitetului care organiza serbările.
În plus, comilitonul său, A.C. Cuza, polemiza, într-o şedinţă a comitetului de organizare a serbărilor, cu ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Constantin C. Arion, insinuând că „d. Iorga ar trebui să vorbească pentru a nu se întâmpla dezagremente, căci se poate prea bine ca poporul să-l ceară”. Finalmente, ministrul ceda, sugerând ca istoricul să ia cuvântul în numele Universităţii bucureştene.
Nimeni nu ştia ce avea de gând să spună Iorga, dar organizatorii nu îşi ascundeau îngrijorarea. Spre surprinderea tuturor, tribunul nu a trimis săgeţi antidinastice şi nu a făcut aluzii la situaţia ţăranilor, „copiii” lui Cuza. Ziarul „Fulgerul” a comentat imediat că în schimbul „cuminţeniei” sale, marele istoric devenea, puţin timp după aceea, dascălul viitorului Carol II: „Coroborată cu discursul ţinut de d. N. Iorga la inaugurarea statuii lui Cuza Vodă – în care tămâia arsă primului rege al României era cu mult mai îmbelşugată decât cea arsă în cinstea aceluia ce se sărbătorea – participarea Prinţului Carol la deschiderea cursurilor de vară de la Vălenii de Munte – şi nu numai pentru deschiderea lor – nu poate fi socotită decât drept moneda cu care bătrânul nostru Suveran a ţinut să răsplătească d-lui Iorga temenelile ce i le-a făcut în acea ocazie”.
Uzul şi abuzul de istorie recentă: 1907
Problema agrară şi universul rural constituiau mai puţin nişte mize în sine ale „civilizării” şi mai mult nişte pretexte pentru provocări, dispute artificiale şi campanii de imagine. În lunile ianuarie-martie 1912, „Adevărul” marca în mod deosebit împlinirea celor cinci ani de la răscoalele din 1907. Se punea accent pe vinovăţia Brătienilor, care le reprimaseră, apoi ascunseseră documentele compromiţătoare, trimiţându-se totodată săgeţi insistente şi spre regele Carol, socotit un complice al „călăilor liberali”.
Nu este de neglijat seria de caricaturi pe care „Adevărul” le publica la rubrica numită „Chestia zilei“, aceea din 26 mai fiind strâns legată de problema rurală şi de statuia lui Cuza. Ea presupunea că „la monumentul lui Cuza doi ţărani vorbesc lângă statuia încă dezvelită: «E bine de el cât e încă legat la ochi! Când l-o dezlega şi-o vedea ce-i în jurul lui, teamă mi-e că fuge de pe piedestal»”.
Nici intempestivul Iorga nu venea chiar degeaba la Iaşi. Tot programul de acolo fiind ţinut sub o strictă supraveghere de poliţie, agenţii care nu îl scăpau din ochi raportau că istoricul nu a pierdut prilejul de a se amesteca printre ţărani şi a-şi propaga ideile politice: „În ziua de 27 mai curent, dupe terminarea discursurilor şi defilării din faţa statuii fostului Domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Iaşi, Domnul Iorga s-a dat jos de la tribună ducându-se în faţa statuii unde a fost înconjurat de 40-50 ţărani moldoveni.[...] Dl Iorga, între alte explicaţiuni, le-a spus să fiţi uniţi după cum v-am spus eu totdeauna, să nu mai daţi votul vostru fiecărui străin de localitate […]; vă zic fiţi uniţi, ascultaţi pe învăţători din comune, cărora le-am dat eu instrucţiuni şi le voi mai da”.
Nu întâmplător, comitetul de organizare a serbărilor şi-a dorit o prezenţă mai consistentă a ţăranilor la acele manifestări închinate lui Cuza. Ne gândim mai ales la prânzul pe iarbă verde din Copou, la care erau invitaţi, pe 28 mai, circa 2.000 de ţărani. Ei primeau câte o cană cu vin, pe care era încrustat chipul lui Cuza, şi câte o medalie comemorativă. Ministrul de Interne, C.C. Arion, Ioan N. Lahovary, ministru al Agriculturii, prefectul Iaşiului C.L. Negruzzi şi Al. Stroja, prefectul Poliţiei treceau pe la fiecare masă, discutând cu sătenii.
La un moment dat lumea începea să joace Hora Unirii, presa dând asigurări că toată petrecerea fusese filmată. Fiecare vedea în acea festivitate ceea ce îi convenea, diferenţele de percepţie dintre oficiali, pe de o parte, şi emulii statuii, pe de alta, apărând, cât se poate de sec, în bilanţurile contabile de la sfârşitul lui 1912. Astfel, într-o adresă a Primăriei către Ministerul de Interne se recunoştea că statul român oferise un fond de 60.000 de lei, tocmai pentru a se da acelui moment un „caracter naţional”.
Fără acordul Primăriei, comitetul organizator ceruse însă prefecturilor din ţară să trimită delegaţii de săteni, sub cuvânt că toate cheltuielile care rezultau din acest fapt (găzduire, hrană, un prânz câmpenesc pentru 2.000 de persoane) urmau să fie suportate de edilii Iaşiului. Iniţiativa cu pricina a avut o consecinţă imediată, vizibilă, în sensul că mulţi dintre ţărani au trebuit să îşi cerşească hrana încă din prima zi a serbărilor, şi o urmare mai profundă, financiară, adică un deficit bugetar de 40.000 de lei.
Xenopol, tachiştii şi evreii

A.D. Xenopol avea, la rândul său, destule necazuri, trecerile sale de la junimişti la liberalii moderaţi, apoi la liberalii brătienişti şi, dintr-o dată, la conservatori, apoi la conservatori-democraţi, repercutându-se asupra felului în care presa de partid comenta, de multe ori rău-voitor, insistenţa lui pentru ridicarea monumentului în actuala Piaţă a Unirii din Iaşi.
Convins că statuia trebuia pusă în locul unde el credea că moldovenii jucaseră prima oară Hora Unirii, Xenopol milita pentru un alt amplasament decât acela pregătit de Primărie, cu multă cheltuială. La 14 septembrie 1910, Xenopol prezida mitingul de protest împotriva locului unde Primăria voia să pună statuia. A doua zi, primarul Iaşilor, Nicolae Gane, se plângea primului ministru Ionel Brătianu, scriindu-i despre inconsecvenţa lui Xenopol şi A.C.Cuza.
Primarul dădea şi detalii: pe 10 februarie acelaşi an, cei doi acceptaseră în scris locul ales de primărie, mulţumindu-le chiar edililor ieşeni. S-a procedat apoi la cumpărarea şi dărâmarea unor clădiri, apoi la asfaltarea locului vizat. „Abia acum D-nii profesori Xenopol şi Cuza... au avut tristul curaj să întreprindă o campanie contra comunei şi să agite tinerimea universitară... N-au menajat expresiunile la adresa guvernului şi a primăriei şi au delegat o comisiune care să meargă la M.S. Regele pentru a reclama Piaţa Unirei”.
Ceea ce astăzi numim Piaţa Unirii era atunci o aglomeraţie de tarabe şi birturi, cărora li se adăugau nişte pivniţe ce trebuiau astupate spre a nu periclita stabilitatea monumentului. Era nevoie de alţi bani, pe care Xenopol i-a găsit la câţiva întreprinzători evrei. Oficioasele Partidului Conservator – formaţiune politică pe care Xenopol o părăsise în favoarea „tachiştilor” – nu pierdeau însă prilejul de a comenta că statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidăneşti”, dintr-un „capriciu politico-electoral takist”:
„De când dl. A.D. Xenopol a prins a se ocupa de înălţarea monumentului marelui român Cuza-Vodă în Piaţa Unirii şi de când «Adevărul», ziarul subvenţionat de Alianţa Israelită, s-a grăbit a răspunde la apelul ilustrului nostru istoric. [...] De prin toate dughenile de mărunţişuri şi băcăniile în care se debitează scrumbia, ceva din micile profituri rezultate de la metrul de 90 cm şi din lipsa la cântar, trece prin administraţiile «Adevărului» şi «Opiniei» la colţunul alb şi lung al d-lui Xenopol, împrumutat cauzei lui Cuza Vodă”.
Cel mai mult conta imaginea de mare patriot pe care ţi-o puteai face prin discursul antisemit şi, în special, prin apostrofarea concurenţilor politici care ţineau sau păreau să ţină partea israeliţilor. În cazul de faţă, era vorba mai puţin de Xenopol şi mult mai mult de folosirea oricărui pretext de a-ţi face publicitate politică înjurând evreii.
Cu ochii pe vecini

Pe 30 martie 1912, la Iaşi, se organiza o întrunire prezidată de A.D. Xenopol, cel care avusese iniţiativa de a se comemora pierderea Basarabiei în 1812. Se riposta astfel ceremoniilor plănuite la Chişinău, de autorităţile ţariste, pentru ziua de 16 mai, cu scopul de a se celebra centenarul anexării.
S-a căzut de acord asupra unui program minimal, restrâns la procesiuni, conferinţe, cântecele patriotice. În ciuda diferenţelor de opinii, toţi cei de faţă fuseseră însă de acord în privinţa unui aspect: comemorarea să nu pară o iniţiativă oficială, care să pună statul român în dificultate.
Cu alte cuvinte, să nu se poată deduce că exprimarea regretului după Basarabia şi apropiata inaugurare a statuii lui Cuza, chiar de către regele Carol, s-ar subsuma aceluiaşi puseu „revizionist”. Altfel spus, cei din Regat nu voiau să facă invitaţii oficiale ori apeluri cu iz unionist, deranjante în plan diplomatic, dar acceptau cu bucurie orice delegaţie ardeleană sau bucovineană ajunsă în Iaşi pe cont propriu.
Excursie pe Dunăre

Mai mult chiar, regele a amânat inaugurarea monumentului, disociind-o astfel de manifestaţiile pro-Basarabia Apoi, familia regală recurgea la subterfugiu retractil folosit atunci când dorea să iasă cumva dintr-o atmosferă politică tensionată: tradiţionala ­excursie pe Dunăre, organizată chiar în săptămâna în care, de o parte a Prutului avea să se marcheze jubileul anexării, iar de cealaltă se aştepta replica indignată a românilor. Astfel, pe data de 16 mai, familia regală se găsea deja într-o excursie cu barca, pe la pescării.
În ceea ce-i privea, actorii protestului orchestrat de filiala ieşeană a Ligii Culturale înţelegeau foarte bine riscurile gestului lor şi, tocmai de aceea, încercau să dea manifestaţiei un ton cât se poate de moderat. Participanţii la procesiunea de stradă condusă de Xenopol au intonat, într-adevăr, „Deşteaptă-te române” şi „Pe-al nostru steag”, dar lucrurile s-au oprit aici.
Ajunşi în Piaţa Unirii, rectorul universităţii ieşene, Gh. Bogdan, îi îndemna pe manifestanţi „să se despartă în linişte”. Înţelegându-se situaţia delicată în care se putea trezi guvernul conservator, protestatarii nu s-au lăsat atraşi de excesele patriotice făcute în scopuri electorale: „Cu toate sforţările clubiştilor liberali, studenţimea universitară a menţinut cea mai perfectă ordine, neavând de înregistrat decât un singur incident, provocat de studentul Pan Halippa la băcănia Ermacov, a cărei proprietar nu arborase tricolorul îndoliat”, anunţa „Evenimentul”.
Comemorările devenind şi ele o miză în confruntările dintre partide sau dintre diferitele curente din interiorul acestora, episodul „16 mai” provoca totuşi suficiente tensiuni: ne gândim în special la demisia lui Dimitrie Greceanu din funcţia de primar al Iaşilor şi la înlocuirea lui cu G. Botez. Defecţiunea intervenea cu trei săptămâni înaintea serbărilor dedicate lui Cuza şi era motivată de faptul că ministrul Cultelor, C.C. Arion, s-ar fi opus intrării lui Greceanu în guvern.
Medierea pe care regele Carol avea să o încerce cu ocazia venirii lui la dezvelirea statuii devenea astfel extrem de dificilă, cu cât presa dădea tot mai multe amănunte despre discordia din tabăra conservatoare: „Domnul Greceanu a declarat că ştie pertinamente, că notele răutăcioase apărute în ziarele de opoziţie şi afirmarea că d-sa nu poate intra în minister din cauză că face parte din comitetul contra serbărilor din Basarabia […] au fost inspirate de d. C.C. Arion, care vrea să-l aibă ministru pe fratele său, d. Virgil Arion”.
Grijile trezite de serbările şi contra-serbările din 16 mai erau oare exagerate? S-ar părea că nu, de vreme ce se zvonea că ţarul Nicolae urma să onoreze serbările din Chişinău. Mai mult, Carol I ştia de o înţelegere încheiată în martie, între Bulgaria şi Serbia, cu girul Rusiei, semnatarele obligându-se, printre altele, să se sprijine reciproc în cazul când una dintre ele ar fi fost atacată de România sau de Austro-Ungaria.
Apoi, modificarea statu-quo-ului în Balcani părea iminentă o dată cu războiul italo-turc, celelalte ţări din zonă văzând o mare oportunitate în acest conflict. În lunile aprilie-mai, presa noastră a relatat, comentat şi chiar exagerat anvergura ostilităţilor din zona Dardanelelor, creând o anume sensibilitate faţă de o eventuală implicare a României într-un război care, aparent, nu o privea.
Articole de genul România ameninţată de o invazie rusă nu aveau cum să însenineze atmosfera cu o lună înainte de controversatele serbări jubiliare de la Chişinău. Sunt temeri şi speculaţii care nu se legau direct de ceremoniile de la Iaşi, dar care pot explica însă şovăielile, amânările şi politica de aşteptare a bătrânului Hohenzollern.
Epilog

Până la urmă, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fără probleme deosebite. Presa vorbea de o atmosferă feerică, fără a omite totuşi aspectele mai insolite.
Bunăoară, nu a lipsit mult ca punctul culminant al serbărilor, dezvelirea monumentului, să fie ratat, din cauză că pânza care-l acoperea cădea de la sine, luând asistenţa prin surprindere. Solemnitatea a fost salvată însă de spontaneitatea lui Carol I: observând la timp defecţiunea, suveranul s-a descoperit rapid şi a ordonat gărzii să dea onorul, ca şi cum gestul său ar fi fost pregătit dinainte.

Cuza s-a folosit de masonerie pentru Unire