Primul Razboi Mondial

Între Austria și Rusia: cazul unuia din cei mai cunoscuți spioni antebelici

De ce nu a fost invadată Germania la sfârşitul...

Omul care a prezis Marele Război

România de la 1900 prin ochii unui soldat german din Primul Război Mondial (FOTO)

Material de spionaj din Primul Război Mondial - Bucureştiul fotografiat dintr-un avion de recunoaştere german, în anul 1916

România între Rusia şi Bulgaria la începutul Primei Conflagraţii Mondiale

Studiul de faţă se întemeiază în principal pe surse documentare descoperite în arhivele diplomatice de la Quai d’ Orsay, Parisşi militare de la Vincennes şi încearcă să pună în lumină, printr - o metodă pe care am putea-o numi „triunghiulară” - relaţiile României cu cele două state... » citeste mai mult

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9932/33/

Dupa semnarea Armistitiului de dupa Primul Razboi Mondial, la 11 noiembrie 1918, in ianuarie 1919 au inceput negocierile, iar la 28 iunie 1919 (exact la cinci ani de la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand) s-a semnat Tratatul de la Versailles (unul dintre tratatele care au stabilit incetarea starii de razboi). La 21 octombrie 1919 a fost inregistrat la Liga Natiunilor, iar la 10 ianuarie 1920 intra in vigoare. La negocierile din Paris au luat parte 27 de natiuni si 70 de delegati. Lucrarile au fost conduse de "cei cinci mari victoriosi": Marea Britanie (UK), Franta, SUA, Italia si Japonia. Treptat, au ramas la discutii "cei trei mari": UK, Franta si SUA, respectiv, David Lloyd George, Georges Clemenceau si Woodrow Wilson. Rezultatul a fost numit "nefericitul compromis", iar Franta a fost acuzata de "prea multa lacomie".

Verdun, un masacru inutil

Desfăşurată între 21 februarie 1916 şi 19 decembrie 1916, bătălia de la Verdun, din primul război mondial, a fost numită şi „Abatorul”, deoarece numărul de morţi, răniţi şi dispăruţi în această bătălie a fost enorm, depăşind 700.000 de oameni. A fost cea mai lungă şi mai sângeroasă bătălie din primul război mondial, în această luptă fiind implicaţi două milioane de oameni.


Bătălia a început la 21 februarie 1916, atunci când germanii au lansat o ofensivă masivă împotriva localităţii Verdun, unul dintre cele mai importante puncte din linia de apărare franceză. Aşezarea în sine era vulnerabilă – înconjurată de ape şi, aparent, uşor de cucerit – era şi un important nod de cale ferată şi de drumuri rutiere, însă germanii au ales-o, mai ales, pentru forţa ei simbolică, deoarece Verdun era o localitate încărcată de mituri drage francezilor. Aici s-a semnat, în 843, celebrul „Pact de la Verdun”, moment în care Lothar I a lăsat Lorena fiului său, Lothar al II-lea. După moartea acestuia, Lorena a devenit subiect de dispută între conducătorii regatului franc de apus (Franţa de azi) şi regatul franc de răsărit (Viitoarea Germanie).


Planul de atac pentru scoaterea Franţei din război a fost făcut de către contele von Schlieffen, care plănuia un atac prin teritoriul Belgiei şi, eventual, prin cel al Olandei, cu un atac de învăluire asupra Parisului şi forţarea guvernului francez la capitulare. Planul părea să funcţioneze iniţial, trupele germane trecând prin Belgia cu o viteză apreciabilă. Însă, în noiembrie 1914, ofensiva germană a fost blocată de trupele aliate, la doar 40 km de Paris. Soldaţii Antantei au reuşit apoi să mai împingă armatele inamice câteva zeci de kilometri înapoi, fortificând linia frontului pe aceste coordonate. Războiul s-a transformat dintr-un război de manevre într-unul de poziţii. Fiecărei tabere îi era mai uşor să reziste pe poziţii decât să atace.

Fiecare atac se solda cu pierderi semnificative. Astfel, în februarie 1916, s-a decis începerea ofensivei de la Verdun de către Imperiul German. Calculele istoricilor estimează că, pentru fiecare kilometru pătrat de teritoriu pierdut sau câştigat de Puterile Centrale în zonă, s-au pierdut sute de oameni. Măcelul a culminat cu nopţile de groază în care s-au pierdut câteva zeci de mii de oameni în doar două nopţi. În timpul fazei de început a bătăliei de la Verdun, a apărut, pentru prima oară, concepţia tactică a superiorităţii aeriene. În timpul pregătirii atacului, germanii au realizat o mare concentrare de avioane de luptă în apropierea fortăreţelor şi, la începutul atacului, au doborat sau au impiedicat decolarea tuturor avioanelor aliate, de recunoaştere. Aceasta a permis avioanelor de recunoaştere şi bombardierelor germane să opereze fără a putea fi împiedicate să-şi ducă misiunea la îndeplinire.


Francezii au contraatacat rapid, deplasând “escadrilles de chase” din alte sectoare, pentru a recâştiga supremaţia aeriană. În spaţiul aerian îngust de deasupra Verdunului s-au dat lupte grele, pentru succesul operaţiunilor de recunoaştere aeriană. Forturile care înconjurau oraşul Verdun, Douamont şi Vaux au fost primele ţinte ale forţelor militare germane. Erik von Falkenhayn, şeful Statului Major german, a sperat ca, prin concentrarea tuturor resurselor germane, să poată izola trupele franceze în această zonă şi, în cele din urmă, să-şi înfrângă adversarul prin superioritate numerică şi determinare, indiferent de costurile umane. După cel mai puternic bombardament de artilerie de până atunci şi cu pierderi extrem de numeroase, Falkenhayn a reuşit să ocupe forturile Donamont şi Vaux. Cu toate acestea, sub conducerea inspirată a generalilor Nivelle şi Petain, Verdunul nu a fost cucerit.


O ofensivă britanică pe râul Somme a uşurat presiunea asupra oraşului Verdun (iulie 1916), iar până în decembrie, francezii au reuşit să recupereze o mare parte din teritoriul pierdut. Despovăraţi, într-o oarecare măsură, după bătălia de pe Somme, francezii şi-au reluat poziţiile, prin intermediul unor contraatacuri, la 24 octombrie şi 15 decembrie 1916.

Deşi rezistenţa pe care au opus-o francezii s-a dovedit crucială pentru moralul armatei, această bătălie a fost un nou exemplu în ceea ce priveşte masivele costuri umane pe care le-a presupus războiul de tranşee din primul Război Mondial, în care circa 400.000 de soldaţi din trupele aliate şi 350.000 de soldaţi germani şi-au pierdut viaţa pe o suprafaţă de numai câţiva kilometri pătraţi. Intenţia germanilor fusese să declanşeze o bătălie prin care să erodeze forţele franceze, sperând că, ulterior, să poată distruge armata franceză. În final, germanii au avut parte de aproape la fel de multe victime ca şi francezii.

Bătălia de la Verdun a dat şi numele de „poilus” soldaţilor armatei franceze. Pletoşi, neraşi, murdari şi acoperiţi de noroaiele din mlaştinile Verdunului, „poilus” au fost un subiect tabu multă vreme pentru civilii francezi. Felul jalnic în care arătau a fost ascuns sistematic populaţiei Franţei, puţinele fotografii existente arătând doar ceea ce dorea Ministerul de Război să arate. În perimetrul în care a avut loc celebra bătălie de la Verdun şi care este, în fiecare an, în luna noiembrie, loc de aduceri aminte şi de comemorare a celor căzuţi pe front, autorităţile franceze au ridicat un impresionant monument în care sunt adăpostite osemintele a peste 100.000 de soldaţi. În ultimele decenii, Verdun a devenit un simbol al reconcilierii franco-germane. La Verdun şi-au pierdut viaţa şi 2.746 de soldaţi români. Ei îşi dorm somnul de veci în 46 de amplasamente din regiune.


Bătăliile s-au purtat cu un armament nou, performant şi cu scopul precis de a ucide în masă. Războiul este considerat primul război industrializat al omenirii. O industrie terifiant de precisă, cu obiectivul unic de a secera vieţi. Fiecare armată şi-a folosit aviaţia ca un obiect de propagandă, datorită multor simboluri pe care aceasta le reprezintă. Avionul era considerat o formă a libertăţii de care soldaţii înrobiţi în tranşee trebuiau să-şi aducă aminte şi tot el reprezenta vârful de lance al tehnologiei vremii. Grenadele folosite de ambele tabere erau de mai multe feluri. S-au folosit de la grenade fumigene până la grenadele explozive şi grenadele cu schije de toate tipurile. Datorită acestora, se cunosc încă cel puţin două accesorii, inventate pentru a le contracara: masca de gaze şi casca metalică împotriva schijelor. Folosirea lor a emis greutăţi de ambele părţi, datorită sistemului de numărare şi aruncare. Mobilizarea fiind generală de ambele părţi, mulţi soldaţi nu ştiau să numere destul de repede sau se încurcau, declanşând explozia unei grenade în propria lor tabără.


Fără îndoială, cele mai folosite arme au fost piesele de artilerie. Au existat în toate calibrele şi formele posibile. De la calibrul 60 mm, folosit împotriva infanteriei la începutul războiului, până la giganticul tun Big Bertha, tunul uriaş folosit de germani în ultimii ani ai războiului pentru a bombarda Parisul, din spatele liniilor frontului. De la artileria folosită impotriva infanteriei şi până la cea folosită împotriva avioanelor şi a tancurilor. Avioanele au fost folosite destul de sporadic în bombardamente. Cea mai avansată armă creată şi folosită în acest război rămâne, totuşi, tancul. Inventat iniţial de Aliaţi şi, mai apoi, copiat de germani, tancul a fost arma care a pus capăt războiului de tranşee.


Tancul a fost folosit ca suport pentru infanterie. S-ar putea asemăna cu un scut mobil pentru soldaţii pe care-i apăra. Primul model a fost Matilda, creat de englezi. Acesta era dotat cu două mitraliere laterale, care aveau unicul scop de a oferi o oarece pază vehiculului, nu erau folosite pentru a ataca propriu-zis; pentru aceasta exista infanteria din spatele tancului. Mai târziu, a fost dotat şi cu un mic tun pentru atac. Francezii au fost, şi ei, rapizi în a-şi copia aliaţii, însă modelele lor s-au dovedit a fi ineficiente.


Henri-Philippe Petain


Ofiţer al armatei franceze, Petain a parcurs toate gradele militare, până la acela de general. În timpul primului război mondial, după ce a oprit înaintarea trupelor germane la Verdun, a devenit erou naţional. În 1917, a fost numit comandant suprem al armatei franceze, iar în anul următor a fost avansat la gradul de mareşal. Sub comanda sa, armatele franceze au luat parte la ofensiva finală victorioasă, condusă de mareşalul Ferdinand Foch, în 1918.

Petain a luptat în Maroc, în 1926, şi a devenit ministru de Război în 1934. În timpul celui de-al doilea război mondial, a condus guvernul de la Vichy. Guvernul său a fost unul extrem de autoritar, sprijinit de fasciştii francezi, care a emis o serie de legi antisemite. După invadarea Franţei de către Aliaţi în 1944, Petain a fost luat de nazişti în Germania. S-a întors de bună voie în Franţa, în 1945, pentru a răspunde acuzaţiei de trădare şi a fost condamnat la moarte. Preşedintele Charles de Gaulle i-a comutat pedeapsa în detenţie solitară, pe viaţă.

Petain a fost închis într-o fortăreaţă pe Insula d’Yeu, din largul coastei de vest a Franţei, unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă.


Erik von Falkenhaym


Apreciat de împăratul german Wilhelm al II-lea, generalul german a ocupat şi funcţia de ministru de Război, între anii 1913 şi 1915. Imediat după izbucnirea primului război mondial, Falkenhayn a fost numit şef al Marelui Stat Major al armatei germane. Din această postură, Falkenhaym a respins planul unei ofensive germane în Răsărit, plan susţinut de Hindenburg şi Ludendorff, din cauza „imensităţii spaţiului”, scopul său fiind acela de a obţine o victorie pe frontul de vest, prin „vlăguirea inamicului”.

În urma eşecului înregistrat în bătălia de la Verdun şi a uriaşelor pierderi umane suferite, a fost obligat să-i cedeze locul, la 29 august 1916, lui Hindenburg. Falkenhaym a fost numit comandant şef al forţelor germano-austriece care au atacat, în 1916, România, apoi, comandant în Palestina (1917-1918) şi Lituania (1918). În 1921, a publicat “Campania Armatei a II-a împotriva României”.

Prizonieri de război uitați

Aproape de coasta vestică a Insulei Man, în apropiere de portul Peel,
există o placă comemorativă ce atestă existența Lagărului Knockaloe.
Este unul din puținele indicii că acolo ar fi trăit odată mii de
prizonieri de război, cei mai mulți germani, în timpul Primului Război
Mondial. Numărul acestor prizonieri avea să atingă maximul în
noiembrie 1918, când erau închiși în Anglia 115.950 de prizonieri. La
scară globală, Marea Britanie avea peste 500.000 de prizonieri de
război, din totalul de 8.7 miloane de oameni închiși pe perioada
conflagrației mondiale.

Cei ținuți în captivitate în Marea Britanie (dintre care aproape toți
erau bărbați) pot fi împărțiți în trei categorii. Primii, civilii din
comunitatea germană stabilită în Anglia în secolul al XIX-lea, cărora
li se adaugă germanii care au avut ghinionul să se afle pe tărâm
britanic la începutul războiului. În cea de-a doua categorie se aflau
germanii prinși în coloniile britanice și germane, precum și cei
capturați pe mare, care au fost transportați în diverse lagăre din
sistemul concentraționar dezvoltat de imperiul britanic. Sediul
central al acestui sistem era Knockaloe, unde au fost ținuți în
captivitate până la 20.000 de prizonieri deodată. În a treia
cateogorie se aflau militarii germani capturați pe pământ britanic:
fie echipajele zeppelinelor prăbușite, fie soldații din Marina
germană. În plus, au fost aduși la Knockaloe germanii capturați pe
Frontul de Vest, transferați aici din lagărele de pe continent pentru
a ajuta – forțat – la strângerea recoltelor.

În timpul războiului, problema prizonierilor a ajuns în atenția
opiniei publice, mai ales după scufundarea vasului Lusitania în mai
1915, când sentimentele antigermane ale englezilor au crescut în
intensitate. În același timp, unii ziariști și parlamentari au început
să vorbească despre faptul că prizonierii germani din Anglia erau
tratați foarte bine, spre deosebire de soldații englezi închiși în
Germania - mai ales cei din lagărul de la Ruhleben, care aveau parte
de un tratament brutal. Ruhleben a devenit un simbol al terorii în
mentalul colectiv britanic, în timp ce lagărul pentru ofițeri de la
Donington Hall a ajuns să simbolizeze luxul de care s-ar fi bucurat
prizonierii germani în Marea Britanie.



(Foto: lagărul de la Knockaloe; un tablou din 1918, de George Kenner)


Bineînțeles că opinia germanilor despre cum erau tratați soldații
germani aflați în captivitate era cu totul diferită. Exista însă
același tipar de gândire: presa și politicienii puneau accent pe
experiențele pozitive ale prizonierilor Aliați ținuți în Germania și
pe suferințele soldaților germani aflați în captivitate în Anglia,
Franța și Rusia. Rudele acestor soldați făceau tot posibilul pentru a
se asigura că suferințele soldaților nu erau uitate, organizând tot
soiul de activități caritabile, mai ales prin intermediul Crucii
Roșii.

După război și până spre sfârșitul anilor '30, au fost publicate mai
multe lucrări privind experiențele soldaților germani ținuți în
captivitate în Marea Britanie în timpul războiului. Unele relatări,
mai ales cele sponsorizate de guvern sau alte instituții de stat, se
concentrau pe maltratarea soldaților. Au apărut și diverse povești de
aventură, dintre care cea mai cunoscută a fost povestea aviatorului
Gunther Plüschow – Die Abenteuer des Fliegers von Tsingtau, care
relata călătoria autorului din China până în Marea Britanie și
experiențele sale din diverse lagăre de prizonieri, inclusiv Donington
Hall, de unde a reușit să evadeze, fiind astfel unul din cei trei
prizonieri germani care au reușit să evadeze din Marea Britanie și
care s-au întors acasă. Alte cărți povesteau pur și simplu viața
cotidiană din captivitate. Una din cele mai aspre a fost scrisă de
pictorul și scriitorul austriac Paul Cohen-Portheim, care în vara lui
1914 se afla întâmplător în Marea Britanie. El a fost nevoit să
petreacă anii războiului în lagărul de la Wakefield, de unde a fost
eliberat abia în februarie 1918.

În Germania, în anii de după război au apărut mai multe grupări
paramilitare înființate de foștii prizonieri de război. Una dintre
acestea - Reichsbund zum Schutze der deutschen Kriegs- und
Ziviligefangenen – s-a născut din preocuparea pentru prizonerii care
nu se întorseseră încă acasă. Cel mai mare grup de veterani a fost
Reichsvereinigung ehemalige Kriegsgefangene, fondat în decembrie 1918;
la începutul anilor '20 acest grup număra circa 400.000 de membri.

Englezii au uitat repede de prizonierii germani ținuți în captivitate
în Marea Britanie și s-au concentrat pe experiențele soldaților
britanici internați în lagărele germane. Germanofobia din timpul
războiului, care a dus la deportarea în masă a tuturor civililor
germani la sfârșitul conflictului, avea să supraviețuiască mult timp
după 1918, mai ales prin intermediul memoriilor publicate de soldații
britanici.

Au fost însă și englezi care au încercat să păstreze în atenția
publicului și experiențele celor internați în lagărele britanice.
Scriitorul Hall Caine a publicat în 1923 romanul Femeia din Knockaloe,
care explorează relația dintre fata unui fermier local și unul din
germanii din lagăr. Este o poveste de dragoste tragică, ce se
sfârșește prin sinuciderea cuplului care nu poate trece peste
ostilitatea compatrioților lor care le condamnă relația.

În ciuda faptului că după 1945, istoria celui de-al doilea război
mondial a acaparat interesele specialiștilor, istoricii britanici
locali s-au străduit să păstreze vii amintirile soldaților din Marele
Război, inclusiv a celor ținuți în captivitate pe Insula Man. Istoria
lagărului de la Knockaloe rămâne încă necunoscută de marele public și
ar fi, poate, timpul pentru recuperarea istoriei tutoror celor care au
suferit în Marea Britanie din cauza războiului, inclusiv istoria
prizonierilor de război germani.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9873/8/

Primul Razboi Mondial - numit "Marele razboi" pana in 1939 - a reprezentat o confruntare globala a marilor puteri coloniale, in tentativa de stabilire a unui nou echilibru european si a unor noi zone de influenta economica. La debut, in 1914, cinci imperii au fost implicate activ: Marea Britanie (UK), Rusia, Germania, Austro-Ungaria si Otoman. Dupa uriasa conflagratie, a ramas unul singur: Imperiul Britanic condus pe atunci de George al V-lea. In nici unul dintre cele patru imperii disparute nu s-a mai instaurat monarhia.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9843/8/

Primul Razboi Mondial s-a finalizat cu victoria zdrobitoare a aliatilor (Marea Britanie, Franta, Rusia si ulterior SUA) impotriva Imperiului German si a aliatilor sai, Imperiul Austro-Ungar si Italia. Desfasurarea sangeroaselor conflicte ne arata ca Blocada navala britanica contra imperiului condus de kaiserul Wilhelm al II-lea a fost un factor decisiv in castigarea acelui gigantic conflict militar. Iar statisticile arata ca au murit din cauza lipsei de alimente sute de mii de germani civili, victime colaterale, femei si copii. Aceasta tactica anti-germana va fi reluata in Al Doilea Razboi Mondial.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9798/8/

Primul Razboi Mondial, numit de istorici si "Marele Razboi", a debutat la 4 august 1914, cand Imperiul German a invadat Luxemburgul si Belgia, tari neutre. Din acel moment, marea problema a conflagratiei mondiale a fost urmatoarea: cand va intra in razboi o alta tara neutra, SUA. Prin presedintele Woodrow Wilson, marea putere de peste ocean a vrut sa-si conserve cu orice pret neutralitatea. Dar n-a putut rezista provocarilor germane decat pana in 1917. In acel an, la 6 aprilie, Congresul SUA declara razboi Imperiului German condus de kaiserul Wilhelm al II-lea.

Primului Război Mondial - Exodul populaţiei României în Rusia (1)

Primul Război Mondial - Exodul populaţiei României în Rusia (2)

Nemţii interzic bucureştenilor să se mai urce în...


Intrarea României în razboi, în vara anului 1916, a fost întâmpinata cu bucurie de populatia româneasca din provinciile istorice românesti, care considerau ca a sosit momentul mult asteptat al eliberarii lor. Din pacate, ofensiva victorioasa a trupelor române din Transilvania a fost umbrita rapid de înfrângerea de la Turtucaia si de atacurile austro-germane care au strapuns trecatorile Carpatilor Meridionali.



Capturarea Bucurestiului

În fata pericolului iminent de ocupare a capitalei, de catre Maresalul von Mackensen, autoritatile române, regele, armata si o parte a locuitorilor s-au retras în Moldova. În urma lor au ramas doua treimi din teritoriu în mâinile inamicului, nevoite sa suporte un regim de ocupatie militar foarte sever.
Capitularea Bucurestilor, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, a fost un moment greu, emotionant, perceput în modul cel mai profund de catre societatea româneasca.

O "radiografie" a momentului a fost posibila nu numai cu ajutorul memorialisticii acelor zile, dar si cu ajutorul documentelor oficiale care s-au pastrat în colectiile muzeale sau în arhive. Astfel, marturiile directe ale unor personalitati politice si culturale care au ramas în perioada ocupatei germane în Bucuresti - precum Alexandru Marghiloman, membru marcant al Partidului Conservator, Al. Tzigara Samurcas, directorul Fundatiei Carol I si al Muzeului de arta populara sau avocatul Cancicov, membru al Partidului Conservator Democrat (Take Ionescu) s.a. - au configurat evolutia evenimentelor, starile de spirit si atmosfera acelor timpuri.

Mackensen intra în Capitala

Capitularea Bucurestilor, moment extrem de dureros pentru români a avut si o nota tragi-comica, în felul haotic în care s-a desfasurat. În ziua de 22 noiembrie 1916, sosea în Bucuresti un ofiter german cu un drapel si o scrisoare sigilata, de la Maresalul Mackensen, pentru comandantul Garnizoanei Bucuresti. A fost condus la generalul Anghelescu caruia i-a comunicat verbal ca Maresalul Mackensen cere ca, în 24 de ore, Garnizoana sa fie predata, în caz contrar urmând un bombardament puternic de artilerie grea. Generalul român a raspuns însa ca în Bucuresti nu mai exista garnizoana si nici comandant, asa ca nu putea primi scrisoarea.

A doua zi, primarul orasului Emil Petrescu si Prefectul Politiei aranjasera ca sa iasa înaintea armatei inamice, la orele 9 dimineata, la bariera Bragadiru, caci pe acolo ajunsese în Bucuresti solul generalului. Cert este ca au stat la bariera pâna la prânz si, vazând ca nu vine nimeni, autoritatile s-au întors în oras. Multi au plecat acasa, doar primarul, mergând la Ministerul de Interne, afla ca armata lui Mackensen intrase deja în Bucuresti, pe Calea Grivitei. Vice-primarul Titus Popovici este trimis în zona si, într-adevar, acesta se întâlneste, la Matache Macelaru, cu doua companii de infanterie comandate de un locotenent caruia i se spune ca orasul se "preda liber de trupe".

Goana dupa sigiliu

Ofiterul pretinde în schimb o declaratie scrisa, un act cu sigiliul orasului, un document oficial. Dar acest act ramasese la primar care era la Ministerul de Interne. Astfel, ofiterul german si escorta sa sunt îmbarcati în automobilul Primariei, si cu totii, merg la Primar. Dar aici se constata ca actul cu pricina se afla la Primarie. Desigur ca neamtul a fost surprins de atâta zapaceala în predarea unui oras, ca Bucurestiul. Dându-i-se toate asigurarile ca nu exista armata în oras si neavând încotro, el accepta sa mearga la Primarie. Dar pe drum, surpriza, la bulevardul Acadamiei un grup de 12 infanteristi români cu munitie de razboi stateau în coltul strazii, gata de tragere.

Escorta germana îsi încarca si ea armele. În fata imensului pericol, vice-primarul, facând uz de functia sa, cere soldatilor români sa predea armele. Dar aceasta nu era totul, caci atunci când automobilul ajunge în Calea Victoriei, apare si tramvaiul Cotroceni-Obor în statie, plin ochi de soldati români echipati de razboi. Ofiterul german este aproape sufocat de furie. Cu rugaciuni si insistente, tramvaiul este golit si soldatii dezarmati si condusi în curtea Prefecturii Politiei. Si, astfel, s-a facut predarea Capitalei.

Hotelurile primesc nume nemtesti

În zilele urmatoare, Statul Major si Komandatura germana au ocupat Hotel Bulevard, Capsa si Athéné Palace unde s-au stabilit. Vechile nume românesti ale hotelurilor, cafenelelor, restaurantelor au fost înlocuite cu firme germane Berliner Kaffée, Kaiser, Palast etc. Strada Lipscani a devenit Leipziger Strasse, Hotelul Grant - Kronprinz Hotel. De asemenea, o companie bulgara si una turceasca au ramas, ca garnizoana de ocupatie, pe lânga trupele germane. Îmbracamintea si atitudinea acestora erau deplorabile. Bulgarii, înca din primul moment s-au îmbatat si au trecut la jafuri; au preluat Casa Capsa aducând-o într-o stare jalnica pentru multa vreme. Ajunse în centrul Capitalei, trupele de ocupatie au început sa cumpere produse alimentare fara bani dând în schimb bonuri, stampilate de comandantul lor si platite de primarie. Soldatii români si rusi, capturati în acele zile, au fost instalati la Cercul Militar, apoi au fost trimisi în lagare.

Criza de alimente si carbuni

Komandatura imperiala a impus Primariei Capitalei, înca de la început, obligatii referitoare la aprovizionarea trupelor si rechizitionarea caselor, automobilelor, alimentelor etc. Dupa o saptamâna, pravaliile erau goale. Iar în mai putin de o luna se reglementa consumul luminii electrice la 1 kw pe saptamâna pentru fiecare persoana dintr-o familie (pâna atunci consumul mediu de familie era de 50-80kw). Se interzice iluminatul pravaliilor dupa ora 19,00, iluminatul strazilor se reduce si se suprima tramvaiul electric.

Mizeria si saracia ajunsesera la maxim, nu existau alimente si carbuni. La începutul anului 1917, se introduc si cartele pentru pâine si carne din februarie pâna în aprilie, ratia era de 400 gr. pâine si 200 gr. carne pe saptamâna de persoana. De la 1 aprilie, carnea se reduce la 150 gr. pe saptamâna.
O ordonanta oprea pe cofetari de a mai face cozonaci sau prajituri cu unt si oua, iar jumatate din alimentele declarate de cetateni pe formularele speciale erau ridicate de germani.

Începe casapirea câinilor vagabonzi

Alta ordonanta se referea la câinii gasiti liberi pe strazi sau chiar din curti, care trebuia prinsi si ucisi la Scoala veterinara, iar proprietarii amendati cu 1.000 marci. De aici, au urmat o serie de abuzuri, cetatenii fiind amendati chiar daca nu aveau câini si problema nu era a banilor, ci faptul ca trebuia sa faca rost de câine pentru a-l preda.

De asemenea, se rechizitionau saltele, plapumi, perne, rufe, masini de scris.
Nici un supus român nu se mai putea urca într-o trasura chiar de piata fara învoirea expresa si scrisa a Komandaturii, asta dupa ce se interzisese si folosirea tramvaielor cu cai.

Arestarea personalitatilor

O experienta trista au trait-o ostaticii luati de ocupantii germani, în schimbul supusilor Puterilor Centrale, deportati la Iasi. Au fost arestate personalitati precum dr. C. Cantacuzino, I. Pillat, cumnatii Bratienilor, Duca, prof. Constantin Radulescu-Motru, Mina Minovici, dr. Obreja, arh. I. Berindei, avocatul Cancicov si multi altii. Sabina Cantacuzino, sora lui Bratianu si Lia Bratianu, sotia lui Vintila Bratianu, au obtinut, prin intermediul lui Tzigara-Samurcas, care fusese numit Prefect al Politiei, sa nu fie deportate la Tismana. Cele doua doamne au fost "izolate" la Mânastirea Pasarea.

Femeile ascund carnea în cosciuge

Anul 1917 a însemnat înasprirea masurilor si a foametei. Alimentele erau confiscate si trimise în Germania. Românii au fost însa întotdeauna inventivi, astfel ca, locuitorii din jurul Bucurestiului, de exemplu, aduceau în Capitala carne în felul urmator: o puneau într-un cosciug, în caruta, pe care o urmau, bocind în urma ei, pâna treceau de santinele. Alte femei aduceau purcei purtându-i în brate ca pe copii etc. Dar nici nemtii nu erau mai putin inventivi caci, încarcau untura si untul în vase persane sau Galle, furate de pe la casele bucurestenilor, pe care le expediau apoi la Berlin.

Wilhelm al II-lea îl face pe Ferdinand tradator

Unul din evenimentele însemnate ale anului 1917 a fost si vizita Kaiserului Wilhelm al II-lea la Curtea de Arges (20 septembrie). În prezenta lui Tzigara-Samurcas, care reprezenta oficial Casa Regala, acesta a depus coroane la mormintele lui Carol I si a reginei Elisabeta. Gestul sau nu era unul din dragoste pentru varul sau Carol I, ci era un gest politic (de fapt, iata unde a ajuns România nefiind alaturi de Puterile Centrale!). Dupa Curtea de Arges, Kaiserul se va întâlni cu Regele Ferdinand al Bulgariei, la Cernavoda. În 22 septembrie, se gasea la Focsani, unde inspectase trupele, tinând un discurs în care regele Ferdinand al României este facut tradator. Acest lucru nu l-a împiedicat însa apoi sa viziteze castelul Peles din Sinaia. În aceeasi perioada, au vizitat Bucurestii Feldmaresalul Friedrich, varul împaratului Austro-Ungariei, Printul August Wilhelm, unul din fii Kaiserului, ginerele împaratului si altii.

Începe rechizitionarea aramei si cuprului

Între timp, o data cu desfasurarea razboiului a aparut o presanta nevoie de materiale de razboi, astfel ca ocupantii au ordonat, la 28 octombrie 1917, rechizitionarea aramei si a cuprului. Astfel, s-a ajuns la pericolul confiscarii clopotelor bisericilor. Multe dintre ele au fost însa ascunse de calugari, iar pentru cele de interes artistic si istoric, Tzigara-Samurcas a obtinut o scutire din partea maresalului Mackensen. Spre sfârsitul anului 1918, un spirit de revolta plutea în aer, circulau manifeste clandestine tot mai multe, iar zvonurile ca mesajul Parlamentului de la Iasi ar fi acela care vorbeste de o "victorie finala" îmbarbatau sufletele românilor din Bucuresti. Totusi, începutul anului 1918 aducea mari probleme tarii noastre care, dupa Tratatul de pace dintre Rusia Sovietica si Germania, din 18 februarie/2 martie 1918, se gasea izolata. Începutul lunii februarie fusese marcat în Bucuresti de un eveniment iesit din comun: soldatii bulgari au furat moastele Sfântului Dumitru, de la Mitropolie, dupa ce le mai cerusera o data chiar lui Mackensen, sub pretextul ca sfântul ar fi fost de origine bulgara, cerere respinsa de maresal. Moastele au fost recuperate însa, spre marea bucurie a locuitorilor Capitalei. În schimb, o mare tristete urma sa produca Pacea cu Puterile Centrale, încheiata la Bucuresti în 24 aprilie/ 7 noiembrie 1918. Aceasta a provocat ura si ostilitate fata de regimul de ocupatie. O pace înrobitoare care însa din fericire nu fusese ratificata de catre regele Ferdinand.

În fine, armistitiul

Înfrângerile suferite de armatele Puterilor Centrale pe fronturile din vest si sud, în toamna anului 1918, au determinat Comandamentul german sa semneze, la 29 octombrie/ 11 noiembrie 1918, un armistitiu si, ca urmare, era obligat sa îsi retraga fortele armate din toate teritoriile ocupate, inclusiv din România. Multi refugiati din Moldova încep sa se reîntoarca.
Pe 15 noiembrie 1918, Capitala îsi schimba deja aspectul. Circulau masini mici cu tricolorul francez agatat de ele. Pe strazi, erau militari francezi, englezi, americani. A sosit, de asemenea, generalul Berthelot, iar generalul Prezan a lansat o proclamatie "... azi flutura din nou mândrele flamuri române, înfaptuind pentru vesnicie Unirea Tuturor Românilor".
Dupa o lipsa de 2 ani, în ziua de 1 decembrie 1918, 101 tunuri anuntau, înca din zori, reîntoarcerea în Capitala României a Regelui Ferdinand, în fruntea armatei române si a aliatilor nostri.
De la rondul al doilea al Soselei Kiseleff, pâna în Piata Victoriei, de aici si pâna la Cercul Militar, la statuia lui Mihai Viteazul, iar de acolo, pâna la Mitropolie, o mare de oameni cu steaguri, pancarte, batiste si flori îi întâmpina pe cei ce revin din razboi.
Casca de fier da soldatilor o uniformitate severa, razboinica. Un imens cortegiu de drapele al tuturor regimentelor face o impresie puternica.
Toata ziua, Capitala a ramas în sarbatoare, iar seara, un nou banchet s-a dat cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul la Palatul regal. Dupa doi ani de razboi, tara a reînviat într-o Românie Mare.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9665/33/

Primul Razboi Mondial începuse la 28 iulie 1914, iar între 26 si 30 august 1914 s-a desfasurat prima confruntare importanta dintre Imperiul German si Imperiul Rus, prin Batalia de la Tannenberg (nordul Poloniei ocupat de germani). De fapt, luptele s-au dat lânga Allenstein, dar nemtii i-au dat acest nume în amintirea bataliei care avusese loc aici în anul 1410. Atunci, cavalerii teutoni fusesera învinsi de coalitia polono-lituaniana. Fondul luptelor grele de la Tannenberg era urmatorul: razboiul începuse între aliantele numite „Tripla Întelegere” sau Puterile Centrale (Marea Britanie, Rusia si Franta) si Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria si Italia). Marea conflagratie debutase cu urmatoarele confruntari: Austro-Ungaria invadase Serbia, Imperiul German invadase Belgia, Luxemburg si Franta, iar Rusia tarista (Nicolae II) atacase Germania.

România şi marile alianţe. Primul război mondial


Având drept cauză evoluţia relaţiilor internaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (o nouă ierarhie economică mondială, crize politico-diplomatice şi militare, alianţe politico-militare), asistăm la declanşarea Primului Război Mondial. Pretextul l-a reprezentat atentatul de la Sarajevo, din 15 iunie 1914 (prinţul moştenitor al tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, a fost asasinat de un student sârb, membru al unei organizatii de eliberare naţională).

Astfel, Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria la 15 iulie 1914; într-un interval scurt de timp Marile Puteri europene erau antrenate în război, grupând statele în două alianţe politico-militare: Puterile Centrale (Tripla Alianţă) şi Antanta (Tripla Înţelegere).

Poziţia României faţă de declanşarea războiului s-a stabilit la Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914. Regele Carol I şi conservatorul P.P. Carp s-au pronunţat pentru intrarea României în război alături de Tripla Alianţă (considerente: originea familiei regale, alianţa secretă între România şi Puterile Centrale din 1883); guvernarea liberală era pentru expectativa armată, pregătirea armatei şi unitatea naţională, iar majoritatea opiniei publice era pentru intrarea României alături de Antanta. Prin comunicatul oficial se preciza atitudinea de neutralitate.

Din raţiuni strategice (poziţia geografică a României) şi economice (potenţial economic şi uman) ambele blocuri politico-militare doreau prezenţa României în alianţă de partea lor.

În plan intern, opinia publică şi partidele politice legau intrarea României în război de problema deplinei unităţi naţionale. Monarhia însăşi a suferit o modificare în orientarea externă; după moartea regelui Carol I (27 septembrie 1914), regele Ferdinand înclina spre Antanta. Asemeni lui, I. I. C. Brătianu avea aceeaşi atitudine, dar manifestând o precauţie în negocierile cu Antanta, ca să nu se renunţe la neutralitate fără garanţii complete, sub raportul situaţiei României şi al obiectivelor naţionale.

Înţelegeri prealabile s-au stabilit cu Italia şi Rusia, cea din urmă recunoscând dreptul României asupra teritoriilor locuite de români şi aflate sub dominaţia Austro-Ungariei.

La 4 august 1916 reprezentanţii Antantei (Anglia, Franţa, Rusia şi Italia) au acceptat condiţiile lui I. I. C. Brătianu şi s-au semnat convenţiile politice şi militare. Pe baza convenţiei politice se recunoştea: integritatea teritorială a Vechiului Regat; dreptul de a anexa teritoriile aflate sub dominaţia Austro-Ungariei; România să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în preliminariile şi tratativele de pace, dar şi obligaţia României de a declara război Austro-Ungariei. Convenţia militară, anexă a celei dintâi, stipula data de 14 august 1916, până la care România se obliga să atace Austro-Ungaria, precum şi termenii de susţinere în acţiunile militare ale României – cooperarea cu armata rusă în Dobrogea împotriva armatei bulgare, atacul armatei ruse pe tot frontul austriac, deschiderea unui nou front la Salonic şi susţinerea cu echipament, muniţie şi armament a armatei române.

Aprobarea oficială a celor două convenţii s-a făcut în Consiliul de Coroană din 14 august 1916.

Armata română declanşează ofensiva împotriva Austro-Ungariei şi eliberează o parte din teritoriul românesc; în urma contraofensivei germano-austro-ungare şi fără ajutorul promis din partea Antantei, armata română a pierdut două treimi din teritoriul naţional. Cauzele situaţiei menţionate sunt: armata slab echipată şi lipsită de experienţă; frontiera de apărat se întindea pe 1700 km; ofensiva armatei romane trebuia să se desfăşoare pe două fronturi; aliaţii nu şi-au respectat promisiunile.

Înfrângerea de la Turtucaia, ofensiva austro-ungară care a străpuns trecătorile Carpaţilor Meridionali şi ocuparea Bucureştiului (23 noiembrie 1916) de către armata germană sub conducerea mareşalului Mackensen sunt victoriile aliaţilor din cadrul Puterilor Centrale.

Armata, guvernul, autorităţile şi o bună parte din populaţia civilă au fost nevoiţi să se retragă în Moldova; frontul s-a stabilizat în final în sudul Moldovei (ianuarie 1917), capitala a fost stabilită temporar la Iaşi. Încă din decembrie 1916 s-a creat un guvern de uniune naţională, obiectivele principale în plan intern fiind reforma agrară şi cea electorală, măsuri susţinute şi de regele Ferdinand printr-o proclamaţie către trupele sale (23 martie 1917).



Reorganizată în iarna 1916-1917, dotată cu armament modern şi sprijinită de o misiune militară franceză condusă de generalul H. Berthelot, armata română a obţinut victoriile din vara anului 1917 de la Mărăşti (11 -19 iulie), Mărăşeşti (24 iulie -6 august) şi Oituz (26 iulie -9 august). Datorită armatei I şi a II-a române, dorinţa Germaniei de a scoate România din război a eşuat.

Derularea evenimentelor din Rusia, lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/17 noiembrie 1917 a schimbat radical situaţia în plan militar şi politic. Rusia Sovietică încheie pace cu Puterile Centrale (1918); aliaţii României ar fi dorit ca ea să continue lupta pe acest front singură; forţele române erau obligate să facă faţă armatelor ruseşti din Moldova, devenite adevărate bande de jefuitori.

Rămasă singură pe frontul de răsărit, România a fost obligată să accepte condiţiile dificile ale tratatului de la Bucureşti, din 24 aprilie 1918, semnat de guvernul Alexandru Marghiloman.
Menţionăm din conţinutul tratatului:
- predarea surplusului de cereale şi petrol de către statul român;
- monopolul Puterilor Centrale asupra navigaţiei pe Dunăre, în porturile dunărene;
- ocuparea de către aliaţi a Dobrogei;
-”rectificările” de frontieră în favoarea Austro-Ungariei aduceau acesteia noi zone muntoase.

În concluzie, pacea, un adevărat dictat, înlocuia starea de război cu starea de ocupaţie. Dependentă economic şi politic de Puterile Centrale, România a obţinut prin tratatul de la Bucureşti recunoaşterea unirii Basarabiei cu Vechiul Regat.

La finele războiului asistăm la o răsturnare a situaţiei: regele Ferdinand ordonă reintrarea armatei române în luptă (28 octombrie 1918), astfel că sfârşitul Primului Război Mondial găseşte România alături de Antanta. Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de pace de la Paris (sistemul Versailles) vor recunoaşte desăvârşirea unităţii statale naţionale (unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România). Se forma România Mare.

Care a fost atitudinea englezilor față de intrarea în...


Există numeroase mituri și legende privind Primul Război Mondial și
experiențele englezilor pe parcursul războiului. Unul dintre acestea a
creat o imagine distorsionată asupra atitudinii populației cu privire
la intrarea Marii Britanii în război, astfel încât mulți tineri din
ziua de azi au impresia că toți englezii au ieșit pe străzi
entuziasmați când au aflat de declarația de război și că toți băieții
erau dispuși să facă orice pentru a ajunge pe front. Adevărul este
însă altul: nu toți englezii au salutat implicarea țării în conflictul
continental, iar reacțiile lor au fost foarte diverse, explică Stephen
Roberts pentru History Review.

Invazia germană a Belgiei și ultimatumul britanic au avut loc într-un
weekend de sărbătoare în vara anului 1914. Era cald și soare, iar
străzile Londrei s-au umplut de oameni dornici să afle ultimele
noutăți. Numeroși oameni s-au strâns în fața Parlamentului sau pe
Downing Street. The Times scria că au avut loc numeroase „demonstrații
de patriotism” și că sentimentul de loialitate îi cuprinsese pe toți
londonezii.

Pro și contra

Astăzi, mulți cred că demonstrațiile în favoarea războiului ce s-au
desfășurat atunci la Londra sunt caracteristice pentru întreaga țară.
Lucrurile nu stau însă așa. Londra, ca oraș capitală, era foarte
diferit de restul orașelor britanice – era mai mare, mai aglomerat și
mai cosmpolit decât toate celelalte orașe. Nu putem nega însă faptul
că mulți dintre cei care s-au adunat atunci pe străzile Londrei erau
într-adevăr entuziasmați de ideea războiului. Toți credeau că va fi o
cruciadă scurtă, glorioasă și victorioasă împotriva răului.

Mulți au fost, probabil, atrași de spiritul mulțimii. Însă există
numeroase mărturii individuale privind sentimentele pro-război.
Churchill îi scria soției sale pe 28 iulie că „lucrurile se îndreaptă
către catastrofă și dezastru”, dar că este „interesat și... fericit”.
Mulți alți intelectuali s-au exprimat în favoarea războiului; Rupert
Brooke scria că-i mulțumește lui Dumneze pentru acest război care i-a
trezit pe tinerii britanici. El era de părere că societatea britanică
devenise prea urbană, prea sigură și prea egoistă, iar războiul era
acel element care va face ca onoarea, aventura și eroismul să
înlocuiască materialismul și rutina.



Cei mai atrași de ideea de a merge la război au fost, bineînțeles,
tinerii. Vic Cole, spre exemplu, povestea că a fost extrem de
entuziasmat de ideea războiului și că visa cu ochii deschiși la
momente eroice în care lupta împotriva nemților. Len Whitehead, fiul
unui fermier, era atras de farmecul războiului și recunoaște că nimeni
nu se gândea că e posibil să nu se mai întoarcă de pe front. Soldații
abia așteptau să fie trimiși pe front; generalul Sir Tom Bridges
povestea în 1938 despre sentimentele sale din vara lui 1914: „eram
gata să mă lupt cu oricine. Nu exista o ură față de germani...ne-am fi
luptat la fel de bine și cu francezii.”

Au existat însă și demonstrații împotriva războiului și mulți englezi
și-au arătat antipatia față de conflictul european. Liderul Partidului
Laburist, Ramsay Macdonald și-a exprimat opoziția față de război pe 5
august și a fost sprijinit de majoritatea membrilor din comitetul
executiv al partidului. Însă în cele din urmă partidul avea să
sprijine războiul, motiv pentru care Macdonald și-a dat demisia din
funcția de conducere. De asemenea, John Burns, primul ministru care
provenea din clasa muncitoare, și-a dat demisia din guvern când Marea
Britanie a declarat război germaniei. Per ansamblu, socialiștii
britanici nu s-au concentrat prea mult asupra campaniei anti-război,
fiind mai preocupați de problema reformelor economice.

În mai multe orașe ale țării, mai ales în acele zone dependente
economic de comerț, au existat numeroase manifestații împotriva
participării Marii Britanii la război. Însă până la sfârșitul primei
luni de război, intensitatea opoziției a scăzut considerabil. Cei mai
mulți englezi s-au decis să sprijine eforturile guvernului de a-i
alunga pe nemți din Franța și Belgia, dar asta nu înseamnă că toți au
fost cuprinși de febra irațională a războiului și de sentimente
antigermane. Englezii acceptaseră că războiul devenise necesar și nu
puteau să-și dezamăgească țara și compatrioții; în același timp,
sperau că germanii își vor învăța lecția repede și că lumea se va
întorce la normalitate cât mai curând posibil. Nu a existat o isterie
de masă în favoarea războiului, ci mai degrabă o simplă acceptare a
faptului că acțiunile Germaniei îi forțaseră pe englezi să meargă la
război pentru a-și apăra nu doar onoarea, ci și obligațiile la care
era supusă prin tratatele semnate.

Atitudinea britanicilor poate fi explicată și prin faptul că serviciul
militar nu era un concept străin în Marea Britanie în 1914. Reformele
inițiate de Haldane în 1907 puseseră bazele Armatei Teritoriale, ale
Biroului pentru Pregătirea Ofițerilor precum și ale Armatei de
rezervă. Recrutările nu ajunseseră încă la numărul dorit de guvern,
dar până în 1913 300.000 de tineri erau înscriși în Armata Tertorială,
ceea ce înseamnă că o bună parte a populației masculine era
familiarizată cu armata. În plus, aproximativ 40% din băieții
adolescenți făceau parte din organizații de tineret care promovau
patriotismul și spiritul militar. Aceste fapte nu trebuie să ne ducă
la concluzia că societatea britanică era militaristă; ele doar explică
de ce atât de mulți oameni au fost dispuși să-și slujească țara.
Această mentalitatea este surprinsă în declarația unei femei din
Bolton; întrebată de un jurnalist local despre plecarea soțului ei la
război, ea a spus că „e greu, dar nu mi-ar plăcea ca el să nu-și facă
datoria.”

Războiul reflectat în presă

Societatea britanică din 1914 era mult mai provincială decât este
astăzi, iar ziarele locale erau principalele mijloace prin care
oamenii aveau acces la informații din străinătate. Cei mai mulți aveau
înțelegere simplistă și îngustă a problemelor externe, iar pentru ei
Kaiserul Wilhelm a devenit personificarea tuturor lucrurilor împotriva
cărora luptau. Presa britanică s-a folosit foarte mult de imaginea lui
Wilhelm pentru a hrăni sentimentele antigermane ale populației, astfel
că el a devenit inamicul tuturor. Însă atitudinile față de poporul
german erau diferite. Mulți germani trăiau în Anglia, iar societatea
britanică admira cultura și industria germană. Ostilitatea antigermană
nu a apărut decât abia după înfrângerea Belgiei și mai ales după
raidurile aeriene germane din 1915.

Existau mulți englezi care credeau că Marea Britanie nu-și alesese
bine aliații, concepție născută din credința că Rusia autocratică
trebuia să fie inamicul natural al Angliei. Însă în primele luni ale
războiului, concepția populației s-a schimbat, iar Rusia a ajuns să
fie considerată un salvator pentru că armata ei enormă putea – în
viziunea englezilor – să-i înfrângă oricând pe germani.

În regiunile mai izolate ale țării, oamenii au rămas indiferenți față
de problemele războiului. Chiar și zone mai puțin izolate, englezii
și-au văzut de viața lor, au mers în concediu (stațiuni precum
Eastbourne sau Blackpool au fost în august 1914 mai aglomerate ca
niciodată) și și-au continuat activitățile obișnuite. Să fie asta un
exemplu de indiferență? Nu înțelegeau ei ce se întîmplă pe scena
internațională și ce înseamnă intrarea țării în război? indiferent
care ar fi răspunsul corect, această situație ne arată că pentru a
înțelege mai bine problema poziției englezilor față de război trebuie
făcute și analize regionale, privind comunitățile mai mici. Abia
atunci vom avea o imagine de ansamblu asupra acestei chestiuni și vom
putea înțelege de nu a existat o opoziție puternică față de război sau
de ce unii, dar nu toți, au sărbătorit intrarea țării în război.