Cuza[v=]

Rezumarea primului mesaj :

A.C.CUZA-
3]Oamenii de geniu sunt făcliile luminoase care se aprind în calea omenirii: fără ei ne-am pierde în întuneric.
2]Pe valurile lumii, ca şi pe valurile mării, nu plutesc decât acei care ştiu să înoate.
1]A pricepe este mai important decît a şti.
=====
Alexandru Ioan
Elena

Cuza Vodă a abdicat, surprins fiind cu amanta în pat Despre împrejurările domestice în care a avut loc abdicarea domnitorului Alexandru Ion Cuza s-a scris destul de puţin. Poate şi dintr-o anumită jenă a istoricilor, care au simţit nevoia de a-l proteja pe cel care a înfăptuit Unirea Principatelor. În plus, discuţia despre legătura dintre...

Cuza Vodă implicat în construirea Canalului Suez Precum se ştie, Canalul Suez e cel care face legătura dintre Marea Mediterană şi Mare Roşie, reuşind astfel să reducă distanţa maritimă dintre Europa şi ţările din Asia. Academicianul C.C. Giurescu a descoperit şi a publicat mai multe documente aparţinînd lui Alexandru Ioan Cuza din care...

100 de ani de la moartea Elenei Cuza



Autor : CONSTANTIN BACALBA ŞA
La 2 aprilie se telegrafiază din Piatra Neamţ că a încetat din viaţă Domniţa Elena Cuza, fosta soţie a lui Vodă Cuza. Ea a murit la vîrsta de 83 de ani şi 9 luni şi, după dorinţa ei, a fost înmormîntată la moşia Soleşti, din judeţul Vaslui. Î n Moldova vestea morţii a produs o mişcare de înduioşare şi de părere de rău, fiindcă în această parte a ţării fosta principesă avea numeroase rude şi cunoştinţe. Cu acest prilej, lumea şi-a adus aminte că Domniţa a fost o femeie blîndă şi bună, deşi cam retrasă în intimitatea ei şi puţin comunicativă. Capitala îi datorează Azilul de fete, care-i poartă numele. Cîteva luni înainte de a muri, distinsa femeie a acordat unui ziarist un interviu asupra evenimentelor, alegerii şi detronării lui Cuza. Iată foarte interesantele amintiri: - „Î n seara de 3-4 ianuarie, pe cînd şedeam la masă în Iaşi, au venit la noi cîţiva amici, printre care fratele său de arme, colonelul Pisoschi, ca să-l roage să vie negreşit după masă la «Elegant», o sală de adunare unde şedea Costache Rolla, căci aşa s-au hotărît naţionaliştii ca să se lege cu toţii în acea seară asupra persoanei de susţinut la domnie. Cuza, cu toate rugăminţile amicilor săi, n-a voit să se ducă, deşi eu am insistat pe lîngă dînsul, şi le-a spus: «Faceţi, voi, ce credeţi, căci pe oricine aţi alege dintre ai noştri eu aprob şi semnez cu amîndouă mîinile, numai Mihalache sau Grigore Sturza să nu fie». Şi a plecat la teatru. Peste noapte, la orele 12, mă pomenesc cu fratele meu, Costache Rosetti, venind într-un suflet să-mi spună cele petrecute la «Elagant», căci rugasem de cu vreme şi-l aşteptam, neputînd să dorm. - Ghici cine s-a ales? îmi zise el. - Nu pot... spune-mi tu în grabă. - Bucură-te. - Mă bucur, dar să nu fie Mihalache ori Grigore Sturza. Dar, haide odată, spune-mi! - Tu te-ai ales. - Ce vorbă e asta? Nu te pricepi! Dar, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi odată cine e, nu mă fierbe aşa? - Ia, cine să se aleagă? Pe Cuza l-au ales. Şi s-au jurat cu toţii de au semnat actul şi s-au dus să-l ia de la teatru ca să-i vestească alegerea. După cîtva timp, a venit şi Cuza. Era alb ca hîrtia la faţă şi cum a intrat în casă s-a trîntit pe un fotoliu şi mi-a zis oftînd: - Fi-va oare bine de noi? Fi-vom oare la înălţimea nevoilor şi ale neamului? Peste 19 zile s-a făcut şi alegerea din Bcureşti şi astfel s-a înfăptuit unirea". Asupra nopţii tragice de 11 februarie a povestit următoarele: „Era în seara de 10 februarie pe la orele 7, cînd treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie, care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, ca să se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armel e în palat. Cuza reţinu bărbatul şi trimise, între alţii, şi după colonelul Haralambie, la care băiatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei. Stăteam în sala de mîncare cînd a venit Haralambie. - Auzi, măi, Haralambie, ce se vorbeşte, îi spune Vodă, cu un aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic. - Nu ştiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie. - Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăugai eu, sculîndu-mă de la masă. - Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa legată prin jurămînt. Şi apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întîi pes te corpul meu. Trecurăm din sala de mîncare, în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventualitate, să se îndoiască garda în acea noapte la Palat. Trecui la copii, căci nu ştiu de ce eram foarte neliniştită. Asigurările lui Haralambie nu mă convinseseră de fel. Am chemat în camera mea pe colonelul Pisoski, unul din aghiotanţi, şi i-am spus: - Vezi, Pisoski, eu am mare teamă căci îl ştii pe Vodă cît e de încrezător; Ia măsuri şi, dacă o fi ceva, dă-mi şi mie de ştire". Urmează oarecare amănunte asupra actului detronării. Aci nu dau, însă, decît faptele ce privesc pe colonelul Haralambie. Doamna Elena mai departe: „Mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colonelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune. Î ntr-un tîrziu noaptea, pe cînd mă trudeam să adorm, aud un zgomot asemănător descărcării unui foc de pistol. Sar din pat speriată şi spun guvernantei franceze, care dormea în camera de alături: - Scoală-te repede, Florentina, şi vezi ce e. Mi se pare că am auzit o detunătură de armă. Deodată, Florentina intră înfricoşată şi-mi spune: - Alteţă, este imposibil de trecut prin coridoarele palatului; toate sînt pline de soldaţi şi ofiţeri. Mi s-a refuzat orice lămurire. Uşa Alteţei Voastre este păzită de trupe şi un ofiţer stă în dreptul ei. Atunci mă îmbrăcai repede, lăsai copiii în grija Florentinei şi deschizînd cu curaj uşa, am vrut să trec. Dar am fost oprită. Trupele stăteau de o parte şi de alta a coridoarelor şi soldaţii îmi barară drumul. - Î n lături, le strigai eu, vreau să trec la Domnitor. - Nu se poate, îmi răspunseră ei. - Şi cu toate astea nu mă poate împiedica nimeni ca să văd pe Domnitor, repetai eu, trebuie să trec. Un căpitan, care pînă atunci ezita să se apropie de mine, înaintă, şi cu un aer liniştit îmi spuse: - Măria Ta, în zadar încercaţi, nu se poate trece înainte. Şi apoi e şi inutil, căci fostul Domnitor nu mai e în palat. Atunci am auzit pentru prima oară cuvîntul de „fostul Domnitor". Căpitanul, dacă nu mă înşel, era Pilat. Mi se păru că tot pămîntul se învîrteşte cu mine. Î mi reculesei puterile. Cerui să mi se aducă colonelul Pisoski. Între două garde, aghiotantul palatului sosi. - Ce s-a întîmplat? îl întreb. - Nu ştiu nimic, răspunse Pisoski. Trec în odaie şi cad zdrobită, deschid ferestrele palatului şi văzînd grupuri de soldaţi în curte, îi întreb: - Unde este domnitorul vostru? - L-au dus, nu mai este aici, mi se răspunde. Se fac e ziuă şi nici o ştire, de nicăieri. După cîteva ore, o trăsură închisă mă aştepta la scara palatului. Mă urcai cu cei doi copii şi pe cînd vroiam să cotesc spre Cotroceni, colonelul So-lomon (comandantul regimentului de cavalerie), opri trăsura şi-mi zis e: - „Spune Măriei Sale că armata nu se solidarizează conjuraţiei şi că un cuvînt aşteaptă de la Domnitorul ei pentru a-l reîntrona". Sosesc la Cotroceni şi intru cu copiii în odaia lui Cuza. El se plimba nervos dintr-un colţ într-altul al odaiei şi era îmbrăcat civil. Cum îl văzui, izbuncnii în lacrimi. Figura lui avea paliditatea morţii. Dar el îşi stăpîni emoţia şi revolta şi înaintă surîzător şi blînd. Ah, ce surîs, parcă şi acum mă înghiaţă. Se apropie de copii şi-i mîngîie. - Fii liniştită, îmi zise el. Vom pleca din ţară şi vom trăi departe şi liniştiţi. S-a săvîrşit ceea ce eu doream de mult, însă s-ar fi putut petrece altfel lucrurile. Tu ştii că n-aşteptam decît răspunsul viitorului Domn străin pentru ca să mă retrag din domnie. Dar armata, scump a mea armată n-aş fi voit s-o văd călcîndu-şi jurămîntul de credinţă. - Armata te urmează şi e cu Măria Ta, îi răspunsei eu. Şi neputînd să pronunţ tare numele colonelului Solomon din cauza gardei care se afla în odaie cu noi, îi spusei, însă cuvintele lui . - Niciodată nu voi face vărsare de sînge pentru a-mi recăpăta tronul". Asupra celor petrecute în camera lui Cuza în noaptea detronării nici un cuvînt. Acum cine a fost băiatul de prăvălie care a intrat în palat spre a vesti pe Domnitor? Acesta a fost un domn Dogărescu, care pe atunci era scriitor la „Trompeta Carpaţilor", ziarul lui Cezar Bolliac. Î n ajunul detronării, locotenentul Gorjan - mai tîrziu general - a venit la Cezar Bolliac şi i-a comunicat cum că la noapte 4.000 soldaţi vor năvăli în palat spre a detrona pe Cuza. Atunci s-a hotărît ca cineva să fie trimis la palat spre a vesti pe Domnitor. Dogărescu s-a oferit, după ce a scris următorul bileţel:

Măria Ta, „Am venit a vă spune că 4.000 de oameni vor năvăli în palat pentru a vă sili să abdicaţi de la tron cînd, la o oră anumită din noaptea aceasta, se vor trage clopotele de la toate bisericile".
Acest domn Dogărescu era, în anul 1900, comerciant la Predeal.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=21510

Abdicarea lui Cuza


Alexandru Ioan Cuza este una din cele mai mari figuri ale istoriei neamului ro­mâ­nesc. “Uni­rea Mică” rămâne pentru totdeauna alături de imaginea acestui domnitor. Primul con­du­că­tor a aceea ce poate fi numită, în fond, România modernă. La 24 ia­nuarie 1859, Cuza a urcat pe tronul principatelor. La 11/23 februarie 1866 domnitorul a abdicat. Se îm­pli­nesc 142 de ani de la sem­na­rea actului prin care Cuza a renunţat la domnie.

Ecouri europene din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, La 6 februarie 1895, consulul britanic la Iasi, Henry Churchill, adresează Foreign-Ofiice-ului o telegramă cu privire la entuziasmul manifestat în Moldova pentru alegerea lui Al.I. Cuza ca domn în Muntenia. În colectia Public Record Office London se poate citi în original Telegrama cu următorul continut: Alegerea lui Cuza în Tara Românească a creat un mare entuziam aici. Se consideră că s-a efectuat un mare pas spre Unire care va fi înfăptuită, dacă nu i se vor opune măsuri puternice. În jurnalele din Moldova s-a declarat clar că dacă Poarta va îndrăzni să refuze investitura românii îi vor respinge autoritatea si, de la primul pînă la ultimul îsi vor apăra drepturile pînă la capăt.
Tot în această perioadă, la 22 februarie 1895, consulul belgian la Bucuresti, Jacques Poumay, transmite un Raport ministrului de externe al Belgiei cu privire la sosirea la Bucuresti a domnitorului Al.I. Cuza. În această telegramă sau corespondentă politică din cadrul Ministčre des Affaires Etrangčres et du Commerce Extérior du Roumanie, întâlnim descrierea împrejurărilor si a programului de lucru al Printului Alexandru Ioan I.
La bariera de la Băneasa, în dimineata zilei de duminică, 8 februarie 1895, la ora 1 după amiază, si-a făcut aparitia Printul însotit de ofiteri moldoveni. În Câmpia invadată de lume, de trăsuri si o multime de călăreti a fost amplasat un cort în care îl asteptau autoritătile civile si militare, membrii municipalitătii si conducători ai diferitelor corporatii pentru a-i oferi pîine si sare. Casele erau pavoazate cu drapele, ghirlande de flori, iar peste tot stătea scris: Unirea face putere. La sosire s-a întretinut cu ministrul de interne Golescu, apoi după ce a adresat câteva cuvinte conducătorilor de corporatii s-a urcat împreună cu ministrul în trăsură de gală si s-au îndreptat spre Camera legislativă, fiind escortati de popor si boierime în zgomotul aclamatiilor si al ploii buchetelor de flori.
După discursul Mitropolitului, Printul a rostit jurămâtul „Jur, în numele prea sfintei Treimi si în fata tării că voi apăra cu sfintenie drepturile si interesele Principatelor Unite că în timpul domniei mele voi veghea cu respect legile întru totul si pentru toti, că nu voi avea în vedere decît binele si fericirea natiunii române. Asa să mă ajute Dumnezeu si compatriotii mei”.
Drept recunostină fată de consacrarea principiului regenerării natiunii a adresat multimii din Cameră multumiri si a declarat că va depune toate eforturile pentru a sustine tara si drepturile cetătenilor cu pretul singelui său.
Cu aceeasi ceremonial a fost condus la Palatul de stat unde i-a primit pe ministrii si înaltii functionari. Peste 100000 de mii de persoane surescitati fără egal au însotit cotegiul cu uralele „Trăiască Cuza”, „Trăiască domnul nostru”.
În seara zilei Alteta Sa a fost la teatru si a fost primit cu entuziasm de toti cei prezenti la piesa de circumstantă jucată în limba română.
Din partea Corpului consular belgian la Bucuresti nu a participat niciun membru la Adunare. În schimb, Consulul promitea că va face a doua zi o vizită la Palat în calitate de director de Bancă si nu de agent al Belgiei.
În onoarea principelui si în cursul următoarelor două săptămâni s-au organizat mai multe baluri si dineuri.
...

Alexandru Ioan Cuza, Alexandru Ioan Cuza - (născut 20 martie 1820 în Municipiul Bârlad, judetul Vaslui, România - decedat 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), a fost fondatorul României moderne, domnul Unirii, primul domn al României (1859 - 1866).


La 5 ianuarie 1859 , la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei.
La 24 ianuarie, la Bucureşti, tot el este ales domn al Munteniei. Astfel românii, deşi nu au călcat dorinţa marilor puteri de a avea două ţări cu doi domnitori, două conduceri, două parlamente, profitând de absenţa precizării ca aceşti domnitori trebuie să fie persoane diferite, au ales deliberat şi calculat pe unul şi acelaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza, care va efectua, de fapt, unirea efectivă a Principatelor Române.

Acest relativ tânăr militar de carieră, pe care mulţi l-au subestimat la începuturi, s-a dovedit a fi un talentat conducător, politician, diplomat, vizionar, executant remarcabil al unor proiecte şi vise seculare ale românilor.

Imediat, încep a se crea în principalele centre ale ţării instituţii de cultură generală şi instituţii de învăţământ mediu, urmând ca în anul următor, 1860, să se creeze primele instituţii de învăţământ superior.

1860
În acest an se înfiinţează, la Iaşi, Universitatea, Conservatorul de muzică şi se întocmeşte un Proiect de lege organică pentru instrucţia publică în Principatele Unite, în care se prevede obligativitatea învăţământului primar la sate şi oraşe. În bugetul anului 1860, se prevede o reală creştere a numărului şcolilor săteşti. În aceşti primi ani s-au încheiat convenţii şi relaţii diplomatice cu diferite state. Tot în acest an se înfiinţează la Paris o agenţie diplomatică a Principatelor Unite şi se încheie o convenţie telegrafică cu Rusia, "cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor Unite".

1861
La 24 decembrie, deşi cele două principate unite se aflau încă sub suzeranitatea otomană, Alexandru Ioan Cuza declară existenţa statului România cu capitala la Bucureşti.

1862
În anul 1862 se stabilesc înţelegeri şi legături telegrafice cu Austria. Are loc revoluţia ţăranilor condusă de Mircea Mălăieru.

1863
Alexandru Ioan Cuza formează un singur guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. Noul guvern prezintă Adunării şi realizează proiectul legii privind secularizarea averilor mânăstireşti, lege prin care s-a dat o lovitură puternică feudalismului. De asemenea, se supune poporului, spre aprobare prin plebiscit, o nouă contribuţie, o nouă lege electorală. Naţionalizează poşta şi telegraful de capitalul grec.

1864
În acest an se decretează Legea Rurală, prin care se desfiinţează iobăgia. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Tot acum se înfiinţează Universitatea Bucureşti, se creează Şcoala de arte frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi se realizează, în premieră, o Şcoală de medicină veterinară.

Nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă, militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne.

A fost silit sa abdice la 11 februarie 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave, pentru că:
după înlăturarea lui Cuza satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iaşi - Mişcarea Separatistă - ducea la anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească,
Poarta Otomană mobilizează armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, aşa cum a dorit-o, iar după al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
...

Elogierea unui mare domnitor
Straşnic Domn a mai fost şi Cuza Vodă! El a făcut şcolile, el ne-a dat pământ şi tot el a surpat pătulele împărăteşti. Şi bine a făcut.

Nepoata lui Cuza, acasa dupa 70 de ani Stabilita in Argentina, Magda Cuza a venit in tara pentru prima data din 1937, cand a parasit Romania pentru a se marita cu un italian.

Locurile memoriei
Al. I. Cuza

Caracterul aventurist, suspansul, voluntarismul gestului acceptării maiorului Alexandru Ioan Cuza nu numai pe tronul ieşean, ci şi pe acela de la Bucureşti dau în politica românească măsura neobişnuitului în stilul unei epoci marcate de romanele lui Al. Dumas-tatăl şi de aventura unui prinţ german pe nume Maximilian în Mexic, unde a evoluat în timp record, vorba unui roman-foileton, „de pe tron la eşafod”. Nu este de mirare că portretul aşa-zicând clasic al domnitorului român al principatelor reunite a ajuns să ilustreze una dintre ediţiile romanului de succes despre Prizonierul din Zenda. Şmecheria redutabilă a cuziştilor (aici în înţelesul de adepţi ai principelui, nu ai politicianului de extremă dreaptă A. C. Cuza), subîntinsă de solidaritatea discretă a masoneriei române, îşi etalează efectele benefice într-o epocă de reforme inaugurată tot printr-o şiretenie: lovitura de stat pusă la cale de principe şi principalul său colaborator, premierul Mihail Kogălniceanu.
Pariul pe viclenie în politică, ce a dat rezultate atât în acreditarea unirii de facto în ochii maeştrilor jocurilor europene, cât şi pe plan intern, actualizează scenarii ce aduc în prim-plan repere arhetipale autohtone şi străine. Prototipurile vizate sunt româneşti – Păcală şi Tândală, renumiţi prin ingeniozitatea lor fără graniţe exersată în lumea autohtonă a satului – sau orientale (ca Harun-al-Raşid şi vizirul lui Omar, eroii din Halima imitaţi de Cuza atât în spirit, cât şi în literă, în cursul incursiunilor lui prin ţară, la adăpostul deghizărilor de circumstanţă, pe care până astăzi le celebrează legendele populare). Că inspiraţia i-a venit domnitorului nu doar dinspre tradiţiile populare – ca unui demn contemporan al marilor culegători de folclor români (Vasile Alecsandri, începătorul de drum, va fi curând urmat de o întreagă elită, de la Eminescu la G. Dem. Teodorescu) –, ci şi din sfera epopeii arabe, este un indiciu grăitor nu numai pentru atmosfera culturală a locului şi vremii, ci şi pentru circuitul politic din care noul stat făcea încă parte şi încerca să scape printr-o modernizare administrativă şi politică rapidă. Prestigioasele siluete pe care Cuza ajungea, conştient sau nu, să le întruchipeze ţineau de o lume şi un mod de a gândi predominant rurale, în care sărăcia îşi lua revanşa prin victorii morale, trucuri, mistificări şi farse răsunătoare, nu prin eficienţă occidentală şi modificarea realităţii. Totodată, acest univers făcea parte dintr-un circuit oriental de valori în care, spre a împărţi dreptatea supuşilor săi, cârmuitorul trebuia să se pună la adăpostul măştii ori a unor false identităţi, neavând puterea de a dezavua făţiş aparatul statal mediocru, corupt şi ineficient căruia îi datora, în cele din urmă, chiar şi propria poziţie.
Paradoxal, victoriile în stil de operetă ale lui Cuza – miracolul dublei alegeri şi, respectiv, dizolvarea parlamentului la 1862 –, excelente triumfuri de imagine într-un mediu savurând de-acum din plin efectele romanului foileton romantic şi pregătit să sprijine elanurile încadrabile în această paradigmă dată – căci nu altfel decât Harun ori Cuza însuşi se comporta eroul principal al best seller-ului Misterele Parisului, prinţul Rudolf, deghizat, şi el, prin lumea celor umili a capitalei de pe Sena – dădeau o lovitură redutabilă tocmai acestei lumi a cărei expresie mai erau încă. Răsturnările cu efect teatral puse la cale de troica Alexandru Ioan I-ul şi Mihail Kogălniceanu au însemnat, în principal: unificare instituţională şi, simultan, centralizare, consfinţirea triumfului Bucureştilor asupra Iaşilor, reducerea prin reformă agrară a puterii stăpânilor de moşie şi pariul de rezonanţă populist-filantropică pe ţăranii împroprietăriţi (şi aici inspiraţia vine dinspre acelaşi Sue), restrângerea puterii bisericii simultan cu mărirea averii statului prin deposedarea mănăstirilor de vastul lor patrimoniu funciar. Asemenea iniţiative descriu o stăpânire politică grăbită să recupereze timpul pierdut şi să facă joncţiunea cu un Occident pentru care Franţa rezultată din viziunea politico-socială conjugată a lui Lamartine, Lammenais, Michelet şi Quinet rămânea reperul prin excelenţă. Se punea la cale o modernizare înţeleasă în termenii centralismului statal unificator, o deplasare dinspre ultraconservatism către liberalism a establishmentului şi o politică socială orientată nu atât spre stânga, cât spre viziunea socială din romanele lui Turgheniev. Aceasta nu putea însemna altceva decât că se făceau paşi importanţi înspre afirmarea statală în nume propriu, pe de o parte, şi către reducerea distanţei economice dintre elite şi restul cetăţenilor, pe de alta.
Evident, formula era prea ambiţioasă pentru o ţară care, pe lângă schimbări de structură ca acestea, mai traversa şi alte feluri de metamorfoză: de la turban şi işlic la joben şi redingotă, de la scrisul chirilic şi cultural grecizantă la alfabetul de tranziţie şi la excesele latinismului, de la voga Istanbulului la cea pariziană... Drept care, nici nu putea să dureze, făcându-l, întâi şi întâi, chiar pe Cuza să cedeze, repliindu-se pe poziţia unui prinţ frivol, înconjurat de o mână de adulatori, şi stârnind furtuni printre membrii elitelor ameninţate; un don Juan în uniformă, înconjurat – când solidar, când ameninţător – de bonjurişti şi bârfit pe la colţuri de fantomele vivante cu turban şi în işlic.
Printr-un interesant efect cultural mimetic, preşedintele Emil Constantinescu – politician intrat în arenă pe sub laurii ţinuţi de mâna delicată a poetei Ana Blandiana, „naşa” domniei sale la Alianţa Civică, şi de Corneliu Coposu, deţinătorul legitimităţii ţărăniste interbelice şi al imensului prestigiu al supravieţuirii demne în Gulagul autohton –, sfătuit astfel sau printr-o ciudată coincidenţă, a împrumutat în apariţile publice alura lui Cuza Vodă. El a putut părea în gesticulaţie mai degrabă un „unificator” al naţiei eliberate de comunism decât un opozant la iliescianism, deşi acesta a fost mandatul primit prin votul masiv al populaţiei în 1996. Chiar şi abdicarea lui înainte chiar de a se confrunta în alegeri cu învinşii de ieri păstrează alura unui efect al acţiunii discrete însă eficiente a altei „monstruoase coaliţii”, preşedintele recunoscând că ar fi căzut pradă forţelor oculte şi reziduale moştenite din comunism într-un discurs pe cât de dezamăgitor, pe atât de unic în felul său. Ciudata suprapunere de imagini face posibil ca în istoria noastră mai recentă să se poată vorbi, cu destul temei, despre un „tip” Cuza al politicianului, consumat mai ales la nivelul retoricii şi al gesticulaţiei publice.
Oricum ar fi, Alexandru Ioan Cuza rămâne să se bucure în reprezentări de o faimă binemeritată, în pofida mitizărilor adiacente, iar unificarea, modernizarea şi reformarea statului românesc are în el o figură emblematică.

Razboi al principiilor in cancelariile europene

Orice act diplomatic, pentru a avea succes, trebuie sa fie determinat de o cauza in serviciul careia merita sa-ti consacri toate eforturile si inteligenta, nota Mihail Kogalniceanu, iar Unirea celor doua Principate justifica batalia politica si diplomatica a unionistilor.

citeste ...

10 mai, inceputul unei istorii spectaculoase a monarhiei din Romania

Jose Ortega y Gasett spunea candva ca orice popor are liderii politici pe care si-i merita. Istoria monarhiei in Romania, cu urcarile si coborarile ei, se inscrie in aceasta paradigma. De la primul rege, constitutional si semnatar al independentei Regatului Romaniei, la Intregitorul de tara, prin play-boy-ul cu coroana la suveranul fara urmasi, dar cu urmase care-i soptesc tandru la urechea regala ”ca suffi”, adica, ”lasa, tatuca, ca-i de-ajuns”, istoria monarhiei in Romania a cunoscut momente de glorie, de extaz national, dar si picanteresti secvente pe care, din pacate, multa lume nu le cunoaste. Sub umbrela regala s-au adapostit de-a lungul timpului politicieni de marca si politruci de ocazie. S-au format partide istorice si ”isterice”, s-au produs si reprodus oameni politici si regine, s-au scris constitutii liberale si mai putin liberale si intr-un trist si departe sfarsit monarhia a pus punct istoriei sale din Romania, lasand pe altii s-o scrie asa sfarmat si trunchiat cum au scris-o. Marile realizari ale monarhiei din Romania sunt cucerirea independentei de stat si realizarea statului national unitar roman.



In 1859, atunci cand Alexandru Ioan Cuza, un banal boiernas de tara, cu oaresce functie mica in aparatul de stat al Moldovei - daca si Moldova era stat la vremea aia! - a fost ales ca domn al Moldovei - si nesperat, datorita presiunii maselor - si al tarii Romanesti, poporul a exultat. In 1866, 11 februarie, atunci cand Cuza devenise odios, inclusiv pentru cei care l-au propulsat la putere si a fost obligat sa abdice, clasa politica romaneasca a avut de rezolvat marea problema a mentinerii Unirii, recunoscuta de Marile Puteri doar pe timpul domniei lui Cuza.



Pentru a mentine Unirea, singura solutie viabila era aducerea pe tronul Principatelor a unui print dintr-o mare familie domnitoare in Europa. Primul vizat a fost Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al Belgiei. Preferand sa dospeasca la umbra regala a fratelui sau, Filip a declinat oferta. Pe lista se mai afla Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, var al imparatului Prusiei si locotenent minor in garda acestuia. Constient ca niciodata o coroana regala nu se va odihni pe fruntea-i purtatoare de sange albastru daca refuza aceasta oferta, Carol a acceptat.



Monarhia la romani



In 1866, Prusia se afla intr-un razboi fratricid cu Austria. Pentru a ajunge in Principatele Romane, Carol a calatorit cu un pasaport fals. Ajuns la Bucuresti, Carol a fost aclamat, s-a aruncat cu flori in el, prostituatele si-au intrerupt activitatea pret de doua ore, fortate de politistii carora le erau datoare si, finalmente, a fost intampinat in Dealul Mitropoliei ca un print. Adunarea reprezentantilor poporului, reunita in sedinta extraordinara, l-a recunoscut pe prusacul sosit incognito drept principe al Romaniei, sub numele de Carol. Era 10 mai 1866.
Meritoriu pentru noul suveran este faptul ca, intrand in atributii, primul lucru care l-a facut a fost sa mobilizeze armata tarii. A lasat la fruntarii originea-i prusaca, s-a dezbracat de spiritul germanic si a invatat sa traiasca romaneste. Cu tot ce inseamna concesie facuta orientalismului. Ramane anecdota cu principele interpelat de un politician care-i spunea ca romanii n-au paine sa manance. ”Daca n-au paine, sa manance cozonac!” a raspuns Carol. Departe de realitatile romanesti, principele Carol a tinut, totusi, sa fie, in 1877, in fata trupelor romane care treceau Dunarea mergand sa lupte pentru cucerirea independentei de stat a Romaniei.
In 1881, Parlamentul Romaniei hotara transformarea Principatelor Unite ale Moldovei si tarii Romanesti in Regatul Romaniei, prilej cu care principele Carol devenea primul suveran al Romaniei sub numele de Carol I.



Pe bune, sau sinucidere?



In 1883, politicienii romani au semnat un tratat cu Germania. Pentru a nu irita susceptibilitatile Rusiei tariste tratatul a fost tinut secret. Dupa declansarea primului razboi mondial, sustinand pe buna dreptate necesitatea respectarii tratatului cu Germania, in Consiliul de Coroana din august 1914, suveranul Romaniei cerea intrarea tarii in razboi alaturi de Puterile Centrale. Influenta liberalilor, adepti ai aliantei cu Antanta, a facut ca Romania sa ramana neutra.
In toamna aceluiasi an, primul rege al Romaniei se savarsea din viata. Manualele si cartile scrise de marii nostri istorici spun ca regele Carol I, a murit de batranete dupa cea mai indelungata domnie din istoria Romaniei. Gurile rele spun ca, dezamagit de pupincurismul clasei politice romanesti, care a refuzat sa tina cont de angajamentele presupuse de un tratat, s-a sinucis.



Intregitorul Ferdinand



Carol I murise fara sa lase in urma ceea ce orice rege cu oaresceva responsabilitate lasa, daca se gandeste la sustinerea tronului. Fara urmasi, Carol I a determinat urcarea pe tron a nepotului de frate, Ferdinand. Nenorocirea lumii pentru multi, primul razboi mondial, a fost scara seii in care Ferdinand a pus piciorul pentru a se urca pe calul regal. In august 1916, moment in care era evident pentru toata lumea ca Romania nu mai poate sa ramana neutra, Ferdinand, sustinut de liberali si de soata-i incoronata (Maria de Edinburgh), a hotarat intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta. Doi ani de dezastre militare, mutarea tezaurului Romaniei la Moscova, capitala tarii aliate noua la vremea respectiva, o migratie a foamei cum n-a fost intalnita niciodata in istoria valaha, o infrangere de proportii la Turtucaia si, in sfarsit, marile victorii (respectiv momentele in care nu ne-am retras) de la Marasti, Marasesti si Oituz. Marele frate din Rasarit ne-a linistit, incheind o pace separata la Brest - Litovsk cu Puterile Centrale, lasandu-ne singuri pe frontul de Rasarit. In aceste conditii, Romania a fost obligata sa semneze o pace rusinoasa la Buftea - Bucuresti. Dupa ce opinca romaneasca a pus prima oara piciorul pe cladirea Parlamentului budapestan, oprind ofensiva comunismului inspre centrul Europei, in 1922 Ferdinand si Regina Maria au fost incoronati la Alba Iulia. Cum din toate coroanele pe care voievozii si domnii romani le poarta in icoane si pe frescele manastirilor si bisericilor ctitorite de ei nu ne-a ramas nici una de samanta, Ferdinand si Maria au fost incoronati la Alba Iulia ca regi ai tuturor romanilor, dupa Marea Unire din 1918, cu doua coroane facute din otelul tunurilor turcesti capturate in 1877 la Plevna.



Ambiguul Carol al II-lea



Pana in 1927, an in care Ferdinand a murit, monarhia din Romania s-a aflat sub influenta extraordinara a celui care a fost I.I.C. Bratianu, motiv pentru care istoricii denumesc aceasta perioada ”decada bratienista”. Poate intamplator, in acelasi an a murit si I.I.C. Bratianu. Tronul Romaniei era vacant. In 1925, principele Carol, fiul lui Ferdinand, aflat la funeraliile unei membre marcante a casei regale britanice, a transmis Parlamentului Romaniei ca renunta la toate drepturile care-i revin la tronul Romaniei. In aceste conditii, s-a constituit un Consiliu de Regenta, Mihai, fiul principelui Carol si nepotul lui Ferdinand, fiind prea mic pentru a-si exercita drepturile de suveran. In 1930, cu sprijinul Partidului National [aranesc, si special al lui Iuliu Maniu, principele Carol a sosit in tara si a fost recunoscut drept rege de Parlamentul Romaniei sub numele de Carol al II-lea. Singura conditie impusa suveranului a fost sa vina in tara neinsotit de Elena Wolf (Lupescu). Conditie indeplinita in sensul ca regele a sosit cu un tren, iar Elena Lupescu cu altul. In scurt timp, dom’soara Elena a reusit sa impaneze cercurile palatului regal cu indivizi de aceeasi factura si aceeasi rasa cu cea pe care ea insasi o avea: Marmorosh, Auschnitz, Malaxa, cei pe care lumea, in timp, a invatat sa-i denumeasca ca fiind ”camarila regala”.



Regele play-boy



Pe cine mai intereseaza in ziua de azi ca regele Carol al II-lea suferea de priapism? Daca regele play-boy ar fi fost unul constitutional, respectand traditiile (nu foarte vechi, dar deja consolidate in Romania) ale parlamentarismului european, nimeni niciodata n-ar fi facut trimitere la escapadele nocturne in cartierele tiganesti ale purtatorului coroanei. Din pacate, in istoria lumii exista coroane care sunt purtate de capete care n-ar trebui incoronate niciodata. Nu de alta, dar ”alea nu are creier”. Printre escapadele lui amoroase, regele se folosea de prerogativele date de cea mai liberala Constitutie a Europei dupa cea belgiana, pentru a-si impune noul sistem de guvernamant.
De la inceputul domniei sale, Carol al II-lea a incercat sa semene samanta discordiei intre partidele politice si intre membrii partidelor politice, pentru a pregati terenul instaurarii unui regim totalitar. Pe fondul ascensiunii nazismului in Europa si al legionarismului in Romania, regele s-a folosit initial de legionari ca de o masa de manevra. In momentul in care Corneliu Zelea Codreanu si oamenii pe care-i ”pastorea” s-au dovedit a fi niste oi prea naravase, regele a intervenit delegand prim-ministrii (intamplator liberali) pentru a scoate in afara legii Legiunea Arhanghelului Mihail. Reactia gardistilor a fost una pe masura: I.G. Duca asasinat pe peronul garii din Sinaia, iar Armand Calinescu asasinat de un ”detasament al mortii” legionar in Bucuresti. In 1938 regele a abrogat Constitutia din 1923, Constitutie care nu facea decat sa reitereze aceleasi trasee democratice pe care Constitutia din 1866 le trasase in istoria parlamentarismului romanesc si a promulgat o noua Constitutie care dadea drepturi sporite monarhului. Practic, monarhul controla cele trei puteri din stat: el numea membrii Parlamentului, el numea primul ministru si ministrii, avea dreptul de a-i revoca, avea drept de gratiere si de condamnare, era reinstaurata cenzura, activitatea partidelor politice ”istorice” era scoasa in afara legii si singurul partid politic acceptat era Frontul Renasterii Nationale, un partid infiintat de rege cu membri numiti de rege. Dupa modelul nazist, era infiintata si o organizatie a copiilor ”pionieri”, care cantau osanale regelui si monarhiei din Romania.



Inconstientul Carol al II-lea



In 1940, Romania a fost supusa unor amputari teritoriale de o asemenea amploare incat Nicolae Manoilescu, reprezentantul Romaniei la tratativele de la Viena a lesinat in momentul in care i s-a prezentat viitoarea harta a tarii. ”M-am bucurat cand am vazut ca Brasovul ne ramane noua”, afirma Manoilescu in lucrarea ”Dictatul de la Viena”. Omul care l-a revigorat pe Manoilescu a fost ministrul Propagandei, dr. Goebbels. Din cupa amaraciunii n-a baut si suveranul de atunci al Romaniei. La putina vreme, regele Romaniei din vremea respectiva a acceptat, ratificand ultimatumul sovietic, cedarea Basarabiei (impotriva afirmatiei lui Iorga: ”Sa fim blestemati daca nu ne luptam pentru pamantul sfant al Basarabiei!”).
Dupa convorbirile de la Turnu Severin, Romania a fost obligata sa cedeze Bulgariei si cele doua judete din sudul Dobrogei, Durostorum si Caliatra. Preocupat de performantele sexuale mai mult decat de destinul unei tari cu care nu s-a identificat niciodata, Carol al II-lea l-a chemat la guvernare pe Ion Antonescu, omul care a luptat in primul razboi mondial impotriva primului ofiter din istoria lumii, care a condus un atac al unor trupe de desant aerian - Ervin Rommel, ajuns feldmaresal al celui de-al treilea Reich.



Mihai inocentul



Dupa domiciliul fortat la Manastirea Bistrita, pe care i l-a fixat Carol al II-lea, generalul Antonescu, filo-antantist, sef de promotie la scoala de cavalerie de la Grenobles, a fost chemat de rege si i s-a incredintat puterea in stat pe 4 septembrie 1940. A doua zi, Ion Antonescu si-a luat titlul de Comandant al statului roman, iar pe 6 septembrie 1940 i-a impus regelui abdicarea si parasirea tarii. Cu Elena Lupescu cu tot si fara cartierele de prostituate tiganci, care ramaneau armatei romane.
Mihai ramanea suveranul de drept al Romaniei, neincoronat si neinscaunat, speriind gainile, ratele, gastele si alte inaripate prin zona Sinaia-Predeal pe unde invartea cheia de 14 la motoarele care, pentru romanii de atunci, erau ca si pentru noi, cei de azi, automobilele pe care le vedem numai in reclame.
La inceputul lunii august 1944 se stia ca Romania, cu sau fara Antonescu la putere, va intoarce armele impotriva Germaniei naziste. Neexperimentatul in ale politicii rege Mihai I, consiliat cu interes si condescendenta de Iuliu Maniu (PN[), Ghe. Bratianu (PNL), Titel Petrescu (PSD) si Lucretiu Patrascanu (PCR), l-a arestat si dat pe mana comunistilor pe omul care obtinuse din partea lui Stalin conditii onorabile de iesire a Romaniei din razboi.



Sfarsit fara glorie



Romania a intors armele impotriva Germaniei naziste si a aliatilor sai pe 23 august 1944, data considerata reprezentativa pentru instaurarea terorii rosii in Romania. “Regalisti sau republicani, crestini sau atei, inainte de toate suntem romani”, era crezul lui Iuliu Maniu, al lui Titel Petrescu, al lui Ghe. Bratianu si Lucretiu Patrascanu, morti in inchisorile comuniste la a caror temelie, prin tradarea maresalului Ion Antonescu, au contribuit. Singurul scapat cu viata este regele Mihai, caruia i s-a impus sa paraseasca tara pe 30 decembrie 1947. Nu inainte de a i se decerna Ordinul ”Pobeda” de catre maresalul Tomasenko, moment in care ultimul suveran al Romaniei s-a simtit extrem de onorat.
Se incheia astfel istoria monarhiei in Romania. O istorie care a cunoscut doi regi si doua imitatii regale. Cu greu ne putem imagina astazi, dupa aproape 56 de ani de regim republican, o reinstaurare a monarhiei in Romania. Mai tinerele generatii n-au cunoscut regimul monarhic si tot mai putini sunt aceia care isi aduc aminte ca 10 mai era candva Ziua Nationala a Romaniei.



Missy de Romania



Maria de Edinburgh-Saxa-Coburg-Gotha, a doua regina a Romaniei, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a fost, datorita escapadelor sale amoroase, poreclita Missy. Se pare ca intre Missy si viitorul rege Ferdinand n-a prea existat o atractie deosebita, cererea in casatorie realizandu-se din ordinul kaiserului Wilhelm al II-lea. Si pentru ca dragoste cu sila nu se poate nici macar intre capetele incoronate, regina Maria si-a consumat potentialul erotic in compania altor personaje. Printre cei care au intrat in gratiile regale se numara Boris Vladimirovici Romanov, mare duce rus si var cu regina Maria, Zizi Cantacuzino, viitorul general Constantin-Granicerul, care oficial era profesorul de gimnastica al reginei, Ioan Andrei, un tanar cadet de marina, Waldorf Astor, fiul lui William Astor, celebrul miliardar, un colonel canadian, Joe Boyle, care inainte de a o pregati fizic pe regina s-a ocupat cu antrenamentul trupelor tariste si cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista, Barbu Stirbey.
Din legaturile conjugale si extraconjugale au rezultat cativa copii. Carol si Elisabeta se pare ca-i apartin regelui Ferdinand, Nicolae junelui Astor, Maria, cunoscuta mai tarziu ca Mignon, se presupune ca-l are ca tata pe Boris, iar paternitatea Ilenei ii revine cu siguranta lui Barbu Stirbey.



Mostenitorul Mariei



Carol al II-lea a mostenit sangele fierbinte al mamei lui. Inainte de a ajunge rege, printul Carol a avut o aventura cu o tinerica eleva de liceu, Maria Martini. Cum o casatorie era practic imposibil de realizat, copilul nascut in urma acestei legaturi a fost plasat la un orfelinat. Ramasa insarcinata a doua oara, Maria Martini a cerut si obtinut doua milioane de lei si o casatorie cu un sef de gara pentru repararea onoarei. Luat de valul iubirii, Carol s-a casatorit la Odessa cu Ioana Maria Lambrino, cu care l-a avut pe Carol-Mircea, tatal lui Paul. Ulterior casatoria a fost desfacuta. Carol al II-lea a asigurat succesiunea la tronul Romanei in urma casatoriei cu Elena a Greciei, casatorie din care a rezultat Mihai. Marea pasiune a lui Carol al II-lea a fost insa aprinsa de fiica unui farmacist evreu din Iasi, Elena Lupescu. Pentru “Duduia”, cum o prezenta apropiatilor, regele a renuntat la tron in 1925. Din 1930, cuibusorul de nebunii al celor doi a fost actualul sediu al PD din Aleea Modrogan. Este adevarat ca regele a avut numeroase alte aventuri. Nimeni nu le-a stiut vreodata numarul. Se stie doar ca regele era zgarcit cu “fetele” de pe Calea Victoriei.


http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=543&PHPSESSID=1138f0d751cbfed16cec067f171efa6e

A.C.CUZA-
3]Oamenii de geniu sunt făcliile luminoase care se aprind în calea omenirii: fără ei ne-am pierde în întuneric.
2]Pe valurile lumii, ca şi pe valurile mării, nu plutesc decât acei care ştiu să înoate.
1]A pricepe este mai important decît a şti.
=====
Alexandru Ioan
Elena