Enescu[v=]

Scris de Admin 25.02.06 9:23

Rezumarea primului mesaj :

GEORGE ENESCU-
2]Am început prin a învăţa.
1]Nu exista muzica usoara si muzica grea, ci muzica buna si muzica proasta!
=====
Ruxandra
Dan
Adrian

Scris de Admin 14.12.13 19:25

http://cultural.bzi.ro/george-enescu-1881-1955-biografie-foto-video-352

Scris de Admin 03.12.13 10:20

http://www.curentul.ro/2013/index.php/2013120394107/Social/Casa-parinteasca-a-mamei-compozitorului-George-Enescu-clasata-ca-monument-istoric.html

Scris de Admin 10.11.13 18:02

http://adevarul.ro/cultura/arte/compozitorii-george-enescu-anatol-vieru-omagiati-icr-new-york-1_527f5d98c7b855ff56db1d43/index.html

Scris de Admin 24.10.13 10:23

http://adevarul.ro/cultura/arte/foto-vioara-george-enescu-asculta-sate-1_526799a0c7b855ff566e3b19/index.html

Scris de Admin 26.09.13 17:54

http://adevarul.ro/news/festivalul-george-enescu/video-documentar-inedit-george-enescu-fata-nevazuta-unui-geniu-1_5243fdafc7b855ff56c93dca/index.html

Scris de Admin 25.09.13 18:32

http://adevarul.ro/news/festivalul-george-enescu/interviu-maxim-vengerov-violonist-enescu-fost-idolul-copilariei-mele-1_524160bac7b855ff56bca177/index.html

Scris de Admin 24.09.13 20:49

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/copilaria-lui-george-enescu--23762.html

Scris de Admin 17.09.13 10:11

http://www.gandul.info/festivalul-enescu/george-enescu-o-viata-in-slujba-muzicii-nu-visam-decat-sa-compun-sa-compun-si-iar-sa-compun-11338043

Scris de Admin 16.09.13 18:03

http://www.cronicaromana.ro/2013/09/11/dezbatere-a-fost-george-enescu-supravegheat-de-securitate-in-exil/?ref=homett

Scris de Admin 12.09.13 10:52

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/legaturi-intre-marele-compozitor-george-enescu-si-securitate-463026.html

Scris de Admin 08.09.13 16:12

http://adevarul.ro/cultura/arte/fabuloasele-idile-marucai-cantacuzino-sotia-george-enescu-1_51e00acac7b855ff5630b5d1/index.html

Scris de Admin 08.09.13 16:07

http://adevarul.ro/cultura/istorie/sotia-george-enescu-si-a-turnat-acid-fata-dorul-nae-ionescu-1_52259d57c7b855ff563e9767/index.html

Scris de Admin 08.09.13 16:01

http://adevarul.ro/cultura/istorie/enescu-bucura-serveau-crenvurstii-1_52298bf8c7b855ff5650b45d/index.html

Scris de Admin 19.08.13 17:32

19 august 1881. Se naşte compozitorul George Enescu, cel mai important muzician român

Scris de Admin 25.05.13 11:51

Adrian Enescu, onorat cu premiul pentru întreaga carieră la TIFF 2013

Scris de Admin 16.04.13 4:21

Număr record de 20.000 bilete individuale pentru Festivalul Enescu, vândute în doar două ore

Scris de Admin 09.04.13 19:35

Petru ROMOSAN - George Enescu – un document excepţional

Cum s-a situat George Enescu faţă de noul regim de fabricaţie sovietică integrală după abdicarea forţată a Regelui Mihai şi instaurarea Republicii Populare? Există un document excepţional, o scrisoare din 1949, în care marele muzician îşi exprimă clar poziţia. În anii următori, Petru Groza a depus mari eforturi pentru a-l aduce acasă, după modelul sovietic al epocii în care personalităţi ca Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Grigore Moisil, Al. Rosetti erau puse în vitrină ca nişte bibelouri de propagandă. După moartea artistului, autorităţile comuniste s-au zbătut inutil să-i aducă trupul şi să-l înmormînteze acasă, în România – există un testament explicit care împiedică asta. În anii Războiului Rece, scrisoarea aceasta a fost citată frecvent la Europa Liberă, mai ales de Virgil Ierunca, de altfel şi un împătimit meloman, cu o colecţie impresionantă de discuri. O restituim aici, împreună cu transcrierea fidelă a originalului şi cu o traducere atentă la toate detaliile.

O scrisoare a lui George Enescu

Adresată lui Mihail Andricu (1894-1974), compozitor şi pianist, membru corespondent al Academiei din 1948 (în 1949 avea să primească Premiul de compoziţie al Academiei Române, după ce în 1924 primise Premiul I de compoziţie „George Enescu“)

S.West 72[n]d Street New York City
USA
25 ianuarie 1949

Preascumpul meu prieten,
Mulţumesc pentru frumoasa ta scrisoare. Mă bucur să aflu că lucrezi. Lucrez şi eu fără întrerupere, dar mai mult cu guma decît cu pana. Prinţesa a fost foarte bolnavă cînd am ajuns la New York, dar, mulţumesc lui Dumnezeu, se simte mult mai bine.
Cît despre mine, e greu să-mi vină ceva de hac…
Şi-acum, apropo de Academia Română, mi s-a spus că a fost schimbată. N-am primit nimic, aşa că nu ştiu nimic precis, dar trebuie să se ştie bine un lucru : este nedrept să fie date afară valori naţionale, mai ales în domeniul ştiinţific, artistic şi intelectual, sub pretext că au alte opinii politice. Politica n-are ce căuta în sferele înalte ale culturii, care trebuie să fie sfîntă, ceva de care nu te atingi. Încă o dată, nu ştiu nimic, căci guvernul nu m-a pus la curent. Dar, dacă ar face-o, aş întreba mai întîi de ce au fost scoşi unii dintre colegii mei eminenţi, iar dacă răspunsul ar fi că e din cauze politice, aş spune că nu am, cu siguranţă, nimic de-a face cu o Academie politică. Am acceptat totul, cu condiţia să fie de ordin exclusiv artistic, şi strig în gura mare că nu înţeleg să fiu amestecat în nimic din ceea ce e de ordin politic. Nu există cale de mijloc. Vreau să văd pînă unde merge respectul necondiţionat pentru muncă pur şi simplu. Eu sînt un muncitor şi atît. Mi-am petrecut cei 7 ani închis în ţara mea; cer eu, care mi-am trăit viaţa în străinătate, ca la vîrsta mea să se recunoască faptul că am dreptul şi datoria să-mi exercit profesia în ţări de veche cultură sau care sînt în plin, formidabil avînt… Chiar aşa. – Îmbrăţişeaz-o din partea mea pe Mişuca, pe care o admir, o iubesc şi o respect profund. Transmite gîndurile mele cele mai bune prietenilor noştri şi consideră-mă în continuare preadevotatul tău, cu afecţiune,

Georges Enesco

S.West 72[n]d Street New York City
USA
ce 25 janvier 1949

Très cher ami,

Merci pour votre bonne lettre. Je suis heureux de savoir que vous travaillez. Moi aussi, tout le temps, mais plus du grattoir que de la plume. La Princesse a été très souffrante à notre arrivée à New York, mais grâce à Dieu, elle est bien mieux.
Quant à moi, je suis un dur-à-cuire…
Et maintenant, à propos de l’académie roumaine, on m’a raconté qu’elle avait été changée. Je n’ai rien reçu, donc je ne sais rien de précis, mais qu’on sache bien une chose : c’est injuste de mettre à la porte des valeurs nationales, surtout dans le domaine scientifique, artistique et intellectuel, sous prétexte d’opinions politiques différentes. La politique n’a rien à voir dans les hautes sphères de la culture, laquelle doit être chose sacrée, à laquelle on ne touche pas. Encore une fois je ne sais rien, puisque le gouvernement ne m’a pas mis au courant, mais au cas où cela arriverait, je demanderais d’abord pourquoi on a éliminé certains de mes éminents collègues, et si la réponse est que c’est pour des causes politiques, je dirais que décidément je n’ai rien à faire avec une académie politique. J’ai accepté tout, à condition que ce soit exclusivement d’ordre artistique, et je crie sur tous les toits que je n’entends pas être mêlé en quoi que ce soit à ce qui est d’ordre politique. C’est à prendre ou à laisser.
Je veux voir jusqu’où va le respect inconditionné pour le travail pur et simple. Je suis un travailleur, et rien que ça. J’ai passé les 7 années enfermé dans mon pays, je demande, moi qui ai vécu toute ma vie à l’étranger, qu’à mon âge on veuille bien admettre que j’ai le droit et le devoir d’exercer ma profession dans les pays à culture ancienne ou qui sont en plein formidable essor. Et voilà.
Embrassez pour moi Mişuca que j’admire, aime et respecte profondément. Dites toutes mes meilleures pensées à nos amis, et croyez-moi bien toujours votre très dévoué et affectionné.

Georges Enesco

Scris de Admin 21.03.13 9:30

Festivalul Enescu – imaginea României şi pe Otopeni

Scris de Admin 07.03.13 19:35

Enescu: un geniu ignorat, concert susţinut de Schubert Ensemble la Kings Place, Londra

Scris de Admin 08.02.13 18:57

Ultimele zile ale lui George Enescu
A fost singurul muzician român căruia i se poate aplica fără nici o exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor şi un excepţional profesor de muzică, Enescu e azi pentru lumea întreagă o personalitate uriaşă. Numele lui rostit cu veneraţie în Occident ne-a redat mândria de a fi români. Din păcate, Enescu a părăsit România în 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vieţii sale, marcaţi de boală şi de un dureros exil sufletesc, rămân, astăzi, pentru cei mai mulţi români, un mister. Unde, cum, când şi de ce a murit Enescu?
Un dialog cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist, în viaţa şi opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia

Cu vaporul, la Paris

- De ce a plecat Enescu din ţară? Ştia că nu se va mai întoarce?- Enescu a părăsit România în toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte legat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru că se instaurase regimul comunist şi începuse să anticipeze dezastrul care va urma.Călătorise mult, stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au pus în gardă. Şi Maruca Cantacuzino (soţia lui) fusese sfătuită discret să se retragă, că aristocraţia nu e deloc bine văzută de noii veniţi la putere. Decizia să emigreze au luat-o în 1946, în urma unei discuţii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul său, care i-a intermediat azilul politic în Statele Unite. Plecarea din ţară a fost pregatită în detaliu, dupa întoarcerea lui Enescu din turneul ţinut în URSS. Încă din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casă, împreună cu alte bunuri de valoare, semn că ştia că nu se mai întoarce. A plecat cu o viză de Statele Unite, acordată de Petru Groza, şi cu paşaport diplomatic, cu drept de prelungire automată, îmbarcându-se într-un vapor la Constanţa. Trebuie să fac aici o paranteză şi să spun că Enescu a respins cu îndârjire toată viaţa lui ideea de a se urca în avion, preferând obositoarele călătorii prin Europa cu trenul. În fine, la plecare, toată lumea a crezut că Enescu şi Maruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo să ajungă la Paris, unde el locuia deja de mai multă vreme. Totuşi, Enescu s-a dus până în Statele Unite, unde a şi rămas trei luni de zile. Dar, fiindcă nu a reuşit deloc să se adapteze, şi-a făcut iar bagajele şi s-a întors definitiv în capitala Franţei.

- Ciudat este că în vara acelui an, Enescu semnează un testament în care cere, nici mai mult, nici mai puţin, să fie îngropat la Teşcani, împreună cu soţia sa.
- Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest care contrazice supoziţiile plecării definitive. Şi totuşi, actul acesta, în care Enescu îşi exprimă dorinţa de a fi înmormântat la Teşcani, a fost de fapt redactat la cerinţa avocatului Romeo Drăghici, bun prieten de-al său, care a vrut să-l scutească pe muzician de o posibilă confiscare de către comunişti a casei şi pământurilor Marucăi Cantacuzino. Din păcate pentru români, peste opt ani, Enescu a anulat acest document.

- Ce s-a întâmplat cu averile lor după plecare?- După căsătoria lor din 1938, Maruca şi Enescu au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino, care îi rămăsese Marucăi după moartea soţului ei, Mişu Cantacuzino. Enescu a preferat odăile mai liniştite şi mai modeste din spate. Îl deranja monumentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera să călătorească cu trenul la clasa a doua. La propunerea lui Romeo Drăghici, soţii Enescu au donat reşedinta aceasta luxoasă Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. Erau constienţi că, oricum, li s-ar fi confiscat. Romeo Drăghici s-a luptat însă foarte mult ca, imediat după donaţie, s-o transforme în Muzeul Enescu, pentru a o proteja în felul acesta.

- Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?
- Pentru Enescu, Parisul a fost totuşi un exil, un loc în care s-a dus forţat de nişte împrejurări. Timpul i s-a scurs dând lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând conferinţe, concertând. Sigur că s-a adaptat la viaţa franţuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă. Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi al dorului de patrie. Prietenii spun că avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase şi o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o dată pe an, îşi invita prietenii. Era o casă mare, cu un pian în sala de muzică, cu pereţii încărcaţi de tablouri. Avea un Grigorescu, dar şi un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese în limba germană, cu cerneală aurie: "Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cântat astăzi Bach, atât de divin, aşa cum îi doresc să fie cântat el, peste o sută de ani". Avea şi o intendentă franţuzoaică, o femeie extrem de devotată, care îi păstrase în timpul celui de-al doilea război mondial o bună parte din manuscrisele autografe. Din mărturiile care au rămas despre aceste întâlniri, iese la iveală un Enescu jovial şi primitor, un om care nu discuta politică niciodată, care spunea bancuri şi anecdote, care nu amintea niciodată despre muzica lui, însă vorbea cu o bucurie enormă de muzica românească, în care avea o încredere nestrămutată. Vorbea şi despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau idolii lui, îl critica uşor pe Mozart, pe care nu-l găsea destul de consistent, dar se pleca în faţa capodoperei sale, "Don Giovanni". Şi vorbea foarte mult despre Moldova lui natală, despre satul românesc, despre "Amintirile din copilărie" ale lui Creangă. A fost un patriot adevărat. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav, s-ar fi întors, cu siguranţă, în ţară.

- Credeţi că ceva din rădăcinile lui româneşti, din sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut şi în muzica lui?

- Fără îndoială! Suita "Amintiri din copilărie", Suita a III-a simfonică, Sonata în caracter popular românesc, Sonata pentru pian şi violoncel sunt doar câteva din piesele inspirate de ţinuturile lui natale. Se spune că moldovenii sunt molcomi, blânzi, sentimentali şi foarte afectuoşi. Ei bine, exact aşa era şi Enescu. Avea modestia şi bunătatea omului din popor, dar avea şi hazul şi umorul sănătos al unui Creangă. Era un foarte bun cunoscător al poeziei româneşti, el s-a format în ambianţa culturală a Moldovei de odinioară. Şi toate aceste daruri erau străbătute de un fior de spiritualitate adevărată. Enescu a fost un om foarte credincios, care cunoştea sărbătorile religioase şi însemnătatea lor şi care mergea la biserica. Suficient să amintesc că în familia lui toţi înaintaşii bărbaţi fuseseră preoţi. Moştenirea aceasta spirituală a ţâşnit însă la el într-un mod inegalabil de a face muzică.
- I-au adus anii petrecuţi în capitala Franţei recunoaşterea occidentală pe care o merita?
- Din păcate, Enescu n-a avut parte de recunoaşterea totală pe care o merita ca mare compozitor, decât după moarte.Până la apariţia operei sale, Oedipe, în 1936, trecea în Occident drept un mare dirijor, un fabulos violonist şi un excepţional pianist. Era, de asemenea, recunoscut şi ca unul dintre cei mai buni profesori de vioară din lume. Mari violonişti ai lumii s-au zbătut să lucreze cu el. Avea recunoaşterea acestor talente, dar se plângea, adesea, că toată lumea îl socoteşte doar un simplu violonist. Îl durea lipsa confirmării ca mare compozitor. Şi totuşi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele au fost francezii.

Printre umbre

- Când a izbucnit boala lui? Într-o fotografie făcută în Gara din Londra, în 1950, îl vedem deja cocoşat de chinurile spondilozei.
- Încă de la plecarea din ţară îl supăra grav coloana vertebrală. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla încovoiat ca un echer, iar când ieşea în oraş, se sprijinea adesea de prietenii săi. În 1950, la Londra, în timpul unui concert, a făcut un accident cerebral şi a căzut de pe podium. Cei prezenţi i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a închiriat rapid un avion ca să-l ducă la Paris. E singura oară când a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă că are încă mintea întreagă, a fluierat temele lucrării lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, într-o clinică unde a fost reanimat. De atunci, sănătatea lui s-a degradat vizibil, lună de lună, până în iulie 1954, când, în timpul unei lecţii, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumătate. Se afla în apartamentul din Rue de Clichy. Umorul nu l-a părăsit însă nici în ultima clipă. Vrând să comunice cu prietenul său devotat care venise în vizită, compozitorul Marcel Mihalovici, i-a scris pe o bucăţică de hârtie: "Mi s-a întâmplat azi. Dădeam o lecţie. Am simţit ceva în braţul stâng. Am fugit şi m-am întins pe pat. Şi iată, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atât mai bine, voi spune mai puţine prostii".

- Îl incercau, probabil, şi gândurile sumbre ale sfârşitului. Nu a fost tentat să se întoarcă să-şi revadă ţara?
- S-ar fi întors, cu siguranţă, dacă ar fi putut. În 1951, Statul român a dorit să-l aducă la Săptămâna Muzicii Româneşti, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat să patroneze sărbătoarea, dar a solicitat ca Academia Română să reprimească printre membrii înaltului for pe "epuraţii" Dimitrie Gusti şi Constantin Rădulescu Motru, iar Ministerul de Interne să o elibereze din închisoare pe soţia compozitorului Mihail Jora. Bineînţeles că aceste lucruri nu s-au întâmplat. Să nu uităm că erau anii 50, anii cumpliţi ai sovietizării. Prin urmare, Enescu le-a răspuns într-o depeţă foarte politicoasă că, întrucât starea de sănătate i s-a agravat, aceasta nu-i mai poate permite nici o altă activitate în afara celor pur mentale şi că, întrucât e nevoit să petreacă zile întregi nemişcat în pat, îi este absolut imposibil să călătorească spre România. Apoi, nu e de neglijat nici influenţa Marucăi, care nu a dorit sub nici o formă întoarcerea în România comunistă. Mai târziu, chiar înainte de moarte, prin 1954, a primit în vizită o delegaţie românească. Printre membrii ei se aflau prof.Yehudi Menuhin, care a cântat pentru Enescu, Serafim Antropov, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea şi dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei având chiar misiunea de a-l convinge să se întoarcă în ţară. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

- Se rupsese cu totul de România sau mai ţinea legătura cu ţara?
- Ţinea o strânsă corespondenţă cu maestrul Jora, cu care se şi înrudea, de altfel, şi cu compozitorul Mihail Andricu. Mai era apoi Romeo Drăghici, avocatul lui, devenit între timp şi muzeograf, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din România şi pe care, adesea, i le ducea personal la Paris. Era în foarte strânsă legătură şi cu românii stabiliţi în capitala Franţei. De compozitorul Marcel Mihalovici l-a legat o strânsă prietenie. În ultima fază a bolii, când îi tremura mâna prea tare şi nu mai putea scrie, l-a rugat pe acesta să transcrie unele nuanţe în partituri şi chiar să termine lucrările, când el nu va mai fi. Foarte apropiat îi era şi pianistul român Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie aristocratică din Moldova, cel care i-a închis, ultima dată, capacul la pian.

Pianul mut

- Enescu n-a murit acasă, ci într-o cameră de hotel, un amănunt puţin cunoscut, chiar de specialişti. Cum a ajuns, de fapt, acolo?
- Chiar înaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindcă starea de sănătate i se înrăutăţise considerabil, Marcel Mihalovici şi cu Yehudi Menuhin au complotat să-l instaleze la Valee aux Loups, în fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin şi-a asumat toate cheltuielile şi s-a ocupat până şi de instalarea unui pian. Numai că Enescu a refuzat delicat, căci ar fi însemnat să plece acolo fără soţia sa. Mai târziu, tot Menuhin a vrut să-i instituie un fel de pensie viageră, ştiindu-se faptul că nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari câştiguri. Dar şi pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totuşi, fiindcă sănătatea i se agrava tot mai mult, ca să se poată bucura de unele avantaje, cum ar fi o infirmieră, mâncare gratuită şi altele, Enescu a fost mutat din locuinţa personală din Rue de Clichy 26 (care nu avea decât două camere mici şi o baie pe care o foloseau şi ca bucătărie), într-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei români, care îl luasera în proprietate, aducându-l la categoria de 4 stele. Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la stradă, în apartamentul cu nr.40, care avea două camere mari, hol şi sală de baie. Impresionat de suferinţa lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispoziţie gratuit, i-a asigurat şi personal auxiliar, ba, fără ştirea lui Enescu, i-a plătit şi consultaţiile medicului cardiolog. Se spune că infirmiera - româncă - era plătită de însăşi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fără ştirea lui. În cameră, prietenii i-au adus un pian cu coadă, la care însă Enescu n-a putut niciodată să cânte. Îi cântau însă aproape toţi cei care îl vizitau, ca să-i mai aline suferinţele.

- Cum vă explicaţi fascinaţia extraordinară pe care a exercitat-o toată viaţa maestrul asupra mai tânărului Yehudi Menuhin?
- În 1926, la Paris, micul Menuhin, în vârstă de zece ani, i-a fost prezentat mestrului Enescu pentru lecţii. După ce l-a ascultat cântând Simfonia spaniolă de Lalo, Enescu a exclamat: "Ce naiba vreţi să-l mai învăţ?" Şi s-a întors în ţară. Familia Menuhin, sosită de peste ocean, îşi dorea însă atât de mult aceste lecţii, încât şi-a luat casă la Paris pentru a-l aştepta pe Enescu să revină din România. Curând, au început lecţiile la Bellevue. Lecţii pentru care Enescu nu a luat niciodată bani. Nu greşesc dacă aş spune că între ei se înfiripase o relaţie de-a dreptul părintească. Menuhin a fost "copilul" lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porţi muzicale, ci i-a şi dezvăluit o lume fabuloasă, mustind de spiritualitate: l-a chemat în România, de care Menuhin a rămas definitiv fascinat. 40 de ani mai târziu, Menuhin a scris o carte despre experienţa lui românească. Dar ca să înţelegem mai bine ce a însemnat Enescu pentru el, iată propriile cuvinte: "Enescu m-a subjugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său, atitudinea sa, părul negru, întreaga faptură, afirmau parcă, sus şi tare, că aveai în faţă un om liber, puternic, neîncătuşat de nimic, înzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu înflăcărare. Iar muzica lui, când a început să cânte, avea o incandescenţă care depăşea tot ceea ce întâlnisem până atunci." I-a purtat o neţărmurită dragoste şi l-a sprijinit enorm în ultimii ani ai vieţii. Nu cred să existe un exemplu mai puternic de devotament şi dăruire în relaţia maestru-discipol în toată istoria muzicii.

Sobiţa cu petrol

- Cum s-au scurs ultimele lui zile? Ştia că nu mai are mult de trăit?- Cu 36 de ani înaintea morţii, Enescu a avut o stranie premoniţie, pe care o povesteşte Zoe Cămărăşescu în "Amintirile" sale. Venise obosit şi înfometat să supeze la tante Olga Duca, era cam frig în salon şi se aprinsese o sobiţă cu petrol. Întinzându-şi mâna să se încălzească şi parcă având o viziune, a spus: "Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateux". "Voi sfârşi şi eu la fel, bătrân, paralizat, senil". Şi totuşi, a rămas lucid până în ultima clipă. În seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a întrebat, în şoaptă, în camera de alături: "Est-ce qu'il est encore lucide?". "Mai e lucid?". Enescu a auzit şi a făcut imediat un calambur, răspunzând "Luci..de Lammermour", adica "Lucia de Lammermoor" (operă de Donizetti). Puţin după aceea, în dimineaţa zilei de 4 mai, a închis ochii.

- Cine l-a vegheat până în clipa morţii?- În clipa în care a murit, înăuntru nu era decât infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, că în ajunul morţii, a trecut să-l vadă şi Regina Belgiei. A murit noaptea şi nu a avut lumânare aprinsă la căpătâi.

- Cum se explică absenţa celei pe care a iubit-o atât: soţia lui?- Maruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a îngrijit de el niciodată, pretextând că ea nu se pricepe la îngrijiri medicale şi nici la gătit. De altfel, Maruca nici nu l-a iubit pe Enescu pe cât a iubit-o Enescu pe ea. Să nu uităm că, încă de când se iubeau făţiş, în ciuda căsătoriei sale cu Mişu Cantacuzino, ea s-a încurcat cu Nae Ionescu, rănind grav sentimentele lui Enescu. Iar de căsătorit cu el s-a căsătorit doar după ce soţul ei a murit într-un accident de automobil. Avea o fire mondenă, materialistă, dornică de pătrundere în cercurile înalte. Enescu a iubit-o, însă, fără margini.

- În încheiere, să mai elucidăm un mister. Se spune că trupul neînsufleţit al lui Enescu era cât pe ce să fie răpit de comuniştii români, de la Hotel Atala. E adevărat?
- E adevărat. Situaţia a fost însă limpezită de Maruca. Imediat ce a aflat, dimineaţa, că Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, făcut la rugămintea ei, prin care o instituia ca legatară universală, anulând orice document anterior. Mai târziu, doi membri ai Ambasadei României la Paris s-au prezentat la hotel, cerând proprietarului să li se predea corpul lui Enescu, argumentând că face parte din patrimoniul României. Maruca i-a lămurit că Enescu plecase definitiv din ţară din cauza regimului totalitar şi că nici prin gând nu-i trecea să se întoarcă în patrie. Numai că, nesatisfăcuţi, trimişii Ambasadei au rămas la hotel şi au început să dea târcoale. Marucăi i-a fost teamă să transporte coşciugul la Biserica Română din Paris, ca să nu fie răpit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat poliţia ca să stea de pază. Într-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost înhumat, cu slujbă religioasă, la cimitirul "Pere Lachaise", pe aceeaşi "stradelă" cu Georges Bizet.
Pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l'Institut. Commandeur De La Legion D'Honneur. 1881-1955.
Din păcate, nici o menţiune că a fost român!

Scris de Admin 07.05.12 11:14

Geniu ucis de dragoste: George Enescu a sfârşit ca rob al unei prinţese extravagante

Scris de Admin 02.04.12 17:42

... "Daca as indrazni sa ma plang" - ii marturisea George Enescu lui Bernard Gavoty - "as face-o pentru a spune ca nu am fost un copil rasfatat, ci un copil adorat pana la exces, pana la sufocare. (...) Cand ma gandesc la copilarie, simt inca in jurul meu vigilenta inspaimantata in care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintai alarma tremurau pentru mine. In aceasta caldura de sera, sufocanta si tensionata, m-am maturizat prea repede. Si, daca astazi sunt un barbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicatia cred ca trebuie cautata in copilaria mea". ...

Citeste tot articolul

Scris de Admin 23.10.11 19:45

Muzica românească – interview cu George Enescu

http://revistaflacara.ro/muzica-romaneasca-interview-cu-george-enescu/

De câteva zile, d-l George Enescu se află la Sinaia. Marele artist a părăsit apusul și centrele lui de succes ca să-și facă mica „stagiune“ anuală obișnuită la Castelul Peleș.

L-am întâlnit în gară; se pregăteà să plece la București pentru o zi. Am intrat în vorbă încurajat de acea amabilitate plină de simplitate, care le stă atât de bine artiștilor în culmea gloriei.

L-am întrebat de ce a venit atât de târziu anul acesta la Sinaia. Îmi răspunde într’o simpatică moldovenească de moșier, care de când e nu a părăsit nordul Moldovei:

– Am avut multe angajamente în străinătate. Acuma vin dela Trouville unde am făcut o mică stagiune.

– Ați nemerit o vreme cam urîtă.

– Puțin îmi pasă de vreme. Aci stau toată ziua închis la palat și cânt. Ș’afară de asta mie îmi place ploaia și zăpada. Îmi fac bine.

Încet-încet, am început să vorbim și despre muzică.

– Ați spus odată unui redactor al Luceafărului că noi n’avem muzică națională.

– Și așà este, – confirmă marele artist. Nu se poate susține că muzica noastră populară are un caracter bine definit național. Însă’și doina noastră nu este decât un amestec de motive arabe, rusești și ungurești. Să-ți dau o dovadă.

Și d-l Enescu prinse a intonà o arie națională.

– Știi ce-i asta? – mă întrebă d-sa după un scurt răstimp.

– Un cântec național.

– Te’nșeli. Este o arie arabă.

Intonă apoi câteva măsuri din alt cântec, care păreà tot românesc.

– Tot arab și ăsta? – mă grăbesc să’ntreb.

– Nu. Ăsta e grecesc. Bourgault Ducondray a publicat o colecție întreagă de cântece populare grecești (Chansons populaires grecs) în care se găsesc mai multe bucăți cari seamănă perfect cu ariile noastre populare. S’a întâmplat cu muzica noastră națională ceeace s’a întâmplat și cu ființa noastră etnică. După cum sângele nostru este un amestec din toate soiurile de neamuri, cari au trecut prin această parte a Europei, tot așà și muzica noastră națională a păstrat accente, răsunete, influențe din cântecele acelor popoare. Deaceea cântecele noastre naționale au o bază orientală.

– Bine. Dar sufletul nostru nu se oglindește prin nicio notă originală în aceste cântece?

– Ba da. Dar e foarte greu de deslușit această originalitate. Totuși este o caracteristică generală ce se desprinde din muzica noastră națională, după cum se desprinde ideea generală dintr’o lucrare de cugetare: este tristețea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirat de văile și dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gândurile cari apasă și fac în același timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine. Un străin, care-mi este prieten, auzindu-mă odată executând o bucată a mea, mi-a spus: – În această compoziție este par’că ceva ce nu se poate îndeplini. Acest „ceva ce nu se poate îndeplini“ erà partea originală de inspirație românească din bucata mea; acest dor nelămurit dar adânc mișcător mi se pare că este caracteristica sigură a cântecelor românești.

Se dă semnalul de plecare. Îi spui maestrului atât de tânăr și atât de celebru:

– Fără să băgați de seamă, mi-ați acordat un interview. Îmi dați voie să-l public în Flacăra?

D-l Enescu își mușcă buza, ca un om prins în cursă, zâmbi cu o grație nesfârșită și zise:

– Cu plăcere, dacă credeți că ceeace v’am spus va interesà pe cineva.

Atunci i-am cerut voie să-l revăd a doua zi la București ca să complectăm convorbirea și să notez unele lucruri.

– Mi-e frică să nu vă denaturez părerile.

– Veniți la ora 9, la Hotel Metropol, – mi-a răspuns cu aceiași voie bună.

Apoi glumi:

– De altfel, puteți să-mi atribuiți orice fel de idei. Ideile omului atârnă de digestia pe care el a făcut-o în clipa când le-a emis. Când faci o digestie bună, ai idei bune.

– Și când faci o digestie rea?

– Și ideile sunt rele.

– Ce fel de digestie ați făcut azi?

– Vă las pe dv. să conchideți.

Râse cu poftă de această glumă grăbită. Apoi continuă pe același ton glumeț:

– E atât de adevărată această observație în cât sunt sigur că toți criticii cari înjură trebue să fie oameni incapabili să digereze bine. Altfel nu-mi închipui cum pot să aibă gânduri atât de rele.

Un fluerat prelung, ascuțit, disperat, – și trenul porni.

* * *

A doua zi dimineața am fost la hotel Metropol. M’așteptà. Ca să intru în vorbă, îi spui:

– Ieri mi-ați spus că anul acesta nu veți da nici un concert în București. Erà această afirmare numai efectul unei digestii nu tocmai fericite?…

A râs. Apoi mi-a răspuns:

– Nu. În planul meu de lucru pentru acest an România nu figurează. Am cântat acum un an în țară. Nu vreau, deci, să plictisesc prea mult lumea cu… „talentul“ meu. Cred însă că anul viitor voiu organizà o nouă serie de concerte pentru sporirea fondului care va alimentà Premiul național de compoziție.

Apoi d-l Enescu începù să vorbească cu o mișcătoare însuflețire despre acest premiu, înființat prin silințele sale și din sumele strânse cu concertele date acum un an în țara întreagă.

– Aceasta este o instituție la care țin foarte mult. Nu voiu cruțà niciun sacrificiu ca să ajut sporirea acestui fond. Azi el este de 23.000 lei, sumă provenită din concertele mele de-acum un an. Anul viitor sper să pot strânge încă odată atât. Deocamdată venitul acestor bani este 1.300 lei anual, la care se mai adaogă și 1.000 lei anual, dați de d-l C. C.

Arion, din partea ministerului de instrucție.

– Și care este scopul ce v’a determinat să întreprindeți această operă?

– Sărăcia literaturei noastre muzicale. Vreau să contribui și eu, cât îmi va sta în putință, la stimularea producției muzicale românești. În acest scop, am înființat un premiu (împărțit în două) care se va decerne, în fiecare an, cu începere dela 1 Septemvrie 1913. Lucrările prezintate la acest concurs vor fi apreciate de o comisie alcătuită din d-nii D. Dinicu, D. Kiriac, Th. Fuchs, C. Dumitrescu, Castaldi, M. Margaritescu, Narice și eu. Se va încurajà muzica de Cameră, orchestra, bucăți de cor și chiar de canto, acestea din urmă însă numai atunci când vor aveà o valoare de compoziție deosebită și nu vor fi simple romanțe.

– Și bucățile cari concurează la premiul național de compoziție vor trebui să aibă un caracter național?

– Nu. Premiul acesta este național numai prin faptul că se decerne de români românilor. Atât. De altfel, după cum am mai spus, noi nu avem încă un stil bine definit. Stilul este opera artiștilor. Și noi n’am avut încă compozitori mari cari să puie pecetea geniului lor pe muzica inspirată de meleagurile noastre. Stilul național este instinctul artistului. El este mai mult un sentiment decât un tempo muzical. Un exemplu: Muzica suedeză și norvegiană, care e o muzică originală, cu totul deosebită de alte muzici. Cu cari m’au mișcat adânc. A fost însă și un incident nostim în timpul acestui turneu. Eram la Brăila. Lume mai puțină ca în alte părți.

Întreb pe casier care să fie pricina. El îmi răspunde:

„– Ați nemerit timp rău, d-le Enescu!

„– De ce? îl întreb eu.

„– Fiindcă acum se află în oraș și un circ care are niște maimuțe. Și toată lumea se duce să vadă caraghioslàcurile maimuțelor“.

În afară de această… concurență a maimuțelor brăilene, pretutindeni am întâmpinat un interes foarte măgulitor pentru scopul ce-l urmăream. Și asta mă face să sper că el va fi realizat.

Eșim împreună. La poarta hotelului ne întâlnim cu poetul St. O. Iosif. D-l Enescu e încântat că-i face cunoștința. Iosif îi făgăduește să-i trimită lucrările sale.

– Cu un autograf, – strecoară într’un zâmbet insinuant d-l Enescu.

Zâmbește afirmativ și poetul. Și ne despărțim.

Scris de Admin 02.10.11 17:50

Enescu necunoscut, Grigore Constantinescu, 9/18/2011
Printre evenimentele-document care au atras atentia melomanilor care participד la desfדsurarea Festivalul international “George Enescu”, consemnדm acum editarea de cדtre Casa Radio a unui audio buck ...

Scris de Admin 13.09.11 20:17

Mihail SEBASTIAN - DE RECITIT. Bagheta lui George Enescu

Sezonul muzical recent inaugurat aparține, fără îndoială, lui George Enescu. Îl domină autoritar. Nu știm ce ne rezervă acest sezon, ce surprize, ce decepții – dar cele zece concerte oferite de George Enescu ne consolează anticipat de mediocritatea obișnuită a vieții noastre muzicale. Zece concerte Enescu înseamnă un eveniment de o bogăție singulară. Patru concerte simfonice și șase ședințe de muzică de cameră vor umple un întreg sezon, destinat a rămîne marcat îndelung de amintirea unui animator de talia sa [...].
Printr-o prestație unică, George Enescu impune respectul artei, o înaltă conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. Sînt, mi se pare, cei trei factori care lipsesc, în chipul cel mai dureros, vieții noastre muzicale. Extraordinar artist, Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu numai necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a transmite celorlalți o tehnică de lucru, de a le insufla consecvență artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învățături. Cînd George Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui magistru.

Rareori sensibilitatea artistică a fost slujită de o așa suplă, așa viguroasă măiestrie. Enescu este un tulburător poet al baghetei și un desăvîrșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica (pentru că o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența sa, lirismul egal cu precizia.
A lucra sub o asemenea îndrumare ar fi o onoare și o șansă pentru oricare orchestră din lume, oricît de impozantă, oricît de reputată ar fi ea. Dar cînd astfel de noroc dă peste o orchestră inegală, ezitantă, cum e Filarmonica noastră – bagheta lui George Enescu ia aspectul unei extraordinare funcții educative. [...] Nu că Filarmonica ar fi văduvită de componenți dotați fiecare în parte. Ce-i lipsește e coeziunea ansamblului, o legătură organică, intimă, profundă, minuțioasă. Absentează acel spirit de corp, care e însăși definiția unei orchestre. O muncă susținută sub supravegherea directă a lui George Enescu va avea efectul să împrumute suflet acestei mașinării muzicale, care e de multă vreme victima propriei inerții. Să ne amintim excelenta formă dobîndită cu cîțiva ani în urmă, după un sezon de colaborare cu dirijorul Hermann Scherchen. Posibilitățile artistice ale unei orchestre sînt, înainte de toate, o chestiune de conducere, de orientare.

S-a văzut asta limpede, duminică dimineață, la Ateneul Român, cînd aceeași orchestră obosită, blazată și fără elan, pe care am tot auzit-o, ne-a apărut transformată radical, reîntinerită, grație magnificului dirijor care o stăpînea cu energia lui avîntată, cu vibrația din adînc. Depășită de imensul suflu creator al lui George Enescu, orchestra n-a răspuns integral solicitărilor, la tot ce i se cerea să exprime, la exigențele unui extraordinar muzician, dar izbutea totuși să-l urmeze și să-l slujească. Dacă în concertul de Bach n-a atins transparența sonoră, pe care viorile Filarmonicii nu știu s-o redea (vă amintiți corzile, splendide, limpezile corzi ale orchestrei din Berlin?), dacă această lucrare de Bach ne-a apărut nițel greoaie, oarecum lipsită de seninătate și ușurință – dimpotrivă, cu ce fericită bogăție de mijloace reușea orchestra să traducă indicațiile marelui ei regizor în Venusberg de Wagner! S-a petrecut una dintre cele mai fericite restituiri wagneriene obținute vreodată de Filarmonică.

Partea din program care ne-a deșteptat emoții deosebite – dacă avem dreptul să consemnăm o preferință personală – a fostSimfonia a IV-a de Brahms, dirijată cu un lirism, o înverșunare, o pasiune inegalabile. Enescu i-a împrumutat gravitate, patetism, chiar în porțiuni mai facil melodioase, mai încărcate de candoare. Nu există, probabil, o mai fericită introducere în arta lui Brahms decît atare interpretare.

Scris de Continut sponsorizat

Enescu[v=]

Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Re: Enescu[v=]

Muzica românească – interview cu George Enescu

Re: Enescu[v=]

Mihail SEBASTIAN - DE RECITIT. Bagheta lui George Enescu

Re: Enescu[v=]