Ceausescu[v=]

Conturile din Elvetia ale lui Ceausescu, administrate de un fost ofiter al Securitatii
http://www.ziarulprahova.ro/articol~categorie-realitatea-zilei~stire-49179~conturile-din-elvetia-ale-lui-ceausescu-administrate-de-un-fost-ofiter.html
Dupa fuga sefului Serviciilor Secrete Romanesti din perioada comunista, Ion Mihai Pacepa, in cadrul Serviciului de Informatii Externe s-a facut o reorganizare in urma careia a aparut Unitatea pentru Actiuni Valutare Speciale. Aceasta unitate se ocupa cu obtinerea de valuta din exterior, fara efort din partea economiei nationale. Fondurile astfel obtinute erau destinate exclusiv platii datoriei externe. Pentru evidentierea lor, la Banca Romana de Comert Exterior (BRCE) s-au creat conturi speciale al caror ordonator era numai presedintele Romaniei din acea perioada, Nicolae Ceausescu. Potrivit lui Stelian Octavian Andronic, seful Unitatii pentru Actiuni Valutare Speciale din epoca Ceusescu, in perioada in care acesta a condus Unitatea, Ministerului Comertului Exterior i s-au alocat peste 20 de milioane de dolari pentru achizitii de bumbac din Egipt si 100.000 de dolari pentru actiuni progresiste din Africa. Acestea erau sume folosite in afara platii datoriilor externe. Intr-o emisiune tv, Stelian Octavian Andronic a oferit o serie de detalii despre modul in care a ajuns sa fie titularul unui cont in Elvetia. “La un moment dat, specialistii bancii ne-au ridicat problema ca sunt pusi in situatia ca anumite sume care reprezentau diferite plati sa nu mai ajunga in conturile Bancii Romane de Comert Exterior pentru ca erau sechestrate in exterior, in contul unor datorii pe care BRCE le avea fata de anumiti furnizori ai economiei noastre", a spus Andronic. “In acel moment s-a luat hotararea sa se creeze un cont tranzitoriu extern pe numele unei persoane de incredere, prin care banii sa vina in tara fara sa mai fie sechestrati, iar in ultima instanta s-a hotarat ca acea persoana sa fiu eu". Drept urmare, in 1982, in baza unei aprobari speciale, Andronic a plecat la Geneva unde a deschis un cont pe numele sau, la UBS Rue du Rhone. Contul era cifrat si functiona in baza unei parole. “Cine stia parola devenea stapan", a spus el. “Acest cont era in evidenta noastra. Din contul respectiv, eu transferam banii la banca", a precizat Andronic. Potrivit lui, tranzactiile prin acel cont au insumat 10-15 milioane de dolari. In 1986, contul a fost predat, odata cu celelalte documente, inlocuitorului sau la comanda, Constantin Anghelache. Insa in cont nu erau 15 milioane de dolari. Potrivit lui Andronic, rulajul contului, in total, a fost de 15 milioane de dolari, dar cand a predat contul, erau numai cateva zeci de mii. “Nu s-a dat nicio procura, insa sistemul de cifrare era de asa natura incat banca recunostea pe cel care stia sa-i transmita corect cifrul. Pe baza telexului trimis pe baza de parola si cifru, banca executa ordinele celui care trimitea aceste informatii", a precizat fostul sef al Unitatii pentru Actiuni Valutare Speciale. “Nu am predat contul, am predat numai Unitatea. Cu aceasta ocazie s-a predat si contul si s-a lucrat in continuare cum am lucrat si eu", a completat Andronic. Dupa 1990, cu ocazia unei deplasari oficiale la Geneva, Andronic s-a dus la banca pentru a vedea ce s-a intamplat cu contul. Initial, i s-a spus ca exista un cont, dar ulterior, afrirmatia a fost retractata. Potrivit acestuia, atribuirea acestor conturi externe lui Ceausescu a plecat de la faptul ca Ceausescu era singurul care putea sa dispuna de conturile de la BRCE, care erau conturi alimentate de catre serviciile secrete. “Nu erau conturile si banii lui Ceausescu", a conchis acesta.

DEZVĂLUIRI/Misiunea secretă Sirius
Ceauşescu făcea rost de valută pentru a-şi alimenta megalomania din orice, inclusiv din "solidaritatea cu popoarele frăţeşti din Africa". În 1979 a decis să trimită 150 de oameni din aviaţia militară românească în Angola, contra cost. Aceştia aveau misiunea să formeze piloţi de luptă pentru regimul marxist care luase puterea în fosta colonie portugheză. Acolo era plin război civil între comuniştii din MPLA, sprijiniţi cu trupe şi consilieri de Cuba şi URSS, şi rebelii din facţiunea UNITA, ajutaţi de Africa de Sud.


Generalul-locotenent Aurel Niculescu, acum în vârstă de 85 de ani, unul dintre aşii zburătorilor români, a condus "corpul expediţionar" din Angola. Misiunea lui era atât de secretă, încât sursele oficiale nu vorbesc despre ea nici acum, dar "inamicii" sud-africani aflaseră de ea din primul moment în care ofiţerii români aterizaseră în Angola. Domnul Niculescu a acceptat să stea de vorbă cu noi. L-am cunoscut pe domnul general datorită lui Sorin Turturică, fostul meu coleg de facultate, care s-a specializat în istoria aeronauticii româneşti, domeniu în care a devenit extrem de competent. El coordonează colecţia de cărţi "Aeronautica română" de la Editura Anima, unde editează dialoguri şi lucrări de real interes pentru cei pasionaţi de aviaţie.

• Rep: Încep destul de abrupt. De ce a fost botezată misiunea dumneavoastră Sirius?
  

Aurel Niculescu: E o poveste întreagă. Între 1979 şi 1980, când ne-am pregătit în ţară pentru misiune, antrenamentele s-au desfăşurat la baza aeriană de la Ziliştea, de lângă Buzău. Asta era lângă vârful de Munte Siriu, aşa că am luat iniţial denumirea acestuia. Era o denumire tipic românească şi misiunea era secretă, trebuia mascată. Cum principala stea care putea fi observată de pe cerul Angolei era Sirius, am adoptat denumirea asta. Misiunea era considerată un mare secret, nu aveam voie să le spunem nimic nici măcar cubanezilor sau sovieticilor care erau acolo să-i ajute pe angolezi. Nici acum nu cred că amănuntele sunt desecretizate. Am fost şocat însă că, la câteva zile după ce am ajuns acolo, am interceptat convorbiri radio din Africa de Sud în care se făcea vorbire despre noi, ce misiune avem şi cu ce tipuri de avioane am venit.

• Cum era selectat personalul care a ajuns acolo?
  

Au fost în Angola cam 150 de oameni. Erau selectaţi pe baza calităţii profesionale, dar şi după criterii umane. Trebuiau oameni calmi, care să se stăpânească, cu un psihic bun. Mergeam într-o zonă necunoscută, cu alte obiceiuri, o zonă de conflict. Au fost luaţi unii şi pe bază de voluntariat. M-a deranjat că eu am fost numit comandant când grupul era gata făcut, nu am avut cum să aleg eu oamenii, i-am găsit selecţionaţi. Nu erau doar militari, am avut opt translatori civili de limbă portugheză.

UMBRELĂ CIVILĂ

• Aveaţi şi ofiţer politic? Eraţi consideraţi ca unitate militară din ţară?
  

Noi, teoretic, funcţionam sub umbrela unei firme civile, Romconsult, care dădea consultanţă în industrie, cultură etc. De fapt, aveam şi ofiţer politic, eram organizaţi militar. Eram consideraţi oficial militari detaşaţi la Romconsult. Economic ţineam de firma asta, dar se păstrase ierarhia militară. Am conceput o uniformă militară adaptată zonei, de culoarea nisipului, cu însemne de grade inventate puse pe piept.

• Cum eraţi plătiţi?
  

Ca să parafrazez o lozincă din epocă, eram "cam exploataţi de către om". Eu semnam statele. Aveam un salariu pe hârtie, de la angolezi, de 8.000 de dolari pe lună, din care vedeam în mână 350-400, restul îi înhăţa statul socialist român. Valoarea contractului nostru, pe doi ani, a fost de 32 de milioane de dolari. Aparatele de zbor pe care îi instructam pe angolezi, 12 avioane monomotor IAR 823, şase bimotoare BN2 şi şase elicoptere IAR 316 B urmau să rămână africanilor.

• După 1990 aţi încercat să vă recuperaţi o parte din bani? Era munca dumneavoastră...
  

Sunt militar, n-am spirit mercantilist...

MOARTEA LUI PREDA

• Prin anii '90 a mai fost o misiune militară românească în Angola... Ştiu că s-au îmbolnăvit mulţi de malarie. Dumneavoas-tră aţi avut cazuri d'astea?
  

Au fost destul de puţine cazuri de boli africane. În primul an a păţit-o un pilot, căpitanul Simion a făcut malarie şi a trebuit să-l trimit acasă. Apoi chiar translatorul meu, profesorul Burlacu, s-a îmbolnăvit într-o noapte. Eram amândoi într-o localitate la distanţă de bază, a adormit sănătos şi s-a trezit bolnav. Îl ciupiseră ţântarii probabil. În fiecare săptămână, luni, luam preventiv chinină.

• Din câte cunosc, prima victimă oficială a MApN căzută în afara ţării după al doilea război e o femeie, asistentă medicală, care a băut alcool tehnic prin Irak sau Kuweit, în 1991. Dvs. aţi avut pierderi?
  

Şi noi am avut o victimă, maiorul Preda Gheorghe, instructor de pilotaj. La noi, instructorii de zbor, cel mai riscant e atunci când elevul pilot e deja relativ antrenat. Acesta îşi depăşeşte frica, iar cel care-l însoţeşte are încredere în el, nu mai e foarte atent. Era cu un angolez care avea deja 30 de ore de zbor pe IAR823. Angolezul a apăsat pe un buton greşit de contact, a tăiat practic motorul. Erau la 70 de metri, nu au avut timp să redreseze, au picat. Lunar venea un avion cu alimente din ţară, un IL18. El venise chiar în ziua accidentului, nu aveam de ales, am pus corpul maiorului în el. Maiorul a murit la 8:00 dimineaţă, la 14:00 era în coşciug, în drum spre ţară. A fost înmormântat cu onoruri militare la Buzău, de unde era, dar nu a fost înaintat în grad post-mortem şi familia nu a primit despăgubiri. Aşa erau timpurile. Un camarad, maiorul Liviu Tomi, le-a făcut un monument celor doi, o elice stilizată, cu două pale, una mai mare pentru instructor şi una mai mică pentru elev. După plecarea noastră, baza noastră din localitatea Negage a fost scena unor lupte, forţele MPLA şi rebelii din UNITA ocupând-o succesiv. Baza a fost devastată, dar nimeni nu s-a atins de monument, am aflat că e şi acum acolo, intact.

• Cât de mult se simţea pentru dvs. războiul civil?
  

Era o situaţie destul de haotică. Până în capitala Luanda erau, teoretic, 200 de kilometri, o şosea făcută de portughezi. Noi trebuia să o luăm pe o rută ocolitoare de 700 de kilometri, fiindcă şoseaua "scurtă" era controlată de UNITA. Când mergeam cu avionul, din fericire, insurgenţii nu aveau arme antiaeriene, le puteam vedea bazele din junglă. Se purta un război de tip gherilă. La Negage erau şi ruşi, trupe terestre, cu care nu aveam voie să vorbim, din cauza secretomaniei unora din ţară. Eu nu respectam acest ordin, fiindcă şeful ruşilor, un locotenent-colonel, era informat când fac rebelii raiduri pe lângă oraş. Aflam asta de la el şi dădeam ordin să nu se iasă din case în ziua respectivă. Aveam birou lângă al rusului şi, după ordinele primite, nu aveam voie nici să-l salut. Acolo erau diverşi "socialişti", un amalgam făcut din ruşi, cubanezi, nordcoreeni, ba chiar era la Negage şi un profesor bulgar.

CIRIPELI

• Cine vă asigura paza?
  

Eu aveam o gardă angoleză care îmi păzea casa. Îl chema Luis. Ei erau imprevizibili. După ce am fost în concediu în România prima oară, ia-l pe Luis de unde nu-i. L-am întrebat pe Bona d'Aco, comandantul angolez al bazei noastre, ce s-a întâmplat şi mi-a spus că fugise la UNITA. Atunci am decis să ne păzim singuri şi am cerut angolezilor arme, ne-au dat pistoale-mitralieră Kalaşnikov. Am făcut şi o şedinţă de tragere cu piloţii. Cineva a turnat în ţară. Noi nu aveam voie să ne implicăm direct în conflict, aşa că a trebuit să dăm armele înapoi, a ieşit scandal. Slavă Domnului, nu ne-a atacat nimeni până la plecare.

• Cine a turnat? Aveaţi un CI-ist oficial?
  

Nu, dar erau o groază de cozi ale CI printre noi, camuflaţi. Aşa e la români, cu invidii, uscături, oameni care vor să se "remarce". La plecarea din ţară, reprezentantul Romconsult, inginerul Orădeanu, mi-a spus să mă tem mai mult de ai mei decât de angolezi. A avut dreptate.

• Cum se manifesta "vigilenţa" securiştilor?
  

Prin tot felul de chestii. Acolo găseai, de exemplu, cafea pe un leu sacul, oriunde. În România era penurie. Oamenii mai trimiteau acasă şi a ieşit scandal că facem trafic cu cafea. Erau mărunţişuri enervante.

• Cum ţineaţi legătura cu ţara?
  

Greu de tot. Nu aveam legătură radio. În primul an, când venea săptămânal un avion de la Luanda, trimiteam prin rotaţie şase oameni să vorbească cu familiile la telefon de la ambasadă. Eu nu am ştiut nimic de ai mei trei luni. De abia înainte de plecare am avut legătură din Negage.

• Ce fel de oraş era ăsta? Aveai ce să faci acolo?
  

Nu prea, era cam cât Mizilul ca populaţie. Băştinaşii stăteau în colibe. Noi eram cazaţi în casele părăsite de coloniştii portughezi, iar baza noastră era o fostă unitate de aviaţie a metropolei. Ne mai invitau angolezii la sărbătorile lor. Pe mine mă mai chemau la nişte mese în Uige, capitala provinciei, la vreo 30 de kilometri de noi. Secretarul de partid pe provincie, Manuel Quatra-Punza, ajuns mai târziu ministru, avea un fiu la studii în România şi era mai atent cu noi. Era un obicei care mă distra. Noi şi şefii de la partidul lor stăteam în capul mesei şi primeam whisky, şampanie şi mâncăruri alese. Pe laturi erau unii care doar se uitau la noi şi nu căpătau nimic. La sfârşit se ridica angolezul cel mai mare-n grad şi le spunea ălora hămesiţi: "Camarazi, dacă o să munciţi mai bine şi o să ajungem în socialism, o să aveţi şi voi la fel ca noi!". Îmi venea să râd, dar mă abţineam. Era o corupţie groaznică şi la ei. Când am terminat contractul de doi ani şi trebuia să plecăm, am fost la Luanda, la unul Ignacio, care era şeful înzestrării armatei, cam ca generalul Stănculescu la noi. Fără tatonări, Ignacio a spus că ne prelungeşte contractul cu un an dacă îi aduc din ţară o Dacia 1300. Am comunicat în ţară prin ambasadorul Moraru că omul vrea şpagă. Răspunsul a fost memorabil: "Comunicaţi tovarăşului Ignacio că nu are o atitudine socialistă, aşa fac capitaliştii". Asta mai îmi trebuia, să fac educaţie politică cu angolezul...

• Aveau aviaţie când aţi ajuns? Existau şi alţi piloţi în afară de cei pe care-i pregăteaţi dvs.?
  

Erau câţiva. Noi am avut la dublaj cu instructorii români patru piloţi cu atestat, doi pregătiţi în Elveţia şi doi în Portugalia. Dintre cei pe care i-am pregătit, în al doilea an, 10 au plecat direct pe frontul din sudul ţării cu avioanele şi elicopterele pe care făcuseră şcoală. Pe lângă pilotaj, îi şcolisem, fără să ţin cont de "programa" de la Bucureşti, cu mai multe ore de interceptări aeriene şi atac asupra unor ţinte de la sol. Am încercat să-i fac eficienţi pentru războiul de acolo.

• Când v-aţi întors de acolo, aţi avut vreun avantaj? Ridicare în grad, spor de salariu, ceva...
  

Nimic, domnule. M-am întors în decembrie 1982 şi în august 1983 am fost trecut în rezervă. În iunie 1983 m-a chemat generalul Ilie Ceauşescu, adjunct al ministrului Apărării, să-mi reproşeze că am trădat în Angola!

• Ce se întâmplase?
  

Un "scandal diplomatic". Înainte să plecăm, angolezii mi-au cerut să le dau un BN2 să transporte lângă graniţa cu Zairul, Luambo, şase redegişti, care trebuiau să instaleze nişte staţii radio. Echipajul a fost format din instructorul Coşereanu şi un elev pilot angolez. Nu existau staţii de radiolocaţie în zonă, nu li s-au dat puncte de orientare, erau nori. Au aterizat pe un câmp din Zair. Zairezii i-au arestat, i-au ţinut o lună şi le-au dat drumul, dar au confiscat avionul. Ilie Ceauşescu m-a acuzat că am permis acest zbor. I-am explicat că nu aveam, conform contractului, cum să refuz comanda angolezilor, că aparţineam lor. Nu ştiu cât l-am convins, dar am ieşit în pensie după 41 de ani de aviaţie şi peste 10.000 de ore de zbor.

"Ne doream sa ne impuste ca sa scapam de chinuri!"
"Organele" au tras, in timpul urmaririi, peste 2000 de cartuse. Expertiza balistica a aratat ca fugarii nu au folosit armele. Prejudiciul cauzat de furtul de la Osica a fost calculat la 14.787 de lei. Primul a fost prins Stanciu, iar Roventu la cinci zile dupa el. La arestarea acestuia a fost de fata insusi Tudor Postelnicu, seful securitatii. Nastase a fost arestat in triajul Valu lui Traian. Dusi la Directia Anchete de la Rahova, au fost trecuti prin "comitetul de primire" alcatuit din doua randuri de militieni inarmati cu bastoane care i-au batut salbatic. A inceput ancheta, condusa de celebrul tortionar Tudor Stanica si supervizata de Postelnicu.

Credinciosi juramantului, nu au scos o vorba despre Raul Volcinski si ceilalti membri ai grupului de universitare care considerau ca suprimarea lui Ceausescu era "singura solutie de salvare": Tudor Bugnariu, primul primar al Clujului dupa 23 august 1944, fost decan al Facultatii bucurestene de filozofie, ginerele lui Lucian Blaga, Mircea Stoica, profesor de drept la ASE, Simion Pop, fost decan la Facultatea de drept de la Cluj. Anchetatorii au vrut sa afle cine era in spatele grupului de tineri dar taria juramantului a biruit durerea supliciilor. "Eram si noi uimiti, atat cat mai puteam simti, de faptul ca mai rezistam. Ne trezeam din lesin si ne luau iar la bataie. Ne doream sa ne impuste ca sa scapam de chinuri!" La un moment dar, Roventu si-a dat seama ca anchetatorii evitau cu grija orice legatura cu zona factorului politic. Omul este convins ca sefii securitatii intuiau adevaratul mobil al sustragerii de arme – dar lozinca oficiala era ca intreaga suflare romaneasca il venera pe iubitul Conducator!

Nu e greu de inteles ca organele tremurau de frica la gandul ca geniul Carpatilor ar fi putut afla de conspiratie. Ele ce pazeau?! Asa ca, din acel moment, lucrurile s-au precipitat intrucat "afacerea" trebuia grabnic lichidata. La 1 octombrie arestatii au fost dusi la expertiza psihiatrica la Spitalul Penitenciar Jilava, iar la 12 octombrie a fost emisa sentinta nr. 63 – dosar penal 391/1983, pronuntata in sedinta secreta, in regim de maxima urgenta, a Tribunalului Militar Bucuresti. Esentialul: tustrei au fost condamnati la moarte. Verdictul a fost confirmat prin decizia nr. 70/27.oct.1983 a Tribunalului Suprem – Sectia Militara. Motivul condamnarii: "furt calificat in paguba avutului obstesc cu consecinte deosebit de grave". Este drept ca la ancheta arestatii au declarat ca aveau intentia sa sparga o agentie CEC, in care scop se inarmasera… Nici asa nu poate fi vorba de consecinte deosebit de grave. Nici asa sentinta nu se justifica. Este cert ca sistemul opresiv se razbuna pe cei care cutezasera sa-i puna la incercare atotputernicia.

Bataie pe ritm de lambada
Tinerii, care au cunoscut ingrozitoarea existenta din "camera zero", a condamnatilor la moarte, au scapat de glont prin efectele decretului prezidential 124/1984, prin care pedeapsa li s-a fixat la 25 de ani. Dupa 4 ani, la 26.01.1988, a fost emis decretul 11 prin care cei 25 de ani au fost redusi la 20 de ani. Au venit evenimentele din 22 decembrie 1989. In mod normal, in ziua urmatoare cei trei ar fi trebuit sa fie eliberati. Viorel Roventu a mai stat, insa, peste opt ani in puscarie, fiind eliberat la 15.03.1990, prin decret individual de gratiere semnat de presedintele Constantinescu! A fost inchis in total 15 ani si 5 luni din care 7 ani in lanturi! La 7.03.1990 sub semnatura procurorului general Gh. Robu, procuratura generala a emis decizia de suspendare a executiei pedepsei nr. 19821/3429/90, act care, din motive necunoscute, nu a fost pus in aplicare, criminali cu doua crime la activ au fost eliberati, Roventu, nu.

Dupa decretul 11/1988 (Roventu se afla atunci inchis la Craiova) tuturor celor ce aveau lanturi li s-au scos. La fel si lui – le purta de 4 ani si 4 luni – dar numai timp de o ora! I s-au nituit la loc, din ordinul comandantului Chis (care va deveni, dupa Revolutie, seful DGP!). A declarat greva foamei ti a fost bagat intr-o celula unde a fost legat de pat. Singura "asistenta medicala" a fost intrebarea repetata la fiecare schimb de caralii – n-ai murit, ba? Transferat la penitenciarul Colibasi, imediat dupa caderea lui Ceausescu detinutii ramasi si-au luat masuri de autoprotectie, fapt care comandantul Cartu l-a interpretat ca revolta. La 18.05.1990, a inceput represiunea. Detinutii au fost batuti groaznic. "Ne scoteau din camera de cate ori se canta Lambada la radio si cate 4-5 militieni tabarau pe noi, cei pusi in lanturi, pana ne zdrobeau". A fost ucis in bataie detinutul Ivascu Viorel, caruia i s-a zdrobit ficatul. La inceputul regimului neocomunist al lui Iliescu, a raspuns cineva pentru crima?

"Logica acestei represiuni – declara Roventu – a fost urmatoarea: tortionarul Cartu a folosit o minciuna, precum ca din informatiile obtinute reiese ca liderii rebeli vor sa provoace o revolta si sa-si insuseasca arme si munitie din depozitul penitenciarului cu intentia de a se deplasa la Bucuresti ca sa boicoteze alegerile din 20 mai 1990."
Avertizam, la inceput, ca putinatatea spatiului ne obliga sa renuntam la anumite aspecte ale cazului (care, oricum, va fi prezentat detaliat intr-o carte).
Nu putem, insa, omite ca tot in luna mai 1990, procurorul general a promovat recurs in anulare, respins de Tribunalul Suprem – Sectia Militara cu motivatia ca hotararile pronuntate de instantele militare "sunt legale si temeinice". "S-a scris ca presedintele Iliescu i-ar fi cerut sfatul in privinta gratierii noastre unui consilier si acesta l-a informat ca suntem autorii tentativei de asasinare a fostului presedinte Nicolae Ceausescu. «Daca l-au ratat pe Ceausescu, pe dumneavoastra nu va mai rateaza», a fost raspunsul consilierului."
De unde se stia de tentativa de suprimare a dictatorului? Simplu, din memoriile trimise din inchisoare noilor (?!) autoritati. Legata intim de regimul comunist, administratia penitenciara de atunci s-a indarjit si mai mult impotriva celor trei.

Evadarea – singura de acest fel din tara
Transferat la Aiud, Roventu a reusit sa fie trimis la spital, impreuna cu doi prieteni, Batiu Sorin Emil si Covaci Atila. "Simuland ca suntem bolnavi, dandu-i mici atentii detinutului de la cabinetul medical, am fost trecuti pe tabelul de cursa pentru Spitalul Jilava. Purtand lanturi, tustrei, ne-au pus separat intr-o «cuseta», impreuna cu inca doi detinuti".
La perchezitia de plecare, am trecut cu bine. Caraliilor nu le-a dat prin gand ca, in ascunzatori decupate in talpa bocancilor lui Roventu, se aflau doua mici guri de lup, doua burghie de otel, o coarba miniaturizata si doua fragmente din panza de bomfaier – totul procurat din fabrica Aiud contra tigari si mancare.

Roventu gasise la biblioteca puscariei o carte tehnica despre confectionarea vagoanelor de cale ferata la uzinele Arad; isi facuse o idee despre grosimea tablei (1,5 – 2 mm) in functie de care calculase "sculele". si-au taiat lanturile, au decupat tabla… patru au sarit din vagon in apropierea statiei Bodoc, de langa Tusnad. Unul a refuzat sa fuga. A dat alarma si, dupa cateva ore au fost prinsi. Roventu a fost tinut 50 de zile intr-un izolator care n u mai fusese folosit de pe vremea detinutilor politici. Aproape doua luni in aceleasi haine, nebarbierit, fara medicamente.
A fost bagat intr-un soi de "grota" subpamanteana, cu apa prelingandu-se pe pereti si belciuge fixate in zid, ca in temnitele medievale. De ce a evadat? Pus in imposibilitate de a-si gasi dreptatea, cu recursul in anulare respins, cu sanatatea zdruncinata de ancheta bestiala si de supliciile din inchisori in anii de detentie de tip criptocomunist, disperat, Roventu s-a decis sa evadeze.

* * *
Trebuie spus ca profesorul Volcinski si dl. Liviu Petrina, presedintele fundatiei "Gratia Pro Dei", au facut remarcabile eforturi pentru eliberarea detinutilor Roventu si Stanciu (Nastase fusese eliberat conditionat). Datorita lor, cazul i-a fost prezentat presedintelui Emil Constantinescu, semnatarul decretului de gratiere individuala. Roventu a intrat in inchisoare la 26 de ani si a iesit la 41. Acum 10 ani.
De atunci a indurat umilinte, a fost marginalizat. S-a casatorit si are doi copii in intretinere. Desi actiunea celor trei a fost de esenta pur politica, nu li se recunoaste calitatea de fosti detinuti politici; in consecinta, nu primesc nici bruma de bani pe care o primesc fostii detinuti politici (in timp ce tortionarii lor se bucura de pensii nerusinate, in jur de 200 de milioane vechi, adevarata sfidare la adresa bunului-simt si a moralei).
Prin fapta lor si prin chinurile indurate, au fost si s-au comportat ca adevarati eroi. Consideram ca guvernantii au datoria de a reexamina cazul si de a le acorda mijloacele de subzistenta care, de drept li se cuvin.

Au vrut sa-l suprime pe Ceausescu


In urma cu mai bine de un sfert de veac trei romani au incercat sa scape tara de dictator. Pentru aceasta au platit scump… Incepand cu data de 9 septembrie 1983, securitatea, posturile de militie, retelele de informatori ale ambelor organe au fost puse in stare de alarma. In primele zile, la nivel national, garile, autogarile, porturile maritime si fluviale, aeroporturile au fost puse sub observatie. Timp de trei saptamani, impresionante forte umane si mijloace materiale au fost trimise pe campuri, prin paduri si balti intr-o operatiune de cautare cum nu se mai vazuse de pe timpul confruntarilor armate cu "bandele contrarevolutionare" din munti, in anii ’50.

Au fost folosite nu numai masini de teren ci chiar si elicoptere. Erau cercetate autobuzele de linie, faimoasele RATA – dar si masinile care-i transportau pe studentii si elevii scosi la munca "voluntara" – de fapt cum nu se poate mai obligatorie – in agricultura. Filtrele de pe sosele insemnau oprirea si scotocirea tuturor vehiculelor. La 30 septembrie uriasa operatiune a incetat. Brusc, cum se pornise. Desigur, grosul populatiei nu a stiut nimic. Secretomania functiona din plin. Banuieli si zvonuri au existat, dar nimic precis. Cu exceptia unui grup restrans, adevarul a ramas ascuns. si nici acel grupuscul, alcatuit din functionari de rang foarte inalt din conducerea aparatului de represiune, n-a aflat decat faptele, nu si mobilul lor real. Cercetarile au incetat in momentul arestarii tinerilor Viorel Roventu, Nastase Petre si Nicolae Stanciu.

Fapta savarsita de acestia era, in ochii regimului, de o gravitate extrema: sparsesera un post rural de militie de unde luasera arme si munitie. Adevaratul mobil al actiunii lor nu s-a aflat decat dupa caderea lui Ceausescu, fapta care, paradoxal, le-a ingreunat cumplit situatia. In cele ce urmeaza, ne intemeiem pe marturia, de prima mana, a lui Viorel Roventu, condamnat la moarte si salvat, prin efectul unui decret de gratiere, de glontul in ceafa, metoda insusita din luminoasa experienta a KGB. Domnul Roventu a avut amabilitatea de a ne relata pe larg faptele. Din ratiuni de spatiu, nu vom prezenta decat elementele esentiale.

"In 1981 lucram pe santierul Isalnita, sofer pe o basculanta de 16 tone. Intr-o duminica, in parcul Romanescu din Craiova, m-am asezat pe o banca, langa un domn care citea Scanteia. Mi-a atras atentia un articol, cu litere mari, despre economiile facute in urma celebrelor cartele cu produse de baza, pe o luna, de persoana: un litru de ulei, un kilogram de zahar, o jumatate de paine – asta pe zi. Plus benzina, tot cartelata; branza, masline – erau produse rare, nu le gaseai in piete sau alimentare. Pentru doua kilograme de carne trebuia sa stai la coada o noapte intreaga… L-am rugat sa-mi imprumute ziarul, vroiam sa citesc intreg articolul. Am intrat apoi in vorba. Mi-am manifestat nemultumirea fata de clasa conducatoare. Cei de jos, muncitorii si taranii, erau cei mai infometati, lipsiti de cele necesare cosului zilnic. Nemultumirea populatiei o puteai simti numai stand la cozile interminabile, acolo discutau oamenii neajunsurile.

Atat de infierbantat am fost in discutie incat am zis ca, daca as avea ce-mi trebuie, eu l-as termina!" Omul l-a strapuns cu privirea si, dupa cateva secunde de tacere, i-a zis - tara are nevoie de oameni ca tine! I-a pus tanarului o sumedenie de intrebari. S-au despartit. Mai tarziu, Roventu avea sa afle ca interlocutorul sau s-a intrebat daca tanarul era sau nu omul Securitatii. Avea motive sa fie prudent, fusese detinut politic pe timpul lui Gheorghiu-Dej. Roventu tocmai facuse cunostinta cu profesorul universitar Raul Volcinski de la Cluj. Nu mica i-a fost surpriza cand profesorul a venit sa-l caute pe santier. "Eu fusesem, din capul locului, marcat de ce-mi spusese el, ca tara are nevoie de oameni ca mine, el – de afirmatia mea ca daca as avea ce-mi trebuie l-as termina…". Au urmat indelungi discutii. Raul Volcinski a aflat ca soferul avea o pregatire militara deosebita, isi terminase stagiul militar cu gradul de sergent-major, era deci subofiter in rezerva.

Intr-o zi, l-a intrebat daca ar vrea sa faca parte dintr-un grup de oameni cu vederi antitotalitare, anticomuniste, iar Roventu a zis da fara sa stea pe ganduri. "Profesorul Volcinski avea o mare putere de convingere!" Cum prin baraca de santier misunau sobolanii, universitarul l-a recomandat unui prieten de familie in apartamentul caruia a fost primit in gazda pana a plecat din Craiova.
Apoi a inceput pregatirea! I s-a dat sa citeasca revista "Lumea", cu articole despre atentatul impotriva Papei Ioan Paul al II-lea, carti despre societati inchise precum luptatorii Ninja si clanurile mafiote in sanul carora juramintele privind pastrarea secretului erau sacrosancte. Nici acum nu poate dezvalui toate laturile formarii sale! I s-a dat un nume conspirativ, "Victor", profesorul fiind "nea Radu". A fost invatat sa cifreze un mesaj si, dupa ce a plecat din Craiova, prin astfel de mesaje au comunicat.

Roventu s-a stabilit la Bucuresti, in apropierea Politehnicii, in Grozavesti. Camera avea si o anexa, o pivnita, nefolosita de mai multi ani, ideala ca ascunzatoare de obiecte. In plus, avea acces la inca o locuinta, procurata tot prin grija profesorului, pe strada Iacob Negruzzi, aproape de Gara de Nord, loc strategic pentru parasirea Capitalei la nevoie.
"Am discutat mult despre suprimarea lui Nicolae Ceausescu – ne relateaza Viorel Roventu. Au fost puncte de vedere pe care nu le-am acceptat. Profesorul gasise pe Calea Victoriei o casa nelocuita si propunea sa se traga din podul acesteia asupra dictatorului, cu o carabina cu amortizor. Ne-am contrazis mult pe tema asta, el era creierul actiunii dar in teren lucrurile stateau altfel. Eu eram omul din teren si vroiam sa procedez cum credeam eu de cuviinta, in siguranta pentru noi. Am convenit sa lucram pe etape, prima fiind formarea echipei.

Aveam nevoie de doi prieteni adevarati. Unul era Nastase Petrica, mi-era ca un frate inca din copilarie. De profesie mecanic de utilaje grele. Amandoi facusem box la clubul Vointa din Giurgiu, avea, ca si mine, motocicleta Jawa, ideala pentru ce planuiam. M-a urmat fara sa ezite. Ne mai trebuia cineva, un om «la distanta», si l-am racolat pe un coleg de munca, sofer la aceeasi autobaza, Nicolae Stanciu, care locuia temporar la concubina lui din Stanesti de Giurgiu, comuna mea natala. De fel, Stanciu era din satul Remus, comuna Fratesti, tot din judetul Giurgiu. Ni s-a alaturat imediat."

Spargerea de la militia Osica
Suntem in plina dementa a cuplului dictatorial. Regimul intrase in faza crepusculara, peste sase ani avea sa se prabuseasca, amurg sangeros – dar sfarsitul acela nu putea fi prevazut atunci. Propaganda lucra la turatie maxima, mascand dezastrul economic si gravele lui urmari sociale prin fumigenele lansate de o presa in paginile careia nu incapeau decat lauda Ceausestilor si falsificarea adevarului. Viata romanilor, de fapt supravietuirea lor, marcata de "cei trei F" – frig, foame, frica ajunsese de nesuportat. Dictatorul traia intr-o lume virtuala, paralela cu realitatea hada, o lume construita de bonzii partidului din mitinguri uriase, lozinci triumfaliste si vizite de lucru. Vizite pentru care se astupau peste noapte gropile drumurilor, se pregateau lozinci, portrete si discursuri, se mobilizau oamenii muncii.

Primaria municipiului Giurgiu daduse in clocot: se anuntase un asemenea eveniment, tovarasii erau asteptati in scurt timp si totul trebuia sa demonstreze fierbintea dragoste de care se bucura Cel Mai Iubit… Pentru echipa lui Roventu nu exista prilej mai bun. Dar trebuia sa se grabeasca. Era forfota mare, zeci de basculante carau piatra pentru soseaua catre Gostinu, de unde incepeau lanurile de porumb ale caror "productii-record" urma sa fie vazute de Ceausescu, in zona erau sute de muncitori, cei trei se puteau fofila fara sa atraga atentia.
Au facut o recunoastere in teren si au gasit locul cel mai potrivit pentru tras, unde coloana oficiala nu putea merge cu mai mult de 40 la ora din cauza curbelor, iar terenul permitea camuflarea perfecta. Ramanea de rezolvat problema armelor. De aici vom reproduce relatarea lui Roventu: "Trebuia sa gasim un post de militie mai izolat, intr-o localitate cu sosea si cale ferata ca sa nu se stie directia in care am fi luat-o.

Am ales postul de la Osica de Sus – Olt, situat langa un bufet si un magazin satesc. In imediata vecinatate era gara CFR. Ne-am informat si am aflat ca paznicul de la post obisnuia sa plece acasa in zori, dupa ce pleca din statie personalul de 4.30. Am trecut la actiune. Ne-am dus la Slatina, am reperat un garaj din care am furat o Dacie cu care am plecat la Osica. Am asteptat. A plecat trenul, a plecat si paznicul. Am parcat pe un gang in spatele postului, Stanciu a asigurat paza, iar eu am distrus goarna sistemului de alarma dintr-o singura lovitura, cu un obiect dinainte pregatit. Am spart lacatul, am desfacut yala de la intrare, am spart usa camerei de armament. Am luat doua pistoale AKEM, 500 de cartuse si opt incarcatoare. Eu si Nastase am incarcat cate un sector cu cartuse, armand pistoalele cu cartus pe teava. Ca sa nu se banuie ca suntem trei, am luat numai doua pistoale-mitraliera.

Precizez ca in lazi mai erau pistoale-mitraliera AKEM, erau si carabine ZB si Manlicher, probabil ale garzilor patriotice. Intorcandu-ne in hol, am deschis usa biroului postului si am taiat firele unei baterii auto ce alimenta sistemul de alarma, apoi am pus dosarele, registrele, inscrisurile, catusele intr-o foaie de cort si am iesit. Am incuiat yala de la intrare cu o cheie mincinoasa, am tras grilajul, am inlocuit lacatul spart cu unul identic in butucul caruia am bagat bete de chibrit pentru a-l intarzia pe militian sa constate spargerea. (In ancheta am auzit ca militianul a umblat dupa un bomfaier dar neputand sa taie lacatul, pana la urma l-a spart). Trucul a mers, descoperirea spargerii a fost intarziata. Nelasand vreun indiciu, am plecat spre Capitala. Pe soseaua Alexandria-Bucuresti, in dreptul localitatii Bujoru am observat venind dinspre Bucuresti Dacii, masina dupa masina cu cate cinci barbati in fiecare. Trebuia urgent sa parasim soseaua, nu mai aveam mult pana la «borcanul» de la Ghimpati.

Eram pregatiti. Pe bancheta din spate, Stanciu si Nastase incarcau sectoarele cu cartuse. am iesit de pe sosea si ne-am infundat in padure. Mai toata ziua am citit inscrisurile. Am oprit ce era mai important, notele informative ale praduitorilor din Osica («Nota informativa. Sursa va informeaza ca in ziua de … m-am intalnit la biserica cu X. L-am intrebat … si a raspuns ca …»). Cel mai mult ne-a impresionat o harta a localitatii cu niste puncte, probabil casele celor urmariti de militie si securitate. Acele documente le-am dat lui Volcinski iar actelor si dosarelor le-am dat foc. Am distrus numerele de inmatriculare, seria motorului si a caroseriei si am asteptat caderea noptii. Am luat-o catre Dunare. In apropierea fluviului, zeci de pompe plutitoare bagau apa intr-un canal de irigatii. La capatul canalului, unde apa avea adancime de 9-10 metri, am impins masina, dupa ce i-am pus dale de beton.
Apa spala amprentele si chiar daca se descoperea masina, cu greu putea fi identificata. In cele din urma a fost identificata si recuperata dupa ce ne-au bagat la ancheta…"

Cu gonacii Securitatii pe urme
E lesne de imaginat reactia autoritatilor la furtul de armament si munitie. De nimic nu s-a temut securitatea si militia decat de armele lasate pe mana cetatenilor. Probabil ca au urmat sanctiuni drastice, aplicate celor vinovati de neglijenta. Cert e ca au fost inasprite masurile de asigurare si paza a depozitelor, iar filtrele rutiere si controalele au fost extinse la nivelul intregii tari. Cei trei "s-au dat la fund". Roventu si Nastase au hotarat, totusi, sa mearga la Gostinu ca sa stabileasca exact locul actiunii. Erau doua curbe succesive, tragatorii ar fi fost la o distanta variind intre 20 si 50 de metri fata de tinta.
Dupa atentat ar fi fugit cu motocicleta lui Roventu. Ca masura suplimentara de precautie, confectionasera tripoduri ca sa-i opreasca pe eventualii urmaritori. Le-ar fi aruncat in drum si pneurile s-ar fi spart. Vizita fusese anuntata pe 17 septembrie, data cand Ceausescu ar fi trebuit sa vina la Gostinu. Roventu si Nastase au facut o ultima recunoastere, pe motocicleta. De la angajati ai primariei Giurgiu am aflat ca "Tovarasul" nu mai vine acolo si ca s-a dus la Fetesti, in judetul Ialomita.

Conspiratorii si-au schimbat planul, au luat trenul pana la Draganesti-Vlasca (judetul Teleorman), au furat o masina si s-au indreptat spre Fetesti. Aveau in masina armele si munitia. La intrarea in Calarasi, echipajul unei Dacii a militiei le-a facut semn sa traga pe dreapta. La volan era Roventu. "Ajunsi in dreptul lor, am lasat impresia ca opresc, dar am demarat puternic. A urmat o cursa ca-n filme, au tras dupa noi. Goneam din rasputeri. Aproape de podul peste Borcea era alt blocaj. Am virat dreapta, am parasit soseaua, am abandonat masina. Spre dimineata, cu o masina de ocazie, am ajuns la Fetesti. Acolo am aflat de la localnici ca nici vorba nu era de vizita. Securitatea l-a sfatuit pe Ceausescu sa nu mai faca nici o vizita de lucru pana nu sunt prinsi autorii spargerii." Am observat o puternica concentrare a militienilor in zona, desigur urmarea cursei nocturne cu impuscaturi.

Avertizam cititorii ca spatiul nu ne permite sa intram in detalii.
Mentionam, totusi, ca s-au intalnit cu un sef de post de militie, secondat de cativa sateni, care a vrut sa-i legitimeze, cu pistolul in mana. In loc de buletine, din sacosa au scos armele. Rezultatul: militianul a fost dezarmat si legat cu propriile lui catuse. Satenii au fugit infricosati. Cu o barca "de ocazie" au ajuns in Insula Mare a Brailei. De la o stana au furat doi cai, abandonati apoi, in momentul cand doi securisti, aflati langa un ARO i-au reperat si au inceput sa traga spre ei. S-au refugiat intr-o miriste unde au apucat sa sape cu cutitele o groapa cat sa se camufleze, lungindu-se si acoperindu-se cu pamant. Au venit ofiteri si soldati dar, desi pare incredibil, nu i-au descoperit. Au reusit sa ascunda armele in cariera Ovidiu. De acolo le-a recuperat securitatea dupa ce au fost arestati.

Cum a ajuns Ceauşescu la putere
http://www.cotidianul.ro/cum_a_ajuns_ceausescu_la_putere-71214.html
Un cunoscut politolog elveţian a realizat în anii ’90 o amplă anchetă despre ascensiunea politică a lui Nicolae Ceauşescu. Cartea în care e rezumată investigaţia a apărut recent în limba română, la Editura Humanitas.
Pierre du Bois a vorbit la începutul anilor ’90 cu mai mulţi potentaţi ai regimului comunist care, în diferite momente ale istoriei noastre recente, l-au susţinut şi l-au girat pe Nicolae Ceauşescu, cel care „din martie 1965 până în decembrie 1989, deci mai bine de 20 de ani, a stăpânit ca un monarh absolut asupra României“. A început acest demers de istorie orală imediat după 1989. „În decembrie 1989 a sosit neaşteptatul dar divin. În împrejurări dramatice, dictatorul a căzut. (...)

Cercetătorilor li se deschideau, de acum înainte, noi perspective“. Prima întâlnire în direcţia realizării acestui proiect a avut-o în martie 1990, cu Alexandru Bârlădeanu.
„Întrebaţi-mă, îmi spunea, altfel voi duce secretele cu mine în mormânt“, scrie politologul elveţian, rememorând una dintre replicile pe care le-a primit de la Bârlădeanu (cel care i-a oferit şi numărul de telefon al lui Gheorghe Apostol, marele învins al lui Ceauşescu) la acea întâlnire.

După întâlnirea cu Bârlădeanu au urmat cea cu Gh. Apostol, apoi aceea cu Janos Fazekas, secretar al partidului şi ministru în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. A vorbit, de asemenea, cu Ilie Murgescu şi cu Ion Gheorghe Maurer. După această primă tranşă de întâlniri, Pierre du Bois a publicat în „Neue Züricher Zeitung“ un prim articol în care a exploatat informaţiile primite până atunci.

În martie 1991 se reîntoarce la Bucureşti şi îşi continuă proiectul. Prima întâlnire din noua serie se consumă într-o „după-amiază de neuitat“, alături de ideologul partidului, Leonte Răutu. „Niciodată nu am încercat sentimentul de a fi mers atât de departe în explorarea comunismului real. De un realism aspru şi - ceea ce m-a frapat mai mult - de o acidă luciditate, Răutu mi-a povestit în amănunt dedesubturile multor evenimente la care participase. Am fost stupefiat, tulburat“ - povesteşte Pierre du Bois. În 1993 discută amplu, din nou, cu Apostol, Bârlădeanu, Fazekas. În 1994 vorbeşte cu Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Mihai Florescu şi iarăşi cu Bârlădeanu. În 1996, pentru ultima serie de interviuri, vorbeşte din nou cu Apostol şi Niculescu-Mizil.

„Martorii mei m-au iniţiat. Îi observam cu interes. Să se fi vindecat de iluziile comunismului? Nu prea eram sigur de asta. Dar se detaşaseră“ - a scris Pierre du Bois despre cei care, din poziţii-cheie, l-au aşezat şi l-au susţinut în „jilţul puterii“ pe Nicolae Ceauşescu.

O ascensiune à la Cosa Nostra e o parte din explicaţia înscăunării lui Ceauşescu, sugerează Du Bois, care îl citează, în acest sens, pe Silviu Brucan: „Aceeaşi discreţie totală în jurul aranjamentelor de culise încheiate în stilul marilor gangsteri, prin care era desemnat şeful mafiei“. Apoi, înţelegerea între Ceauşescu şi Maurer a fost un pas decisiv spre deznodământul pe care îl ştim. Plus „priceperea lui Ceauşescu în a folosi şiretlicuri, a da asigurări, a ameninţa, a unelti“.

De asemenea, e obligatoriu de luat în calcul şi „mistica unităţii partidului“ care a înlăturat orice surpriză. „Cartea lui Pierre du Bois luminează ceea ce am putea numi subteranele puterii comuniste, rivalităţile mistuitoare dintre cei care jurau pe „idealurile socialismului ştiinţific“, natura eminamente falsă a „principialităţii“ comuniste“ - scriu, în prefaţa cărţii, Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile.

Ceausescu, asasinat la ordinul lui Gorbaciov
Moartea sotilor Ceausescu nu a fost o executie decisa de un proces in justitie, fie el si unul discutabil, ci, mai degraba, un asasinat politic, ordonat de Moscova lui Gorbaciov si aprobat de mai multe mari cancelarii occidentale. Incredibila dezvaluire apartine fostului director al SRI, Virgil Magureanu, si este inclusa, pe langa alte bombe de calibru, in ultima sa carte, recent lansata, „De la regimul comunist la regimul Iliescu”.
Executia cuplului ceausist a fost comentata in mii de articole de presa, dupa 25 decembrie 1989. Cu timpul, mai toti actorii implicati, de la Ion Iliescu si Silviu Brucan la Victor Stanculescu si Virgil Magureanu, au sfarsit prin a admite ca a fost un proces „mai special”, derulat in graba si cu avocatul acuzatilor transformat in cel mai inversunat procuror. Nici nu e de mirare ca presedintele completului de judecata, Gica Popa, s-a sinucis la scurta vreme dupa proces, intarind si mai mult ideea ca totul a fost doar un simulacru care a acoperit un asasinat in toata regula. Argumente care sa justifice atitudinea completului de judecata au existat, cel mai vehiculat fiind acela ca omorarea Ceausestilor era singura cale de a opri macelul de pe strazi care a facut 60.000 de victime, ulterior reduse la numai 1.033. In anii care au urmat au aparut, incetul cu incetul, si alte teorii interesante. Fostul presedinte Emil Constantinescu a sustinut, in mai multe randuri, ca Ceausescu a fost asasinat pentru banii lui. „Fac aceasta afirmatie cu toata raspunderea: Ceausescu a fost asasinat pentru ca sa se poata folosi banii acestia de catre cei care trebuiau sa formeze sistemul oligarhic conform planului pregatit. Exact o rafuiala de tip mafiot, in care Nasul este lichidat ca sa vina altii la putere, sa ia banii si sa conduca afacerea, s-o conduca in alt stil. Generalul Stanculescu spune ca Postelnicu l-a chemat si i-a spus sa-i predea situatia banilor pe care i-a obtinut din vanzarea de armament. Stanculescu spune: „M-am consultat cu ministrul apararii si i-am spus «Nu i-o dam acum. Asteapta pana la 31 decembrie». Era in ’89, la inceputul lui decembrie. Deci Ceausescu trebuia omorat pana la sfarsitul lui decembrie. Niciodata n-a mai aflat ce s-a intamplat cu acesti bani”. Soarta lui a fost decisa inca din septembrie 1989

Viaţa secretă a familiei Ceauşescu
Undeva în Oltenia, într-un cătun de lângă Scorniceşti, se năştea pe 26 ianuarie 1918 Nicolae Ceauşescu. Din foaia matricolă aflăm că Ceauşescu nu se născuse în comuna Scorniceşti, ci într-un cătun din apropierea comunei, Tătărăi.

Aşezarea fusese întemeiată de câteva pâlcuri de tătari, refugiaţi prin partea locului după răscoala lui Tudor Vladimirescu, pe lângă care se aciuaseră ulterior mai multe grupuri de nomazi. Se pare că numele real al familiei Ceauşescu ar fi fost, iniţial, Ceauşoglu, care în limba tătară înseamnă „fiu de slugă”.

Tatăl lui Nicolae, Andruţa, cunoscut pentru patima beţiei, n-a reuşit să găsească un alt nume pentru ultimul său născut, deşi unul dintre băieţii săi fusese deja botezat la fel. Devenit la 11 ani calfă de cizmar, tânărul Nicolae fuge de acasă şi se face remarcat în rapoartele Poliţiei ca „bătăuş de stradă”. Prima sa arestare: 23 noiembrie 1933.

Registrele Poliţiei arată că, de fapt, „Necolae Ciauşescu” fusese arestat după o bătaie de stradă între huligani şi vagabonzi. Unul din cumnaţii lui Nicolae, cizmar de meserie şi soţ al Niculinei Ceauşescu, l-a pălmuit după ce a aflat ce „ispravă” a făcut adolescentul bâlbâit: „Ce o să se aleagă, mă, de tine dacă nu te ţii de meserie?”. Răspunsul lui Nicolae a venit prompt: „Nene, n-am nevoie de meserie! Eu vreau să devin Stalin al României”.

Cu doar câteva zile înainte de izbucnirea războiului mondial, pe 13 august 1939, Ceauşescu reapare în fişele Siguranţei menţionat alături de Elena, viitoarea lui soţie. Un agent al Siguranţei, infiltrat printre cei prezenţi pe stadionul din “Parcul Veseliei”, din Bucureşti, raporta: “Printre participanţi s-a remarcat prezenţa unui mare număr de membri şi simpatizanţi ai mişcării comuniste, ca: Nicolae Ceauşescu, (…) Lenuţa Petrescu, (…) şi alţii. Serbarea a decurs în linişte, conform programului fixat, până la orele 21.30 - 22.00, când a avut loc împărţirea cărţilor poştale ilustrate pentru alegerea Reginei Muncii”. Raportul menţiona că “Regină a Muncii a fost aleasă comunista Lenuţa Petrescu, lucrătoare la fabrica Jaquard, identificată (drept) conducătoarea organizaţiei de tineret din sectorul II Negru”. (1)

În convorbirile cu Lavinia Betea, reunite în volumul “Maurer şi lumea de ieri; mărturii despre stalinizarea României”, fostul ministru de Externe şi preşedinte al Consiliului de Miniştri Ion Gheorghe Maurer explica secretul ecuaţiei puterii familiei Ceauşescu, şi anume că Nicolae nu făcea decât ceea ce spunea Elena.

Maurer susţine că înainte de a-l cunoaşte pe Nicolae, Elena a trăit cu mai mulţi bărbaţi. Unul dintre fraţii săi, Nicolae Andruţa, citat de britanicii Bob Wylie şi George Galloway în cartea „Prăbuşirea“, povestea: „Am strigat de jur împrejurul apartamentului ei pentru a transmite un mesaj de la fratele meu, din închisoare. Ştiam că ea nu se dusese la lucru şi m-am gândit că poate e bolnavă. Văzând că nu deschide nimeni uşa, mi-am folosit şperaclul.

Când am intrat în camera cu un singur pat, prima privelişte uimitoare a fost uniforma unui soldat german, pliată îngrijit pe scaun, alături de cizmele lui înalte, stând în poziţie de drepţi în mijlocul podelei. A doua a fost şi mai uimitoare: fundul ei mare, gol, proptit în faţa mea. Grozav comunistă: grozav partizană!”.

Când l-a cunoscut pe cel ce avea să devină ultimul preşedinte comunist al României, „Leana lui Briceag” s-a agăţat de el atât de bine încât el a luat-o de nevastă, susţine I. G. Maurer. “Nici ea, nici Ceauşescu nu erau morali, decât în declaraţii”, relata fostul ministru de Externe. “Mai târziu - spunea I. G. Maurer -, mi-am dat seama că această femeie îl stăpâneşte în aşa măsură pe Ceauşescu încât, de fapt, ea conduce. (…) Şi că probabil ea hotărâse ca el să exercite conducerea sub forma unei stăpâniri dictatoriale”.

Încă înainte de a ajunge la putere, Nicolae Ceauşescu era subjugat de soţia sa. Explicaţiile date de cei care i-au cunoscut pe soţii Ceauşescu au fost mai multe. Pe de o parte, se pare că Nicolae a cunoscut doar o singură femeie în viaţa sa şi că Elena l-ar fi subjugat din punct de vedere sexual. Pe de altă parte, “savanta” a ştiut să speculeze anumite informaţii legate de trecutul obscur al “Geniului din Carpaţi”.

Astfel, conform spuselor lui Cornel Burtică, fost ministru al Comerţului exterior (2), Elena descoperise într-un dosar de cadre nişte documente cu care se pare că l-a şantajat apoi pe Nicolae Ceauşescu. Unul dintre acestea era un raport al Siguranţei din care rezulta că N. Ceauşescu n-a rezistat la confruntarea cu Siguranţa şi a divulgat persoana care l-a trimis la Craiova cu ajutoarele pentru deţinuţii politici. În 1972, pe vremea când Ion Iliescu era secretar cu propaganda, cu ocazia unei expoziţii organizate la Timişoara, acest document a fost expus publicului, dar a fost repede retras.

Nicolae Ceauşescu era un tip influenţabil, povesteşte Cornel Burtică. Nu avea încredere în propria persoană. Şi când vorbea undeva, se uita mereu în ochii ei. Dacă ea dădea din cap, era bine şi el pornea cu mai mult elan în discurs (2).

„La ce oră vine ursul?”
„La orele 19 fix, tovarăşe preşedinte!”

Deşi a fost considerat părintele politic al lui Nicolae Ceauşescu, Gheorghiu-Dej se pare că şi-l dorea ca succesor la conducere pe Gheorghe Apostol. Doar I. Gh. Maurer a avut ideea de a-l susţine pe Ceauşescu ca succesor la conducere. L-a convins pe Dej că tânărul Ceauşescu ar fi cel mai potrivit să vegheze la supravegherea şi securitatea sa şi a medicilor care îl tratau,
asigurându-şi astfel exclusivitatea ştirilor despre starea reală de sănătate a liderului statului.

În ianuarie 1965, medicii francezi care l-au examinat pe Dej i-au dat un verdict crunt: cancer metastazat. Nu mai avea de trăit decât una-două luni. Ceauşescu anunţă Biroul Consultativ că Dej mai are de trăit şase-şapte luni, iar membrii Adunării Naţionale sunt anunţaţi că liderul statului are o uşoară pneumonie.

Pe 19 martie 1965, la ora 17.43, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare. În cartea sa „Ceauşescu, anii numărătorii inverse”, Pavel Câmpeanu scrie că profitând de lipsa de reacţie a celor din Biroul Politic, Ceauşescu organizează la ora 19.00 o şedinţă a Comitetului Central al partidului.

Practic, el se autoimpune – cu sprijinul lui Maurer – ca secretar general al partidului, fără ca vreo decizie oficială să-i fi conferit această funcţie. Câţiva ani mai târziu, toţi cei care sprijiniseră ascensiunea celui care avea să devină “Marele cârmaci” au fost rând pe rând înlăturaţi de la putere. Ceauşescu îşi începea drumul către dictatură.

Nicolae dormea într-o cămaşă ţărănească

Chiar şi după aproape 25 de ani în fruntea statului, fosta calfă de cizmar, Nicu Ceauşescu, şi Leana lui Briceag rămăseseră oameni cu gusturi extrem de simple. La intrarea în palatul din cartierul Primăverii, în care locuiau, soţii Ceauşescu se descălţau, aşa cum se obişnuieşte la ţară. “Geniul Carpaţilor” dormea într-o cămaşă de noapte ţărănească, îngălbenită la gât din cauza unturii de urs, cu care se ungea în fiecare seară, înainte de culcare, iar Elena folosea frunze de brusture ca să scape de durerile reumatice, povesteşte Camil Roguski, fostul arhitect „de casă” al celor doi(3).

De asemenea, în anii ‘80, faptul că cei doi se culcau în fiecare seară foarte devreme a dus la scurtarea programului de televiziune la doar două ore pe seară, între orele 20.00 şi 22.00. “Oamenii muncii trebuie să fie odihniţi, spunea Elena Ceauşescu, nu să stea să se uite la televizor”.

Iniţiat de I. Gh. Maurer în arta vânătorii, Nicolae Ceauşescu ucidea fără remuşcări zeci de capre negre – specie aflată în pericol de dispariţie, cerbi şi urşi carpatini. Lucrătorii silvici se străduiau din răsputeri ca vânătoarea să iasă perfect (de reuşita unei vânători depindeau multe funcţii), iar vânatul să fie prezent la locul şi momentul dorit, în aşa fel încât şeful statului să plece pe deplin mulţumit, într-un timp cât mai scurt. Special pentru el, vânatul era dresat să vină la ore fixe în standurile amenajate. “La ce oră vine ursul?”, întreba nerăbdător Ceauşescu. “La orele 19 fix, tovarăşe preşedinte!”, răspundeau vânătorii (4) .

Un buncăr prea îndepărtat

Influenţat de comunismul asiatic de factură feudală din Coreea de Nord şi China maoistă, Ceauşescu simţea nevoia unei construcţii pe măsura geniului său. Ideea construirii unui colos - care să reunească la un loc conducerea partidului, a C.C. şi a tuturor ministerelor - i-a fost sugerată lui Ceauşescu de unul din arhitecţii săi.

În dorinţa de a intra în graţiile dictatorului dimensiunile iniţiale ale proiectului au tot crescut, aşa încât întreaga construcţie a devenit de aproape şapte ori mai mare decât în planurile iniţiale. Sub şenilele buldozerelor a pierit în cele din urmă şi casa arhitectului care i-a sugerat prima dată lui Ceauşescu construirea Casei Poporului. Biroul personal al lui Nicolae Ceauşescu a fost mărit într-o asemenea măsură încât dictatorul aşezat pe scaun, la masa de lucru, nici nu se mai observa din scaunul care îi fusese construit special.

La 50 de metri sub pământ a fost săpat un buncăr antiatomic care avea menirea să-l protejeze pe “Cel mai iubit fiu” de un eventual atac atomic. După ce a fost construit, Ceauşescu a întrebat cât timp face o rachetă balistică din Mediterana până la Bucureşti. “Trei minute”, a venit răspunsul. Apoi s-a calculat că pentru a ajunge în adăpostul subteran lui Ceauşescu îi trebuiau opt minute. Aşa că s-a hotărât să se construiască un alt buncăr, mai aproape de biroul său. Evident, costurile au crescut.

Leana voia să se tragă în plin

De-a lungul anilor săi de „domnie”, carierismul, oportunismul şi bunul plac demonstrat de el în conducerea partidului şi a ţării s-au amplificat monstruos în toate domeniile. În ultimii ani, este de părere Cornel Burtică, Elena Ceauşescu l-a influenţat într-o asemenea măsură pe Ceauşescu încât şi-a făcut o echipă tot mai slabă de conducere la partid şi guvern.

„Cred că nici războiul n-a adus atâtea daune câte a adus această femeie care era ascultată orbeşte de Ceauşescu” (2). Fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă confirmă, în volumul „Ochii şi urechile poporului”, că lui Ceauşescu îi plăceau oportuniştii. Revoluţia din decembrie 1989 s-a produs şi pe fondul degringoladei în care intrase tot aparatul de stat şi de partid. Ceauşescu, complet derutat de ceea ce se petrecea, le-a cerut de la început să scoată fanfara pe străzile Timişoarei, susţinând că „mulţimea va fugi ca potârnichile”, povesteşte Pleşiţă.

„Aşa gândea comandantul suprem! El nu înţelegea că are oameni disperaţi pe străzi. Dacă a văzut că nu dă rezultate marşul armatei fără arme, a ordonat să se iasă cu arme fără cartuşe. Apoi cu cartuşe de manevră. Ulterior a dispus ca armata să primească muniţie de război. A ordonat să se tragă la picioare, nu în plin. Leana voia să se tragă în plin”.

Poetul Jebeleanu regreta că nu l-a lichidat pe Ceauşescu. Amestecul exploziv dintre prostie şi poliţia politică
http://www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=126082&catid=57&p=poetul-jebeleanu-regreta-c-nu-la-lichidat-pe-ceauescu-amestecul-exploziv-dintre-prostie-i-poliia-politic.html
Eugen Jebeleanu regreta că nu l-a lichidat pe Ceauşescu atunci când putea să o facă, iar Securitatea interpreta toată povestea ca o deviere de la ideologia comunistă. Ofiţerilor antitero le era frică şi să se gândească la faptul că un vechi tovarăş doreşte pieirea „Geniului din Carpaţi”. Einstein a spus că universul şi prostia umană sunt infinite. Cel puţin în ce priveşte prostia era sigur. Cine cunoaşte însă cu adevărat efectele dezastruoase ale prostiei, chiar dacă pe marginea acestui subiect au curs râuri de cerneală? Azi o să ne referim la prostia din serviciile secrete. Atunci când prostia şi „intelligence” se îmbină, e nenorocire. Iar dacă intră şi politica în joc, amestecul este de-a dreptul exploziv. Un exemplu în acest sens este planul ticluit de către Dumitru Tabacaru - un ditamai generalul de Securitate -, pentru „neutralizarea acţiunilor ostile” ale lui Eugen Ionescu. O operaţiune mai absurdă decât tot teatrul absurdului scris de marele dramaturg. Pentru că tot veni vorba despre teatru, parcă desprins dintr-o piesă bufă era şi episodul în care un alt poet proletcultist şi-a pus cenuşă în cap pentru că i-a cântat osanale lui Ceauşescu - cel puţin asta reiese din notele secrete agenţilor poliţiei politice.

„Îl lichidam de atunci, împreună cu soţia”

Eugen Jebeleanu, poet proletcultist în prima fază a instaurării comunismului în România, îl înjura uneori pe Ceauşescu. Mai ales când dictatorul umbla la privilegii. La începutul anilor ’80, partidul intenţiona să desfiinţeze organizaţia de partid din cadrul Uniunii Scriitorilor, iar membrii să fie transferaţi la organizaţiile de cartier ori la locul de muncă. Asta însemna, de fapt, diminuarea influenţei unor veterani ai PCR, precum Jebeleanu. Conform unei note strict secrete a UM 0544 (unitate antitero) din 15 ianuarie 1981, el a spus extrem de supărat, dar şi ameninţător: „... Cel care a adus ţara în halul ăsta de haos are zilele numărate. Dacă ştiam de pe vremea când era mic că va ajunge mare şi ne va persecuta, îl lichidam de atunci, împreună cu soţia... Prin desfiinţarea organizaţiei de partid de la Uniune, partidul şi-a dat arama pe faţă... În curând, Uniunea va redeveni Uniune, iar scriitorul scriitor...” Cel care fusese mic şi ajunsese mare era Ceauşescu, acesta este motivul pentru care respectivul document a fost întocmit de unitatea antitero. Cert e că autorul respectivului raport ori se face că nu pricepe declaraţia lui Jebeleanu, reprodusă de vreun informator, ori era tâmpit de-a binelea. Altfel nu ar fi afirmat în raportul său că poetul se manifestă duşmănos în primul rând la adresa PCR, dar punea între ghilimele declaraţia belicoasă la adresa lui Ceauşescu. Jebeleanu îl înjura pe secretarul general tocmai pentu că anexa partidul. Mai mult, poetul afirma limpede că îi pare rău că nu l-a lichidat pe Ceauşescu şi pe soţia sa atunci când avea această posibilitate, iar securistul trăgea concluzia că Jebeleanu se manifestă „duşmănos la adresa P.C.R. (...) într-o manieră tendenţioasă”. Nu era nimic tendenţios. Ba dimpotrivă (ASRI, Fond D, dosarul nr. 10.966, vol. 11, f. 30-31).

Mai absurd decat teatrul absurd

Marele dramaturg Eugen Ionescu n-a atacat din exil regimul comunist, ci a spus doar că Ceauşescu ar trebui să le permită românilor să călătorească. În acel moment a fost catalogat drept duşmanul poporului. Însuşi generalul-maior Dumitru Tăbăcaru din Direcţia I a Securităţii a ticluit un plan pentru contracararea atitudinii „duşmănoase” a lui Ionescu. Chiar primul punct al operaţiunii imaginate de general atingea culmea prostiei. Aşadar, conform „Planului de măsuri pentru neutralizarea activităţilor ostile ţării noastre”, ticluit de Tăbăcaru la 8 octombrie 1977, catalogat „Strict Secret”, unul dintre cei care urmau să-l influenţeze pozitiv pe Eugen Ionescu era dramaturgul Horia Lovinescu. Care - atenţie! - trebuia să-l contacteze la Paris pe autorul piesei „Rinocerii” şi să-i explice cu ce bucurie în suflet artiştii profesionişti şi amatori din România iau parte la viaţa politică a ţării participând la Festivalul „Cântarea României”. Pentru cei mai tineri, respectiva manifestare era menită să ridice osanale comunismului biruitor, dar mai ales lui Nicolae Ceauşescu. Nu avea nici o legătură cu arta. O fi făcut Horia Lovinescu compromisurile sale cu regimul, dar trebuia să fii imbecil să crezi că un dramaturg se va preta să aibă o asemenea discuţie cu Eugen Ionescu. E aproape inimaginabil să crezi şi faptul că Ionescu putea înghiţi o asemenea aberaţie. Toate punctele planului întocmit de Tăbăcaru sunt tembele, dar punctul 5 abisal.

Caraion, pion de sacrificiu

Dacă lucrurile s-ar fi petrecut cum dorea generalul, un agent preţios ar fi fost deconspirat. Aşadar, în planul său de măsuri, Tăbăcaru scria la punctul 5: „«Arthur» îi va relata (lui Eugen Ionescu –n.n) despre suspiciunile sale şi ale celorlalţi oameni de artă şi cultură în legătură cu duplicitatea «celor trei», a faptului că desfăşoară activitate dirijată.” Cei trei erau Paul Goma, Dimitru Ţepeneag şi Virgil Tănase. Deci, Artur - pentru că de regulă apărea fără h în documentele Securităţii -, nume conspirativ sub care se ascundea poetul Ion Caraion, informator al Securităţi, avea sarcina să-l convingă pe dramaturgul stabilit la Paris de faptul că „cei trei” sunt în realitate oameni ai Securităţii, compromitându-i astfel. Păi, de unde putea şti el asta, dacă nu de la Securitate. E la mintea cocoşului. Nu cred însă că generalul şi-a dat vreodată seama de această gafă monumentală din planul său. (ASRI, fond D, dosarul nr. 11. 180, vol. 10, f. 292-294)

„Măi valahilor, proşti şi împuţiţi...”

Şi pentru că tot scriu despre prostie şi servicii secrete o să vă relatez un episod ilar care se desprinde tot din documentul întocmit de unitatea antitero 0544. Pentru o mai bună înţelegere a poveştii, vă mai spun că era perioada în care Ceauşescu personal strânsese şurubul în ce priveşte libertatea de exprimare. Fireşte, primii care au realizat despre ce este vorba au fost scriitorii, mai ales că mulţi dintre ei chiar se întâlniseră cu „Geniul din Carpaţi”, care le spusese că literatura înseamnă, de fapt, slăvirea comunismului şi a „omului nou”. Reacţiile nu s-au lăsat mult aşteptate. Mai mulţi scriitori au protestat. Documentul la care ne referim acum consemnează modul în care a reacţionat scriitorul de limbă germană Arnold Hauser, pe atunci redactor-şef adjunct la revista „Neue Literatur”. El le-a spus cu năduf scriitorilor Dragoş Vicol, Dan Deşliu şi Gheorghe Pituţ: „... Măi valahilor, proşti şi împuţiţi, noi, nemţii, plecăm, dar voi ce faceţi cu o asemenea orânduire... Degeaba explici şefului statului ce-i literatura, că el nu pricepe nimic, iar la vârsta pe care o are, e greu să-şi mai ridice nivelul cultural... E mărginit şi asta-i explicaţia că toate merg la noi în ţară anpoda... Partidul profită şi de dezbinarea existentă între scriitori pentru a-şi apăra interesele şi stăpâni situaţia.”

Tulbure se jură că nu mai scrie despre Ceauşescu

Neamţul nu s-a descărcat îndeajuns. Aşa că l-a interpelat pe Victor Tulbure, alt poet proletcultist, autorul celebrei poezii comuniste „Balada tovarăşului căzut împărţind Scânteia în ilegalitate”, întrebându-l : „Cât ai primit pentru poezia «PCR», care a devenit sloganul «Partidul, Ceauşescu, România» şi nu cum ar fi trebuit să se spună, «Petreşti, Ceauşeşti şi Rudilii»?... Te-ai vândut mai rău ca Iuda şi ar trebui să fii spânzurat că ai dat tonul şi formula cultului personalităţi.” Răspunsul poetului îl face să pălească însă şi pe nenea Iancu. Cu un ton spăşit,Tulbure a spus: „... Nu am încredere în partid şi secretarul său general şi jur că nu voi mai scrie nici un rând.” Curat Caragiale, monşer!

„Partidul trebuie curăţat de tot ce-i mai rău”

Dan Deşliu, alt scriitor exponent al realismului socialist, care ulterior s-a întors împotriva lui Ceauşescu, devenind chiar un dizident autentic, afirma, conform aceluiaşi document, că toţi scriitorii sunt nişte laşi că nu-şi predau carnetele de partid, aşa cum o făcuse el. Asta în timp ce Fanuş Neagu nu se sfia să spună: „... A venit vremea să punem mâna pe bâtă şi să facem ordine în ţara asta. Partidul trebuie curăţat de tot ce-i mai rău. Cei de sus dinadins crează nemulţumire în ţară şi justificându-se cu ideea economiilor... Pentru toate aşa-zisele opere ale şefului statului se găsesc destui bani, şi chiar valută, iar pentru cultură nu se găsesc.” După cum se vede, cel puţin prin prisma acestor documente, nu partidul era de vină, nu ideologia criminală era buba, nu dogma şi caracterul poliţienesc al regimului, nu genocidul din timpul obsedantului deceniu, ci doar Ceauşescu şi gaşca de lângă el. Trist, nu doar comic. Pentu că nu cred în ruptul capului că era vorba despre naivitate.

"Bachus", împuşcat pentru că i-a furat lui Ceauşescu 100 de milioane le lei

In anii '70, devenise cel mai bogat om din Romania şi unul din cele mai influente personaje. Avea Bucureştiul la degetul mic, trăia ca un rege, făcea afaceri cu mai-marii regimului comunist şi părea intangibil. Gheorghe Ştefănescu, zis [...]

Ceausescu din Nazaret iese la pensie dupa 41 de ani la primarie
Cand Menachem Ariav a intrat prima data in cladirea Consiliului local din Nazaret Ilit (n.red., Nazaretul Superior), in 1967, in calitate de adjuct al presedintelui consiliului, Levi Eshkol era prim-ministru si Shimon Peres era unul dintre «baietii lui Ben-Gurion»”, scrie cotidianul “Ha’aretz”. Nazaret Ilit (oras infratit cu Alba Iulia) avea atunci o populatie de cateva mii de persoane, iar peste putin timp urma sa izbucneasca “Razboiul de Sase Zile”. Dupa 41 de ani de activitate in cadrul primariei, Ariav a anuntat, la inceputul saptamanii, ca demisioneaza din functie. Ariav a fost timp de 31 de ani primar al localitatii Nazaret Ilit – oras infiintat de Israel in 1956, situat langa biblicul Nazaret, unde s-a nascut Iisus Hristos. Primarul era poreclit “Ceausescu” de catre adversarii sai politici din cauza faptului ca este originar din Romania, dar si pentru ca “avea o calitate unica de a se razbuna pe adversarii sai politici”, potrivit politicianului Shimon Gapso. “Ariav a facut greseala de a se inconjura de consilieri incompetenti si nu a fost in stare sa-i integreze pe noii rezidenti. Si nu a inteles ca trebuia sa demisioneze acum doua mandate si sa lase locul altora mai tineri”, spune adversarul politic al primarului. Nazaret Ilit a fost ridicat din ordinul fostului premier David Ben Gurion, care dorea un oras evreiesc paralel cu vechiul Nazaret, locuit de arabi. Cele doua localitati sunt la mica distanta una de cealalta, trecerea din Nazaret in Nazaret Ilit fiind insesizabila practic. Principala problema a municipalitatii din Nazaret Ilit o reprezinta migratia locuitorilor spre coloniile evreiesti din apropiere.

Cum a ajuns Ceauşescu erou antirus. Culisele unei manipulări

21 Aug 2008
August 1968, după invadarea Cehoslovaciei, a însemnat un exerciţiu de forţă al propagandei regimului Ceauşescu. Relatarea evenimentelor a fost regizată atent. Cotidianul vă oferă versiunile oficiale, dublate de adevăratele relatări care circulau doar în culisele agenţiei de presă Agerpres. Urmariti imagini filmate cu o camera ascunsa in timpul invaziei din Praga.

Atentatul necunoscut la Ceausescu

In 1983, trei tineri au pus la cale un atentat la viata lui Ceausescu* Dictatorul urma sa fie ciuruit de gloante intr-o vizita oficiala de lucru la o cooperativa de productie* Pentru ca vizita s-a amanat, Securitatea a reusit sa ajunga pe urmele atentatorilor Grupul Roventu-Nastase- Nicolae a fost condamnat la moarte *Pedeapsa a fost comutata ulterior la 25 de ani inchisoare, cei trei fiind eliberati doar pe vremea regimului Constantinescu

Vacanţele Ceauşeştilor
Case fastuoase, elegante şi cabane de vânătoare au fost „presărate“ în toată ţara pentru odihna primilor comunişti ai ţării. Ei însă le vizitau rar şi stăteau mai mult singuri. Tovarăşul se uita uneori la video, neapărat la filme western. Mai juca ţintar, şeptic sau, uneori, şah cu oameni de stat. Mergea apoi cu ei la vânătoare, prin pădurile din jur. Tovarăşa se relaxa tricotând sau făcând goblenuri. Sunt tablouri de vacanţă cum nu s-au pictat cu soţii Ceauşescu, primii gospodari ai ţării în Epoca de Aur.
[citeste]

Pasiunea Zoiei Ceauşescu se întoarce
Scriitorul Petru Popescu, care i-a “aprins călcâiele” fiicei fostului dictator, revine din SUA, după cinci ani de absenţă.
[citeste]

Casa în care s-au "buşit" tovarăşii

Ciudăţeniile biografiei lui Nicolae Ceauşescu Conform biografiilor lor oficiale de dinainte de 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au cunoscut în focul "luptei de clasă", în timp ce încercau să dovedească regimul burghezo-moşieresc. Cuplul prezidenţial de atunci agrea falsurile istorice şi plastografiile, nu e nici un secret. Încercînd să cercetăm istoria unei clădiri, am ajuns la...