Enescu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

GEORGE  ENESCU-
2]Am început prin a învăţa.
1]Nu exista muzica usoara si muzica grea, ci muzica buna si muzica proasta!
=====
Ruxandra
Dan
Adrian

Imaginea actuală a creaţiei enesciene

Ne aflăm, iată, la cincizeci de ani de la trecerea în veşnicie a lui George Enescu. E un prilej de decantări, de regândire a rolului şi locului său în cultura română şi universală. Pentru generaţia post-enesciană, ajunsă acum la maturitate sau chiar la senectute, momentul cunoaşterii Simfoniei de cameră enesciene, cântecul său de lebădă, a fost decisiv. Ni se înfăţişau noi faţete, noi lumini şi umbre ale unui limbaj surprinzător de nou, prin complexitatea modal-cromatică, prin tragismul acelui lamento al trompetei solo sau a incisivului scherzo. Aici a vrut să ajungă Enescu la capăt de drum, aici începe revelaţia. Concertul din 1956, dirijat de Silvestri, a fost evenimentul care ne-a marcat profund şi ne-a arătat căile pe care apoi am putut păşi. Publicul a fost uimit şi, cred, nepregătit în a-l recepta pe acest Enescu. Convins de genialitatea acestei lucrări, Silvestri a explicat publicului noutăţile ei de limbaj şi a interpretat-o încă o dată. Rezultatul a fost un succes.

Muzicieni francezi pe care i-am cunoscut avuseseră cam aceeaşi senzaţie la prima audiţie pariziană. Fernand Obradous, organizatorul concertelor Obradous, mi-a mărturisit că Simfonia de cameră fusese percepută ca o lucrare de avangardă în acel an 1955, puţin timp înainte de moartea compozitorului, opinie la care se ralia şi unul din interpreţi, flautistul Jean-Pierre Rampal. Marcel Mihalovici, pe care l-am frecventat adesea în sejururile mele pariziene, a fost acel fidel discipol şi colaborator al Maestrului, care, nemaiputând scrie, după accidentul cerebral suferit în 1954, i-a dictat ultimele detalii ale lucrării. A avut fericirea de a asculta înregistrarea concertului puţin timp înainte de a muri.

Exilul a marcat profund viaţa compozitorului. Aflat la o vârstă înaintată, bolnav, a fost obligat să-şi reia "viaţa de saltimbanc" cum spune undeva, concertând ca violonist, dirijând, ţinând cursuri în Europa şi în Statele Unite. Toate acestea în detrimentul timpului pe care l-ar fi putut acorda creaţiei, obsesia sa de totdeauna. Iată de ce un număr de proiecte de mare respiraţie au rămas în diverse stadii de elaborare. Toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă România rămânea o ţară liberă, exilul forţat împiedicându-l să-şi revadă îndrăgitele locuri natale.

Manuscrisele enesciene, aflate din fericire la Muzeul ce-i poartă numele, au atras firesc curiozitatea unor muzicologi şi compozitori. Aşa cum nu putem percepe moştenirea eminesciană fără postume (vezi şi originalul studiu al lui Ion Negoiţescu), nu putem situa nici demersul creator enescian fără studierea manuscriselor sale. Încă din anii ?70 am început şi eu aventura descifrării unor manuscrise enesciene, unele aproape ilizibile. Primul manuscris reconstituit era oratoriul Strigoii, după Eminescu, schiţat în 1916, în timpul războiului, şi apoi rătăcit multă vreme. Aici trebuie să amintim că reproşul primului său îndrumător, Eduard Caudella, care îi obiecta că opera Oedipe nu e un sujet românesc, nu se susţine, mai ales dacă examinăm şi Simfonia a V-a de Enescu, al cărei final se întâlneşte, iar, cu Eminescu: Mai am un singur dor. Dacă mai adăugăm şi intenţia compozitorului de a scrie un Meşter Manole, cred că putem să-l absolvim de critica lui Caudella!

Reconstituind părţile I şi IV din Simfonia V-a, am apelat la împătimitul enescian Pascal Bentoiu, spre a orchestra părţile lipsă. Surpriză: angrenat "ŕ fond" în această muncă, el a orchestrat în întregime, pentru o mai mare unitate stilistică, Simfonia V. A urmat Simfonia IV-a, poemul Isis, născut puţin după Oedipe şi un Trio. Dacă ne gândim şi la importantul volum Capodopere enesciene (o exegeză până azi exhaustivă), ne putem da seama cât timp şi câtă pasiune a acordat Bentoiu valorificării creaţiei enesciene.

În fine, mă bucur că am reuşit să reconstitui Capriciul român pentru vioară şi orchestră, un omagiu adus lăutarilor care i-au legănat copilăria, amintirea copilăriei revenind adeseori în muzica lui, demers în care am fost stimulat şi încurajat de Şerban Lupu, unul din marii interpreţi enescieni de azi. Percepţia creaţiei sale se află azi mult îmbogăţită. Putem spune că esenţialul edificiului enescian a fost astfel restituit.

O altă reconstituire, poate mai puţin importantă, o reprezintă Simfonia concertantă pentru vioară şi orchestră, a cărei schiţe iniţiale încep în perioada "post-Oedipe" din 1932. Şi aici avem nouă pagini orchestrate, iar restul în varii variante ce ar fi însumat trei părţi. Am reuşit să descifrez prima parte a manuscrisului iniţial, pentru vioară şi pian, având un larg suflu simfonic şi o robustă pregnantă tematică pe nişte coordonate stilistice mai puţin apropiate folclorului nostru, cumva în prelungirea Simfoniilor. Lipsa de claritate a schiţelor ce ar fi conturat un scherzo, poate o parte lentă şi, în mod sigur, un final recapitulativ, schiţe ce continuă până prin 1949, nu mi-au permis să merg mai departe, nici să orchestrez acest fragment. Am prezentat în Simpozionul precedent (2003) şi o înregistrare informativă a primei părţi a Simfoniei concertante. Mai târziu, Şerban Lupu a înregistrat o versiune pentru vioară solo a acestor pagini, ce ne pot da - întrucâtva - o imagine parţială a acestui proiect neterminat. Trebuie să delimităm ferm studiul manuscriselor enesciene, care e departe de a fi încheiat, cu punerea lor în circulaţie, aceasta fiind posibilă doar în cazul unor schiţe complete, cum sunt Simfoniile IV şi V, Isis şi Capriciul român.

Uniunea Compozitorilor şi Editura Muzicală au reuşit să publice aceaste inedite enesciene. Există acum mai multe integrale pe CD, începând cu cea a lui Lawrence Foster, iar în ţară ale lui Cristian Mandeal şi Horia Andreescu. Mai recent, Şerban Lupu, Rojdestvenski, Kremer şi alţii au înregistrat opusuri semnificative enesciene.

Opera Oedipe e din ce în ce mai prezentă pe scene de prestigiu, fie în concert (la Edinburgh) sau la opera din Cagliari, ambele sub bagheta lui Cristian Mandeal.
Uniunea Compozitorilor încearcă să achiziţioneze un stoc important de partituri enesciene de la editura pariziană Enoch. Din păcate, Editura Salabert, care deţine restul titlurilor, refuză propunerile noastre de co-editare, deşi nu poate face faţă cererilor, stocul ei fiind ori epuizat, ori încă needitat.

O soluţie ar fi răscumpărarea drepturilor de proprietate de către statul român, ceea ce ar costa mult mai puţin decât bugetul Festivalului Enescu şi ar permite o difuzare mai eficientă, aşa cum se întâmplă cu contemporanii săi Bartok şi Stravinski, care şi din această cauză sunt mult mai cunoscuţi.

Cât despre Festival, acesta se bucură de sprijinul generos al statului român. Faptul că apar mari orchestre şi mari interpreţi, că s-a reluat Concursul Enescu, este cu totul salutar. Desigur, am dori o politică de programe care să cuprindă mai multă muzică românească, inclusiv a generaţiei post-enesciene a cărei valoare nu mai trebuie demonstrată, dar care este insuficient cunoscută în ţară şi în străinătate. Cred că asta ar fi fost şi dorinţa lui Enescu.

Totodată, în urmă cu circa trei decenii, Academia a publicat o valoroasă Monografie Enescu, coordonată de Mircea Voicana. Aş sugera reeditarea şi completarea ei şi "despărţirea apelor de uscat", adică un volum separat dedicat compozitorului şi, neapărat, tradus într-o limbă de circulaţie. Regretăm că proiectul de editare în engleză a cărţii lui Bentoiu, gata tradusă, s-a oprit undeva într-o universitate americană, când şi aşa avem prea puţine cărţi despre Enescu. Aşteptăm ca şi Institutul Cultural Român să facă ceva în această privinţă, aşa cum a făcut şi în trecut. Ar mai trebui publicată o bibliografie a cărţilor şi studiilor despre Enescu. Avem, ritmic, şi simpozioanele ce însoţesc Festivalul, iar comunicările apar în volume deseori interesante.

În sfârşit, nevoia construirii unei săli de concert moderne se impune imperios, mai ales după repetatele catastrofe auditive pe care ni le oferă mereu Sala Palatului. Şi aici s-ar putea aduce îmbunătăţiri, spre a se evita situaţiile penibile, ultima având loc anul trecut, la concertul lui Radu Lupu.

Ofensiva noastră nu trebuie să se oprească aici. Ea trebuie să cuprindă şi canalele mediatice, inclusiv prezenţe româneşti pe Mezzo, Arte etc., precum şi invitarea unor ziarişti străini la Festivalul următor, deoarece mediatizarea acestuia a fost până acum mai mult decât precară.

Eu cred că Enescu şi cultura muzicală română merită din plin acest efort, pentru ca el şi urmaşii săi să intre în circuitul internaţional la locul pe care-l merită.

Sper ca imaginea creaţiei enesciene să se asemene cu atât de sugestivul catren al lui Jean Cocteau:

"Gravez votre nom dans un arbre
Qui poussera jusqu'au Nadir
Un arbre vaut mieux que le marbre
Car on y voit les noms grandir."





L'image actuelle de la création d'Enescu



Cinquante ans est un laps de temps qui permet de mieux situer le rôle d'un compositeur comme Enescu dans la culture roumaine et universelle. Pour ceux qui font partie de la génération dite "post-enescienne" le moment représenté par son chant de cygne, c'est ŕ dire la Symphonie de chambre, finie un an avant sa mort (1955) a été la révélation, pas seulement par ses nouveautés de langage, mais aussi par les voies qu'elle nous ouvrait.

Peu ŕ peu, on a commencé d'étudier ses manuscrits, la plupart conservés au Musée Enescu de Bucarest, qui nous ont révélé, aussi, des facettes nouvelles de sa création. Aprčs l'oeuvre "de transition" Strigoii (Les Revenants) d'aprčs un počme de Eminescu, voici que nous possédons, grâce ŕ Pascal Bentoiu, les amples Symphonies no IV et V. Celle-lŕ nous apporte en final le počme Je n'ai qu'un seul désir du męme Eminescu, qui couronne ainsi l'aventure sonore de ces cinq Symphonies. Le Caprice Roumain, hommage rendu aux ménétriers tziganes de son enfance, est enfin rendu public, grâce ŕ mes efforts qui ont duré quelques années.

Les festivals et concours Enescu, ainsi que la pléiade roumaine et internationale qui font valoir Oedipe et ses oeuvres symphoniques et camerales, nous montrent une image qui monte, lentement, mais sűrement, vers les cimes oů sa place est méritée. Il nous reste de faire mieux fonctionner le patrimoine édité chez Enoch et Salabert, d'enrichir le catalogue de ses enregistrements et des écrits le concernant, pour arriver ŕ la métaphore poétique si bien exprimée par Jean Cocteau:

"Gravez votre nom dans un arbre

Qui poussera jusqu'au Nadir

Un arbre vaut mieux que le marbre

Car on y voit les noms grandir."


http://revista.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=782

Am fost eleva lui Enescu


Intr-o duminica de ianuarie, tot incercand sa ma ascund de vitregia acestui anotimp, am gasit scapare in Sala Wilfrid-Pelletier... Auzisem intreaga saptamana publicitatea care se facuse pe 99.5 pentru concertul Idei Haendel. Programul era conceput ca o dupa-amiaza europeana. In prima parte, Orchestra simfonica Montréal, sub bagheta lui Franz-Paul Decker a interpretat Uvertura la AGondolierii@, de Arthur Sullivan, apoi a acompaniat-o pe renumita violonista in cele doua piese de Pablo de Sarasate: Fantesia pe temele operei ACarmen@ si AZigeunerweisen@, precum si in ATzigane@ de Maurice Ravel.



Nascuta la 15 decembrie 1928 la Chelm, in Polonia, Ida Haendel castiga la numai 5 ani Concursul Hubermann; la 7 ani este finalista a concursului Wieniawski, iar la 19 ani isi face debutul la Londra, la Qeen=s Hall, sub bagheta lui Sir Henry Wood. In 1946, debuteaza in SUA unde, cu Raphael Kubelik, inregistreaza concertele pentru vioara de Beethoven si Bruch. Daca studiile ii sunt marcate de mari dascali ai viorii Michalowicz - Warsaw Conservatory -, Carl Flesch - Londra -, George Enescu - Paris -, colaborarile sale s-ar putea puncta cu urmatoarele nume: Wladimir Ashkenazy, Paavo Berglund, Sir Adrian Boult, Sergiu Celibidache, Jonathan Feldman, Sir Eugene Goossens, Bernhard Haitink, Eliahu Inbal, Zubin Mehta, Ivor Newton, Sir Simon Rattle. Eforturile instrumentistei si a omului de cultura Ida Haendel au fost incununate in timp de distinctiile cele mai elogioase, unul dintre ele fiind titlul de Commander of the British Empire.

In scurtul dialog pe care l-am avut cu violonista Ida Haendel, cum aflase ca sunt romanca, ea insasi mi-a spus ca la 9 ani, la Paris, a fost eleva lui George Enescu. Tatal ei tinuse sa aiba cel mai bun profesor din vremea aceea. Curioasa, am intrebat-o cum era Enescu - dascalul.

- Calm, rabdator, econom la vorba, dar nu la sfaturi, mi-a raspuns Ida Haendel. A observat ca avea un instrumentist si nu un copil, la ore! I-am cantat cele trei sonate pe care le-a compus si imi amintesc ca l-am vazut foarte multumit de interpretarea mea.

- Ce ati retinut pentru tot restul carierei din lectiile cu profesorul de vioara Enescu?

- Enescu mi-a spus sa respect intotdeauna compozitorul pe care il cant, citind tot ce se poate gasi despre el si asta ca sa simt la fel cu cel care a semnat partitura...

- In programul acestei duminici ati avut piese cu influenta folclorica.

- Rapsodiile lui Enescu si Liszt le cunosc foarte bine. Cum insusi Ravel a fost fascinat de muzica tiganeasca, a scris pentru Jelly d=Aranyi, cea care i-a adus de pe meleagurile Ungariei primele interpretari de gen, aceasta rapsodie de concert ATigan@. Mi-a placut pentru melodicitate si virtuozitate. Si uite, inca un amanunt pe care l-am retinut de la maestrul Enescu: sa tin minte ca, desi aceste rapsodii sunt de inspiratie folclorica, ele nu se canta ca intr-un taraf! In rapsodie, orice tema populara are detalii interpretative, dar niciodata dubii in ceea ce priveste caracterul simfonic. Si in sensul acesta sa nu am vreo indoiala! Acuratetea atitudinii proprii fata de piesa si de caracterul ei, da si acuratetea interpretarii...

In semn de calda amintire pentru Enescu... Mi-a luat programul din mana si, in timp ce-si punea autograful, a zambit si mi-a spus o data in plus ca, atunci cand intalneste romani, se gandeste la Enescu cu mare respect.

Multumim lui Nancy Alexandre de-a fi prilejuit jurnalului nostru aceasta intalnire de suflet.

Letitia MILITARU

http://www.tribunanoastra.freeservers.com/tn_arhiva/no43/letitia_violonista43.htm

GEORGE ENESCU (1881 _ 1955) 125 de ani de la nastere


Marcel Proust amintea intr-o pagina antologica din lucrarea "In cautarea timpului pierdut" in care despre personajul Vinteuil _ ce-l intruchipa pe George Enescu - se spunea: "Vioara se ridicase la notele supreme unde staruia ca pentru o asteptare, care se prelungea in exaltare … la inceput, pianul singuratic se plange ca o pasare parasita de tovarasa ei; vioara o auzi, ii raspunse ca dintr-un copac invecinat. Era ca la inceputul lumii, ca si cum n-ar fi fost decat ele pe pamant … sa fie o pasare, sa fie sufletul nedesavarsit inca al micii fraze muzicale, sa fie o zana nevazuta care se tanguia si al carei plans pianul il repeta cu iubire? Tipetele erau atat de neasteptate ca vioristul era silit sa le culeaga printr-o repezire a arcusului. Minunata pasare! Vioristul parea ca vine s-o vrajeasca, s-o imbie, s-o prinda. Pasarea intrase in sufletul lui, mica fraza muzicala chemata zbuciuma ca din alta lume faptura cu adevarat posedata a vioristului". Marele pianist Alfred Cortot spunea ca Geoge Enescu are "nu talent, ci geniu"…

George Enescu s-a format la Iasi, Viena si Paris, unde s-a bucurat de invatatura primita de la profesori admirabili, cu vederi largi si generoase, ca Eduard Caudella, Sigismund Bachrich, Joseph Hellmesberger-junior, Robert Fucs, André Gédalge, Jules Massenet si Gabriel Fauré. A studiat si creat o parte din lucrarile sale in capitalele muzicii - Viena si Paris - unde compozitori celebri i-au influentat formarea conceptiei novatoare despre arta sunetelor. La Paris, George Enescu a fost martor la innoirile produse prin infiintarea "Societatii nationale de muzica" prin care Saint-Säens, Cesar Frank, Charles Gounod, André Gedale, Chabrier, Vincent d' Indy, Paul Dukas, Claude Debussy, Maurice Ravel, Roger Ducasse - cautau sa promoveze valorile artistice nationale. De asemenea, maestrii cunoscuti incununau in invatatura tanarului muzician roman marea traditie a scolilor violonistice franco-belgiene si germane.

In constiinta unui numar tot mai mare de oameni din tara si din strainatate Enescu a inceput sa fie nu numai autorul rapsodiile romane, ci si al sonatelor, al cvartetelor, al simfoniilor si al monumentalei opere "Oedip", care infatiseaza tragedia personajului antic, rezumand cuprinsul celor doua tragedii de Sofocle "Oedip-rege" si "Oedip la Colona".

Melosul inedit si cuceritor al rapsodiilor se intregeste cu acela al altor creatii: Sonatele a doua si a treia pentru pian, Sonata a doua pentru violoncel si pian, Suita "Sateasca", Suita "Impresii din copilarie" pentru vioara si pian, piesa de concert pentru viola si pian, "Cantabile si presta" pentru flaut si pian, Simfonia a treia in do major cu orga, pian si cor, Uvertura de concert, Poemul simfonic "Vox maris", Octetul pentru patru viori, Dixtuorul pentru instrumente de suflat, Simfonia de camera pentru 12 instrumente solistice; piese vocale cu acompaniament de pian; melodii pe versuri de Clément Marot, Fernand Gregh, Lemaitre si Prudhomme. Incheiem insa prin a sublinia ca in lucrarile sale muzicale elementul folcloric romanesc "pururea ne pieritor" este rafinat la maximum, subliniat intr-o expresie cu totul personala, care-i pastreaza nuantele si mireasma plaiurilor natale. Muzica lui George Enescu exprima mai mult decat o transfigurare a folclorului, o autentica esenta melodica, armonica si modala a naturii patriei si a simtamintelor oamenilor de la noi _ simpli, modesti, harnici, ingaduitori si cu mare credinta in Bunul Dumnezeu.

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=20708

Mariana Nicolesco si tinerii artisti lirici romani au incheiat la Paris si New York celebrarea Anului International “George Enescu”
Marea soprana Mariana Nicolesco a onorat in mod exceptional Anul International George Enescu, proclamat de UNESCO. Ea a luat initiativa unei ample cercetari ce a permis reunirea pentru prima oara a liedurilor sale, dintre care multe erau uitate sau pierdute. Premiera mondiala a integralei acestor bijuterii muzicale a avut loc in primavara la Brasov in cadrul Festivalului si Concursului National al Liedului Romanesc pe care l-a creat in acest oras. A urmat apoi, cu acelasi imens succes, Recitalul de lieduri enesciene de la Braila, prilejuit de Festivalul si Concursul Darclée.
Marile succese pe care Mariana Nicolesco, laureata recent la Paris a inaltului titlu de Artist UNESCO pentru Pace si tinerii interpreti romani le-au obtinut in tara au continuat la Expozitia Universala de la Aichi, in Japonia, la Nagoya, Tokio si din nou Aichi, la dorinta Doamnei Toyota, sotia marelui constructor de automobile, principalul sponsor al evenimentului, apoi la Praga, unde celebra soprana a fost felicitata de presedintele Republicii Cehe, Vaclav Klaus si de fostul presedinte Vaclav Havel. Apoi, la Roma, unde Mariana Nicolesco a studiat arta cantului la Conservatorul Santa Cecilia, si unde liedurile enesciene erau prezentate de asemenea pentru prima oara. In fine, la Hotel de Béhagua din Paris, monument istoric al Frantei, actualmente resedinta ambasadorului Romaniei, in prezenta a peste saizeci de ambasadori ai tarilor francofone ce vor participa anul viitor la Intalnirea la Nivel Inalt a Francofoniei de la Bucuresti. Si apoi la New York, unde pe langa numeroase alte personalitati este asteptat Secretarul General Adjunct al Organizatiei Natiunilor Unite.
“Sunt fericita sa pot prezenta lumii in aceste Recitaluri doua comori ale tarii mele natale, a declarat Mariana Nicolesco in fata publicului pe de trei continente, care a aplaudat-o de-a lungul anilor in nenumarate ocazii: capodoperele necunoscute ale marelui compozitor roman George Enescu, si minunata generatie de artisti lirici romani, de care sunt atat de mandra”.


http://www.cronicaromana.ro/mariana-nicolesco-si-tinerii-artisti-lirici-romani-au-incheiat-la-paris-si-new-york-celebrarea-anului-international-george-enescu.html

GEORGE  ENESCU-
2]Am început prin a învăţa.
1]Nu exista muzica usoara si muzica grea, ci muzica buna si muzica proasta!
=====
Ruxandra
Dan
Adrian