Enescu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

GEORGE  ENESCU-
2]Am început prin a învăţa.
1]Nu exista muzica usoara si muzica grea, ci muzica buna si muzica proasta!
=====
Ruxandra
Dan
Adrian

George Enescu, marca inregistrata

Cum a ajuns George Enescu infirmier voluntar

Google celebrează 130 de ani de la naşterea lui George Enescu

Melodia care l-a convins pe George Enescu să se apuce de vioară

Ultimele zile ale lui George Enescu

A fost singurul muzician roman caruia i se poate aplica fara nici o exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor si un exceptional profesor de muzica, Enescu e azi pentru lumea intreaga o personalitate uriasa. Numele lui rostit cu veneratie in Occident ne-a redat mandria de a fi romani. Din pacate, Enescu a parasit Romania in 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vietii sale, marcati de boala si de un dureros exil sufletesc, raman, astazi, pentru cei mai multi romani, un mister. Unde, cum, cand si de ce a murit Enescu? Un dialog cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist, in viata si opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia

Cu vaporul, la Paris

- De ce a plecat Enescu din tara? Stia ca nu se va mai intoarce?

- Enescu a parasit Romania in toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie sa plece, era foarte legat de locurile lui. Daca a facut-o, a facut-o pentru ca se instaurase regimul comunist si incepuse sa anticipeze dezastrul care va urma. Calatorise mult, statuse de vorba cu prieteni din Occident, care l-au pus in garda. Si Maruca Cantacuzino (sotia lui) fusese sfatuita discret sa se retraga, ca aristocratia nu e deloc bine vazuta de noii veniti la putere. Decizia sa emigreze au luat-o in 1946, in urma unei discutii

cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul sau, care i-a intermediat azilul politic in Statele Unite. Plecarea din tara a fost pregatita in detaliu, dupa intoarcerea lui Enescu din turneul tinut in URSS. Inca din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casa, impreuna cu alte bunuri de valoare, semn ca stia ca nu se mai intoarce. A plecat cu o viza de Statele Unite, acordata de Petru Groza, si cu pasaport diplomatic, cu drept de prelungire automata, imbarcandu-se intr-un vapor la Constanta. Trebuie sa fac aici o paranteza si sa spun ca Enescu a respins cu indarjire toata viata lui ideea de a se urca in avion, preferand obositoarele calatorii prin Europa cu trenul. In fine, la plecare, toata lumea a crezut ca Enescu si Maruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo sa ajunga la Paris, unde el locuia deja de mai multa vreme. Totusi, Enescu s-a dus pana in Statele Unite, unde a si ramas trei luni de zile. Dar, fiindca nu a reusit deloc sa se adapteze, si-a facut iar bagajele si s-a intors definitiv in capitala Frantei.

- Ciudat este ca in vara acelui an, Enescu semneaza un testament in care cere, nici mai mult, nici mai putin, sa fie ingropat la Tescani, impreuna cu sotia sa.

- Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest care contrazice supozitiile plecarii definitive. Si totusi, actul acesta, in care Enescu isi exprima dorinta de a fi inmormantat la Tescani, a fost de fapt redactat la cerinta avocatului Romeo Draghici, bun prieten de-al sau, care a vrut sa-l scuteasca pe muzician de o posibila confiscare de catre comunisti a casei si pamanturilor Marucai Cantacuzino. Din pacate pentru romani, peste opt ani, Enescu a anulat acest document.

- Ce s-a intamplat cu averile lor dupa plecare?

- Dupa casatoria lor din 1938, Maruca si Enescu au locuit in cladirea din spatele Palatului Cantacuzino, care ii ramasese Marucai dupa moartea sotului ei, Misu Cantacuzino. Enescu a preferat odaile mai linistite si mai modeste din spate. Il deranja monumentalitatea palatului, unde sotia sa tinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera sa calatoreasca cu trenul la clasa a doua. La propunerea lui Romeo Draghici, sotii Enescu au donat resedinta aceasta luxoasa Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor. Erau constienti ca, oricum, li s-ar fi confiscat. Romeo Draghici s-a luptat insa foarte mult ca, imediat dupa donatie, s-o transforme in Muzeul Enescu, pentru a o proteja in felul acesta.

Maruca Cantacuzino. Urata, dar adorata�



- Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?

- Pentru Enescu, Parisul a fost totusi un exil, un loc in care s-a dus fortat de niste imprejurari. Timpul i s-a scurs dand lectii de vioara si compozitie, tinand conferinte, concertand. Sigur ca s-a adaptat la viata frantuzeasca, pentru ca era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate in cercurile inalte ale Parisului, avea maniere, era placut la vorba. Dar pot banui ca, pe undeva, l-a ros sentimentul izolarii si al dorului de patrie. Prietenii spun ca avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca in Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai inchiriase si o vila, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o data pe an, isi invita prietenii. Era o casa mare, cu un pian in sala de muzica, cu peretii incarcati de tablouri. Avea un Grigorescu, dar si un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese in limba germana, cu cerneala aurie: "Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cantat astazi Bach, atat de divin, asa cum ii doresc sa fie cantat el, peste o suta de ani". Avea si o intendenta frantuzoaica, o femeie extrem de devotata, care ii pastrase in timpul celui de-al doilea razboi mondial o buna parte din manuscrisele autografe. Din marturiile care au ramas despre aceste intalniri, iese la iveala un Enescu jovial si primitor, un om care nu discuta politica niciodata, care spunea bancuri si anecdote, care nu amintea niciodata despre muzica lui, insa vorbea cu o bucurie enorma de muzica romaneasca, in care avea o incredere nestramutata. Vorbea si despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau idolii lui, il critica usor pe Mozart, pe care nu-l gasea destul de consistent, dar se pleca in fata capodoperei sale, "Don Giovanni". Si vorbea foarte mult despre Moldova lui natala, despre satul romanesc, despre "Amintirile din copilarie" ale lui Creanga. A fost un patriot adevarat. Daca nu ar fi fost atat de bolnav, s-ar fi intors, cu siguranta, in tara.

- Credeti ca ceva din radacinile lui romanesti, din sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut si in muzica lui?

Un moldovean bland si sentimental�



- Fara indoiala! Suita "Amintiri din copilarie", Suita a III-a simfonica, Sonata in caracter popular romanesc, Sonata pentru pian si violoncel sunt doar cateva din piesele inspirate de tinuturile lui natale. Se spune ca moldovenii sunt molcomi, blanzi, sentimentali si foarte afectuosi. Ei bine, exact asa era si Enescu. Avea modestia si bunatatea omului din popor, dar avea si hazul si umorul sanatos al unui Creanga. Era un foarte bun cunoscator al poeziei romanesti, el s-a format in ambianta culturala a Moldovei de odinioara. Si toate aceste daruri erau strabatute de un fior de spiritualitate adevarata. Enescu a fost un om foarte credincios, care cunostea sarbatorile religioase si insemnatatea lor si care mergea la biserica. Suficient sa amintesc ca in familia lui toti inaintasii barbati fusesera preoti. Mostenirea aceasta spirituala a tasnit insa la el intr-un mod inegalabil de a face muzica.

- I-au adus anii petrecuti in capitala Frantei recunoasterea occidentala pe care o merita?

- Din pacate, Enescu n-a avut parte de recunoasterea totala pe care o merita ca mare compozitor, decat dupa moarte. Pana la aparitia operei sale, Oedipe, in 1936, trecea in Occident drept un mare dirijor, un fabulos violonist si un exceptional pianist. Era, de asemenea, recunoscut si ca unul din cei mai buni profesori de vioara din lume. Mari violonisti ai lumii s-au zbatut sa lucreze cu el. Avea recunoasterea acestor talente, dar se plangea, adesea, ca toata lumea il socoteste doar un simplu violonist. Il durea lipsa confirmarii ca mare compozitor. Si totusi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele au fost francezii.



Printre umbre

- Cand a izbucnit boala lui? Intr-o fotografie facuta in Gara din Londra, in 1950, il vedem deja cocosat de chinurile spondilozei.

- Inca de la plecarea din tara il supara grav coloana vertebrala. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla incovoiat ca un echer, iar cand iesea in oras, se sprijinea adesea de prietenii sai. In 1950, la Londra, in timpul unui concert, a facut un accident cerebral si a cazut de pe podium. Cei prezenti i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a inchiriat rapid un avion ca sa-l duca la Paris. E singura oara cand a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca sa-i faca pe ceilalti sa inteleaga ca are inca mintea intreaga, a fluierat temele lucrarii lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, intr-o clinica unde a fost reanimat. De atunci, sanatatea lui s-a degradat vizibil, luna de luna, pana in iulie 1954, cand, in timpul unei lectii, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumatate. Se afla in apartamentul din Rue de Clichy. Umorul nu l-a parasit insa nici in ultima clipa. Vrand sa comunice cu prietenul sau devotat care venise in vizita, compozitorul Marcel Mihalovici, i-a scris pe o bucatica de hartie: "Mi s-a intamplat azi. Dadeam o lectie. Am simtit ceva in bratul stang. Am fugit si m-am intins pe pat. Si iata, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atat mai bine, voi spune mai putine prostii".

- Il incercau, probabil, si gandurile sumbre ale sfarsitului. Nu a fost tentat sa se intoarca sa-si revada tara?

- S-ar fi intors, cu siguranta, daca ar fi putut. In 1951, Statul roman a dorit sa-l aduca la Saptamana Muzicii Romanesti, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat sa patroneze sarbatoarea, dar a solicitat ca Academia Romana sa reprimeasca printre membrii inaltului for pe "epuratii" Dimitrie Gusti si Constantin Radulescu Motru, iar Ministerul de Interne sa o elibereze din inchisoare pe sotia compozitorului Mihail Jora. Bineinteles ca aceste lucruri nu s-au intamplat. Sa nu uitam ca erau anii 50, anii cumpliti ai sovietizarii. Prin urmare, Enescu le-a raspuns intr-o depesa foarte politicoasa ca, intrucat starea de sanatate i s-a agravat, aceasta nu-i mai poate permite nici o alta activitate in afara celor pur mentale si ca, intrucat e nevoit sa petreaca zile intregi nemiscat in pat, ii este absolut imposibil sa calatoreasca spre Romania. Apoi, nu e de neglijat nici influenta Marucai, care nu a dorit sub nici o forma intoarcerea in Romania comunista. Mai tarziu, chiar inainte de moarte, prin 1954, a primit in vizita o delegatie romaneasca. Printre membrii ei se aflau prof.
Yehudi Menuhin canta pentru Enescu�


Serafim Antropov, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea si dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei avand chiar misiunea de a-l convinge sa se intoarca in tara. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

- Se rupsese cu totul de Romania sau mai tinea legatura cu tara?

- Tinea o stransa corespondenta cu maestrul Jora, cu care se si inrudea, de altfel, si cu compozitorul Mihail Andricu. Mai era apoi Romeo Draghici, avocatul lui, devenit intre timp si muzeograf, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din Romania si pe care, adesea, i le ducea personal la Paris. Era in foarte stransa legatura si cu romanii stabiliti in capitala Frantei. De compozitorul Marcel Mihalovici l-a legat o stransa prietenie. In ultima faza a bolii, cand ii tremura mana prea tare si nu mai putea scrie, l-a rugat pe acesta sa transcrie unele nuante in partituri si chiar sa termine lucrarile, cand el nu va mai fi. Foarte apropiat ii era si pianistul roman Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie aristocratica din Moldova, cel care i-a inchis, ultima data, capacul la pian.

Pianul mut

- Enescu n-a murit acasa, ci intr-o camera de hotel, un amanunt putin cunoscut, chiar de specialisti. Cum a ajuns, de fapt, acolo?

- Chiar inaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindca starea de sanatate i se inrautatise considerabil, Marcel Mihalovici si cu Yehudi Menuhin au complotat sa-l instaleze la Valee aux Loups, in fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin si-a asumat toate cheltuielile si s-a ocupat pana si de instalarea unui pian. Numai ca Enescu a refuzat delicat, caci ar fi insemnat sa plece acolo fara sotia sa. Mai tarziu, tot Menuhin a vrut sa-i instituie un fel de pensie viagera, stiindu-se faptul ca nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari castiguri. Dar si pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totusi, fiindca sanatatea i se agrava tot mai mult, ca sa se poata bucura de unele avantaje, cum ar fi o infirmiera, mancare gratuita si altele, Enescu a fost mutat din locuinta personala din Rue de Clichy 26 (care nu avea decat doua camere mici si o baie pe care o foloseau si ca bucatarie), intr-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei romani, care il luasera in proprietate, aducandu-l la categoria de 4 stele.
Dupa atacul cerebral�


Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la strada, in apartamentul cu nr. 40, care avea doua camere mari, hol si sala de baie. Impresionat de suferinta lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispozitie gratuit, i-a asigurat si personal auxiliar, ba, fara stirea lui Enescu, i-a platit si consultatiile medicului cardiolog. Se spune ca infirmiera - romanca - era platita de insasi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fara stirea lui. In camera, prietenii i-au adus un pian cu coada, la care insa Enescu n-a putut niciodata sa cante. Ii cantau insa aproape toti cei care il vizitau, ca sa-i mai aline suferintele.

- Cum va explicati fascinatia extraordinara pe care a exercitat-o toata viata maestrul asupra mai tanarului Yehudi Menuhin?

- In 1926, la Paris, micul Menuhin, in varsta de zece ani, i-a fost prezentat mestrului Enescu pentru lectii. Dupa ce l-a ascultat cantand Simfonia spaniola de Lalo, Enescu a exclamat: "Ce naiba vreti sa-l mai invat?" Si s-a intors in tara. Familia Menuhin, sosita de peste ocean, isi dorea insa atat de mult aceste lectii, incat si-a luat casa la Paris pentru a-l astepta pe Enescu sa revina din Romania. Curand, au inceput lectiile la Bellevue. Lectii pentru care Enescu nu a luat niciodata bani. Nu gresesc daca as spune ca intre ei se infiripase o relatie de-a dreptul parinteasca. Menuhin a fost "copilul" lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porti muzicale, ci i-a si dezvaluit o lume fabuloasa, mustind de spiritualitate: l-a chemat in Romania, de care Menuhin a ramas definitiv fascinat. 40 de ani mai tarziu, Menuhin a scris o carte despre experienta lui romaneasca. Dar ca sa intelegem mai bine ce a insemnat Enescu pentru el, iata propriile cuvinte: "Enescu m-a subjugat inainte de a rasuna prima nota. Chipul sau, atitudinea sa, parul negru, intreaga faptura, afirmau parca, sus si tare, ca aveai in fata un om liber, puternic, neincatusat de nimic, inzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu inflacarare. Iar muzica lui, cand a inceput sa cante, avea o incandescenta care depasea tot ceea ce intalnisem pana atunci." I-a purtat o netarmurita dragoste si l-a sprijinit enorm in ultimii ani ai vietii. Nu cred sa existe un exemplu mai puternic de devotament si daruire in relatia maestru-discipol in toata istoria muzicii.

Sobita cu petrol

- Cum s-au scurs ultimele lui zile? Stia ca nu mai are mult de trait?

- Cu 36 de ani inaintea mortii, Enescu a avut o stranie premonitie, pe care o povesteste Zoe Camarasescu in "Amintirile" sale. Venise obosit si infometat sa supeze la tante Olga Duca, era cam frig in salon si se aprinsese o sobita cu petrol. Intinzandu-si mana sa se incalzeasca si parca avand o viziune, a spus: "Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateux". "Voi sfarsi si eu la fel, batran, paralizat, senil". Si totusi, a ramas lucid pana in ultima clipa. In seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a intrebat, in soapta, in camera de alaturi: "Est-ce qu'il est encore lucide?". "Mai e lucid?". Enescu a auzit si a facut imediat un calambur, raspunzand "Luci..de Lammermour", adica "Lucia de Lammermoor" (opera de Donizetti). Putin dupa aceea, in dimineata zilei de 4 mai, a inchis ochii.

- Cine l-a vegheat pana in clipa mortii?

- In clipa in care a murit, inauntru nu era decat infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, ca in ajunul mortii, a trecut sa-l vada si Regina Belgiei. A murit noaptea si nu a avut lumanare aprinsa la capatai.

- Cum se explica absenta celei pe care a iubit-o atat: sotia lui?

- Maruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a ingrijit de el niciodata, pretextand ca ea nu se pricepe la ingrijiri medicale si nici la gatit. De altfel, Maruca nici nu l-a iubit pe Enescu, pe cat a iubit-o Enescu pe ea. Sa nu uitam ca, inca de cand se iubeau fatis, in ciuda casatoriei sale cu Misu Cantacuzino, ea s-a incurcat cu Nae Ionescu, ranind grav sentimentele lui Enescu.
Ultimii ani�


Iar de casatorit cu el s-a casatorit doar dupa ce sotul ei a murit intr-un accident de automobil. Avea o fire mondena, materialista, dornica de patrundere in cercurile inalte. Enescu a iubit-o, insa, fara margini.

- In incheiere, sa mai elucidam un mister. Se spune ca trupul neinsufletit al lui Enescu era cat pe ce sa fie rapit de comunistii romani, de la Hotel Atala. E adevarat?

- E adevarat. Situatia a fost insa limpezita de Maruca. Imediat ce a aflat, dimineata, ca Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, facut la rugamintea ei, prin care o instituia ca legatara universala, anuland orice document anterior. Mai tarziu, doi membri ai Ambasadei Romaniei la Paris s-au prezentat la hotel, cerand proprietarului sa li se predea corpul lui Enescu, argumentand ca face parte din patrimoniul Romaniei. Maruca i-a lamurit ca Enescu plecase definitiv din tara din cauza regimului totalitar si ca nici prin gand nu-i trecea sa se intoarca in patrie. Numai ca, nesatisfacuti, trimisii Ambasadei au ramas la hotel si au inceput sa dea tarcoale. Marucai i-a fost teama sa transporte cosciugul la Biserica Romana, ca sa nu fie rapit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat politia ca sa stea de paza. Intr-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost inhumat, cu slujba religioasa, la cimitirul "Pere Lachaise", pe aceeasi "stradela" cu Georges Bizet. Initial, pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l'Institut Commandeur De La Legion D'Honneur 1881-1955. Din pacate, nici o mentiune ca a fost roman!

Citeste tot articolul

ISTORII DE AMOR Maria, soţia lui George Enescu, şi-a turnat acid pe faţă, de dorul lui şi al lui Nae Ionescu

Astăzi e ziua ta: Dan Mircea Enescu

Enescu, în inima Londrei

Enescu a stralucit la festivalul ce-i poarta numele

George Enescu ( 19 August 1881 - 5 Mai 1955 ), Florica Gheorghescu, 8/15/2009
..”Timpul
nu te indeparteaza de noi,ci te apropie,ca sa te cunoastem mai bine,ca
sa te pretuim mai mult”,scria Mihail Jora, care n-a uitat niciodata ca
in timpul primului razboi mondial cand era g...

George ENESCU – Vox saeculi

Aprilie 2009 - ARTmonii

Autor: Beatrice LĂPĂDAT

„Muzica lui Enescu are o însuşire a ei care e greu de rostit. E o anumită sonoritate răscolitoare de inimă, pe care Enescu o scoate din vioară, proprie lui, o adâncime de simţire care nu poate fi zugrăvită. Ceea ce pune Enescu în muzica lui e...

George Enescu şi Maria Tescanu Rosetti
http://www.atac-online.ro/16-02-2009/George-Enescu-si-Maria-Tescanu-Rosetti.html
Marele nostru compozitor George Enescu, între anii 1921 si 1931 compune „Oedip”, o monumentală operă dramatică şi muzicală, care i-a câştigat stima şi aplauzele întregului mapamond. I-a dedicat-o viitoarei sale soţii Maria Tescanu Rosetti (ex Cantacuzino), una din doamnele de companie ale Reginei.
După o căsătorie cu Cantacuzino şi o dragoste cu năbădăi pentru filozoful Nae Ionescu, aceasta şi-a turnat acid pe faţă. La auzul veştii Enescu s-a întors de la Paris imediat la Bucureşti şi a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. Maria va rămâne desfigurată toată viaţa şi va apărea în fotografii cu un voal negru pe faţă. Pe 4 decembrie 1937 Enescu s-a căsătorit cu ea. Marele muzician a murit la data de 4 mai 1955 în Paris

George Enescu - nascut la 19 august 1881, Observator, 8/19/2008
In satul Liveni (langa Dorohoi), judetul Suceava, se naste marele compozitor, violonist, pianist, dirijor si pedagog roman George Enescu.
George Enescu a fost unul dintre cei mai importanti muzicieni de la sfarsitul secolului XIX-lea si din prima jumatate a secolului XX.
La varsta de sapte ani, a fost sfatuit sa-si continue studiile la Conservatorul din Viena. Aici a studiat impreuna cu mari profesori cum ar fi Joseph Hellmesberger, Robert Fuchs si Sigismond Bachrich si a absolvit inainte de a implini varsta de 13 ani, obtinand medalia de argint. In concertele sale din Viena, Enescu a interpretat piese clasice de Brahms, Sarasate si Mendelssohn Bartholdy. In 1895, si-a continuat studiile la Paris. Aici i-a avut ca profesori pe Andre Gelalge (contrapunct), Jules Massenet si Gabriel Faure (compozitie), precum si pe M.P.J. Marsick (vioara).
Majoritatea compozitiilor lui George Enescu sunt influentate de folclorul romanesc. Creatia sa componistica abordeaza aproape toate formele si genurile muzicale, reflectand dragostea pentru poporul din mijlocul caruia s-a ridicat si cu a carui sensibilitate s-a identificat. Opera lui Enescu reprezinta o pilda de insusire si dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de imbinare a acestora cu traditiile muzicii folclorice a poporului roman. Chiar si in lucrarile in care se manifesta influente ale muzicii germane sau franceze, ori in acelea al caror continut nu presupune neaparat forma nationala, ca de pilda, Suita I "in stil clasic" pentru pian sau opera "Oedip", se vadeste legatura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori descreta, alteori destul de evidenta, a formelor modale, ritmice, intonationale, ale acestuia. Enescu a pus temeliile simfonismului nostru, deschizandu-i largi perspective.
Cele mai de seama lucrari ale sale sunt “Rapsodiile romane” (1901-1902), caracterizate printr-o melodica bogata, de autentica obarsie folclorica si printr-o invesmantare orchestrala colorata, "Poema romana" (1897), care intruchipeaza o serie de tablouri sugestive ale vietii rustice, opera Oedip (1936), creatie capitala a lui Enescu, strabatuta de un continut emotional, generos si intens, distingandu-se printr-un limbaj poetic evocator si dramatic si suitele sale pentru orchestra (printre care Suita a III-a, "Sateasca, 1938), in care folclorul cunoaste o transfigurare subtila. Pe langa acestea, Enescu a mai compus cinci simfonii, un poem simfonic intitulat “Vox maris” si numeroase lucrari pentru formatii de camera (doua cvartete de coarde, 1921, 1952; doua cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde, 1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 si altele), caracterizate printr-o melodica expresiva, prin constructii unitare, inchegate si prin transparenta sonoritatii de ansamblu. Unele dintre creatiile sale au fost compuse la Sinaia, in vila sa din Luminis.
In 1923, si-a facut debutul ca dirijor intr-un concert dat de Orchestra Philadelphia din New York. De asemenea, a dirijat la Filarmonica din New York, intre 1937 si 1938.
George Enescu a trait la Paris si in Romania, insa dupa al doilea razboi mondial si ocuparea Romaniei de comunisti, el a ramas la Paris.
De asemenea, Enescu a fost un renumit profesor de vioara. Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis si Arthur Grumiaux s-au numarat printre elevii sai. El a promovat muzica romaneasca contemporana, interpretand lucrari ale lui Constantin Silvestri, Mihail Jora, Ionel Perlea si Martian Negrea. George Enescu a fost si membru al Academiei Romane, cat si membru corespondent al Academiei Franceze.
La moartea sa (in 1955), George Enescu a fost inmormantat la cimitirul Pere Lachaise din Paris.
Orchestra simfonica din Bucuresti a fost denumita George Enescu, in onoarea acestuia. In Bucuresti se gaseste si un muzeu ce-i poarta numele.

Marele muzician George Enescu a cutreierat intreaga lume, fiind aplaudat in toate marile capitale, la concertele pe care le-a dat.
A fost o celebritate mondiaia : compozitor, violonist, dirijor, pianist. Si-a iubit tara pina in ultima clipa a vietii sale si a dorit ca ramasitele-i pamintesti sa fie ingropate in Moldova.
In vara anului 1946, cind se afla la Tescani, si-a adaugat inca o clauza la testamentul pe care-l avea scris :
,,Ultime dorinte : subsemnatul George Enescu, din Bucuresti, strada general Manu 16, imi exprim dorinta ca sa fiu inmormintat ia Tescani, judetul Bacau, alaturi de sotia mea".
George Enescu a murit la Paris, in noaptea de 3 s,pre 4 mai 1955. A fost inmormintat la cimitirul Pere-Lachaise, din capitala Frantei. Pe cavoul sau se afla montata o lespede funerara, care poarta urmatoarea inscriptie : ,,George Enescu, compozitor, membru ai Institutului (Frantei), comandor al Legiunii de Onoare. 1881-1955.

Cele mai renumite opere ale lui George Enescu: "Poema romana" (1897; doua "Rapsodii romane" (1901; 1902),; trei suite pentru orchestra (printre care Suita a III-a, "Sateasca, 1938), trei simfonii (1905; 1913; 1919, aceasta din urma refacuta in 1921),o Simfonie de camera pentru 12 instrumente solistice (1954), o Simfonie cooncertanta pentru violoncel si orchestra (1901).
Enescu a scris si lucrari pentru formatii de camera (doua cvartete de coarde, 1921, 1952; doua cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde, 1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 ; lucrari pentru pian, pentru violoncel si pian, precum si pentru vioara si pian (printre care Sonata a III-a, "in caracter popular romanesc", 1926; suita "impresii din copilarie", 1940; lieduri (printre care ciclul pe lieduri si versuri de Clement Marot); prelucrari si transcriptii.
Enescu a scris, dupa libretul lui Ed. Fleg, opera "Oedip". creatie capitala a operei lui
In formatiile de camera Enescu a colaborat cu P. Casals, J. Thibaud, A. Corot, A. Casella, D. Oistrah si alti artisti de seama

Gabriel Croitoru a câştigat vioara lui Enescu

George Enescu, o prima intalnire de neuitat cu Sibiul

http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=3

Virtuozitatea artistului George Enescu nu a rasunat niciodata la Sibiu. In turneele sale in care era mereu solicitat, cel mai important om al muzicii romanesti nu a poposit niciocand in orasul de pe Cibin. Poate nu pentru ca nu a vrut, ci poate ca, in acele vremuri, Sibiul nu ar fi putut oferi un cadru pe masura marelui artist, atat de curtat de marile institutii ale timpului sau, de marile personalitati politice, de capetele incoronate ale Romaniei. Enescu si Sibiul s-au intalnit, in sfarsit, dupa un lung drum in care fiecare si-a cladit un nume si s-a afirmat. Enescu a devenit unul dintre cei mai apreciati compozitori, ale carui note rasuna in toate capitalele muzicale ale lumii. Sibiul a reusit sa se impuna pe scena culturala europeana si sa isi adjudece statutul de Capitala Culturala Europeana. Dupa o asteptare indelungata, orasul transilvanean a fost, in sfarsit, pregatit sa il primeasca cum se cuvine pe compozitorul al carui nume este rostit cu admiratie si recunoastere pentru marele talent care a fost George Enescu.

Calatoria muzicala a inceput devreme la Sibiu, dar nu a avut mereu un drum lin. Inca din secolul al XVI-lea, aici functiona una dintre primele scoli europene de orga, fondata de Heronymus Ostermayer, iar arhivele orasului detin partituri semnate de compozitori din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Incepand cu anul 1774, la curtea guvernatorului Transilvaniei, Samuel Brukenthal, au avut loc concerte sustinute de o orchestra profesionista. Marele iluminist al Sibiului primea mereu orchestre de camera in salile palatului sau din Piata Mare a orasului. In 1792, la doar un an de la moartea lui Mozart, la Sibiu s-a prezentat opera Rapirea din serai, iar, in 1800, oratoriul Creatiunea de J. Haydn.

Pe parcursul secolului al XIX-lea, Sibiul se lauda cu prezenta unor mari muzicieni europeni, precum Franz Liszt, Johan Strauss, Johannes Brahms, Joseph Joachim sau Richard Strauss, aceasta activitate muzicala fiind sustinuta si continuata de societati culturale romanesti sau germane pana spre mijlocul secolului XX. George Enescu nu apare mentionat nicaieri, mai ales ca reprezinta una dintre personalitatile cu care cronicile muzicale ale vremii s-ar fi laudat.

La trei ani dupa ce Enescu se decide sa paraseasca Romania, la Sibiu se infiinteaza Filarmonica de Stat din Sibiu, o institutie profesionista de spectacole si concerte. Din 1949 incoace, impreuna cu orchestra sibiana au concertat interpreti celebri, romani si straini, intre care Ion Voicu, Valentin Gheorghiu, Stefan Ruha, Monique de la Bruchollerie si Jean Jaques Thiollier, Sviatoslav Richter, Rudolf Kerer, Lazar Berman, Dimitri Baskirov sau Monserrat Caballe, alaturi de multi altii. Din pacate, George Enescu nu a reusit sa completeze lista solistilor care au urcat pe scena sibiana.

Recunoasterea traditiei muzicale sibiene a venit in 2004, cand vechiul burg Hermannstadt s-a bucurat nu doar de aflarea vestii ca orasul lor va deveni centrul cultural al Europei, ci si de vestea noului camin al muzicii clasice, Sala Thalia. In acordurile Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven, deschiderea oficiala din 7 octombrie 2004 a marcat stabilirea unei identitati muzicale pentru Sibiu. Noul sediu al Filarmonicii de Stat Sibiu are in urma sa o istorie aparte, incepand cu constructia, in anul 1787, facuta de catre Martin Hochmeiester, si incendiile care l-au devastat in mai multe randuri.

Sala Thalia din Sibiu a fost locul unde orasul si-a dat intalnire cu Enescu. Nu cu persoana lui George Enescu, ci cu personalitatea lui, cu festivalul si concursul international care ii promoveaza creatia si numele, cu acordurile pe care acesta le-a compus, cu spiritul pe care el l-a redat muzicii clasice romanesti.

"Sibienii au fost intotdeauna mari iubitori ai muzicii simfonice si ai evenimentelor culturale de calitate, in general. Sunt sigur ca prima editie a Festivalului George Enescu" la Sibiu, intr-un loc atat de special, nu poate decat sa ii incante pe iubitorii acestui gen", intuise primarul orasului, Klaus Johannis, deschiderea sibienilor pentru evenimentele pe care George Enescu le-a facut posibile si la Sibiu. In fiecare seara a festivalului, Sala Thalia i-a adunat la un loc pe cei a caror inima vibreaza in ritmul muzicii, pe cei pentru care muzica clasica inseamna frumos si arta. De remarcat ca muzica enesciana i-a reunit pe sibieni si pe turistii straini, deopotriva, intr-o comuniune in care comunicarea nu a mai avut nevoie de interpretare si in care mesajul muzicii a fost identic, indiferent de limba in care el s-a dezvaluit in mintea spectatorilor. Finalul fiecarei seri a adus aceeasi expresie pe chipul tuturor, un simtamant de multumire, de seninatate, de iluminare interioara si incantare.

Sase seri. Atatea momente muzicale a promis George Enescu orasului care l-a primit cu bratele deschise, ca pe un prieten vechi. Festivalul "George Enescu" a promis si s-a tinut de cuvant. Europa Galante, Dinu Lipatti Trio Berlin, Camerata Lysy, pianistul Abdel-Rahman El Bacha si Orchestra de Camera din Basel au fost ambasadorii straini ai muzicianului in Capitala Culturala Europeana. Inainte de un turneu in Luxemburg si Olanda, Filarmonica de Stat din Sibiu a vrut sa semneze condica prieteniei cu un spectacol deschis pe notele Rapsodiei nr. 1 in La major a maestrului Enescu. Sibiul l-a cantat pe Enescu. Enescu a cantat Sibiului. Cei doi s-au intalnit pentru prima data, doi prieteni muzicali care nu s-au vazut niciodata.

Dan BURCEA – George Enescu în lumina memoriei veacului

Enescu - parte a fiinţei noastre
În Aula Muzeului Naţional „George Enescu“ din Bucureşti s-a desfăşurat, între 5 şi 8 septembrie, Simpozionul Internaţional de Muzicologie „George Enescu dintr-o perspectivă contemporană. Consideraţii estetice şi stilistice“, organizat de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. La această manifestare a fost invitată şi ziarista israeliancă de origine română Ruth Ben Zwi (foto 2), care a prezentat aspecte inedite, interferenţe până acum rămase în umbră ale vieţii marelui compozitor cu oameni care au fost... În 2004, jurnalista Ruth Ben Zwi lansase un volum de articole şi studii TEMPUS FUGIT- Scrieri despre muzică şi muzicieni. În faţa unei săli pline, la Casa scriitorilor din Tel Aviv, s-au aflat melomani, cititori fideli ai cronicilor muzicale publicate de-a lungul câtorva decenii în ziare româneşti şi israeliene de prestigiu, dar şi ai scrierilor despre muzică şi muzicieni editate de autoare în limba română de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, începând cu textele publicate în „Contemporanul“ sau difuzate la Radio Bucureşti în anii studenţiei, sub pseudonimul Raluca Ioanid. Au fost oferite publicului în paginile acelei cărţi figurile lui Paul Dukas, Emanoil Elenescu, David Oistrah, Aaron Copland, acestea fiind doar câteva dintre personalităţ ile evocate în cronicile sale din acea perioadă.

„Interesul public“: Aţi venit la Simpozionul „Enescu“ pentru a readuce în memoria afectivă a participanţilor la această manifestare unele lucruri şi aspecte inedite legate de activitatea marelui compozitor.

„Eu găsesc că trebuie amintită expresia lui Enescu, ca violonist, referitoare la vioara lui... el spunea întotdeauna că are relaţii de... amantă cu vioara sa. Se iubesc, iar ea, vioara îl întreţine. Atunci el trebuie să-i consacre mult timp, multă muncă... Ca violonist virtuoz şi concertist pe plan mondial, el câştiga mulţi bani. Era un om înstărit, iar cineva trebuia să se ocupe de acei bani. El ştia să cânte la vioară, să cânte la pian, să dirijeze, să compună, ca nimeni altul, dar cum să-şi administreze banii, nu ştia. Ştia de la taică- său, bătrânul domn Costache, că de bani trebuie să ai grijă şi de datorii trebuie să te fereşti. Şi şi-a găsit un bancher, un evreu din Bucureşti, Mihail Shapira. Acest bancher i-a administrat banii lui Enescu. Acest domn, Shapira avea o nevastă, pianistă. Încetul cu încetul, relaţiile lor au devenit relaţii de prietenie, astfel încât ei erau des primiţi în casa lui Enescu. Doamna Shapira cânta adeseori cu Enescu, mai mult în manifestări particulare decât în public, pentru că, nevastă de bancher fiind, nu se cădea să apară decât în împrejurări excepţionale, în public... Una dintre aceste ocazii ieşite din comun a fost în 1946, când Enescu a fost solicitat să dea un concert pentru muncitori, în Giuleşti, şi a cântat acompaniat chiar de doamna Shapira. Cine mai ştie despre toate aceste lucruri? Eu am mărturii, am documente. Este important pentru istoria muzicii noastre, pentru istoria vieţii marelui Enescu... Familia Shapira a avut trei copii, Sergiu, Ninette şi Francois. Acesta din urmă s-a născut bolnav de inimă şi Enescu manifesta o foarte mare simpatie pentru el. Din cauza dedicaţiei „A mon petit Francois“, s-a spus că acesta ar fi fost fiul lui Enescu... în familia Shapira nu s-a spus niciodată un „nu“ foarte categoric, nu s-a spus niciun „da“ foarte categoric. Nimeni nu ştie adevărul în mod clar, unii spun că semăna cu Enescu, dar fiecare poate spune ce vrea. Eu i-am cunoscut bine, după venirea comuniştilor la putere, când nu mai era bancher şi îşi pierduse averea, iar doamna Shapira „s-a încadrat“, devenind corepetitoare la clasele de vioară, dar şi la clasa de canto a lui Ştefănescu-Goangă. Eu, personal, am o doză de recunoştinţă pentru ea pentru că eu eram groaznic de emotivă, era imposibil să mă urc pe scenă, iar la un examen foarte important în care am cântat un concert de Mozart, am rugat-o să vină să mă acompanieze la pian. Ea nu avea obligaţia să vină, dar a venit. Vorbea numai în franţuzeşte, chiar şi pe vremea comuniştilor, şi numai când era obligată vorbea şi româneşte... erau foarte snobi...

Ce alte aspecte inedite mai evocaţi în expunerea dumneavoastră ?
Voi vorbi şi despre un violoncelist complet ignorat în România pe care nici măcar Viorel Cosma nu-l ştie: violoncelistul Alexandru Stein care semnează peste tot „violoncelist elveţian născut în România“. El a fost un copil-minune, descoperit la Iaşi. Profesorul lui, văzând că are de-a face cu o plămadă cu totul deosebită, l-a dus la Enescu, iar Enescu, în 1938, când a fost Casals în România, l-a prezentat lui Casals. Copilul i-a cântat, iar Casals a spus: „Trebuie neapărat să plece la Paris“. I-a dat recomandare pentru Conservatoire National din Paris. Trebuia să plece în 1939, dar Europa se ocupa cu altceva decât cu muzica în acea perioadă. Am scrisoarea în care Enescu îl roagă pe ministrul Învăţământului să-l ajute pe copil să-şi continue studiile la Paris. După război, acesta a plecat, şi-a continuat studiile la Paris, a luat marele premiu în 1952 la München... Casals cu care a rămas în legătură în toţi aceşti ani l-a sfătuit să facă ceea ce a făcut de altfel şi Wallfisch: să funcţioneze pe post de prim-solist într-o orchestră bună pentru a avea din ce să trăiască. A fost toată viaţa prim-violoncelist al orchestrei Tornhalle din Zürich şi a alcătuit un cuartet cu alţi buni instrumentiş ti de la primele pupitre din orchestră.

Al treilea subiect a fost pentru mine o surpriză. Este vorba de marea violonistă Ida Hendel care mi-a acordat astă-vară un interviu, pe care l-am visat, nu l-am crezut că se realizează. Am auzit-o prima oară la Bucureşti, în anii ‘50. N-am înţeles de ce a venit la Bucureşti, dar mai târziu am aflat. O rugase bunul ei prieten, Sergiu Celibidache, care nu putea veni în ţară, să-i aducă nişte bani surorii lui, care murea de foame, fiind dată afară din învăţământ şi aşa mai departe. Şi atunci a venit Ida, a susţinut un concert la Ateneu şi i-a adus bani surorii lui Sergiu. Mult mai târziu am cunoscut-o în Israel. Suntem în relaţii foarte bune. Într-un kibbutz de pe frontiera libaneză de câţiva ani se susţin în Israel un fel de „master classes“ neobişnuite. Kibbutzul se numeşte Ei-Lon şi această formaţie de studii de perfecţionare se numeşte „Arcuşul de la Ei-Lon“. Vin profesori de vază din toată lumea, violonişti mari, şi se selecţionează un număr de studenţi care trec prin mâinile tuturor profesorilor. Se studiază un anumit repertoriu, este o formă nemaipomenită de perfec- ţionare a acestor studenţi. Se trăieşte 24 de ore din 24 în condiţii spartane, de muzică la nivel olimpian, şi e ceva grozav. „Patronul“, cum îi zic ei, este şlomo Mintz. Directorul propriu-zis e un profesor, Roşkovski, care predă la Royal Academy of Music din Londra. De câţiva ani, a descoperit Ida Hendel acest Ei-Lon. A venit să vadă despre ce e vorba şi s-a îndră- gostit de acest spaţiu unic. Şi Ida Hendel care are o vârstă, vine şi stă în acele condiţii spartane ale kibbutzului, intră în clase şi dă câte un sfat, aici, o idee, dincoace, lucruri care nu au o valoare măsurabilă. O mare violonistă, care a cântat pe toate scenele importante, vine şi stă cu aceşti copilandri şi spune, de pildă: „Eu în locul tău aş coborî niţel cotul“, „Dacă aici ai cânta puţin mai lent, uite, ai avea timp să respiri“. Lucrurile se întâmplă cu un farmec extraordinar. Ştiu că Ida a imprimat acum câţiva ani Sonata a treia de Enescu şi care este una din cele mai bune versiuni ale Sonatei a treia cu caracter popular românesc. Este Ida Hendel la vioară, cu Vladimir Aşkenazi la pian. Dacă Dumnezeu vrea, totul se aranjează. Şi s-a aranjat. Am stat de vorbă cu Ida, care mi-a povestit despre cursurile de interpretare pe care le dădea Enescu în anii ‘30 la Paris şi la care profesorul ei, Karl Flesch, a sfătuit-o să se ducă, ea fiind pe vremea aceea doar un copil. A fost la Enescu şi i-a cântat, a fost înnebunită că i s-a spus că se duce la cursurile de interpretare ale unui mare violonist şi marele violonist s-a aşezat la pian. Şi nu cânta la pian ca un acompaniator, cânta la pian ca un mare pianist. În anul următor, a învăţat sonata asta. Între timp, a fost premiera la „Oedip“, iar tot Parisul muzical a descoperit că Enescu, pe lângă un mare interpret, este un compozitor nemaipomenit. Nu se ştie faptul că din cauză că libretul a fost semnat de Edmond Fleg, o anumită categorie de români l-au socotit pe Enescu „jidovit“ şi nu au plecat la Paris la premieră, ei care plecau la Paris ca să-şi cumpere haine, nevestele lor nu puteau dacă nu-şi cumpărau haine de la Coco Chanel sau de la Schiaparelli. Nu s-au dus şi Enescu a fost foarte jignit şi foarte supărat că nu sunt români în sală... şi atunci a prins corul Carmen care era într-un turneu în nordul Italiei şi a dus corul Carmen pe contul lui ca să fie români, în 1936, în sală la premiera „Oedip“ la Paris. La lecţiile de interpretare ale lui Enescu la Paris din ‘36 sau ‘37, Ida Hendel a primit poveţele lui Enescu asupra interpretării Sonatei a treia. Imprimarea a făcut-o în 1996, 60 de ani mai târziu. Este formidabilă, am adus-o aici. Am întrebat-o încă ceva pe Ida Hendel. Cum se face că în repertoriul lui Celibidache nu era prezent Enescu. Cu greu a dirijat aici Rapsodia Română. Şi mi-a povestit că Enescu l-a cunoscut pe Celibidache înainte de război, în România, şi nu s-au plăcut. Ea nu a putut spune ce sentimente avea Enescu faţă de Celibidache, dar în mod hotărât ea poate să spună că Celibidache nu l-a iubit pe Enescu.

Da, voi mai adăuga şi amintirile mele personale în legătură cu Enescu...

În 1944, când evreii au avut voie să reintre în învăţământul românesc, am fost primită la Liceul Regina Maria, care era un liceu select...

Aţi trăit clipe în apropierea lui Enescu.
În 24 august 1944, un avion german sa ridicat de pe Aeroportul Băneasa şi a bombardat centrul Bucureştiului. Printre obiectivele lui, Ateneul Român, care scăpase de bombardamentele aliate... Filarmonica a rămas fără acoperiş; atunci s-a golit biblioteca Liceului Regina Maria şi aceasta făcea repetiţii în sala bibliotecii... Eu cunoşteam silueta lui Enescu şi când, într-o zi, l-am văzut urcând scările, m-am furişat ca să aflu despre ce e vorba. Aşa am aflat de lucrul ăsta. Au fost multe lecţii de la care am chiulit ca să stau pitită între cutiile instrumentelor... Stăteam eu, o fetiţă cu codiţe şi cu şorţul alb, şi mă uitam uluită la Enescu... De atunci până azi au trecut aşa mulţi ani, dar foarte rar am avut ocazia să aud pe cineva care să vorbească atât de frumos orchestrei... să ceară o repetiţie pentru o frază ratată, pentru o nuanţă neascultată, cu o voce atât de domoală, cu atât de multă politeţe... „Colegii mei, confraţii mei, vă rog frumos, cântaţi încă o dată fraza asta!“... În iarna teribilă dintre ‘44 şi ‘45, filarmoniştii erau sărăcăcios îmbrăcaţi... Cutiile instrumentelor erau tare jerpelite... Ţin minte un violoncelist care a venit cu pantofii legaţi cu sfoară, s-a aşezat frecându-şi mâinile cât putea de tare ca să poată cânta. Atitudinea lui Enescu era extraordinară, era emoţionantă, era un mod de a-i susţine, nu exista altul mai frumos. Nu am auzit un dirijor care să modeleze orchestra cu mai multă căldură şi fineţe ca Enescu. Amintirea lui mi-a rămas pentru toată viaţa. Şi de aceea aş vrea s-o împărtăşesc tuturor celor care astăzi au vârsta pe care eu o aveam la vremea aceea. Pentru că Enescu este o parte a fiinţei noastre.

Actriţa Ruxandra Enescu, cea pe care telespectatorii Pro Tv o pot urmări în serialul "Om sărac, om bogat" în rolul Deliei Maxim, îşi sărbătoreşte, azi, ziua de naştere.
Pentru că programul său este ocupat în totalitate de filmările pentru serial, actriţa mărturiseşte că, anul acesta, de ziua ei, o să petreacă alături de colegii de filmare. Ruxandra îşi aminteşte că, în anii trecuţi, a avut parte de cadouri foarte frumoase din partea familiei şi a prietenilor. "Anul trecut, fiica mea mi-a făcut una dintre cele mai frumoase surprize.
De ziua mea, seara, mi-a acoperit patul cu sute de hârtii pe care a scris <<te iubesc>>, iar în mijloc a aşezat cadoul", a dezvăluit vedeta.
http://www.azi.ro/tele.htm

A mai apărut o vioară, cea a lui George Enescu
Ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu, a anunţat ieri că în patrimoniul Romaniei mai există trei viori ce i-au aparţinut lui George Enescu. Acestea se află la muzeul ce-i poartă numele marelui compozitor şi violonist, donate statului roman de soţia acestuia.

Evident "uşurat" că va ocupa aceeaşi poziţie ca şi pană acum, şi cum a şi afirmat în faţa presei că se află "la început de mandat vechi", Adrian Iorgulescu pare pus pe fapte mari. Acesta vrea, se pare, mai mult ca oricand, să protejeze patrimoniul naţional. Cum însă, nu ştie. Şi nici care este acesta, mai exact. Aşa că prioritatea ministerului este inventarierea acestuia. Dar pentru asta, ministrul cere ajutorul autorităţilor locale şi centrale. Şi cum e la început de mandat vechi şi trebuie să facă o impresie bună, Iorgulescu şi-a amintit că Muzeul "George Enescu" deţine trei viori, la care a cantat marele violonist. Dintre ele, cea mai importantă este vioara Guarnieri, pe care ministrul vrea să o reintroducă în circuitul artistic. De asemenea, acesta a precizat că vioara are o valoare sentimentală mult mai mare decat celebra Stradivaruis. Motivul pentru care nu a fost scoasă de la "galantar" şi "cantată" de mai bine de 50 de ani este în opinia lui Iorgulescu fostul management al Muzeului "George Enescu". Vioara urmează să fie autentificată, asigurată şi dată unui tanăr violonist. Cand însă, nu se ştie. Un alt anunţ pe care l-a făcut ministrul este că a fost aprobat bugetul pentru festivalul "George Enescu", care este de 22 milioane lei şi va avea loc la nivel naţional.

George Enescu – un geniu al muzicii româneşti

125 de ani de la naştere

Compozitor, violonist, pianist, dirijor şi profesor, George Enescu a înscris cea mai vibrantă pagină din istoria artei muzicale româneşti şi universale. S-a născut, în urmă cu 125 de ani, în comuna Liveni, azi "George Enescu" din judeţul Botoşani. Şi-a făcut studiile muzicale la Conservatorul din Viena (1888 – 1894), apoi la Conservatorul Naţional de Muzică din Paris (1895 – 1899), unde a debutat componistic cu Poema Română (1898). Paralel cu compoziţia, a îmbrăţişat şi cariera de violonist concertist, întreprinzînd numeroase turnee în Europa şi în statele Unite ale Americii, fiind considerat unul dintre cei mai de seamă interpreţi ai timpului. În anii primului război mondial a concertat în spitale şi pe front; totodată, a organizat şi condus la Iaşi Orchestra simfonică "G. Enescu" (1918 – 1920).

A fost dirijor al Societăţii Filarmonice Române din Bucureşti (1898 – 1906), fondator şi conducător al trio-ului instrumental din Paris (1902), al Cvartetului "G. Enescu" din Paris (1904), dirijor al Orchestrei Simfonice a Ministerului Lucrărilor Publice din Bucureşti (1906 – 1920) etc. A depus şi o rodnică activitate pedagogică, printre elevii săi numărîndu-se muzicieni din întreaga lume: Yehudi Menuhin, François Grumiaux, Ida Haendel, Cristian Ferras şi alţii; a îndrumat activitatea unor muzicieni români, între care pe cea a lui Dinu Lipatti. Pentru încurajarea tinerilor talente şi a provocării artei componistice româneşti. În 1912 a înfiinţat Premiul de compoziţie "George Enescu". Deosebit de variată şi de bogată este creaţia sa muzicală, care cuprinde lucrări pentru orchestră, muzică de cameră, piese instrumentale, piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică şi altele. În creaţia sa artistică, un loc de frunte îl ocupă opera Oedip (1931). Prin această monumentală lucrare, George Enescu impune în textul liric contemporan una din cele mai interesante formule de dramă muzicală. Totodată, Oedip constituie capodopera ce înscrie contribuţia esenţială a artei româneşti în evoluţia operei universale. Lucrările sale au fost distinse cu prestigioase premii internaţionale: Premiul Pleye (1903), Premiul revistei Candide (1933) din Paris şi altele. A fost membru fondator (1920) şi preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români (1920 – 1948), membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris (1929), al Academiei "Santa Cecilia" din Roma (1931), al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Praga (1937). De asemenea, a fost ales membru de onoare (1916), membru titular (1932) şi membru titular onorific (1948) al Academiei Române. Celebrul ymuzician s-a stins din viaţă la 5 mai 1955, la Paris.

http://www.evenimentul.ro/articol/george-enescu-un-geniu-al-muzicii-romanesti.html