Primul Razboi Mondial

Marasesti, iulie 1917 – "Pe aici nu se trece!”
1917: Batalia de la Marasesti. Victoria Armatei Romane comandate de generalul Eremia Grigorescu asupra trupelor germane conduse de generalul von Mackensen.

Batalia de la Marasesti (24 iulie/6 august-6/19 august 1917) a fost cea mai importanta operatiune militara desfasurata de Armata Romana in timpul Primului Razboi Mondial, fiind totodata si una din cele mai importante operatii desfasurate de trupele aliate pe parcursul razboiului. A fost o operatiune complexa, de aparare si mentinere a liniei frontului, punctata cu numeroase riposte ofensive din partea romanilor, in conditiile in care armata rusa era in plina disolutie revolutionara.

Generalul german von Morgen, comandantul Corpului I, consemna in memoriile sale: "Rezistenta dusmanului, in special a romanilor, a fost neobisnuit de darza si s-a manifestat prin 61 de contraatacuri … in decursul celor 14 zile de lupta. Ele au condus mai ales la lupta cu baioneta.” In inima romanilor, aceasta batalie are un loc special datorita eroismului de care au dat dovada ostasii romani si faptelor de arme ale sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, capitanului Grigore Ignat, generalului Eremia Grigorescu, dar mai ales datorita legendarei expresii "Pe aici nu se trece!”. Planificarea germana a denumit operatiunea "Batalia de strapungere de pe Putna si Susita”, facand parte din complexul strategic de rupere a frontului Moldovei, impreuna cu Batalia de la Oituz (a treia batalie de la Oituz), din 8-22 august 1917. Germano-austroungarii au plasat in dreptul localitatii Marasesti o forta de lovire de 12 divizii cu peste 1.100 tunuri – una dintre cele mai mari densitati artileristice. Inceputa ca o batalie de urmarire a fortelor rusesti – care nu mai doreau sa lupte, batalia s-a transformat treptat intr-o incercare foarte costisitoare de "a sfarama Armata Romana din Moldova”, dupa cum chiar maresalul Hindenburg, seful Marelui Stat Major german, afirma. Cotidianul "Times” scria ca "Apararea frontului la Marasesti a fost cea mai stralucita fapta de arme savarsita vreodata de romani …”

Bătălia de pe Somme, eșec sau victorie?

S-au împlinit la începutul acestei luni 94 de ani de la începutul Bătăliei de pe Somme, una dintre cele mai importante bătălii din Primul Război Mondial. Pe 1 iulie, prima zi de luptă, numai englezii au pierdut 21.000 de soldați.



Bătălia de pe Somme ocupă un loc important în memoria colectivă a armatei britanice. A fost una dintre cele mai lungi bătălii din timpul războiului (încheindu-se pe 19 noiembrie, 4 luni mai târziu) și a fost prima mare operațiune lansată de armata britanică pe Frontul de Vest. Istoricii dezbat și în ziua de azi importanța acestei bătălii. A fost campania de pe Somme o catastrofă pentru armata britanică? Sau, dimpotrivă, a contribuit ea la înfrângerea Germaniei?



Bătălia de pe Somme a durat 141 de zile și ea poate fi împărțită în șase perioade distincte. Au existat trei perioade de lupte intense pe un front larg - pe 1 iulie, pe 14 iulie și între 15 și 25 septembrie. Între aceste perioade putem vorbi de două episoade de lupte continue, dar mai puțin extinse, între 2 și 13 iulie și 15 iulie și 14 septembrie. Iar într-un final, perioada cuprinsă între sfârșitul lunii septembrie și sfârșitul bătăliei, în care toate operațiunile au fost zădărnicite de vremea rea.



Mulți cunosc bătălia doar pentru ceea ce s-a întâmplat în prima zi. Pe 1 iulie, 14 divizii britanice - aproximativ 120.000 de oameni - au atacat liniile germane pe un front ce se întindea pe o distanță de 18 kilometri. Până la sfârșitul zilei, 19.000 de englezi muriseră, iar alți 38.000 erau dispăruți sau răniți. În schimbul acestor imense pierderi, englezii nu cuceriseră decât o secțiune a liniei de front germane din sud, cu mult sub așteptările comandanților. Sir Douglas Haig, comandantul forțelor britanice, spera că prin această ofensivă majoră vor penetra liniile germane și va putea să-și trimită cavaleria până la Bapaume. Tocmai aceste așteptări foarte mari au stat la baza dezastrului britanic din prima zi de lupte. Pentru a elibera drumul pentru cavalerie, Haig dăduse unităților de artilerie sarcina de a distruge liniile de apărare ale germanilor. De aceea, el și-a extins pe o distanță mult prea lungă pentru a-și îndeplini scopul. Artileria germană a rămas în mare parte neatinsă și a putut astfel distruge unitățile de infanterie britanice în timp ce avansau.



În ciuda acestui prim eșec, Haig era hotărât să continue ofensiva. Francezii l-au și încurajat în acest sens, din moment ce unitățile franceze dinspre sud se descurcaseră mult mai bine decât englezii. Scopul lui Haig era de a se apropia de cea de-a doua linie de apărare germană din sectorul de sud, acolo unde atacul de pe 1 iulie se bucurase de singurul succes. Acest plan se conturează în cea de-a doua perioadă a luptei, în care atacurile se derulau fără oprire, însă nu cu aceeași forță ca la 1 iulie. Atunci ¾ din forțele lui Haig fuseseră concentrate pe un front continuu, în timp ce acum atacurile zilnice erau la scară mică, folosind în medie doar 14% din unitățile disponibile. Tactica englezilor le-a permis germanilor să-și mute unitățile de artilerie din acele zone care nu erau atacate direct în regiunile mici pe care se concentrau englezii. În această a doua perioadă a luptei, armata britanică a mai pierdut încă 25.000 de oameni.



Pe 14 iulie s-a recurs din nou la tactica frontului larg și atacului intens. Cinci divizii au înaintat în timpul nopții și s-au extins pe o distanță de 8 kilometri. Atacul a fost un succes, forța atacului reușind să distrugă liniile de apărare ale germanilor înainte de avansul infanteriei. Însă succesul a fost de scurtă durată. Pentru a exploata reușita atacului, englezii au înaintat cu unități de cavalerie și infanterie dincolo de liniile germane, însă acestea au fost distruse de artileria germană din pozițiile care nu fuseseră bombadate inițial.



Urmează apoi lunga perioadă dintre 15 iulie și 14 septembrie, de obicei ignorată în cărți deoarece în acest timp nu a fost organizată nicio ofensivă majoră. Mai multe obiective au fost atacate în mod repetat pentru a fi cucerite, fără niciun succes extraordinar. Deși atacurile se făceau la scară mică, cu unități nu foarte numeroase, pierderile au fost totuși foarte mari. În această perioadă englezii au pierdut aproximativ 100.000 de oameni pentru cucerirea unei zone de 8.8 km2. Astfel, această perioadă a fost la fel de dezastruoasă ca prima zi, când englezii au pierdut 57.000 de oameni pentru 4 km2.



În ultima jumătate a lunii septembrie englezii au trecut din nou la vechea tatică, a frontului larg. Motivul era simplu: Haig dorea să se folosească de o nouă armă, anume Tancul (englezii aveau 50 de tancuri noi), pentru a cauza panică în rândul germanilor. Încă o dată, Haig s-a concentrat mai mult asupra scopului decât asupra mijloacelor. Tancul, fără alt sprijin, nu avea prea mare valoare, și doar tunurile mari puteau distruge apărarea nemților. Chiar și așa Haig și-a extins iarăși forțele de-a lungul liniilor defensive ale germanilor. Din nou, nemții nu au avut probleme în a distruge unitățile supraextinse ale englezilor. Cu toate acestea, speranțele lui Haig în noua sa armă nu au fost năruite complet. Un grup de tancuri i-a făcut pe germanii din a doua linie de apărare care protejau comuna Flers să se panicheze, devenind astfel o țintă ușoară pentru infanteria din spatele tancurilor. Următoarea zi, ultimele rămășite ale celei de-a doua linii defensive germane au fost cucerite. Astfel, noul țel al lui Haig era capturarea celei de-a treia linii, pe care și-a concentrat toată forța de bombardament. Operațiunea din 25 septembrie, pentru cucerirea acestei linii, a fost un important succes pentru englezi, care de data asta nu au mai pierdut atât de mulți oameni.

Lecția acestei experiențe, anume că operațiunile cu scopuri precise, dacă erau lansate pe un front adecvat și cu suficiente forțe, puteau avea succes, trebuia să fie clară, însă Haig nu a înțeles-o. Atunci, au început și ploile, iar câmpul de luptă s-a transformat într-o mare de noroi. Haig a lansat un nou atac, pe 7 octombrie, cu rezultatele previzibile - englezii nu au reușit să câștige nimic, în schimb au pierdut foarte mulți oameni. Normal ar fi fost ca, din cauza vremii, Haig să renunțe la noi operațiuni, însă el nu s-a lăsat convins. În următoarele câteva săptămâni a atacat de șase ori, în condiții extrem de proaste. Evident că englezii nu au mai cucerit nimic, dar Haig dorea să poată declara această campanie un succes. Norocul a venit din partea comandantului Gough, care a reușit - printr-un atac foarte bine plănuit, din 13 noiembrie - să cucerească Beaumont Hamel și Thiepval (două dintre obiectivele atacului din 1 iulie). Astfel, Haig s-a declarat mulțumit și a declarat campania ca fiind încheiată.

Cum ar trebui să evaluăm această campanie de 4 luni și jumătate, caracterizată prin pierderi enorme și succese relative? A fost ea o luptă inutilă a armatei britanice sau putem identifica și aspecte pozitive ale bătăliei de pe Somme? Oare erau englezii și francezii mai aproape de a-i învinge pe germani în noiembrie 1916 decât fuseseră la 1 iulie?



Unii consideră că tot ce a reușit Haig să facă prin această bătălie a fost să distrugă speranțele multor englezi și să ducă la moarte zeci de mii de tineri soldați. Însă istoricii care-l apreciază mai mult pe comandant consideră că evaluarea bătăliei se concentrează prea mult pe dezastrul din prima zi, ignorând faptul că între 2 iulie și 19 noiembrie germanii au suferit mai multe înfrângeri în fața lui Haig, ceea ce face ca întreaga operațiune să devină un mare triumf britanic.



Potrivit celor favorabili lui Haig, comandantul ar fi obținut cinci lucruri foarte importante. În primul rând, între 2 iulie și 19 noiembrie 1916 armata sa a demosntrat, nu doar germanilor, dar și Aliaților, că Marea Britanie era o mare putere militară. În al doilea rând, forțele britanice, asistate de cele franceze, s-au dovedit a fi capabile de a-i învinge pe inamici în ciuda unui formidabil sistem de apărare, poate cel mai bun de pe Frontul de Vest. În al treilea rând, Haig a reușit să reziste în fața mai multor contraatacuri germane. Apoi, presiunea constantă aplicată asupra germanilor i-a făcut pe aceștia să abandoneze pozițiile strategice din zonele înalte pe care le cuceriseră la începutul războiului, obligându-i să se retragă către poziții mai puțin avantajoase. În ultimul rând, ofensiva de pe Somme a dus la pierderi foarte mari din partea germanilor, astfel încât puterea lor de rezistență a fost mult slăbită, astfel că din acel moment, spun unii, înfrângerea Germaniei în Vest devine doar o chestiune de timp.



Criticii lui Haig vin cu propriile argumente, între care poate cel mai important ține de numere. La urma urmei, englezii și francezii au pierdut mai mulți oameni decât germanii (circa 620.000 vs. 500.000). Haig a lansat și continuat o ofensivă în urma căreia s-a obținut prea puțin în schimbul unor pierderi mult prea mari. El a sperat într-o victorie strategică, însă nu a avut o tactică suficient de bună pentru a o obține, iar campania de pe Somme este condamnabilă din trei motive. La început, și nu numai, Haig și-a propus obiective grandioase pentru care nu avea însă și mijloacele necesare. De aceea, și-a forțat prea mult unitățile, ajungând astfel la pierderi mult prea mari. Apoi, a menținut presiunea asupra inamicului într-o manieră adesea dezorientată și prost organizată, punându-și din nou oamenii în pericol fără motiv. Și, într-un final, a continuat să ordone atacuri în ciuda condițiilor de teren și de vreme extrem de proaste, deși era evident că acestea nu-i vor permite să obțină vreo victorie.

Asasinatul care a schimbat lumea


Ce s-a întâmplat de fapt pe 28 iunie 1914? Toată lumea știe că Gavrilo Princip, stând la colțul unei străzi pe unde a trecut mașina lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, l-a îmupșcat pe acesta și pe soția sa Sofia, rănindu-i mortal, evenimentul fiind cauza imediată a izbucnirii primului război mondial. Nu se cunoaște însă faptul că în aceeași zi Franz Ferdinand scăpase cu viață în urma unui prim atentat și că doar printr-o foarte mare șansă a reușit Princip să-l împuște.

Ce s-a întâmplat așadar la Sarajevo în acea zi a lui iunie? Nimeni nu știe exact cu certitudine. Cu toate acestea, mărturiile culese de poliție, actele proceselor - ultimul având loc abia în 1952 – anchetele istoricilor și jurnaliștilor ne permit să ne facem o idee mai clară asupra incidentului care a schimbat fundamental istoria.

Totul începe în 1913, la Viena, când moștenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand, se angajează să meargă anul următor, împreună cu soția sa, să inspecteze trupele garnizoanei din Bosnia - Herțegovina. Sofiei i s-a permis, în ciuda etichetei imperiale specifice unei căsătorii morganatice, să apară alături de soțul ei, ceea ce a și făcut pe 28 iunie. Data aducea amintiri neplăcute arhiducelui, pentru că la 28 iunie 1900, cu doar câteva zile înaintea căsătoriei sale, se angajase să renunțe la tron în numele fiilor ce urmau să se nască din acea căsătorie morganatică. Aceeași zi reprezenta pentru sârbii din Bosnia-Herțegovina, deveniți supuși ai imperiului în 1908, un alt simbol, cel al înfrângerii în fața Otomanilor în bătălia de la Kossovopolje și al luptei pentru independență. Aflând că arhiducele va veni la Sarajevo pe 28 iunie, câțiva sârbi decid să-l asasineze. Dar cum să o facă?

În ziua de duminică, 28 iunie, Franz Ferdinand și Sofia, sosiți de la Viena cu trei zile înainte, au participat la slujba religioasă ținută la capela hotelului unde erau cazați. După terminarea slujbei, cei doi s-au alăturat cortegiului. Complotișitii stabiliseră să se împartă în trei grupuri de-a lungul arterei principale a orașului. Planul lor era simplu: când mașina arhiducelui ajungea în dreptul lor, să arunce bombele. Planul avea însă trei lacune. În primul rând, una ce ținea de conceperea lui: cu protecția oficială oferită arhiducelui, putea fi destul de greu să reușească să arunce o bomă, apoi – în cazul eșecului unei prime încercări, mașina sigur nu ar fi urmat ruta prestabilită pe care se aflau restul complotiștilor. Apoi, bombele obținute de la Belgrad erau prea mari ca să poată fi ascunse în buzunar, iar mecanismul era foarte complicat, trebuind ca, odată aprinsă bomba, să aștepți 10 secunde înainte de a o arunca, pentru că timpul de explozie era de 12 secunde. Pentru un atentat comis din mijlocul mulțimii și în apropierea forțelor de ordine, planul necesita foarte mult sânge rece. O a treia lacună consta în faptul că toți cei trei complotiști erau tineri: Vaso Cubrilovic avea 17 ani, iar Nedeljko Cabrinovic și Gavrilo Princpip 19. Deși foarte hotărâți, ei nu aveau experiență, iar la momentul acțiunii fiecare trebuia să aibă tăria de caracter necesară pentru a face pasul ce separă intenția de a ucide de actul propriu zis.

O bombă, un pistol și cianura

Părăsind patiseria Vlanic, unde se întâlniseră în jurul orei , cu bombele ascunse sub haine, iar în buzunare cu un pistol şi o pastilă de cianură, cei trei tineri s-au despărţit şi fiecare şi-a ocupat poziţia prestabilită de-a lungul străzii, intrând în vorbă cu ceilalţi oameni pentru a nu atrage atenţia asupra lor. Ei ştiau de la Danilo Ilic, care citise acest lucru în ziare, că Franz Ferdinand merge de obicei în a doua maşină a cortegiului. Problema era că acest cortegiu era deschis întotdeauna de o maşină de poliţie, iar complotiştii nu ştiau dacă arhiducele se afla în a doua sau a treia maşină.

Complotiştii îşi ocupă poziţiile şi aşteaptă sosirea cortegiului. Când acesta trece prin faţa primului dintre atentatori, Muhamed Mehemedbasic, nu se întâmplă nimic. Puţin mai în faţă, Cabrinovici şi-a luat precauţia de a scoate din timp siguranţa bombei, apoi întreabă un jandarm din apropiere în care dintre maşini se află arhiducele, acesta spunându-i că în cea de-a treia. Când aceasta ajunge în dreptul său, Cabrinovici aprinde bomba, dar o aruncă înainte de a aştepta cele 10 secunde. Şoferul maşinii, surprins de zgomotul pe care-l aseamănă unei arme de foc, apasă instinctiv pe acceleraţie. Astfel, bomba a aterizat fix în spatele arhiducelui, pe capota lăsată a mașinii decapotabile. În cele din urmă, alunecă pe stradă şi explodează mai aproape de maşina din spate. Mărimea urmelor lăsate de exploxie - o gaură de circa 15 cm adâncime şi 30 de cm în diametru – ne oferă idee asupra a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă bomba ar fi explodat la picioarele cuplului imperial. Imediat după explozie, Franz Ferdinand ordonă şoferului să oprească pentru a vedea dacă cineva din cortegiu a fost rănit sau omorât. Doar câţiva trecători, colonelul Erich von Merizzi şi contele Alexandre Boss-Waldeck au suferit răni uşoare. Cortegiul îşi reia ruta şi trece pe lângă ceilalţi complotişti, care nu reacționează în niciun fel, ajungând la destinaţia finală, anume la hotel.

Între timp, poliţia porneşte în căutarea lui Cabrinovic şi a posibililor săi complici. Cabrinovic a înghiţit doza de cianură pe care o avea la el, dar – în mod straniu – aceasta nu are efectul scontat, provocându-i doar o stare de greaţă. Neîndrâznind să se împuşte, el este într-un final capturat de jandarmi. Neştiind că încercarea sa de asasinat eșuase, atunci când este întreabat dacă este sârb, el răspunde că este „un erou sârb!”.

La hotel, Franz Ferdinand este furios și îi spune primarului următoarele cuvinte: „Eu vin la Sarajevo ca prieten şi sunt primit de o bombă!”. Soţia sa, Sophia, încearcă să-l calmeze. În timpul recepţiei ce a urmat, arhiducele îl întreabă, cu umor şi cinism, pe generalul Potiorek, guvernatorul provinciei şi responsabilul cu securitatea cuplului imperial, dacă trebuie să se mai aştepte la încă o bombă. Potiorek îl asigură că nu e cazul, dar insistă totuşi că ar trebui schimbat programul vizitei. În loc să meargă, conform planului, la muzeu, el sugerează arhiducelui să plece direct la Konak, unde trebuia să ia prânzul, sau să rămână la hotel până la sosirea armatei. Franz Ferdinand decide însă că vrea să meargă la spital pentru a vedea cum se simte colonelul Merizzi. Statul său major decide atunci schimbarea rutei: maşina trebuia, în mod normal, să părăsească strada principală şi să facă dreapta la Podul Latin, apoi să o ia pe strada Franz Joseph spre direcţia centrului. În schimb, s-a decis rămânerea pe strada principală, care era destul de largă, cât mai mult timp posibil înainte de a se îndrepta spre spital. Franz Ferdinand, deşi nu o arăta, era destul de neliniştit, nu pentru el, ci pentru Sophia. De aceea, a vrut să o convingă pe soţia sa să nu vină cu el la spital, dar ea a refuzat.

O coincidență tragică a schimbat lumea

Într-un final, cuplul părăseşte hotelul, cu o singură maşină, a şefului poliţiei, mergând în faţa lor. Sophia s-a aşezat în maşină în dreapta soţului ei. Ajungând în dreptul podului Latin, maşina din faţă, în loc să rămână pe strada principală aşa cum fusese stabilit, o ia la dreapta. Șoferul ori nu fusese informat de schimbarea rutei, ori a luat-o pe acel drum din reflex... În orice caz, cele două maşini au luat-o în cele din urmă pe strada Franz Joseph către muzeu. Generalul Potiorek, aflat în dreapta şoferului maşinii imperiale, începe să urle, ordonând șoferilor celor două mașini să întoarcă. Mașina în care se afla cuplul imperial încearcă o întoarcere destul de dificilă, dată fiind strada îngustă pe care se afla. Toată scena se derula în fața unei mulțimi încântate să-l vadă pe arhiduce de la o distanță așa de mică.

Printr-o coincidenţă tragică am putea spune, Gavrilo Princip era acolo, în apropiere, supărat şi furios probabil din cauza eşecului planului. Nu mai are starea de spirit necesară pentru a se gândi la un nou plan şi, de fapt, nici intenţia de a mai ucide. Şi dintr-o dată, în faţa ochilor îi apare, la mai puţin de doi metri depărtare, cuplul imperial.

Avea încă bomba şi revolverul asupra lui. A ezitat un moment deoarece persoana cea mai aproape de el nu era arhiducele, ci Sophia. Princip a reacționat mai mult din instinct: a scos pistolul și a tras. Avea să mărturisească la proces că a întors capul în momentul tragerii și că nu mai știe de câte ori a tras sau asupra cui. Gavrilo trăsese de două ori: primul glonț l-a atins pe Franz Ferdinand, atingându-i vena jugulară, iar al doilea a lovit-o pe Sophia în abdomen. Spectatorii din jur s-au aruncat asupra sa, unul dintre ei trăgându-l de braț. N-a mai reușit să-și folosească arma, dar a reușit să înghită cianura care, ca și în cazul lui Cabrinovic, n-a avut un efect letal.

În minutele imediat următoare, mașina imperială s-a îndreptat rapid spre reședința guvernatorului. Nimeni nu și-a dat seama de gravitatea rănilor suferite de cei doi. Franz Ferdinand, conștient încă, se gândea înainte de toate la soția sa. Potiorek a mărturisit ulterior că l-a auzit șoptindu-i ”Nu-i nimic, nu-i nimic”.Sophia și-a pierdut cunoștiința și s-a prăbușit pe genunchii soțului ei care începuse să sângereze din ce în ce mai rău. Princip trăsese la ora 10.30. La 10.45 a murit Sophia, iar 15 minute mai târziu și Franz Ferdinand. O lună mai târziu, Austro-Ungaria declara război Serbiei.

Soarta celor implicați în complot


Conform legislației din imperiu, persoanele sub vârsta de 20 de ani nu puteau fi condamnați la moarte, putând primi o sentință de maxim 20 de ani de închisoare. Cabrinovic a primit 15 ani de închisoare și moare de tuberculoză în 1916; Gavrilo Princip a primit 20 de ani, murind și el în închisoare în 1918. Dintre ceilalți complici, toți cei de peste 20 de ani - Danilo Ilic, Misko Jovanovic și Veljko Cubrilovic – sunt condamnați la moarte și executați în februarie 1915. Cvjetko Popovic primește 30 de ani de închisoare, dar este eliberat în 1918, iar Vaso Cubrilovic, după ce primește 16 de închisoare e eliberat în 1918 și a devenit ministru după 1945, murind abia în 1990.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9449/8/

Intrarea SUA in Primul Razboi Mondial, impotriva Imperiului German, s-a produs la 6 aprilie 1917, dupa mai bine de doi ani de neutralitate. De ce tocmai atunci? La 16 ianuarie 1917, ministrul german de externe, Arthur Zimmermann, trimite o telegrama ostila SUA catre liderii statului mexican. Americanii intra in posesia continutului acelui mesaj codificat si presedintele Woodrow Wilson cere Congresului intrarea in razboi. Dupa victoria aliatilor, Imperiul German va disparea din istorie.

Cum a oprit Armata Română revoluţia mondială


http://www.jurnalulbtd.ro/articol-Petru-Bogatu--Cum-a-oprit-Armata-Romana-revolutia-mondiala-4-2756.html

Acum exact 93 de ani a început cel de-a doilea război al Rusiei sovietice împotriva României. Cel dintâi, precum se ştie, a fost dezlănţuit de Lenin încă la finele lui 1917 pentru a împiedica Bucureştiul să se opună înţelegerilor sovieto-germane de la Brest-Litovsk şi, ulterior, pentru a descuraja curentul unionist din Basarabia.
În primăvara lui 1919, căpeteniile bolşevice de la Petrograd au atacat România pentru a sprijini “Ungaria sovietică” condusă de comunistul Bela Kun. La 16 aprilie Armata Roşie a lansat o ofensivă de proporţii de-a lungul râului Nistru. Totodată, Hristian Rakovski, conducătorul guvernului sovietic din Ucraina, şi Gheorghi Cicerin, comisarul poporului de la Moscova pentru afaceri externe, au dat un ultimatum Bucureştiului prin care solicitau evacuarea trupelor române şi returnarea Basarabiei, specificând că scopul lor era, după cum arată Larri L. Watts în fulminanta sa carte “Fereşte-mă Doamne de prieteni”, “de a acorda întreaga asistenţă fraţilor unguri sovietici”.
Cu o zi mai înainte, pe 15 aprilie 1919, trupele maghiare bolşevizate au intrat în Transilvania, atacându-i pe români în Valea Crişului. Armata Regală a ripostat sec şi a pus pe fugă inamicul. Ostilităţile au durat însă până în luna iulie, chit că regimul sovietic de la Budapesta putea fi înfrânt mult mai înainte.
Din păcate, înaintarea trupelor române a fost oprită printr-o decizie a Consiliului Suprem Aliat al Antantei. Datorită acestui fapt, Bela Kun câştigă timp şi începe să invadeze Slovacia. Trupele bolşevizate ale Ungariei s-au apropiat în a doua jumătate a lunii mai 1919 de Bratislava, riscând să facă astfel joncţiune cu Armata Roşie din Ucraina. Maghiarii instalează la 16 iunie Republica Sovietică Slovacă, anunţând cu surle şi trâmbiţe că de la acest cap de pod se va propaga triumfător în toată lumea revoluţia mondială care, după Marx, era indispensabilă pentru victoria definitivă a comunismului pe glob.
Reorganizată și consolidată, armata ungară declanșează la 20 iulie 1919 atacul împotriva unităților române staționate de-a lungul Tisei. După câteva zile de retrageri tactice, armata română a contraatacat fulgerător, strivind redutele inamicului. În consecinţă, la 1 august cade oraşul Mezokovesdl, la 2 august este ocupat orașul Cegled. Armata ungară se dezintegrează şi se dizolvă. La 4 august 1919 trupele române intră în capitala ungară Budapesta. Liderul comunist Béla Kun fuge la Viena, unde este arestat.
Cu vreo jumătate de secol înainte de aceste evenimente, Marx şi Engels au catalogat poporul român ca fiind prin natura sa inerent „reacţionar”, vinovat de înfrângerea revoluţiei de la 1848. Intuiţia, trebuie să recunoaştem, nu i-a înşelat.
Românii au stins în 1919 focul revoluţiei mondiale pe care Lenin şi Troţki, în conformitate cu învăţăturile marxiste, au încercat să-l aprindă în Ungaria pentru a incendia toată planeta. Se vede că suntem un neam sănătos, eminamente antimarxist, antiutopic şi antirevoluţionar. Românii sunt efectiv o naţiune PRO bunul simţ.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9329/8/

Ceea ce s-a intamplat in ziua de 28 iunie 1914 a fost nu numai piatra de hotar a primei mari conflagratii mondiale a secolului XX, ci si punctul de pornire al unor schimbari politico-geografice esentiale pentru acel timp. Complotul impotriva arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar a avut o desfasurare uluitoare, in prima etapa fiind un esec lamentabil, iar partea a doua, in care s-au produs asasinatele, fiind pur si simplu rodul unei intamplari nefericite. Parca destinul a vrut cu orice pret sa bulverseze stabilitatea Europei.

Telegramele dintre Kaiser și Țar dinaintea izbucnirii...

Mica INTELEGERE

Tendintele revansarde revizioniste din centrul, estul si sud-estul Europei, rivalitatea dintre Marea Britanie si Franta cu privire la hegemonia in Europa si Orientul Apropiat, agravarea disensiunilor dintre statele central-europene, toate acestea marturiseau subrezenia sistemului de tratate de la Paris ca si neputinta Societatii Natiunilor de a solutiona problemele dificile aparute chiar de la inceputul existentei sale. Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia si alte state balcanice incercau sa-si asigure securitatea si integritatea teritoriala, prin unirea fortelor in cadrul unor organizatii defensive regionale. In acest context international complex si contradictoriu, guvernele Romaniei, Cehoslovaciei si Iugoslaviei si-au propus sa gaseasca in comun solutii care sa asigure statutul teritorial de care tarile respective se bucurau. Impartasind ideea cehoslovaca de a infaptui o bariera contra revansismului german si ungar, diplomatia romana urmarea un plan mai larg, care sa cuprinda statele „de la Baltica la marea Egee”, anume Polonia, Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia si Grecia, si nu doar o „alianta in trei”, preconizata de Masaryk si Benes. In calea acestui plan stateau insa unele dificultati, rezultate din diferendele teritoriale dintre Polonia si Cehoslovacia. Cu asentimentul guvernelor cehoslovac si iugoslav, sprijinita fiind si de Franta, Italia si partial de Anglia, diplomatia romaneasca a facut numeroase incercari de mediere, a intreprins demersuri insistente pe langa guvernul de la Varsovia, in sensul eliminarii acestor diferende si al determinarii unei aliante cehoslovaco-polone, parte integranta a unei intelegeri in cinci. Dar guvernul polonez a refuzat de fiecare data sa adopte o atitudine concilianta in chestiunea rivalitatii fata de Cehoslovacia si sa participe la o „Intelegere in cinci”; el s-a aratat insa interesat de o alianta polono-romana, pe linia „garantarii eventualelor tratate de pace ce s-ar semna cu Sovietele”. Guvernul roman a urgentat finalizarea tratativelor anterioare cu Cehoslovacia si Iugoslavia. La 22 aprilie 1921, Take Ionescu si Ferdinand Veverka semnau, la Bucuresti, „Conventia de alianta defensiva intre Regatul Romaniei si Republica Cehoslovaca”, precum si o „Conventie militara”. Concomitent s-au purtat tratative intre Bucuresti si Belgrad privind securitatea ambelor state in contextul general al intereselor europene in bazinul danubian. La 7 iunie 1921 s-a semnat la Belgrad, de catre Take Ionescu, din partea romana, si Nikola Pasic, din partea iugoslava, „Conventiunea de alianta defensiva intre Regatul Romaniei si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor”, asemanatoare conventiei semnate in aprilie cu Cehoslovacia. Ambele conventii, ca si conventia incheiata la 14 august intre Cehoslovacia si Iugoslavia, priveau asigurarea in comun a securitatii celor trei tari, a statutului lor teritorial, asa cum fusese stabilit prin tratatele de la trianon si Neuilly, asumandu-si astfel obligatia de a veghea asupra statu-quo-ului postbelic in aceasta zona geografica. Inceputurile colaborarii militare in acest sens s-au si realizat in luna iulie 1921, in cadrul conferintei reprezentantilor celor trei armate nationale ce s-a desfasurat la Praga. In functie de efectivele pe care un posibil agresor putea sa le intrebuinteze si in ansamblul masurilor stabilite cu ceilalti parteneri din Mica Intelegere, fortele ce urmau a fi angajate de Romania totalizau 72 de batalioane, 16 escadrile de aviatie, 90 de baterii de artilerie, 8 divizii de infanterie si o divizie de cavalerie. In urma discutiilor purtate si a semnarii, in anii 1920-1921, a unor tratate bilaterale intre Cehoslovacia, Iugoslavia si Romania, au fost puse bazele organizatiei defensive regionale „Mica Intelegere”. In conditiile in care guvernul bulgar si cel grec cautau solutii de intarire a securitatii in aceasta zona, Mica Intelegere a initiat o serie de actiuni pentru largirea cadrului sau prin atragerea altor tari sud-est europene. Constituita pe baza si in spiritul Pactului Societatii Natiunilor, sprijinindu-se pe Franta si Marea Britanie, Mica Intelegere nu impartasea insa in intregime politica celor doua mari puteri. Data fiind influenta puternica a Frantei si Angliei asupra politicii Micii Intelegeri, aceasta din urma a desfasurat, in anii 1925-1928, negocieri pentru realizarea unor intelegeri de tip Locarno si in centrul si sud-estul Europei. Odata creata, Mica Intelegere avea sa se afirme mult timp ca o unitate politica europeana, in probleme de securitate si pace. In 1927 si 1928, reprezentantul Cehoslovaciei, Eduard Benes, a propus adoptarea unei hotarari comune pentru reluarea in cel mai scurt timp, de catre fiecare dintre statele componente a Micii Intelegeri, a legaturilor diplomatice cu Uniunea Sovietica. Chestiunea a facut obiectul unor vii dezbateri in Conferinta Micii Intelegeri din februarie 1929, de la Bucuresti. La 21 mai 1929, in cadrul Conferintei de la Belgrad s-a semnat „Actul de conciliere, arbitraj si reglementare judiciara intre statele Micii Intelegeri”. Vorbind in numele Micii Intelegeri, Nicolae Titulescu atragea atentia ca diferitele teze si proiecte cu privire la dezarmare trebuiau conciliate in mod rational, „sacrificiile si avantajele bine proportionate”, iar rezultatul final urma sa reprezinte o sinteza echitabila intre „gradul de dezarmare, gradul de securitate si gradul de aplicare a principiului egalitatii”. Nicolae Titulescu concepea dezarmarea ca pe un proces echilibrat si eficient, desfasurat in etape si sub un control riguros. Mica Intelegere a sustinut proiectul francez Massigli, care subordona limitarea armamentelor in raport cu securitatea tarii respective. La 16 februarie 1933, s-a incheiat „Pactul de organizare a Micii Intelegeri”, care avea drept scop sporirea fortei si ponderii internationale a acestui organism politic, sa asigure o orientare comuna in problemele politicii externe si aprecierea situatiei internationale. Guvernul german a privit nefavorabil intarirea aliantei statelor din Mica Intelegere, pe care o considera un obstacol in calea expansiunii Germaniei. Konstantin von Neurath, ministrul de Externe al Germaniei, declara la 7 februarie 1933 ambasadorului italian la Berlin ca „obiectivul general urmarit de noi in aceasta regiune este nu numai de a actiona pentru slabirea treptata ci – daca e posibil – pentru dezintegrarea in cele din urma a Micii Intelegeri.” In anul 1933 s-a semnat Pactul in patru, tarile semnatare fiind Marea Britanie, Franta, Italia si Germania. Atunci cand Marea Britanie, secondata de Franta, a acceptat planul lui Mussolini de organizare a unui directorat european al celor patru puteri si de revizuire a tratatelor de pace, Romania, impreuna cu celelalte tari ale Micii Intelegeri, s-a opus. La 25 martie 1933, a fost dat din partea Micii Intelegeri un comunicat oficial in acest sens, iar la Paris si Londra, Nicolae Titulescu, in numele celor trei state, a cerut respectarea tratatelor de pace si a unor norme echitabile de conduita internationala. In iulie 1933 s-a semnat Conventia de la Londra, care a prefatat normalizarea relatiilor dintre tarile Micii Intelegeri si URSS, prin stabilirea de relatii diplomatice in anul urmator. Au existat numeroase alte intentii de stabilire a unor relatii internationale, unele nefiind finalizate, ca in cazul planului neoficial cehoslovac care sugera ca Mica Intelegere sa ia initiativa organizarii unei intreprinderi navale, cu participarea Turciei, pe baza unei politici de tarife unificate. Cu toate eforturile depuse pentru mentinerea pacii, dupa 1936, principiul fortei s-a impus definitiv in relatiile internationale. Planul Hodza, de reconciliere a Europei centrale, a fost subminat de marile puteri revizioniste. Germania si Italia au reusit sa sparga solidaritatea aliantei si au convins Iugoslavia sa semneze pacte separate cu Bulgaria si Italia. In acest climat tensionat s-a constituit un nou Directorat in patru. Sub presiunea Marii Britanii si a Frantei, Romania si Cehoslovacia s-au vazut nevoite sa adopte o atitudine concesiva fata de Ungaria horthysta, sperand astfel sa isi salveze integritatea teritoriala. In 1938 Germania a anexat Austria, bizuindu-se pe aceeasi politica concesiva a Marii Britanii si a Frantei. In fine, dupa mai multe eforturi disperate de a-si pastra integritatea si de a mentine principiul dreptului in relatiile internationale, prin Acordurile de la M�nchen din 29 septembrie 1938, Directoratul european in patru a reusit sa distruga Mica Intelegere. In acest fel a fost deschis deschide drumul larg pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia si va atrage mai tarziu Romania in randurile Axei. Cooperare economica La conferinta de la Ioachymow din 1927, cele trei state decid elaborarea unui plan economic comun. Fiecare stat isi pastra suveranitatea, dar urmau sa fie inlaturate slabiciunile economice din interiorul aliantei, pana atunci axata mai mult pe latura politica si diplomatica. Sunt semnate numeroase tratate economice bilaterale. Cooperarea economica s-a adancit odata cu infiintarea in 1933 a Consiliului Economic al aliantei. Erau vizate aplicarea de tarife preferentiale intre cele trei state, un sistem de contingentare, colaborarea in industrie si agricultura, camere de comert mixte, unificarea tarifelor pe caile ferate, colaborarea in navigatia aeriana si maritima. Era urmarita circulatia rapida a obiectelor de aprovizionare si a armamentului. Cehoslovacia a propus formarea unui cartel industrial care sa faca fata marilor carteluri internationale. Romania acorda Cehoslovaciei o zona porto-franco la Galati. S-au mai luat masuri de imbunatatire a navigatiei pe Dunare, a comunicatiilor feroviare, aeriene, postale, telefonice, telegrafice si radiofonice. In ce priveste colaborarea pe latura militara, fiecare stat a pus la punct un plan amanuntit de mobilizare economica si industriala in caz de razboi. Toate aceste masuri au iritat Germania si Italia, care considerau ca astfel statele aliantei duceau o politica agresiva. Mica Antanta, scurt istoric Alianta incheiata in 1920-1921 intre Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia, tari care obtinusera avantaje teritoriale importante prin tratatele de pace de dupa primul razboi mondial, pentru a preveni tendintele revansarde care puteau veni din partea Austriei si Ungariei. Sustinuta de Franta, alianta si-a creat, in 1931, un consiliu politic si economic permanent. In 1939, odata cu dezmembrarea Cehoslovaciei, Mica Intelegere s-a dizolvat. In timpul existentei sale, Mica Intelegere a contribuit la mentinerea pacii in regiunea central-europeana si dunareana, la dezvoltarea legaturilor de colaborare pe multiple planuri intre statele membre precum si cu celelalte state din aceasta zona geografica, a actionat in directia realizarii politicii de securitate colectiva, a intaririi fortei de actiune a Societatii Natiunilor. Mica Intelegere a sprijinit politica europeana a Frantei, dar nu a avut instrumentul militar de sustinere a politicii si diplomatiei sale. A fost influentata de politica conciliatorista a Marii Britanii si de pasivitatea Frantei precum si de contradictiile si disensiunile interbalcanice, mai ales dupa 1936. „Obiectivul general urmarit de noi in aceasta regiune este nu numai de a actiona pentru slabirea treptata ci – daca e posibil – pentru dezintegrarea in cele din urma a Micii Intelegeri.” - Konstantin von Neurath Ioan BOTIS

http://www.romanialibera.ro/actualitate/transilvania/tainele-cetatii-in-forma-de-stea-255297.html

Unii istorici spun că în temniţele cetăţii a stat asasinul arhiducelui Franz Ferdinand, cel care a provocat primul război mondial.



Introducerea Cetăţii Aradului în circuitul turistic a determinat conducerea oraşului să apeleze la istorici, care să cerceteze documente din arhivele de la Viena şi Budapesta, pentru a afla tainele cetăţii în formă de stea de pe malul Mureşului. Bugetul Aradului pentru 2012 prevede 100.000 de lei pentru aceste studii. Cetatea Aradului este un brand al oraşului şi introducerea ei în circuitul turistic după 2013, speră municipalitatea, va atrage turiştii ca un magnet. Deocamdată, în Cetate se află un batalion al armatei române.



Bani pentru istorie

Deocamdată, în Cetate se află un batalion de Infanterie, dar şi modulul român al batalionului mixt româno-maghiar de menţinere a păcii, care, conform unor protocoale semnate cu Ministerul Apărării Naţionale se va muta într-o altă cazarmă, iar Primăria Aradului va face investiţii pentru introducerea Cetăţii în circuitul turistic. În perioadă de criză nu este deloc uşor. Pentru punerea în valoare a acestui brand al Aradului, vor fi încheiate parteneriate public-private, iar investitorii privaţi vor putea să-şi deschidă diverse afaceri în zonă. Cetatea va fi redată circuitului turistic „pe bucăţi", pentru că nu vor fi disponibile sume uriaşe de bani pentru reabilitarea ei dintr-o dată. Până când vor fi găsiţi investitorii, istoricii arădeni vor studia documente din arhivele de la Viena şi Budapesta despre Cetatea Aradului. O parte dintre documentele despre Cetate au ajuns la Arad. Ele vor fi traduse şi se aşteaptă sosirea altora pentru ca specialiştii să înceapă editarea ghidurilor turistice, dar şi realizarea unui muzeu despre istoria Cetăţii Aradului. Specia-liştii de la Viena şi Budapesta îi vor ajuta pe cei de la Arad.

Ctitoria Mariei Tereza

Cetatea Aradului a fost construită pe malul stâng la Mureşului, la cererea împărătesei Maria Tereza. A fost proiectată de Ferdinand Philipp Harsch în stilul fortificaţiilor franceze de tip Vauban-Tenaille, în formă de stea cu şase colţuri, şi era prevăzută cu trei rânduri de cazemate subterane şi mai multe rânduri de şanţuri, care puteau fi inundate. Lucrarea a durat 20 de ani, între 1763 şi 1783, şi a fost executată de mii de deţinuţi. Legenda spune că Cetatea Aradului a fost construită cu cărămizi transmise din mână în mână de un lanţ uriaş de militari, de la fabrica din Jimbolia până la Arad. În interiorul cetăţii a existat o biserică catolică şi în clădirile din jur au fost găzduiţi călugării franciscani. Acum, prin acoperişul bisericii ies copacii. Cetatea Aradului a fost până în 1918 una dintre cele mai mari închisori militare ale Imperiului Austro-Ungar. Aici au fost închişi militari imperiali, răsculaţi ai lui Horia, Cloşca şi Crişan ori prizonieri de război sârbi în prima conflagraţie mondială.

Revoluţia de la 1848 a marcat Cetatea. În luptele din zona Cetăţii Aradului au murit mii de oameni. Armata maghiară a asediat cetatea, iar garnizoana din cetate a bombardat oraşul zilnic, timp de nouă luni cu peste 40.000 de proiectile de artilerie. În vara anului 1849, armata revoluţionară maghiară a ocupat fortificaţia, dar după 46 de zile, armatele ruseşti şi austriece i-au obligat pe unguri să se predea. 500 de ofiţeri ai armatei revoluţionare au fost închişi în cetate. Cei mai mulţi au fost condamnaţi la moarte. În toamna aceluiaşi an, 13 generali au fost executaţi de autorităţile austriece. Mai apoi Cetatea Aradului a rămas una dintre închisorile de temut ale Imperiului. Tot în Cetatea de pe malul Mureşului se pare că a fost încarcerat Gavrilo Princip, autorul asasinatului asupra arhiducelui Franz Ferdinand, din data de 28 iulie 1914, de la Sarajevo, moment considerat a fi semnalul începerii primului război mondial. În vara anului 1914, mii de sârbi au fost aduşi în lagărul situat în Cetatea Aradului. Ei au fost plasaţi într-o zonă a cetăţii, cu multă igrasie, nefolosită de aproape un secol. Mii de sârbi au murit în lagărul din Cetatea Aradului. Un medic român, dr. Brânduş, l-a contactat pe deputatul de Arad, Ştefan Cicio Pop, şi i-a povestit despre soarta sârbilor întemniţaţi în lagărul din cetate. Acesta avut curajul să intervină în sprijinul celor 11.000 de sârbi întemniţaţi în cetatea Aradului şi supuşi unui regim de exterminare. Intervenţia deputatului român a fost făcută în Parlamentul Ungariei de la Budapesta.

Armata română a sosit în 1919

În iulie 1919, Cetatea Aradului a fost preluată de către armata română care se află şi acum, după aproape 100 de ani, în Cetate. Arădenii pot vizita acest obiectiv, pe care ei îl consideră un brand al oraşului, de două-trei ori pe an, cu ocazia unor zile ale porţilor deschise.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/doi-asi-ai-aerului-isi-disputa-suprematia-cerul-frantei

În vara anului 1916, Primul Război Mondial îşi consumase pe Frontul de
Vest cele mai sângeroase bătălii. Numărul mare de victime înregistrate
la Verdun şi pe Somme îi aruncase pe soldaţi, odată cu venirea
toamnei, în uzura războiului de poziţie. Într-un singur loc lupta
continua cu înverşunare: pe cerul Franţei. La 23 noiembrie, doi dintre
cei mai buni aviatori ai momentului, locotenentul german Manfred von
Richthofen şi maiorul britanic Lanoe Hawker, se confruntau într-un
duel aerian ce va rămâne adânc întipărit în istoria primei
conflagraţii mondiale.

Spre deosebire de bătăliile aeriene ale zilelor noastre, în care, de
la distanţă, un pilot îşi distruge adversarul cu o rachetă în câteva
clipe, pentru piloţii celor două războaie mondiale lucrurile au stat
cu totul altfel: ei se apropiau unii de alţii, se studiau şi de-abia
apoi angajau lupta. Era, în primul rând, o luptă a inteligenţei; dar
şi a rapidiăţii mişcărilor, a vitezei execuţiei şi a experienţei
combative. Era o luptă care se putea încheia cu distrugerea în aer a
avionului şi a pilotului său, cu fuga unuia dintre aparatele de zbor,
cu aterizarea forţată a avionului lovit, sub privirile învingătorului.

Erau, cu-adevărat, bătălii ale gentlemenilor aerului, care executau
turnire printre nori cu avioanele lor. Doi dintre aceşti aşi ai
cerului s-au întâlnit în după-amiaza zilei de 23 noiembrie 1916 pe
cerul Franţei: locotenentul german Manfred von Richthofen, supranumit
„Baronul Roşu“, care avea la momentul cu pricina 15 avioane inamice
doborâte în palmares, şi comandantul de escadrilă, maiorul britanic
Lanoe George Hawker, cu şapte victorii obţinute până atunci.

Cine era Manfred von Richthofen şi de ce i se zicea „baronul“
Supranumit de camarazi, dar mai cu seamă de adversari, „Diavolul
Roşu“, „Baronul Roşu“, „Micul Roşu“ sau „Cavalerul Roşu“, Manfred von
Richthofen va rămâne o legendă a eroilor aerului. Îşi merita pe deplin
renumele; la finalul Primului Război Mondial avea cele mai multe
victorii obţinute în bătăliile aeriene: doborâse 80 (unii spun 81) de
avioane inamice. Îi sufla în ceafă căpitanul francez René Fonck, cu 75
de victorii. Din păcate – sau din fericire – cei doi nu s-au întâlnit
niciodată...

Eroul incontestabil al aviaţiei de vânătoare germane s-a născut la 2
mai 1892 la Breslau (astăzi Wroclaw, în Polonia) şi s-a stins din
viaţă la 21 aprilie 1918 la Morlancourt, lângă Vaux en Somme şi
Amiens. Avea doar 26 de ani atunci când a fost redus la tăcere de
loviturile combinate ale aviaţiei şi infanteriei britanice. Acestea
l-au îngropat însă cu onoruri militare, cinstind memoria unui adversar
redutabil.

Tânărul Freiherr (titlu de nobleţe tradus deseori ca
„Baron“)Manfredvon Richthofen şi-a început serviciul militar în anul
1911, la început în calitate de ofiţer de cavalerie, locotenent, apoi
căpitan al unui regiment de mercenari. Cariera sa de ofiţer de
cavalerie s-a întins până în 1915, când a îmbrăţişat arma care avea
să-i aducă gloria, aviaţia. A fost mai întâi aviaţia de bombardament,
faţă de care tânărul militar nu s-a simţit din cale-afară de atras, şi
apoi aviaţia de vânătoare, când avea să fie ucenicul asului Oswald
Boelcke. Von Richthofen avea să se dovedească un elev foarte bun, de
vreme ce va lua locul maestrului său în fruntea „Escadrilei Boelcke“,
după moartea acestuia, în octombrie 1916.

Pentru Hawker a opta victorie n-a mai venit...
De cealaltă parte, maiorul britanic Lanoe George Hawker s-a născut la
30 decembrie 1890, la Longparish, Hampshire. Studiile militare le-a
efectuat la două instituţii de prestigiu, Colegiul Naval Regal din
Dartmouth şi Academia Militară Regală din Woolwich. A absolvit această
ultimă instituţie în anul 1910 ca ofiţer cadet în ramura ingineriei
militare. În scurtă vreme însă, Hawker se va reorienta spre zbor.
Astfel, la 4 martie 1913, tânărul de 23 de ani obţinea certificatul de
aviator cu numărul 435 al „Royal Aero Club”.

Primul Război Mondial îl va găsi pe Hawker, în octombrie 1914, pe
Frontul de Vest, ca ofiţer de aviaţie, căpitan, în brigada nr. 6 a
Corpului Regal de Aviaţie, zburând pe avioanele „Henry Farman”. La 25
iulie 1915, după cel de-al treilea avion inamic doborât, ofiţerul
englez era recompensat cu distincţia militară „Crucea Victoriei”. În
ianuarie 1916 era avansat maior şi numit comandant al brigăzii de
avioane de vânătoare monoplane nr. 24. Avea atunci la activ şapte
avioane inamice doborâte. Şi n-a mai doborât niciunul după aceea,
pentru că în luna noiembrie destinul i l-a scos în cale pe „Baronul
Roşu“.

Coordonatele bătăliei
Duelul aerian care a rămas în istorie s-a desfăşurat deasupra
localităţii franceze Bapaume. Germanul pilota un aparat „Albatros D
II“ al brigăzii Jasta 2, în timp ce englezul pilota un DH-2. Aparatul
lui Richthofen era mai rapid şi mai bine înarmat, iar vântul, un
factor important, îi era şi el favorabil neamţului, împingând avionul
britanic spre liniile germane.

Cei doi adversari au tatonat terenul mai întâi, s-au studiat, s-au
ocolit de câteva ori şi-au început apoi lupta, după toate regulile
războiului. La început au fost egali, trăgând un număr aproximativ
egal de rafale de mitralieră. Treptat însă, realizând că vântul îl
împingea către germani şi că rezervorul de combustibil se golea
ameninţător, Lanoe Hawker a decis abandonarea luptei. Aflat într-o
poziţie evident avantajoasă, Von Richthofen l-a urmărit cu îndârjire,
trăgând tot timpul în avion, urmărind scoaterea lui din luptă şi nu
neapărat uciderea pilotului. Din nefericire, o rafală, pe lângă faptul
că a ciuruit o parte din avion, l-a atins mortal, în cap, pe ofiţerul
englez. Iar avionul s-a prăbuşit, cu pilot cu tot, la sud de
localitatea Bapaume. „Baronul Roşu“ putea consemna cea de-a
şaisprezecea victorie sa, faptă de arme pentru care avea să fie
răsplătit cu vestita distincţie „Pour le Mérite“. Iar întâlnirea pe
cerul Franţei cu maiorul Hawker avea să fie cuprinsă cu lux de
amănunte şi în autobiografia germanului (scrisă în 1917), din care
publicăm mai jos câteva fragmente.

„Ne învârteam unul pe lângă altul, în plină viteză, ca nebunii, la
3.000 de metri înălţime”

„Comandantul Hawker

Am fost în mod special mândru să aflu într-o bună zi că englezul
doborât şi ucis de mine la 23 noiembrie 1916 era «Immelmann-ul»
britanic. Mi-am putut da seama, într-adevăr, în timpul înfruntării, că
era vorba despre un tip dur.

Plecând într-o zi la vânătoare, am zărit trei englezi care păreau să
aibe acelaşi obiectiv ca şi mine. Am văzut că îmi făceau invitaţii
politicoase să mă apropii şi cum eram tocmai într-o pasă bătăioasă am
acceptat lupta cu ei.

Aflându-mă la o altitudine mai joasă decât englezul cu care urma să mă
lupt şi care mă luase în obiectiv, am aşteptat ca el să coboare la
nivelul meu, acţiune care nu a durat mult. El a venit cu toată viteza,
încercând să mă lovească pe la spate. După primele cinci lovituri,
care însă nu şi-au atins ţinta, a trebuit să înceteze să mai tragă,
deoarece eu virasem brusc la stânga şi încercam, la fel ca el, să fac
aceeaşi manevră, adică să mă plasez în spatele lui. Ne învârteam unul
pe lângă altul, în plină viteză, ca nebunii, la 3.000 de metri
înălţime. Am făcut astfel, amândoi, 20 de tururi la stânga, 30 la
dreapta, încercând, şi unul şi celălalt, să ne survolăm pe la spate.
Am avut imediat sentimentul că nu era vorba despre un începător,
fiindcă nu avea absolut nicio intenţie să întrerupă lupta. El avea un
avion foarte mobil, al meu însă urca mai uşor şi aşa ajungeam să-l
surplombez .

Coborâsem 2.000 de metri fără să obţin niciun rezultat. Adversarul meu
trebuia să-şi dea seama că ar fi fost preferabil să renunţe la luptă,
deoarece un vânt favorabil mie ne împingea tot mai tare către liniile
noastre şi aproape că sosisem deja deasupra regiunii Bapaume, aflată
la 1 km de frontul nostru. Cum ne găseam la o altitudine de 1.000 de
metri, adversarul mi-a făcut cu mâna, un mic salut amical, ca şi cum
ar fi vrut să zică «Well, well, how do you do?» («Bine, bine, ce mai
faci?»). După care am început să executăm amândoi cercuri strâmte unul
împrejurul celuilalt, cercuri pe care le estimam ca având între 80 şi
100 de metri. Am avut cu acest prilej timpul necesar să-mi examinez
adversarul. Priveam drept în carlinga sa şi puteam să-i observ absolut
toate mişcările. Dacă n-ar fi purtat cască, aş fi putut să-i descriu
cu precizie capul.

Puţin câte puţin, bravul sportsman a considerat că jocul nostru durase
destul şi că trebuia să decidă dacă va ateriza la noi sau se va
întoarce la liniile lui. A ales, în mod firesc, această ultimă
soluţie, încercând să scape de strânsoarea mea de cleşte, prin câteva
looping-uri şi alte întoarceri spectaculoase. Am profitat de acest
lucru, făcând să-i şuiere pe la urechi câteva gloanţe, până atunci
niciunul dintre noi negăsind ocazia de a trage asupra celuilalt. Ajuns
la 100 de metri înălţime, a încercat să ajungă la liniile lui
printr-un zbor în zig-zag, în timpul căruia mie mi-ar fi fost dificil
să trag. Acesta era momentul pe care-l aşteptam. L-am urmărit de la
50, apoi de la 30 de metri, trăgând asupra lui fără oprire. Englezul
trebuia să cadă. În ultimul minut, un blocaj al mitralierei era
gata-gata să-mi răpească victoria. Meciul fusese însă jucat. Atins de
un glonţ în cap, adversarul meu a căzut în liniile noastre, la 50 de
metri de front. Mitraliera lui s-a înfundat în sol; ea împodobeşte
acum uşa de la intrarea casei mele”.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/al-doilea-pompei-trupurile-unor-soldati-timpul-primului-razboi-mond

Trupurile a 21 de soldaţi germani din timpul primului Război Mondial au fost descoperite în stare perfectă după aproape un secol. Aceştia făceau parte dintr-un batalion compus din 34 de soldaţi şi au fost îngropaţi de vii atunci când un obuz a explodat în locul unde se aflau, scrie Daily Mail.

Doar 13 trupuri au putut fi recuperate, restul fiind acoperite de un munte de pământ. Din 1918, când recuperarea trupurilor neînsufleţite a fost considerată o operaţiune periculoasă şi până în prezent, nimeni nu a mai căutat rămăşiţele foştilor soldaţi.

Acum, la aproape un secol distanţă, francezii au dat peste "mormântul" de pe Frontul de Vest, în timp ce efectuau lucrările de amenajare la un [color:b4e5=#0494E1 !important]drum. Majoritatea scheletelor au fost descoperite în aceleaşi poziţii în care se aflau soldaţii în momentul în care au fost surprinşi de explozie. Acest lucru i-a dus pe experţi cu gândul la scenele din oraşul antic Pompei, unde explozia vulcanică i-a îngropat pe locuitori în cenuşă.

Unii dintre soldaţi au fost găsiţi stând pe bancă, unul stătea întins în patul său, [color:b4e5=#0494E1 !important]iar altul a fostr găsit în poziţie ghemuită. Pe lângă trupurile decedaţilor, o serie de obiecte personale găsite la faţa locului dau o notă emoţionantă scenei. Cizme, arme, ochelari, portofele, pipe, tabachere şi cărţi de buzunar au fost găsite alături de cei care au murit acum 94 de ani.

Până şi scheletul unei capre a fost descoperit, acest animal fiind considerat o sursă constatntă de lapte proaspăt pentru cei aflaţi pe front.

Arheologii cred că lucrurile s-au conservat în stare bună graţie faptului că au fost izolate de pătrunderea aerului, apei sau a vreunui surse de lumină. Tunelul lung de aproape 100 de metri se afla îngropat la 5,4 metri distanţă de suprafaţă, în apropiere de localitatea Caspach, din regiunea Alsacia, Franţa.

"Seamănă cu Pompei. Totul a fost distrus în doar câteva secunde, aşa s-au petrecut lucrurile. Aici, ca şi în Pompei, am găsit trupurile oamenilor în aceleaşi poziţii în care se aflau în momentul decesului. Unii soldaţi stăteau pe bancă, alţii erau aşezaţi. Unul a fost aruncat pe scări de explozie şi a fost găsit ghemuit", spune Michael Landolt, arheologul care conduce operaţiunea.

"Totul era umplut cu pământ. Obiectele s-au păstrat intacte, datorită absenţei aerului, luminii şi apei. Obiectele de metal erau oxidate, lemnul era în condiţii bune şi am mai găsit şi nişte pagini de ziar care erau încă lizibile. Obiectele confecţionate din piele erau şi ele în stare bună, flexibile încă. Toate vor fi duse la un laborator, curăţate şi examinate", a adăugat specialistul.

Arheologii au constatat că şi podelele scările de lemn ale adăpostului erau intacte. Soldaţii care au pierit făceau parte din Compania a VI-a, Regimentul 94, Infanterie Rezervă. Numele tuturor sunt cunoscute şi sunt inscripţionate pe o placă memorială din vecinătatea cimitirului german Illfurth.

Trupurile au fost încredinţate Comisiei Germane care se ocupă de funeraliile celor decedaţi pe front. Dacă rudele soldaţilor nu-şi vor exprima dorinţa ca trupurile lor să fie repatriate, acestea vor fi îngropate la Illfurth.



Tunelul subteran era atât de mare încât putea adăposti 500 de [color:b4e5=#0494E1 !important]persoane şi avea 16 ieşiri. Era dotat cu încălzire, linie telefonică, electricitate, paturi şi sistem de canalizare.



Francezii au atacat locul pe 18 martie 1918, [color:b4e5=#0494E1 !important]iar explozia a provocat prăbuşirea malului de pământ peste adăpost.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/primul-razboi-mondial-cine-e-vina

Care au fost cauzele izbucnirii Primului Război Mondial? În ce măsură
personalitățile implicate – Kaiserul, Împăratul și Țarul – au avut un
rol crucial și pot fi considerați direct responsabili? Au fost ei de
vină? Un foarte cunoscut specialist american, John. G. Stoessinger, a
argumentat că nu cauzele profunde ale tensiunilor existente în Europa
în vara lui 1914 contează mai mult, ci personalitățile liderilor
implicați.

John G. Stoessinger este un politolog american de origine austriacă,
născut în Austria cu câțiva ani înainte de alipirea acesteia la
Reich-ul German. Familia Stoessinger, de origine evreiască, a reușit
să scape de regimul nazist cu ajutorul unui diplomat japonez care le-a
oferit vize pentru Shanghai.

Specialist în problematica relațiilor internaționale, Stoessinger
crede că războiul nu e nici impersonal, nici inevitabil, argumentând
că vina pentru izbuncirea unui război nu poate fi aruncată strict
asupra unor evenimente, pentru că totul se rezumă, de fapt, la
deciziile luate de oamenii. El susține că multe conflicte ar fi putut
fi evitate fără folosirea violenței și fără recurgerea la război. Una
din teoriile importante ce-i sunt atribuite este cea a percepțiilor.
El crede că în ajunul conflictelor majore, mulți dintre liderii
politici implicați au judecat lucrurile greșit și și-au condus astfel
țările în război. Aceste percepții greșite se maniefstă pe patru
niveluri: în primul rând, o percepție greșită cu privire la propria
persoană a liderului, a rolului lor în lume și al loialității față de
posibilul rezultat al conflictului. Al doilea nivel este cel ce-l
privește pe adversar și include adeseori demonizarea acestuia și
imposibilitatea înțelegerii obiective a unei situații. La al treilea
nivel vorbim de perceperea greșită a intențiilor adversarului, iar
ultimul nivel privește abilitatea adversarului și înțelegerea greșită
a acesteia. Stoessinger a pus un mare accent pe importanța
personalității liderilor politici și a rolului fundamental pe care-l
joacă în evoluția relațiilor internaționale.

Why nations go to war

Aceste teorii ale lui Stoessinger sunt exemplificate într-una dintre
cele mai cunoscute lucrări ale sale: Why nations go to war, în care
vorbește despre marile conflicte miltitare ale secolului XX: Primul
Război Mondial, invazia Uniunii Sovietice de către Germania, războiul
din Coreea, cel din Vietnam, războiul din Iugoslavia, conflictele
dintre India și Pakistan, războiul arabo-israelian, războaiele lui
Sadam Hussein contra Iranului și Kuweitului și, în cele din urmă,
războiul americanilor contra terorismului islamist.

În introducerea cărții, Stoessinger spune că, în vremea studenției,
era mereu nemulțumit de explicațiile date de cărțile de istorie cu
privire la izbuncirea războaielor: naționalism, militarism, sistem de
alianțe, factori economici și alte ”cauze fundamentale” pe care, spune
el, nu le putea lega direct de momentul precis al izbuncirii
războiului. El argumentează că aceste ”cauze fundamentale” ale
războaielor din istorie sunt acele forțe pe care aparent indivizii nu
le controlează, deși tocmai oamenii sunt cei care stau la baza
izbucnirii conflictelor. În analizarea celor 10 conflicte menționate
mai sus, el caută ”momentul adevărului”, cel în care liderii trec
pragul către război, întrebându-se în ce momen decizia de a merge la
război devine ireversibilă, cui aparține responsabilitatea și dacă
dezastrele ar fi putut fi cumva evitate.

Primul capitol al cărții este dedicat Primului Război Mondial și este
intitulat, sugestiv, ”The Iron Dice”, făcând referire la cunoscutele
cuvinte rostite la 1 august 1914 de Cancelarul German Theobald von
Bethmann Hollweg: ”If the iron dice must roll, may God help us”. În
general, în urma celor predate în școli sau citite în cărțile de
popularizare a istoriei, dar și în cele de specialitate, majoritatea
consideră că acele cauze așa-zis fundamentale ale izbuncirii Primului
Război Mondial sunt; deteriorarea sistemului de balanță a puterilor în
Europa și noul sistem de alianțe competitive, cursa înarmărilor,
militarismul Germaniei și pretențiile acesteia de a beneficia de un
imperiu colonial mai întins etc. Fidel teoriei sale, Stoessinger alege
să analizeze acțiunile personajelor principale implicate în
evenimentele din preajma izbuncirii războiului.

Conform autorului, toți oamenii politici erau conștienți de
inevitabilitatea războiului, și cu toate aceseta nu l-au putut
preveni. De multe ori, liderii s-au dezis de responsabilitea pe care o
aveau, punând-o în mâinile lui Dumnezeu sau ale Destinului. Dar nu
Dumnezeu era în măsură să controleze evoluția faptelor și să oprească
izbucnirea războiului, nu? Teza principală a lui Stoessinger este că
evenimentele nu erau de necontrolat și că oamenii au fost cei care au
luat deciziile cruciale. Iar acești oameni nu erau lideri malefici
însetați de sânge și distrugeri (cum e uneori portretizat Kaiserul),
ci oameni îngrijorați blocați în propriile iluzii.

În opinia lui Stoessinger, evenimentele cruciale care au condus țările
în pragul războiului (și dincolo de el) au fost: 1. legământul de
sprijin pe care Germania l-a făcut față de Austro-Ungaria vis-a-vis de
politica acesteia față de Serbia; 2. ultimatumul Austriei dat Serbiei
și respingerea acestuia de către sârbi; 3. efoturile Germaniei de a
media conflictul și de a înfrâna Austria; 4. în cele din urmă,
declarația de război dată Rusiei de către Germania și invazia
Luxemburgului și Belgiei.

Germania face o promisiune pe care nu o poate retrage
Kaiserul a aflat de asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand la câteva
ore după evenimentele de la Sarajevo, vestea trezindu-i furie și
indignare față de sârbi, pe care-i numește bandiți și ucigași. El a
simțit că asasinatul era o amenințare gravă la adresa principiului
monarhic. De aceea, el ar fi fost convins – conform memoriilor
Amiralului von Tirpitz – că Țarul Rusiei nu i-ar fi sprijinit pe
sârbi. Cu ”impetuozitatea-i caracteristică”, Kaiserul a vrut ca
Austria să pedepsească Serbia cât mai repede cu putință. Pe 5 iulie,
l-a asigurat pe Împăratul Franz Josepf de ”sprijinul loial” al
Germaniei chiar dacă acțiunile punitive împotriva Serbiei i-ar fi adus
în conflict cu Rusia. În dimineața următoare, înainte de a pleca
într-o croazieră de vacanță, el a spus cu încredere: ”Nu-mi pot
imagina că bătrânul gentleman de la Schönbrunn va merge la război, cu
atât mai mult dacă e un război pe seama Arhiducelui.”

Numai că Wilhelm nu știa ce aveau de gând să facă liderii austrieci,
pe care nu-i vedea pornind un război din cauza asasinării unui
personaj pe care oricum nu-l apreciau prea mult. În plus, el se
aștepta ca loialitatea față de monarhie să fie mai importantă decât
legăturile etnice și religioase, deci că Țarul va sprijini monarhia
austriacă și nu pe sârbi.

Stoessinger sublinază un fapt interesant: termenul pe care l-a folosit
Wilhelm în promisiunea pe care o face Austriei, anume Nibelungentreue,
cuvânt imposibil de tradus în orice altă limbă. Termenul derivă de la
Nibelungenlied (Cântecul Nibelungilor), epopeea Germaniei Medievale în
care virtuțile cele mai importante ale eroilor sunt onoarea, curajul
și loialitatea. Vorbim practic de o promisiune care, conform
termenului, este sacră și irevocabilă. Vărul Kaiserului, Ferdinand I
al Bulgariei a înțeles semnificația gestului:

”Cu siguranță nu-l plac pe vărul meu, Kaiserul Wilhelm, dar îmi pare
rău pentru el. Acum va fi tărât în vârtej, prins în mreje, și va
trebuie să lupte, fie că vrea sau nu. Asta e tot ce primește din al
lui Nibelungentreue.”

Decizia Kaiserului de a sprijini Austro-Ungaria indiferent de
circumstanțe s-a dovedit a fi rezultatul unei confuzii între etica
personală și judecata politică. Prietenia lui cu Arhiducele asasinat
l-a făcut să pună soarta propriei națiuni în mâinile altei puteri. Iar
percepția sa, greșită, a Țarului Rus ca un monarh având aceleași
convingeri l-a făcut să creadă că promisiunea pe care o face nu este
riscantă. Iar în momentul de criză n-a mai putut da înapoi.
Stoessinger susține că nu e adevărat că Wilhelm își dorea războiul,
așa cum spun foarte mulți istorici, și că nu e adevărat nici faptul că
a fost învins de puterea Destinului pe care nu a putut-o controla. În
schimb, problema a fost că percepția sa asupra loialității presupunea
sacrificii imense, ce nu-l priveau doar pe el. Astfel, el a pus în joc
soarta unei întregi națiuni permițându-i Austro-Ungariei (pe care
Stoessinger o numește ”monarhie senilă”) să facă un pariu disperat.

Austria trebuia să-și apere onoarea și statutul de Mare Putere

În Austria, personajele principale, în ale căror mâini se afla soarta
Imperiului, erau Împăratul Franz Joseph, ministrul de externe Contele
von Berchtold și șeful Statului Major, Conrad von Hötzendorff.
Stoessinger spune despre Franz Josepf că, la acel moment, era doar un
bătrân extenuat, trăind în amărăciune din cauza dezastrelor personale
(moartea soției, a fratelui, a nepotului). După asasinarea Arhiducelui
spunea că are nevoie de o pauză pentru a-și recăpăta forțele.
Hötzendorff a fost cel care a cerut mobilizarea, imediat după ce
Kaiserul face acea promisiune de sprijin; el vorbește de pericolul
unui atac din partea Rusiei și de caracterul îndoielnic al spriinului
german.

Personalitatea lui Hötzendorff a jucat un rol important. El credea cu
pasiune în nevoia Imperiului de a-și păstra statutul de mare putere.
Dacă Austro-Ungaria ar fi acceptat această ultimă insultă, atunci
monarhia ar fi devenit ”o piesă de muzeu mâncată de viermi”. De aceea,
Serbia trebuia pedepsită rapid și crunt. Hötzendorff spunea că:

”Din acest motiv, și nu ca răzbunare pentru asasinat, Austro-Ungaria
trebuie să scoată sabia împotriva Serbiei... Nu e vorba de un duel
cavaleresc cu «săraca, micuța Serbie», cum îi place ei să se numească,
nici o pedeapsă pentru asasinat. E vorba de importanța practică a
prestigiului de Mare Putere... Monarhia a fost luată de gât și trebuie
să aleagă între a se lăsa să fie strangulată și a face un ultim efort
pentru prevenirea distrugerii sale.”

În schmb, Contele Berchtold a fost numit de un istoric ”cea mai
incompetentă persoană chemată să ocupe o funcție de responsabilitate
în timp de criză”. Comportamentul lui Berchtold a fost diferit înainte
și după 5 iulie. Înainte de promisiunea Germaniei, Contele a ezitat în
a lua măsuri militare contra Serbiei, temându-se că nu va beneficia de
concursul Kaiserului. După promisiunea pe care și-a asumat-o Wilhelm,
Berchtold s-a pronunțat pentru rezolvarea problemei sârbe odată pentru
totdeauna. El este cel care schițează ultimatumul dur ce avea să fie
dat Serbiei; simțindu-se protejat de germani, Berchtold credea că
putea lovi Serbia fără a se teme de intervenția rușilor.

Se pare că atunci când Berchtold a trimis textul ultimatumului la
Berlin, Kaiserul nu a cerut să-l citească în forma sa exactă. Dacă
l-ar fi văzut, și-ar fi dat seama ce încercau austriecii să facă. S-a
trezit apoi în fața faptului împlinit: termenii ultimatumului erau
necruțători, iar Serbia avea 48 de ore pentru a răspunde, altfel avea
să ”suporte consecințele.”

Apelul disperat al sârbilor către Țar

Disperat, Prințul regent al Serbiei a apelat la Țar, scriindu-i următoarele:

”Suntem incapabili de a ne apăra singuri și rugăm pe Majestatea
Voastră să vină în ajutorul nostru cât mai repede cu putință.
Binevoința mult apreciată pe care Majestatea Voastră ne-a arătat-o
atât de des ne oferă credința frmă că încă odată apelul nostru către
inima Voastră slavă nobilă va fi luat în considerare.”

Miniștri sârbi au discutat intens termenii ultimatumului și, în cele
din urmă, au acceptat aproape toate cerințele Austriei și au compus un
răspuns conciliant. Chiar înainte de termenul final de la ora 18.00,
din ziua de 25 iulie, un ministru sârb, Nikola Pashich, a ajuns la
ambasada austriacă din Belgrad cu răspunsul oficial. Ambasadorul
austriac, baronul W. Giesl, avea instrucțiuni clare să rupă relațiile
diplomatice cu Serbia dacă aceasta nu accepta toate punctele
ultimatumului. Aruncând o privire pe răspunsul primit și văzând
adnotările aduse de sârbi unor cerințe, a trimis imediat o notă lui
Pashich informându-l că Austro-Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu
Serbia. Apoi, toți angajații ambasade austriece s-au urcat în trenul
care a plecat din Belgrad la 18.30!

28 iulie

Veștile au ajuns la Împărat două ore mai târziu. Berchtold l-a convins
să dea ordinul pentru mobilizare parțială. Pe 28 iulie Austro-Ungaria
declara oficial război Serbiei, iar în ziua următoare a început
bombardarea Belgradului. Între timp, Kaiserul se afla în croazieră. Nu
s-a uitat peste răspunsul Serbiei decât în dimineața zilei de 28, cu
câteva ore înainte de declarația de război. După ce a citit răspunsul,
a notat pe margine următoarele cuvinte:

”O performanță genială pentru un termen limită de doar 48 de ore. E
mai mult decât oricine s-ar fi putut aștepta! Un mare succes moral
pentru Viena; dar, cu el, orice motiv de război dispare, iar Giesl ar
fi trebuit să rămână cuminte la Belgrad. După un asemenea lucru, nu aș
fi ordonat niciodată mobilizarea.”

Secretarului său de stat, von Jagow, Wilhelm i-a dat următoarea
instrucțiune: ”Propun să spunem Austriei așa: Serbia a fost forțată să
se retragă într-o manieră foarte umilitoare și vă oferim felicitările
noastre; în mod natural, ca rezultat, orice motiv pentru război a
dispărut.” Câteva ore mai târziu, după ce austriecii au început atacul
împotriva Serbiei, Wilhelm a fost pus față în față cu teribilele
consecințe ale promisiunii făcute.

Războiul care începe pe 28 iulie a fost unul local, între Serbia și
Austro-Ungaria. Austriecii se bazau pe faptul că el va rămâne așa, că
rușii nu vor interveni. La urma urmei, credea Berchtold, Țarul însuși
trăia cu frica de a fi asasinat și trebuia să dea dovadă de empatie
vis-a-vis de tragedia asasinării unui prinț. În plus, chiar dacă
această presupunere ar fi fost greșită, un atac rapid și decisiv
contra Serbiei urma să-l pună pe Țar în fața unui fait accompli. Dar
mai mult decât atât, Contele era sigur că promisiunea de sprijin dată
de Kaiser avea să-i intimideze pe ruși.

Poziția Rusiei: ”Austria caută un pretext pentru a înghiți Serbia; dar
în acest caz, Rusia va merge la război contra Austriei”

În Rusia, personajele-cheie au fost Țarul Nicolae al II-lea, ministrul
de externe Sergei Sazonov și ministrul de război Vladimir Sukhomlinov.
În materie de politică externă, Țarul dădea dovadă de apatie și
indiferență. Sazonov era un tip foarte emoțional, pe care ambasadorul
german la Petersburg îl descrie ca fiind plin de ”un patriotism la
limita șovinismului”. Sukhomlinov era cel responsabil cu pregătirile
pentru război, însă era o persoană foarte tradiționalistă, disprețuind
ideea de ”război modern”. Opinia publică în Rusia era de partea
sârbilor, organizându-se manifestații publice de simpatie față de
aceștia. Aflând de ultimatum, Sazonov ar fi spus doar : ”C'est la
guerre européene”. Ulterior, în fața ambasadorului imperiului
austro-ungar ar fi spus: ”faptul este că voi vreți război și nu mai
puteți da înapoi. O să dați foc întregii Europe.” Înverșunat împotriva
austriecilor și înfuriat din cauza ultimatumului umilitor, el a
exclamat: ”Austria caută un pretext pentru a înghiți Serbia; dar în
acest caz, Rusia va merge la război contra Austriei.”

Telegramele Wilhelm - Nicolae

Sukhomlinov era convins că dacă Austria invada Serbia, asta ar fi dus
la un război austro-rus și, de aici, la unul germano-rus. După cum
spunea unul din asistenții săi, ”nu trimiți un asemenea ultimatum
decât atunci când ai tunurile încărcate”. Modul în care rușii au
perceput intențiile austriecilor au dus la singurul pas logic:
mobilizarea. Rușii au văzut mobilizarea parțială a Austriei ca fiind
direcționată împotriva ei, astfel că au ordonat la rândul lor
mobilizare parțială, sperând că astfel îi vor intimida pe austrieci să
nu mai atace Serbia. În acest context tulbure, Kaiserul s-a decis să
joace rolul mediatorului între Austria și Rusia, încurajat în acest
sens și de Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic. Astfel,
Wilhelm trimite o scrisoare vărului său, Țarul, în care spune că se
străduiește să-i tempereze pe austrieci și îl roagă să-l ajute în
acest sens. Nicolae i-a răspuns spunând:

”un război rușinos a fost declarat împotriva unei țări slabe. [...]
Pentru a evita o asemenea calamitate precum un război european, în
numele vechii noastre prietenii te rog să faci tot ce poți pentru a-ți
opri aliații din a merge prea departe.”

Nicolae îi mai scrie apoi: ”

[...] Măsurile militare intrate acum în vigoare au fost decise acum
cinci zile din motive de apărare având în vedere pregătirile Austriei.
Sper din toată inima că aceste măsuri nu vor interfera cu rolul tău de
mediator pe care îl apreciez atât de mult. Avem nevoia de presiunea
voastră asupra Austriei pentru a ajunge la o înțelegere.”

Această ultimă notă, primită de Wilhelm pe 30 iulie, l-a făcut să
noteze următoarele:

”Conform acesteia, Țarul ne-a păcălit pur și simplu cu apelul lui de
ajutor și ne-a înșelat... Atunci și eu trebuie să ordon mobilizarea...
Speranța că nu voi lăsa măsurile de mobilizare să-mi deranjeze rolul
de mediator e copilărească, și are ca scop doar ademenirea noastră...
Consider acțiunile mele de mediere încheiate.”

Kaiserul a crezut că Țarul s-a folosit de eforturile de mediere ale
Germaniei pentru a obține un avans de cinci zile în propria acțiune de
mobilizare, pe la spatele lui Wilhelm. În aceeași zi, pe 30 iulie, la
ora 13.00, Kaiserul a primit o telegramă de la britanici, în care Sir
Grey spunea (sau avertiza) că începutul unui război ar fi fost cea mai
mare catastrofă pe care o văzuse lumea vreodată. El credea că Anglia
combina amenințările cu inducerea lor în eroare (că vor intra și ei în
război) pentru a-i despărți pe germani de austrieci și pentru a pune
asupra lor responsabilitatea pentru război. Astfel, el a dat vina pe
englezi, văzând în ei liderii unui complot de a ataca și distruge
Germania (ceilalți membri ai complotului fiind, în mod evident, Rusia
și Franța). Kaiserul era convins că acest complot al britanicilor de a
extermina Germania era cât se poate de real, de aceea întreaga lume
trebuie să se unească contra ”acestei națiuni de negustori, urâtă,
mincinoasă și lipsită de conștiință; dacă e să sângerăm până la
moarte, Anglia trebuie să piardă cel puțin India”.

Gestul fatal al Germaniei

Astfel, Kaiserul ia decizia de a ataca primul. Pe 31 iulie a dat un
ultimatum de 12 ore Rusiei cerând demobilizarea. Când rușii au
refuzat, Wilhelm a decretat mobilizarea totală. Din acest moment,
militarii încep să domine scena și iese la iveală rigiditatea fatală a
programelor militare. Aceste programe fuseseră demult puse la punct în
eventualitatea izbucnirii unui război. Această rigiditate a
programelor și planificare minuțioasă este valabilă cu precădere în
cazul Germaniei, dar nu numai.

Pe 29 iulie, după bombardarea Belgradului de către austrieci, Țarul dă
ordinul pentru mobilizare totală. După ce primește telegrama de la
Wilhelm în care acesta îl ruga să nu ia măsurile militare ce ar fi dus
la o calamitate, retrage ordinul și dă unul nou, pentru mobilizare
parțială, spre disperarea generalilor săi. Aceștia însă s-au decis să
încerce să-l convingă pe Țar să revină la prima decizie: Sazonov
reușește acest lucru în doar o oră. În Austria, totul era pregătit
pentru transformarea mobilizării parțiale într-una totală. După ce
ultimatumul dat Rusiei expiră, pe 1 august Kaiserul scria:”Lumea va fi
cuprinsă în cel mai teribil dintre războaie, al cărui ultims scop este
ruinarea Germaniei. Anglia, Franța și Rusia au conspirat pentru
anihilarea noastră....”.

Cu puțin timp înainte de decretarea mobilizării generale, la ora
17.00, Kaiserul a mărturisit unui ofițer austriac că ”Îi urăsc pe
slavi. Știu că e un păcat. Nu ar trebui să urăm pe nimeni. Dar nu mă
pot abține să nu-i urăsc. ”

Problema mașinăriei de război germane

Problema era că războiul Germaniei nu putea fi purtat împotriva
Rusiei. Planul pe care se baza întregul sistem de război al Germaniei,
Planul Schlieffen, avea la bază un atac german împotriva Franței prin
Belgia, aceasta fiind cea mai promițătoare primă lovitură în cazul
izbucnirii unui război european general. Faptul că acest plan nici nu
lua în considerare neutralitatea Belgiei nu i-a oprit pe generalii
armatei imperiale... Prins între dorința de a lansa o campanie
militară devastatoare contra Rusiei și planul Statului Major de a
invada Belgia și Franța, Kaiserul s-a văzut cuprins de frica unui
război pe două fronturi. Între timp, în urma decretului de mobilizare,
mașinăria de război germană se pusese în mișcare... vizând frontiera
vestică.

În acel moment crucial, cineva a venit cu ideea oferirii autonomiei
Alsaciei pentru a-i convinge pe francezi să rămână neutri. Astfel,
nici englezii nu s-ar fi implicat. Cu această oportunitate, Kaiserul
l-a contactat pe Moltke, șeful statului major, anunțându-l că ”Acum
putem merge la război doar contra Rusiei.” Acesta îi răspunde însă că
pur și simplu nu se poate: deplasarea a milioane de soldați într-o
altă direcție decât cea stabilită nu poate fi improvizată, astfel că
se va produce un haos total, iar armata germană va fi dezorganizată în
fața rușilor. ”Aceste aranjamente au necesitat o muncă laborioasă de
un an de zile și, odată făcute, nu pot fi schimbate”. Cu toate
acestea, cercetările au arătat că în arhivele armatei germane exista
un plan privind mobilizarea spre est.

Într-un ultim efort, Kaiserul a trimis o telegramă regelui englez,
informându-l că ”din motive tehnice”, mobilizarea nu poate fi revocată
și că, dacă Franța și Anglia vor rămâne neutre, își va angaja trupele
în altă parte. În același timp, a dat ordin trupelor germane să se
oprească în fața frontierei cu Luxemburg. Englezii au refuzat oferta;
oricum, mesajul către trupele de la frontieră a ajuns prea târziu,
germanii intrând în Luxemburg. Între timp, ambasadorul german de la
Sankt Petersburg i-a prezentat lui Sazonov declarația de război.
Conform mărturiei ambasadorului francez, și el de față, Sazonov ar fi
exclamat ”Blestemele națiunilor vor fi aruncate asupra voastră”. Cu o
seară înainte, amiralul Tirpitz se întreba de ce Germania declară
război Rusiei dacă nu e plănuită o invazie imediată a acesteia,
întreaga strategie de război a Germaniei vizând Franța...

Concluziile: dincolo de cauzele profunde, deciziile liderilor au dus
la izbucnirea războiului

Stoessinger ajunge la concluzia că după luarea deciziei de a merge la
război, liderii politici au fost presați de șefii statelor majore și
de generalii supuși presiunii impuse de orarele de neclintit ale
armatei. Pentru ei, fiecare oră pierdută era o tragedie. El spune că
toți participanții și-au construit imagini mai mult sau mai puțin
distorsionate asupra lor înșiși și asupra celorlalți. Se vedeau pe
sine ca fiind onorabili, virtuoși, iar pe adversar ca diabolic și
agresiv. Wilhelm este un foarte bun exemplu: înainte de punctul
culminant al crizei, a încercat în mod rațional să medieze conflictul.
Dar când Țarul decide mobilizarea, Kaiserul e cuprins de o paranoie
cumplită ce-l face să-i vadă pe ruși și pe englezi ca urmărind
distrugerea țării lui. De aceea, decide să atace primul...

Stoessinger vorbește despre mediocritatea personajelor implicate,
despre faptul că personalitățile tuturor liderilor și generalilor din
această poveste erau marcate de aroganță, stupiditate chiar,
neglijență sau slăbiciune. Toți s-au lăsat conduși de tendința de a-și
prezerva egoul și nu pacea.

Și astfel, lăsând la o parte toate cauzele ce duseseră la crearea
acelei stări extrem de tensionate dintre marile puteri europene,
liderii politici și militari sunt cei responsabili pentru decizia
concretă de a face război.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/un-preludiu-al-pacii-armistitiul-11-noiembrie-1918

Primul Război Mondial, declansat la 28 iulie 1914, urma sa se încheie la 11 noiembrie 1918, dupa aproape 53 de luni de lupte tragice. Era ultimul dintre cele patru armistitii încheiate în acelasi an: la Salonic - cu Bulgaria la 29 septembrie, la Mudros - cu Turcia la 30 septembrie, si la Padova - cu Austria la 3 noiembrie. Din punct de vedere strategic, el a pus capat dominatiei europene si absolutismului monarhic si a doborât patru mari imperii: german, austro-ungar, otoman si rus. Denumit si "matricea otravitoare a secolului al XX-lea", el a fost, din ratiuni care ramân înca misterioase, un fel de sinucidere colectiva a Europei, cu sechele ce au subzistat înca mult timp. Cu toata speranta unei paci definitive, primul razboi mondial purta însa în sine germenele unui conflict si mai devastator. În cursul negocierilor de pace, presedintele american Wilson a încercat sa obtina acceptarea în totalitate a programului sau de 14 puncte, dar nu a insistat asupra unora dintre ele. Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly si Sčvres au provocat resentimente profunde si mari tulburari sociale în rândul celor învinsi, dar chiar si în al unora dintre învingatori, ale caror revendicari nu fusesera în totalitate satisfacute. Dorinta de revizuire a tratatelor a mai provocat, în timp, resurgenta unui militarism si a unui nationalism agresiv, care, odata cu cel de-al doilea razboi mondial, avea sa plonjeze omenirea din nou în haos si oroare.





Puterile Centrale îsi pierd coeziunea

La începutul anului 1918, profitând de scoaterea Rusiei si a României din razboi, eforturile militare ale Puterilor Centrale se concentreaza spre frontul de vest.
Înaltul Comandament German declanseaza în 21 martie 1918 o puternica ofensiva în directia Amiens, fara a obtine însa rezultatele scontate. Între timp, în cadrul unor reuniuni, dintre care prima în 28 martie, generalul Ferdinand Foch este numit comandant suprem al armatelor aliate din Franta (conferinta de la Abbeville, din 2 mai). Dupa o alta ofensiva, începuta la 27 mai, în cadrul Bataliei de pe Aisne, germanii câstiga teren si înainteaza în directia Parisului.
În 15-16 iulie, germanii mai fac un ultim efort în Champagne, însa ulterior, la 25 iulie, armata franceza organizeaza o contraofensiva, prin declansarea celei de-a doua batalii de pe Marna, în zona Château-Thierry. Germanii se repliaza la 6 august, în spatele liniei fortificate Hindenburg.
Echilibrul de forte este pe cale de a înclina iremediabil în favoarea Antantei, mai ales ca trupele americane vin în sprijinul francezilor si britanicilor, cu un efectiv de patru milioane de soldati, dar si cu armament nou.În cadrul conferintelor care au loc la Spa, în 13, 14 si 15 august, austriecii se declara la capatul puterilor si cer încetarea ostilitatilor.
Ulterior, Armata 1 americana a generalului John Pershing lanseaza apoi prima ofensiva la Saint-Mihiel în 12 septembrie si înainteaza spre nord, pâna atinge pozitiile germane. Inamicul pierde numai într-o zi 15.000 prizonieri si 450 de tunuri, abandonând numeroase alte materiale de razboi.
Austria îsi exprima din nou dorinta de a adresa un apel de pace beligerantilor. Tragând dupa sine Bulgaria si Turcia înca din 25 august, ea lanseaza în 14 septembrie seara, în fata presei reunite la Viena, un apel general adresat tuturor beligerantilor în vederea pacii.
Generalul Erich Ludendorff, seful Marelui Cartier General German (Generalquartiermeister), afla ca aliatii bulgari sunt gata sa semneze armistitiul, ceea ce se va întâmpla în 26 septembrie. Vestile noi au darul sa-i îngrijoreze pe germani, deoarece în 28 septembrie aliatii încep ofensiva în Flandra. În seara aceleiasi zile, Ludendorff îl viziteaza pe maresalul Hindeburg, exprimându-si opinia ca "trebuie cerut imediat un armistitiu; orice întârziere poate fi fatala".
În ziua urmatoare, bulgarii semneaza armistitiul la Salonic.

Germania se resemneaza

În 30 septembrie, Hindenburg, Ludendorff, amiralul Paul von Hintze, Secretar de Stat si colonelul Heye, seful Biroului de Operatii, se întâlnesc la Spa. Expozeul lui Ludendorff este simplu: moralul trupelor este la pamânt, rezervele sunt epuizate, deci o ofensiva nu va fi posibila prea curând. La ora 12, conferinta se reia în prezenta lui Wilhelm al II-lea, care ramâne stupefiat de cele auzite. Cum politica este preocuparea sa imediata, el se gândeste sa aduca la putere o persoana care ar întruni majoritatea voturilor Reichstagului.
La 1 octombrie, printul Max de Baden accepta sa devina cancelar. Var al lui Wilhelm al II-lea, descendent direct al regelui Maximilien de Bavaria, printul este din punct de vedere politic omul circumstantelor. El stie ca misiunea sa este deosebit de grea, aproape penibila. În ziua urmatoare, în cadrul Consiliului de Coroana, el antameaza discutia privind oportunitatea unui armistitiu, dar Wilhelm al II-lea îl întrerupe imediat: "Înaltul Comandament va face demersurile necesare, dar tu nu esti aici pentru a crea dificultati Înaltului Comandament".
În 3 octombrie, cancelarul Max de Baden îi adreseaza un mesaj cu patru întrebari lui Hindenburg: "Cât timp estimeaza ca e necesar ca armata sa mentina inamicul dincolo de frontierele Germaniei; Marele Cartier General ar trebui sa se astepte la o prabusire militara? Daca da, în cât timp? Situatia militara este într-atât de critica, încât e nevoie de actiuni în vederea armistitiului si a pacii?
În cazul în care, la întrebarea a treia, raspunsul va fi afirmativ, Marele Cartier General trebuie sa tina cont de faptul ca trebuie antamate tratative de pace. Sa se tina cont de asemenea, ca situatia critica a armatei poate duce la pierderea unor colonii si a unor teritorii germane, în particular, a Alsaciei si Lorenei".
Hindenburg îi raspunde ca "armata germana ramâne puternica si respinge în continuare toate atacurile. Situatia devine însa din zi în zi mai critica, deci în aceste conditii este mai bine sa înceteze lupta, pentru a evita pierderile, atât din partea poporului german, cât si a aliatilor sai".

Încep negocierile de pace

În noaptea de 3 spre 4 octombrie, Max de Baden îi adreseaza o telegrama presedintelui american, prin intermediul misiunii germane în Elvetia, prin care înstiinteaza: "Guvernul german roaga presedintele Statelor Unite ale Americii sa ia în mâinile sale problema stabilirii pacii, sa înstiinteze de aceasta cerinta a lui toate statele beligerante si sa le invite sa-si trimita plenipotentiari în vederea negocierilor. Guvernul german accepta ca baza pentru negocierile de pace programul expus de presedintele S.U.A. în mesajul sau catre Congres, în 8 ianuarie 1918, precum si în declaratiile lui ulterioare, mai ales în cuvântarea din 27 septembrie. Pentru a împiedica continuarea varsarii de sânge, guvernul german propune încheierea imediata a unui armistitiu general pe uscat, pe mare si în aer...".
În 8 octombrie, secretarul de stat american Robert Lansing trimite nota de raspuns din partea presedintelui Wilson, în care specifica: "Presedintele Statelor Unite se simte obligat sa declare, în legatura cu propunerea unui armistitiu, ca nu s-ar simti îndreptatit sa propuna un armistitiu guvernelor cu care Statele Unite sunt aliate contra Puterilor Centrale, atâta timp cât armatele acestor puteri se afla pe pamântul lor... Presedintele crede a fi îndreptatit sa puna si întrebarea daca cancelarul vorbeste numai în numele acelor forte ale Reich-ului, care au purtat pâna acum razboiul. El socoate raspunsul la aceasta întrebare din orice punct de vedere extraordinar de important".
În 12 octombrie, Max de Baden îi raspunde la rândul sau presedintelui american, declarând: "Guvernul actual german, care poarta raspunderea pentru pasul facut pentru pace, a fost format prin tratative si de comun acord cu majoritatea absoluta a Reichstag-ului. În orice actiune a sa, bazat pe vointa acestei majoritati, cancelarul Reich-ului vorbeste în numele guvernului german si al poporului german".
Raspunsul lui Wilson, în 14 octombrie, este ca armistitiul va fi reglat cu puterile aliate, în conditii, care vor mentine superioritatea aliatilor. În acelasi timp, el cere încetarea imediata a razboiului submarin. Din acest moment, rolul de mediator al lui Wilson înceteaza, el devenind seful coalitiei.
Acest anunt suna ca un ultimatum pentru Wilhelm al II-lea. El întelege ca Statele Unite doresc capitularea completa a armatei germane, ca si sfârsitul dinastiei Hohenzollern.

Curând vom fi singuri în Europa!

Guvernul german convoaca imediat Cabinetul de razboi, în cadrul Conferintei de la Berlin, din 17 octombrie. Dezbaterile se poarta, în special în privinta efectivelor: Ludendorff estimeaza ca Foch dispune de 220 divizii, în timp ce armata germana dispune doar de 191 divizii, dintre care patru sunt austriece, iar batalioanele din 28 de divizii sunt reduse ca efectiv (200-500). Se impune deci stabilirea unui echilibru al fortelor, cât mai repede posibil. Sunt convocati 39 de înalti ofiteri, carora li se adreseaza doua întrebari importante: daca trupele îl vor urma pe Kaiser, pentru a stabili ordinea în tara si cea de-a doua, daca ele sunt capabile sa combata bolsevismul cu ajutorul armelor. Raspunsul vine cât se poate de repede, la ora 13: trupele nu vor lupta pentru ordinea interna avându-l pe Kaiser în fruntea lor. Colonelul Heye încheie deci, spunând ca: "armata va intra în ordine în tara, la ordinele generalilor sai" si ca "armata nu vrea sa mai lupte nici împotriva inamicului, nici împotriva tarii".
Dupa câteva momente de reflectie, Wilhelm al II-lea decide ca renunta la coroana imperiala, dar ca ramâne rege al Prusiei. Conform Constitutiei însa, acest lucru este imposibil. Nestiind ce altceva sa faca, Wilhelm al II-lea îl demite pe Ludendorff.
În noaptea de 21 spre 22, Hindenburg îi comunica, plin de amaraciune cancelarului, prin intermediul colonelului von Haeften, agentul sau de legatura: "Turcia a început negocierile de pace. Austria o va face si ea în curând. Curând vom fi singuri în Europa. Tensiunea de pe frontul de vest este considerabila".

Negocierile continua

În 20 octombrie, guvernul german consimte ca "raportul actual de pe fronturi trebuie sa stea la baza stipularilor, care sa-l asigure si garanteze. Guvernul german lasa la dispozitia hotarârii presedintelui ca acesta sa creeze o ocazie pentru reglementarea detaliilor".
În 23 octombrie, presedintele Wilson îi raspunde printului Max de Baden si le transmite aliatilor oferta de armistitiu, pentru ca acestia sa poata statua conditiile lor.
În nota sa din 27 octombrie, guvernul german da un raspuns presedintelui american si cere recunoasterea armistitiului de catre aliati: "Guvernul german asteapta de-acum înainte propunerile pentru un armistitiu, care sa dea nastere la o pace a dreptatii, asa cum a caracterizat-o presedintele în manifestarile sale".
În zilele urmatoare, la Versailles are loc examinarea detaliata a conditiilor armistitiului ce va fi impus Germaniei. În fine, la 4 noiembrie, textul definitiv al armistitiului este transmis prin cablu presedintelui Wilson. Se decide, printre altele, ca maresalul Foch asistat de un amiral britanic, sa le comunice acest text parlamentarilor germani mandatati de catre guvernul german sa semneze armistitiul.
În 5 noiembrie, Robert Lansing, secretarul de stat, adreseaza Germaniei raspunsul la ultima nota adresata de Max de Baden: "Presedintele m-a însarcinat mai departe sa va rog sa comunicati guvernului german ca maresalul Foch a fost împuternicit de catre guvernul Statelor Unite si de guvernele aliate sa-i primeasca pe reprezentantii autorizati ai guvernului german si sa le aduca la cunostinta conditiile armistitiului. El invita Germania, în cazul în care doreste un armistitiu, sa trimita parlamentari, care sa ia legatura cu generalul Foch".
În noaptea de 6 spre 7 noiembrie, înaltul comandament german face cunoscuta lista cu plenipotentiarii sai: ministrul de stat Erzberger, generalul von Winterfeldt, ministrul plenipotentiar, contele Oberndorff, capitanul de marina Vanselow, precum si capitanii Geyer si von Helldorff, interpreti.

Germania, între anarhie si razboi civil

În acest timp, Germania se afla între anarhie si razboi civil. În 3 noiembrie, în portul Kiel, marinarii flotei de razboi refuza sa mai lupte. Militari si civili, cer deopotriva încetarea imediata a razboiului, dar si participarea poporului la guvernare, prin intermediul Consiliului Muncitorilor si Soldatilor. Miscarea revolutionara se întinde rapid la Hanovra, Köln si Braunschweig. În 9 noiembrie, Berlinul este cuprins, la rândul sau, de o adevarata febra revolutionara. Înarmati cu drapele rosii, manifestantii instigati de spartakisti, un grup foarte activ de militanti marxist-leninisti condus de Karl Liebknecht si Roza Luxemburg, încearca sa asalteze Reichstag-ul. Manifestantii cer abdicarea imediata a Kaiserului. Printul Max de Baden îi telegrafiaza acestuia la Spa: "Abdicarea Domniei voastre a devenit necesara pentru a salva Germania de un razboi civil".
Constient de faptul ca generalii sai pledeaza în favoarea abdicarii, Wilhelm I se hotaraste sa se refugieze în Olanda. Exilul sau este definitiv. În aceeasi zi, Max de Baden îi cedeaza cancelaria liderului social-democrat Friedrich Ebert, în timp ce, într-o efervescenta revolutionara, Philipp Scheidemann, un alt sef social-democrat, proclama Republica în 7 noiembrie.

În drum spre Compičgne

Cei sase parlamentari germani pleaca în 7 noiembrie la prânz, din Spa, unde se afla Marele Cartier General German. Ziarul Le Petit Parisien din 7 noiembrie anunta cu litere de-o schioapa: "Parlamentarii germani se afla deja pe drum".Spre seara, delegatia se afla în fata liniilor franceze, în locul indicat de maresalul Foch, adica la Haudroy, situat la 2 kilometri nord de La Capelle. Este aproape ora 20, ploua marunt, e frig si ceata este deasa. Santinelele aflate în post reusesc sa vada un halo de lumina si se aude semnalul de "încetati focul". Sosirea celor patru Mercedes-uri este anuntata în sunet de trompeta. În fata primei masini se detaseaza conturul unui imens drapel alb. Parlamentarii sunt cazati în vila Pasques, unde sunt primiti de catre comandantii Bourbon-Basset si Ducornez. Generalul von Winterfeldt, fost atasat militar la Paris îi prezinta pe membrii delegatiei germane. Apoi, delegatia abandoneaza automobilele Mercedes ornate cu vulturul imperial, pentru a se urca la bordul a patru masini frantuzesti: un Delaunay, un Dedion, un Renault si un Panhart. La miezul noptii este servita o cina frugala în apropiere de Saint-Quentin. Drumul continua apoi catre gara din Tergnier, unde delegatia condusa de generalul Debeney ajunge la ora 3 dimineata. Un tren compus din trei vagoane îi asteapta. Vagonul-salon al parlamentarilor germani este vagonul lui Napoleon al III-lea, construit în 1860 si care îi servea acestuia pentru deplasarea la Compičgne. Salonul este tapisat în satin verde si mai poarta înca semnele coroanei imperiale. Trenul pleaca într-o directie necunoscuta parlamentarilor, iar geamurile vagonului sunt camuflate.
În 8 noiembrie, la ora 7 dimineata, delegatia ajunge la Rethondes, în apropiere de Compičgne. Trenul maresalului Foch se afla deja pe linia paralela si el îi primeste pe delegati în vagonul sau personal la ora 9.

Vagonul 2419 D intra în istorie

Primul contact este destul de violent, deoarece Foch asteapta mai întâi ca plenipotentiarii germani sa ceara armistitiul: "Cereti armistitiul?
Atunci spuneti asta! În cazul în care îl cereti, va vom face cunoscute conditiile în care va putea fi obtinut", spune el sec.
Dupa discutiile privind conditile armistitiului, germanilor li se da un ragaz de 72 de ore, pentru a da un raspuns definitiv. Erzberger ar dori mai întâi încetarea focului, pentru a combate miscarea bolsevica din Germania din acel moment, dar Foch refuza: "Focul nu va înceta decât dupa semnarea armistitiului".
La ora 13, capitanul von Helldorf, care serveste ca interpret, pleaca la Spa, catre cartierul sau general. Duminica, 10 noiembrie, guvernul german ia la cunostinta conditiile armistitiului si în aceeasi dupa-amiaza sunt trimise doua mesaje delegatiei germane: unul semnat de maresalul Hindenburg, în care se precizeaza anumite atenuari privind conventia de armistitiu, celalalt, semnat de cancelar, care îi acorda lui Mathias Erzberger mandatul de a semna armistitiul.
În fine, în 11 noiembrie armistitiul este semnat la ora 5.10 dimineata de catre maresalul Foch, amiralul sir Roselyn Wemyss, generalul Maxime Weygand, contele Alfred von Oberdoff, Mathias Erzberger, generalul von Winterfeldt si capitanul Vanselow. Ultimii doi au lacrimi în ochi.
La ora 5.45, generalul Mordacq îl anunta pe Clemenceau ca armistitiul a fost, în fine, semnat si ca va intra în vigoare la ora 11 a aceleiasi zile. La Ministerul de Razboi bucuria este imensa. Bucuria nu este împartasita la fel de toata lumea. Înflacaratul general Mangin exclama aproape profetic: "În 20 de ani vom avea din nou razboi! Armata germana nu a fost distrusa, iar noi nu am intrat în Germania cu arma în mâna".
În aceeasi dimineata, maresalul Foch îi relateaza presedintelui Raymond Poincaré evenimentele petrecute, remarcând totodata: ŤGermanii au acceptat conditiile pe care noi le-am impus, dar nu s-au declarat înca învinsi. Cel mai rau este ca ei însisi cred sincer acest lucru ".
La ora 11, clopotele rasuna în toata Franta. Pe front, trompetii urcati pe parapete suna din toate puterile Încetati focul, Desteptarea, sau La drapel. Pretutindeni se aude Marseilleza.
În fata, în transeele germane se simte usurarea. Pentru prima oara, în cei patru ani, francezii si germanii se pot privi fara a se împusca. Armistitiul a fost semnat dimineata între aliati si germani. Ultimul soldat francez ucis de un glont ratacit, exact la ora 11, în ziua de 11 noiembrie, este agentul de legatura Auguste Trébuchon, care anunta ordinul de adunare a regimentului sau, în vederea aprovizionarii. Razboiul lasa însa în urma sa peste opt milioane de morti si sase milioane de mutilati.
În ziua urmatoare, prin Ordinul de zi Nr. 5961, maresalul Foch adreseaza un mesaj armatelor aliate: "Ofiteri, subofiteri si soldati ai armatelor aliate, dupa ce inamicul a fost oprit definitiv, ati câstigat cea mai mare batalie din istorie, ati salvat cauza cea mai sfânta: libertatea lumii. Fiti mândri, posteritatea va va pastra recunostinta".

Ziua de 11 noiembrie la Paris

Vremea este racoroasa la Paris, a cazut chiar un pic de bruma. Orasul este în asteptare înca din zori. Nimeni nu manifesta îngrijorare sau nerabdare, însa toata lumea asteapta un semnal. Primii sunt informati redactorii jurnalelor si directorii de banci. Multimea asteapta o confirmare vizuala. Catre ora 10, apar afise pe toate fatadele sediilor ziarelor Echo de Paris, Gaulois si Matin.
În acest moment lumea se dezlantuie. Sunt trase 1.200 de salve de tun si toate clopotele încep sa bata ca în dimineata de Paste. Orasul se umple de drapele si trecatorii îsi transmit unul altuia vestea cea mare. Bucuria tuturor este imensa. Uzinele si atelierele se golesc, la fel si scolile sau magazinele. Toata lumea se afla în strada. Tobele bat, trompetele suna, toata lumea cânta Marseilleza: "Ziua gloriei a sosit!" Lumea se îmbratiseaza pe strazi, balcoanele încep sa fie pavoazate cu drapele. Clemenceau îsi face aparitia la una din ferestrele de la Grand Hôtel si este ovationat de multime. Place de la Concorde se umple de trofee, care din ora în ora devin tot mai numeroase. Tunurile germane servesc acum ca estrade pentru neobositii oratori. Se lasa seara si bulevardele sunt puternic luminate. Restaurantele si cafenelele sunt mai animate ca în seara de Revelion. Sampania umple paharele si convivii se ridica în picioare ori de câte ori se cânta Marseilleza sau imnurile nationale ale aliatilor.
Bucuria se prelungeste pâna târziu în noapte si parizienii merg la culcare cu zâmbetul pe buze.

Amara umilinta a înfrângerii

La Berlin, guvernul german si maresalul Hindenburg se arata totusi satisfacuti de rezultatele negocierilor si îi multumesc lui Erzberger, seful delegatiei, pentru serviciile aduse patriei. În Neue Badische Landes Zeitung se poate citi: "Nu ne ramâne decât o speranta si credem ca o pace încheiata pe baza unui astfel de armistitiu nu va fi de lunga durata. Libertatea recâstigata ne va face destul de puternici pentru a scapa mai târziu, de o pace atât de nedreapta".
Din acel "furor teutonicus", care strabatuse societatea germana pe parcursul anului 1914, nu mai exista acum decât o slaba urma, iar aura aproape sacra cu care fusese învaluit atunci Kaiserul în misiunea cvasi- apocaliptica de a "împlini Judecata de Apoi contra dusmanilor Germaniei" a disparut odata cu acesta.
Reprezentantii tinerei republici îi întâmpina pe combatanti cu cuvintele: "soldati, voi reveniti neînvinsi", însa sentimentul de injustitie, cel al durerii pierderii celor dragi, ca si umilinta înfrângerii îsi fac loc treptat în sufletele germanilor.
Cum cererea de armistitiu vine din partea reprezentantilor civili si nu a militarilor, acestia din urma o percep ca pe o infamie. În lunile ce urmeaza semnarii armistitiului, Hindenburg si Ludendorff atribuie înfrângerea militara suferita "unei lovituri de pumnal în spate" (Dolchstosslegende) din partea politicienilor si a burgheziei cosmopolite. Expresia este preluata cu fervoare de germanii umiliti si utilizata mai târziu de partidele ultranationaliste, în particular de partidul nazist.

http://www.gandul.info/magazin/al-doilea-pompei-trupurile-unor-soldati-din-timpul-primului-razboi-mondial-descoperite-intacte-dupa-un-secol-galerie-foto-9226606

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=28410:sarajevo-28-iunie-1914-atentatul-care-a-schimbat-soarta-lumii-ii&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=28357:sarajevo-28-iunie-1914-atentatul-care-a-schimbat-soarta-lumii-i&catid=11:cultura&Itemid=15

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Primul_Razboi-vazut_din_spatele_frontului_0_630537342.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/armate-disparute

În decursul istoriei armate, masive s-au perindat pe cuprinsul globului pentru a lupta cu inamicul. În unele cazuri mai ales cu mult timp în urmă unităţi militare întregi au dispărut, ba chiar armate cu totul. Este notabil faptul că documentele istorice nu oferă informaţii complete. Oricum în trecut armatele mărşăluiau distanţe imense cu provizii foarte limitate. Localnicii ajutau puţin şi tăierea aprovizionării era o strategie destul de întâlnită. O astfel de armată supusa condiţiilor grele avea slabe şanse de supravieţuire în sălbăticie. De asemenea este improbabil sa fi fost îngropate de duşman dacă piereau. Drept urmare, dispariţia unităţilor ridică întrebări. Mai ales că avem de-a face cu un număr ridicat de soldaţi.

Marcus Licinius Crassus se remarcă prin susţinerea faţă de Iulius Caesar şi înăbuşirea răscoalei lui Spartacus. De asemenea este generalul care suferă o mare înfrângere în faţa parţilor, care marchează şi sfârşitul său. Se crede că 200 de oameni au supravieţuit, în captivitate, dar soarta lor rămâne necunoscută. În acest fel dispar din analele istorice. Se prea poate ca pur şi simplu să fi pierit împreună cu contemporanii. Interesantă este opinia cum că ar fi luat calea Chinei, existând dovezi care susţin acest lucru, deşi destul de precare. Se spune că ar fi un sat ai cărui locuitori ar poseda trăsături “romane”. Aşa cum nativii americani cu păr blond şi ochi albaştri ar putea reprezenta dovezi ale destinului coloniei Roanoke, aceşti săteni chinezi ar putea deţine cheia dispariiei legiunii lui Crassus. Se realizează teste ADN pentru a determina probabilitatea ca legiunea să fi ajuns acolo. Totusi rezultatele nu pot trece drept dovezi de necontestat ţinând cont de faptul că povestea cu legiunea s-a întâmplat de mult şi nu se poate clarifica moştenirea genetică.

O relatare interesanta de-a lui Herodot are ca subiect o armată persană care ar fi dispărut într-o furtuna de nisip în jurul anului 525 a.Hr. Herodot scrie că în jur de 50.000 de oameni din trupele lui se găseau pe drumul spre oaza Siwa când brusc sunt surprinşi de o furtună care îi omoară pe toţi. Acest eveniment ar reprezenta răspunsul la sfidarea preoţilor care activau acolo. Armata se pare că nu a fost capabilă să-i pretindă lui Cambise vreo răscumpărare, iar existenţa şi pieirea sa nu au fost documentate. Arheologii au pretins recent că artefactele descoperite indică într-adevăr dispariţia sa în deşertul Sahara. Cu toate acestea, Zahi Hawass, secretarul general al Consiliului Suprem al Antichităţilor Egiptene, se îndoieşte de dovezi. Arheologii nu au permisiunea de a excava zona.

În august 1915, membrii “batalionului dispărut” (The Vanished Battalion) ajunge la Sulva, în peninsula Gallipoli din Turcia. Se află sub comanda colonelului Horace Proctor-Beauchamp. Intră în acţiune prima dată pe 11 august, 1915. Aliaţii se străduiesc să avanseze pe poziţiile turceşti şi “batalionul dispărut” ia parte la operaţiuni. Lupta este intensă, soldându-se cu pierderi mari din partea aliaţilor. Ziua următoare, 12 august, focul inamic loveşte puternic în momentul ordinului de avansare. Se luptă prin fumul dens, focul de artilerie şi cu trăgătorii de elita. Beauchamp direcţionează un grup de oameni, incluzând compania Sandringham, într-o zonă împădurită. Unii martori spun că pur şi simplu după ce au intrat în fum nu au mai fost zăriţi niciodată. Că ar fi pătruns într-un fel de formaţiune noroasă şi s-ar fi evaporat.

Legiunea a IX-a merită o menţiune special. Consensul cercetătorilor s-ar rezuma la concluzia că nu a fost vorba de o dispariţie, ci de un transfer. Dar se mai pot ţese poveşti în jurul ei. În cadrul militar de azi ar fi aproape imposibil ca o forţă de o asemenea anvergură să dispară. Ar mai rămâne nişte indicia despre locaţia sa şi cauzele distrugerii. Istoricii moderni trebuie însă să reconstruiască puzzle-uri complicate în ceea ce priveşte vechile armate, inainte să spună cu certitudine care le-a fost soarta.

Mai multe pe examiner.com

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/pacea-pierduta-versailles

Tratatul de la Versailles, negociat la sfârșitul primului război mondial de liderii Aliați – fiecare având o perspectivă diferită asupra modului în care trebuie încheiată pacea, nu a reușit nici să îngenuncheze definitiv Germania, așa cum ar fi dorit francezii, nici să o integreze în ”familia națiunilor”. Astăzi, istoricii sunt de acord în unanimitate că sămânța celui de-al doilea război mondial a fost plantată la Versailles, în 1919.

Până azi, una din cele mai importante cărți scrise asupra problemei Păcii de la Versailles este Consecințele economice ale păcii, semnate de marele economist John Maynard Keynes, publicată în același an în care s-au semnat tratatele de pace. Scrisă pe baza propriilor experiențe ca delegat al Marii Britanii la Paris, lucrarea lui Keynes condamnă ceea ce el numește ”pacea cartagineză”. Expresia i-a fost sugerată economistului britanic de către delegatul sud-african, Generalul Jan Smuts, care s-a referit la pacea încheiată în anul 201 î.Hr., după cel de-al doilea război punic, pace prin care Roma îi obliga pe cartaginezi să renunțe la armată, la flotă și la posesiunile de peste mări, impunându-le și plata unei despăgubiri semnificative. Cartagina rămânea totuși independentă, având posibilitatea de a se reface economic, ceea ce a și făcut. Se pare însă că J.M. Keynes se gândea de fapt la pacea din anul 146 î.Hr., când, după al treilea război punic, romanii i-au măcelărit pe locuitorii cetății nord-africane sau i-au vândut ca sclavi, anexând ceea ce rămăsese din teritoriul cartaginez. În Consecințele economice ale păcii, Keyens a preluat viziunea germană conform căreia Tratatul de la Versailles era o ”sentință la moarte pentru milioane de bărbați, femei și copii germani”.

Cartea lui Keynes a fost tradusă în foarte multe limbi și este și azi o carte de referință în domeniu. Succesul său a fost atribuit reputației de economist a autorului și faptului că a reușit să transmită dezamăgirea (vis-a-vis de termenii tratatului) împărtășită de mulți dintre delegații britanici. O altă carte publicată la scurt timp după Conferință, Les conséquences politiques de la paix, semnată de Jacques Bainville, nu s-a bucurat de același succes, deși previziunile francezului s-au dovedit a fi mult mai realiste.

După război existau multe speranțe cu privire la Conferința de pace de la Paris, prima și cea mai mare conferință de acest fel de până atunci. Chiar înainte de începutul conferinței, președintele american Woodrow Wilson și-a exprimat temerile că totul s-ar putea sfârși printr-o ”tragedie de dezamăgiri”. Peste 1000 de oameni de stat, diplomați și delegați, reprezentanți ai 30 de națiuni, au participat la conferință; numai delegația britanică a avut peste 200 de oameni. 52 de comisii s-au reunit în 1646 de sesiuni pentru realizarea unor rapoarte pe diferite probleme: prizonieri de război, internaționalizarea canalului Kiel, responsabilitatea pentru război etc. În total, tratatul final a avut 15 capitole și 440 de clauze.

Conferința de la Paris s-a remarcat la momentul respectiv prin prisma responsabilităților pe care și le-a asumat, de delimitare a frontierelor unei noi Europe și de creare a statelor-națiuni. Progresul conferinței a avut însă de suferit din cauza divergențelor dintre participanți. Președintele american și prim-ministrul britanic, Lloyd George, n-aveau încredere în diplomația tradițională, considerând că aceasta contribuise la izbucnirea războiului. Cei doi, împreună cu premierul francez, G. Clemenceau, au insistat să aibă ultimul cuvânt de spus în negocieri.

Clemenceau despre progresul negocierilor: ”Splendid. Nu ne-am înțeles deloc.”

Wilson căuta să înființeze Societatea Națiunilor – în opinia lui, soluția pentru păstrarea păcii mondiale. Astfel, primele săptămâni ale conferinței au fost dedicate conceperii tratatului Ligii. În același timp, un consiliu al celor 5 lideri aliați – Franța, Anglia, SUA, Italia și Japonia - a analizat cererile teritoriale ale statelor noi. Principala preocupare a lui Clemenceau era de a asigura securitatea Franței împotriva Germaniei. Prioritatea englezilor era chestiunea despăgubirilor de război, care s-a dovedit a fi cea mai problematică dintre toate. Unii istorici sunt de părere că lipsa unei agende bine puse la punct a fost, de la bun început, o mare problemă pentru buna desfășurare a conferinței.

Abia la sfârșitul lunii martie – temându-se că revoluția bolșevice din Rusia ar putea servi drept model pentru o Europă profund instabillă – Lloyd George, Wilson, Clemenceau și, într-o mai mică măsură, Orlando, premierul italian, au început să se concentreze pe problema păcii cu Germania. Între martie și iunie au avut loc 145 de sesiuni ale celor patru – reuniți într-un așa zis Consiliu Suprem, în urma cărora s-au pus la punct termenii tratatului de pace cu Germania, născut practic în urma unor aranjamente improvizate dintre patru aliați cu păreri și țeluri diferite. Discuții intense au avut loc pe tema despăgubirilor, a Saarului, Renaniei și Danzigului. De multe ori unul dintre ei amenința că va părăsi conferința – Orlando chiar a făcut-o, la începutul lunii aprilie. După una dintre sesiunile destul de tulbure cu Wilson, Clemeanceau a fost cum s-au înțeles. Premierul francez a răspuns astfel: ”Splendid. Nu ne-am înțeles deloc.” Wilson, exasperat atât de francezi, cât și de englezi, a fost gata să părăsească negocierile. Într-un final, cei patru s-au înțeles (Orlando revenise între timp) că trebuiau neapărat să ajungă la o serie de comprmisuri, altfel conferința ar fi ajuns un eșec total. Problema a fost că aceste compromisuri s-au făcut între cei patru, nu între Aliați și Germania.

Termenii tratatului au fost acceptați fără a fi analizați corespunzător. Deși s-a stabilit termenul de 7 mai ca dată de prezentare a tratatului germanilor, pe 6 mai tratatul nu avea încă o formă finală, și nimeni nu citise toate secțiunile împreună pentru a putea analiza efectul cumulat al tuturor termenilor.

Wilson, prin cele 14 puncte, încercase să impună ideea de ”pace dreaptă”. Asta presupunea implementarea în Europa a principiului autodeterminării naționale prin crearea statelor-națiuni pe ruinele imperiilor și stabilirea unei ”noi ordini mondiale”, bazate pe Liga Națiunilor și reorganizarea sistemului relațiilor internaționale. Însă această viziune puternic idealistă trebuia împăcată cu cererile aliaților care făcuseră imense sacrificii în cei patru ani de război. Aceștia cereau acum compensații și garanții de securitate pe seama unei Germanii încă puternice care reușise să învingă Rusia și fusese la un pas de victorie.

Prin tratat, toate posesiunile de peste mări ale Germaniei erau confiscate, împreună cu cel puțin 1/10 din teritoriu, populație, terenuri cultivabile și terenuri cu resurse. Serviciul militar obligatoriu îi era desființat, armata redusă la 100.000 de oameni; flota, de asemenea, era extrem de limitată. Germania era făcută unica responsabilă pentru izbucnirea războiului, fiind obligată la plata unor vaste reparații ce urmau să fie stabilite. Franța primea dreptul de exploatare a regiunii Saar pe 15 ani, ca o compensație pentru distrugerea minelor sale. Regiunea renană trebuia demiltarizată, urmând a fi ocupată de trupele Aliaților timp de 12 ani.


Tratatul impunea germanilor și unele clauze denumite Schmachparagrafen, sau ”clauzele rușinii”, între care se remarcă necesitatea judecării Kaiserului pentru ”ofensa supremă adusă moralității internaționale”, și articolul 231, prin care era stabilită responsabilitatea Germaniei pentru toate pierderile cauzate de ”agresiunea” sa.

Pacea de la Versailles a fost dictată, nu negociată. O delegație germană a fost chemată la Versailles pentru a primi, nu negocia, schița tratatului, la 7 mai. Tratatul a fost semnat pe 28 iunie, în aceeași sală unde germanii, în 1871, proclamaseră Imperiul după înfrângerea Franței. Doar atunci germanilor li s-a permis să vină la Paris. Nu acesta fusese însă planul inițial. Conferința ce s-a deschis în ianuarie ca o întâlnire inter-aliată a fost convocată pentru a se pune de acord asupra unei politici comune și pentru formularea unor cereri inițiale ce urmau a fi discutate la un congres de pace împreună cu Germania, conform normelor diplomației europene. Însă spre începutul lui martie devenise clar că până și o înțelegere dintre aliaților era greu de realizat. De aceea, s-a renunțat la ideea negocierii cu Germania, aliații temându-se că acestea vor complica și mai mult situația.

Francezii: ”Dacă ne-am putea descotorosi de Germania, ar fi pace în Europa”

Pe 7 mai, termenii tratatului au fost prezentați germanilor mai mult ca un ultimatum. Clemenceau, ca președinte al conferinței, a făcut de la bun început o declarație ce stabilea clar tonul discuțiilor – germanii nu aveau practic niciun drept. Situația nu s-a îmbunătățit nici după ce ministrul de externe al Germaniei, Contele Ulrich von Brockdorff-Rantzau, și-a ținut discursul. El a făcut o impresie extrem de proastă; secretarul lui Lloyd George declara că ”la început toți manifestau puțină simpatie față de el, dar până când a terminat, toți erau parcă gata să reînceapă războiul.”

”Impertinent peste măsură”, spunea Lloyd George, care ar fi fost gata să se ridice și să-l lovească pe Brockdorff-Rantzau. Wilson a fost și el de acord că a fost martorul celui mai lipsit de tact discurs pe care-l auzise. Clemenceau și-a păstrat cumpătul, dar era roșie de furie. Comportamentul contelui german le-a dat tuturor impresia că noua Germanie nu era deloc diferită de cea veche. În loc să semneze tratatul, delegația germană și-a dat demisia. Un nou cabinet a fost format, iar adunarea constituantă de la Weimar și-a dat acordul pentru semnarea tratatului, cedând presiunilor blocadei Aliate și amenințărilor cu privire la un posibil marș spre Berlin. Președintele republicii de la Weimar, Friedrich Ebert, a anunțat decizia guvernului de a semna tratatul, adăugând însă că nu-și abandonează opinia cu privire la nedreptatea nemaivăzută a Tratatului.

Brockdorff-Rantzau a descris tratatul ca fiind ”o condamnare la moarte”. Și asta ar fi trebuit să fie, cel puțin în viziunea francezilor. Clemenceau spusese că ”dacă ne-am putea descotorosi de Germania, ar fi pace în Europa”. Însă ceilalți nu aveau deloc intenția de distrugere a statului german unitar. Prosperitatea statului era esențială pentru plata reparațiilor de război. În plus, englezii doreau o Germanie destul de puternică pentru a contrabalansa puterea Franței. Clemenceau era totuși și suficient de realist pentru a-și dea seama că nu putea impune despărțirea Germaniei. Dar din 1814 și până atunci, germanii invadeseră Franța de 5 ori, și el însuși fusese martorul evenimentelor din 1870-71. Numărul francezilor morți sau răniți între 1914-1918 era cel mai mare în raport cu populația: unul din patru francezi cu vârsta cuprinsă între 18 și 27 de ani murise. De aceea, premierul francez dorea garanții de securitate concrete pentru a previne încă o invazie a Franței dinspre est. Mareșalul Foch spusese, în acest sens, că Franța e pierdută dacă regiunea renană nu e anexată sau cel puțin separată de Germania. Clemenceau a renunțat la ideea anexării doar în urma opoziției totale a englezilor și americanilor, care nu puteau accepta o asemenea violare a autodeterminării naționale. Lloyd George avertizase că, dacă Franța ar anexa Renania, s-ar crea din nou o situație de tip Alsacia și Lorena. În cele din urmă, a rămas nerezolvată această problemă cronică a securității celor patruzeci de milioane de francezi aflați față în față cu o Germanie cu o populație mult mai numeroasă. În 1940, Germania avea de două ori mai mulți tineri apți pentru serviciu militar decât Franța. ”Asta nu e pace”, a prezis Foch. ”E un armistițiu pe 20 de ani”. Și avea dreptate.

Până la urmă, cât de ”cartagineză” a fost pacea? Regiunea de nord din Schleswig a revenit Danemarcei în urma unui plebiscit. Alsacia și Lorena au revenit Franței, pentru repararea ”nedreptății făcute Franței de Prusia în 1871”. Provincia Posen, Prusia de Vest și coridorul polonez au fost date noului stat polonez, a cărui naștere era stipulată în Punctul 13. Aceste pierderi teritoriale au lăsat Germaniei un stat mai mic, dar mai omogen; au făcut însă ca germanii să fie foarte nemulțumiți, mai ales cu privire la frontierele estice, deoarece Prusia de Est rămânea separată de teritoriul Reichului din cauza Coridorului.

Războiul a fost câștigat pe câmpul de luptă, dar pierdut la Versailles


Germania a pierdut războiul în sensul că, odată cu prăbușirile succesive ale Bulgariei, Turciei și Austro-Ungariei în toamna lui 1918, Statul Major german a acceptat faptul că victoria nu mai e posibilă fără aliați și că Germania trebuie să încheie pace cât timp mai poate să o facă în baza termenilor relativ liberali oferiți de Cele 14 Puncte. Dar trupele germane, victorioase în est, erau încă în Franța ocupată și în Belgia. Niciun soldat aliat nu pusese piciorul pe teritoriu german, și în pofida semnării armistițiului în sânul populației germane nu exista un sentiment al înfrângerii. În Berlin, soldații germani, nu cei Aliați, au fost salutați de Președintele Ebert ca eroi ce se întorc neînvinși de pe câmpul de luptă. Războiul slăbise Germania mult mai puțin decât Germania reușise să-și slăbească adversarii. Spre deosebire de Belgia, nord-estul Franței, Polonia și Balcanii, teritoriul german rămăsese aproape neatins, cu infrastructura intactă și o industrie mult mai puternică decât a foștilor inamici. În 1921, producția de oțel din Germania era de trei ori mai mare decât cea franceză. În plus, din punct de vedere strategic, Germania a fost foarte avantajată. Cele două imperii ce-i blocau expansiunea spre est dispăruseră: cel rus, distrus de armata germană, căzuse pradă revoluției și războiului civil; cel austro-ungar se destrămase în mai multe state mici. De la Finlanda la Marea Baltică, Germania avea la est state succesorale create de sistemul de la Versailles, state slabe și vulnerabile. Clemenceau sperase că aceste state, combinate, aveau să încercuiască Germania și să o țină cumva în frâu. În schimb, ele aveau probleme de rezolvat unele cu altele și, pe lângă asta, aveau litigii legate de frontieră și populație și cu Germania, și cu Rusia.

”De dragul viitorului, germanii nu trebuie obligați să semneze!”

Wilson a repudiat ceea ce a numit ”marele joc, acum discreditat definitiv, al balanței puterilor”. Clemenceau nu era de acord: el știa că fără aliați puternici Franța ar fi pierdut războiul. Dar noile state pe care Franța se baza acum pentru contrabalansarea Germaniei în est – în principal Polonia și Cehoslovacia – nu erau un substitut pentru vechiul aliat rus. Premierul francez a încercat să-i păstreze pe englezi și pe americani aproape, dar SUA s-a retras rapid din joc și a refuzat să semneze tratatul sau să-și asume garanții de securitate. Pentru că francezii renunțaseră la pretențiile privind anexarea Renaniei, Wilson și Lloyd George au fost inițial de acord să acorde garanții Franței împotriva unor posibile agresiuni germane. Dar aceste înțelegeri nu au fost ratificate de Senatul american, iar englezii s-au eschivat, condiționând ratificarea acestora de semnătura americanilor.
Principiul autodeterminării naționale a creat la rândul său foarte multe tulburări. Principalele probleme cu privire la Germania s-au născut cedarea teritoriilor din est. Pentru a acorda Poloniei ”acces liber și sigur” la Mare, promis în Cele 14 Puncte, portul german Danzig urma să fie administrat ca oraș liber de către Societatea Națiunilor. Zona Sudetă din Boemia, unde locuiau 2,5 milioane de germani, a fost dată Cehoslovaciei, considerându-se că era esențială pentru bunăstarea economică și strategică a noului stat. Austria era un stat 100% german, cu o populație de 7 milioane, dar unificarea austro-germană era interzisă deoarece ar fi dus la nașterea unei Germanii chiar și mai mari decât cea din 1914. Într-adevăr, nici Austria, nici zona Sudetă nu aparținuseră Reichului, făcând pare din Imperiul Austro-Ungar, dar germanii de aici doreau unirea cu Germania. În timp ce Aliații făcuseră din principiul autodeterminării baza Păcii de la Versailles, germanilor le era refuzat categoric.

În observațiile scrise cu privire la tratat – singura formă de comunicare cu Aliații ce le-a fost permisă – germanii au subliniat natura contractuală a înțelegerii de dinaintea armistițiului, din 5 noiembrie, prin care Cele 14 Puncte constituiau baza legală a ”păcii wilsoniene”. Germanii au invocat promisiunea unei păci caracterizate prin ”justiție imparțială față de toate părțile din război”, ”înțelegeri deschise, la care să se ajungă în mod deschis” și ”acceptarea liberă [a înțelgerilor] de către popoarele implicate”. Wilson a declarat însă, în martie 1919, că Germania merita o pace dură din cauza ”gravei ofense împotriva civilizației”.

Delegații britanici au fost nemulțumiți de termenii tratatului. Unul dintre ei, Nicolson, a declarat că dacă ar fi în locul germanilor, nu ar semna. Keynes însuși a demisionat în semn de protest și s-a întors în Anglia. Lloyd George a fost avertizat că ”de dragul viitorului, germanii nu trebuie obligați să semneze.”

Departe de a fi o pace cartagineză, tratatul de la Versailles poate fi mai bine înțeles prin cuvintele lui Jacques Bainville, care-l descrie ca fiind ”prea blând pentru severitatea sa”. În pofida termenilor foarte severi, tratatul n-a îngenunchiat Germania. A fost o pace dictată pe care niciun german nu putea să o accepte ca fiind dreaptă; o pace pe care tabăra învingătoare n-a avut voința s-o impună. Tratatul i-a dat Germaniei nenumărate motive de resentimente, lăsându-i totodată mijloacele necesare pentru a se răzbuna la un moment dat.

În Germania și Marea Britanie, tratatul de la Versailles a fost însă perceput ca o pace cartagineză, răzbunătoare și menită să ruineze țara înfrântă. Termenii duri ai păcii au hrănit, în Anglia, un puternic sentiment de vină care a măcinat voința de a impune un tratat perceput ca fiind nedrept. Chiar și în februarie 1939, premierul Neviile Chamberlain, care cu 20 de ani urmă îi luase în derâdere pe cei care militau pentru o pace mai blândă, a recunoscut că pacea de la Versailles le dăduse germanilor pe bună dreptate motive de nemulțumire.

Sursa: www.historytoday.com

Primul Război Mondial: cine e de vină?
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/primul-razboi-mondial-cine-e-vina
Care au fost cauzele izbucnirii Primului Război Mondial? În ce măsură personalitățile implicate – Kaiserul, Împăratul și Țarul – au avut un rol crucial și pot fi considerați direct responsabili? Au fost ei de vină? Un foarte cunoscut specialist american, John. G. Stoessinger, a argumentat că nu cauzele profunde ale tensiunilor existente în Europa în vara lui 1914 contează mai mult, ci personalitățile liderilor implicați.

John G. Stoessinger este un politolog american de origine austriacă, născut în Austria cu câțiva ani înainte de alipirea acesteia la Reich-ul German. Familia Stoessinger, de origine evreiască, a reușit să scape de regimul nazist cu ajutorul unui diplomat japonez care le-a oferit vize pentru Shanghai.

Specialist în problematica relațiilor internaționale, Stoessinger crede că războiul nu e nici impersonal, nici inevitabil, argumentând că vina pentru izbuncirea unui război nu poate fi aruncată strict asupra unor evenimente, pentru că totul se rezumă, de fapt, la deciziile luate de oamenii. El susține că multe conflicte ar fi putut fi evitate fără folosirea violenței și fără recurgerea la război. Una din teoriile importante ce-i sunt atribuite este cea a percepțiilor. El crede că în ajunul conflictelor majore, mulți dintre liderii politici implicați au judecat lucrurile greșit și și-au condus astfel țările în război. Aceste percepții greșite se maniefstă pe patru niveluri: în primul rând, o percepție greșită cu privire la propria persoană a liderului, a rolului lor în lume și al loialității față de posibilul rezultat al conflictului. Al doilea nivel este cel ce-l privește pe adversar și include adeseori demonizarea acestuia și imposibilitatea înțelegerii obiective a unei situații. La al treilea nivel vorbim de perceperea greșită a intențiilor adversarului, iar ultimul nivel privește abilitatea adversarului și înțelegerea greșită a acesteia. Stoessinger a pus un mare accent pe importanța personalității liderilor politici și a rolului fundamental pe care-l joacă în evoluția relațiilor internaționale.

Why nations go to war

Aceste teorii ale lui Stoessinger sunt exemplificate într-una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale: Why nations go to war, în care vorbește despre marile conflicte miltitare ale secolului XX: Primul Război Mondial, invazia Uniunii Sovietice de către Germania, războiul din Coreea, cel din Vietnam, războiul din Iugoslavia, conflictele dintre India și Pakistan, războiul arabo-israelian, războaiele lui Sadam Hussein contra Iranului și Kuweitului și, în cele din urmă, războiul americanilor contra terorismului islamist.

În introducerea cărții, Stoessinger spune că, în vremea studenției, era mereu nemulțumit de explicațiile date de cărțile de istorie cu privire la izbuncirea războaielor: naționalism, militarism, sistem de alianțe, factori economici și alte ”cauze fundamentale” pe care, spune el, nu le putea lega direct de momentul precis al izbuncirii războiului. El argumentează că aceste ”cauze fundamentale” ale războaielor din istorie sunt acele forțe pe care aparent indivizii nu le controlează, deși tocmai oamenii sunt cei care stau la baza izbucnirii conflictelor. În analizarea celor 10 conflicte menționate mai sus, el caută ”momentul adevărului”, cel în care liderii trec pragul către război, întrebându-se în ce momen decizia de a merge la război devine ireversibilă, cui aparține responsabilitatea și dacă dezastrele ar fi putut fi cumva evitate.

Primul capitol al cărții este dedicat Primului Război Mondial și este intitulat, sugestiv, ”The Iron Dice”, făcând referire la cunoscutele cuvinte rostite la 1 august 1914 de Cancelarul German Theobald von Bethmann Hollweg: ”If the iron dice must roll, may God help us”. În general, în urma celor predate în școli sau citite în cărțile de popularizare a istoriei, dar și în cele de specialitate, majoritatea consideră că acele cauze așa-zis fundamentale ale izbuncirii Primului Război Mondial sunt; deteriorarea sistemului de balanță a puterilor în Europa și noul sistem de alianțe competitive, cursa înarmărilor, militarismul Germaniei și pretențiile acesteia de a beneficia de un imperiu colonial mai întins etc. Fidel teoriei sale, Stoessinger alege să analizeze acțiunile personajelor principale implicate în evenimentele din preajma izbuncirii războiului.

Conform autorului, toți oamenii politici erau conștienți de inevitabilitatea războiului, și cu toate aceseta nu l-au putut preveni. De multe ori, liderii s-au dezis de responsabilitea pe care o aveau, punând-o în mâinile lui Dumnezeu sau ale Destinului. Dar nu Dumnezeu era în măsură să controleze evoluția faptelor și să oprească izbucnirea războiului, nu? Teza principală a lui Stoessinger este că evenimentele nu erau de necontrolat și că oamenii au fost cei care au luat deciziile cruciale. Iar acești oameni nu erau lideri malefici însetați de sânge și distrugeri (cum e uneori portretizat Kaiserul), ci oameni îngrijorați blocați în propriile iluzii.

În opinia lui Stoessinger, evenimentele cruciale care au condus țările în pragul războiului (și dincolo de el) au fost: 1. legământul de sprijin pe care Germania l-a făcut față de Austro-Ungaria vis-a-vis de politica acesteia față de Serbia; 2. ultimatumul Austriei dat Serbiei și respingerea acestuia de către sârbi; 3. efoturile Germaniei de a media conflictul și de a înfrâna Austria; 4. în cele din urmă, declarația de război dată Rusiei de către Germania și invazia Luxemburgului și Belgiei.

(foto: Kaiserul Wilhelm al II-lea)

Germania face o promisiune pe care nu o poate retrage

Kaiserul a aflat de asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand la câteva ore după evenimentele de la Sarajevo, vestea trezindu-i furie și indignare față de sârbi, pe care-i numește bandiți și ucigași. El a simțit că asasinatul era o amenințare gravă la adresa principiului monarhic. De aceea, el ar fi fost convins – conform memoriilor Amiralului von Tirpitz – că Țarul Rusiei nu i-ar fi sprijinit pe sârbi. Cu ”impetuozitatea-i caracteristică”, Kaiserul a vrut ca Austria să pedepsească Serbia cât mai repede cu putință. Pe 5 iulie, l-a asigurat pe Împăratul Franz Josepf de ”sprijinul loial” al Germaniei chiar dacă acțiunile punitive împotriva Serbiei i-ar fi adus în conflict cu Rusia. În dimineața următoare, înainte de a pleca într-o croazieră de vacanță, el a spus cu încredere: ”Nu-mi pot imagina că bătrânul gentleman de la Schönbrunn va merge la război, cu atât mai mult dacă e un război pe seama Arhiducelui.”

Numai că Wilhelm nu știa ce aveau de gând să facă liderii austrieci, pe care nu-i vedea pornind un război din cauza asasinării unui personaj pe care oricum nu-l apreciau prea mult. În plus, el se aștepta ca loialitatea față de monarhie să fie mai importantă decât legăturile etnice și religioase, deci că Țarul va sprijini monarhia austriacă și nu pe sârbi.

Stoessinger sublinază un fapt interesant: termenul pe care l-a folosit Wilhelm în promisiunea pe care o face Austriei, anume Nibelungentreue, cuvânt imposibil de tradus în orice altă limbă. Termenul derivă de la Nibelungenlied (Cântecul Nibelungilor), epopeea Germaniei Medievale în care virtuțile cele mai importante ale eroilor sunt onoarea, curajul și loialitatea. Vorbim practic de o promisiune care, conform termenului, este sacră și irevocabilă. Vărul Kaiserului, Ferdinand I al Bulgariei a înțeles semnificația gestului:

”Cu siguranță nu-l plac pe vărul meu, Kaiserul Wilhelm, dar îmi pare rău pentru el. Acum va fi tărât în vârtej, prins în mreje, și va trebuie să lupte, fie că vrea sau nu. Asta e tot ce primește din al lui Nibelungentreue.”

Decizia Kaiserului de a sprijini Austro-Ungaria indiferent de circumstanțe s-a dovedit a fi rezultatul unei confuzii între etica personală și judecata politică. Prietenia lui cu Arhiducele asasinat l-a făcut să pună soarta propriei națiuni în mâinile altei puteri. Iar percepția sa, greșită, a Țarului Rus ca un monarh având aceleași convingeri l-a făcut să creadă că promisiunea pe care o face nu este riscantă. Iar în momentul de criză n-a mai putut da înapoi. Stoessinger susține că nu e adevărat că Wilhelm își dorea războiul, așa cum spun foarte mulți istorici, și că nu e adevărat nici faptul că a fost învins de puterea Destinului pe care nu a putut-o controla. În schimb, problema a fost că percepția sa asupra loialității presupunea sacrificii imense, ce nu-l priveau doar pe el. Astfel, el a pus în joc soarta unei întregi națiuni permițându-i Austro-Ungariei (pe care Stoessinger o numește ”monarhie senilă”) să facă un pariu disperat.

Austria trebuia să-și apere onoarea și statutul de Mare Putere

În Austria, personajele principale, în ale căror mâini se afla soarta Imperiului, erau Împăratul Franz Joseph, ministrul de externe Contele von Berchtold și șeful Statului Major, Conrad von Hötzendorff. Stoessinger spune despre Franz Josepf că, la acel moment, era doar un bătrân extenuat, trăind în amărăciune din cauza dezastrelor personale (moartea soției, a fratelui, a nepotului). După asasinarea Arhiducelui spunea că are nevoie de o pauză pentru a-și recăpăta forțele. Hötzendorff a fost cel care a cerut mobilizarea, imediat după ce Kaiserul face acea promisiune de sprijin; el vorbește de pericolul unui atac din partea Rusiei și de caracterul îndoielnic al spriinului german.

Personalitatea lui Hötzendorff a jucat un rol important. El credea cu pasiune în nevoia Imperiului de a-și păstra statutul de mare putere. Dacă Austro-Ungaria ar fi acceptat această ultimă insultă, atunci monarhia ar fi devenit ”o piesă de muzeu mâncată de viermi”. De aceea, Serbia trebuia pedepsită rapid și crunt. Hötzendorff spunea că:

”Din acest motiv, și nu ca răzbunare pentru asasinat, Austro-Ungaria trebuie să scoată sabia împotriva Serbiei... Nu e vorba de un duel cavaleresc cu «săraca, micuța Serbie», cum îi place ei să se numească, nici o pedeapsă pentru asasinat. E vorba de importanța practică a prestigiului de Mare Putere... Monarhia a fost luată de gât și trebuie să aleagă între a se lăsa să fie strangulată și a face un ultim efort pentru prevenirea distrugerii sale.”

În schmb, Contele Berchtold a fost numit de un istoric ”cea mai incompetentă persoană chemată să ocupe o funcție de responsabilitate în timp de criză”. Comportamentul lui Berchtold a fost diferit înainte și după 5 iulie. Înainte de promisiunea Germaniei, Contele a ezitat în a lua măsuri militare contra Serbiei, temându-se că nu va beneficia de concursul Kaiserului. După promisiunea pe care și-a asumat-o Wilhelm, Berchtold s-a pronunțat pentru rezolvarea problemei sârbe odată pentru totdeauna. El este cel care schițează ultimatumul dur ce avea să fie dat Serbiei; simțindu-se protejat de germani, Berchtold credea că putea lovi Serbia fără a se teme de intervenția rușilor.

Se pare că atunci când Berchtold a trimis textul ultimatumului la Berlin, Kaiserul nu a cerut să-l citească în forma sa exactă. Dacă l-ar fi văzut, și-ar fi dat seama ce încercau austriecii să facă. S-a trezit apoi în fața faptului împlinit: termenii ultimatumului erau necruțători, iar Serbia avea 48 de ore pentru a răspunde, altfel avea să ”suporte consecințele.”

Apelul disperat al sârbilor către Țar

Disperat, Prințul regent al Serbiei a apelat la Țar, scriindu-i următoarele:

”Suntem incapabili de a ne apăra singuri și rugăm pe Majestatea Voastră să vină în ajutorul nostru cât mai repede cu putință. Binevoința mult apreciată pe care Majestatea Voastră ne-a arătat-o atât de des ne oferă credința frmă că încă odată apelul nostru către inima Voastră slavă nobilă va fi luat în considerare.”

Miniștri sârbi au discutat intens termenii ultimatumului și, în cele din urmă, au acceptat aproape toate cerințele Austriei și au compus un răspuns conciliant. Chiar înainte de termenul final de la ora 18.00, din ziua de 25 iulie, un ministru sârb, Nikola Pashich, a ajuns la ambasada austriacă din Belgrad cu răspunsul oficial. Ambasadorul austriac, baronul W. Giesl, avea instrucțiuni clare să rupă relațiile diplomatice cu Serbia dacă aceasta nu accepta toate punctele ultimatumului. Aruncând o privire pe răspunsul primit și văzând adnotările aduse de sârbi unor cerințe, a trimis imediat o notă lui Pashich informându-l că Austro-Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu Serbia. Apoi, toți angajații ambasade austriece s-au urcat în trenul care a plecat din Belgrad la 18.30!

28 iulie

Veștile au ajuns la Împărat două ore mai târziu. Berchtold l-a convins să dea ordinul pentru mobilizare parțială. Pe 28 iulie Austro-Ungaria declara oficial război Serbiei, iar în ziua următoare a început bombardarea Belgradului. Între timp, Kaiserul se afla în croazieră. Nu s-a uitat peste răspunsul Serbiei decât în dimineața zilei de 28, cu câteva ore înainte de declarația de război. După ce a citit răspunsul, a notat pe margine următoarele cuvinte:

”O performanță genială pentru un termen limită de doar 48 de ore. E mai mult decât oricine s-ar fi putut aștepta! Un mare succes moral pentru Viena; dar, cu el, orice motiv de război dispare, iar Giesl ar fi trebuit să rămână cuminte la Belgrad. După un asemenea lucru, nu aș fi ordonat niciodată mobilizarea.”

Secretarului său de stat, von Jagow, Wilhelm i-a dat următoarea instrucțiune: ”Propun să spunem Austriei așa: Serbia a fost forțată să se retragă într-o manieră foarte umilitoare și vă oferim felicitările noastre; în mod natural, ca rezultat, orice motiv pentru război a dispărut.” Câteva ore mai târziu, după ce austriecii au început atacul împotriva Serbiei, Wilhelm a fost pus față în față cu teribilele consecințe ale promisiunii făcute.

Războiul care începe pe 28 iulie a fost unul local, între Serbia și Austro-Ungaria. Austriecii se bazau pe faptul că el va rămâne așa, că rușii nu vor interveni. La urma urmei, credea Berchtold, Țarul însuși trăia cu frica de a fi asasinat și trebuia să dea dovadă de empatie vis-a-vis de tragedia asasinării unui prinț. În plus, chiar dacă această presupunere ar fi fost greșită, un atac rapid și decisiv contra Serbiei urma să-l pună pe Țar în fața unui fait accompli. Dar mai mult decât atât, Contele era sigur că promisiunea de sprijin dată de Kaiser avea să-i intimideze pe ruși.

Poziția Rusiei: ”Austria caută un pretext pentru a înghiți Serbia; dar în acest caz, Rusia va merge la război contra Austriei”

În Rusia, personajele-cheie au fost Țarul Nicolae al II-lea, ministrul de externe Sergei Sazonov și ministrul de război Vladimir Sukhomlinov. În materie de politică externă, Țarul dădea dovadă de apatie și indiferență. Sazonov era un tip foarte emoțional, pe care ambasadorul german la Petersburg îl descrie ca fiind plin de ”un patriotism la limita șovinismului”. Sukhomlinov era cel responsabil cu pregătirile pentru război, însă era o persoană foarte tradiționalistă, disprețuind ideea de ”război modern”. Opinia publică în Rusia era de partea sârbilor, organizându-se manifestații publice de simpatie față de aceștia. Aflând de ultimatum, Sazonov ar fi spus doar : ”C'est la guerre européene”. Ulterior, în fața ambasadorului imperiului austro-ungar ar fi spus: ”faptul este că voi vreți război și nu mai puteți da înapoi. O să dați foc întregii Europe.” Înverșunat împotriva austriecilor și înfuriat din cauza ultimatumului umilitor, el a exclamat: ”Austria caută un pretext pentru a înghiți Serbia; dar în acest caz, Rusia va merge la război contra Austriei.”

Telegramele Wilhelm - Nicolae

Sukhomlinov era convins că dacă Austria invada Serbia, asta ar fi dus la un război austro-rus și, de aici, la unul germano-rus. După cum spunea unul din asistenții săi, ”nu trimiți un asemenea ultimatum decât atunci când ai tunurile încărcate”. Modul în care rușii au perceput intențiile austriecilor au dus la singurul pas logic: mobilizarea. Rușii au văzut mobilizarea parțială a Austriei ca fiind direcționată împotriva ei, astfel că au ordonat la rândul lor mobilizare parțială, sperând că astfel îi vor intimida pe austrieci să nu mai atace Serbia. În acest context tulbure, Kaiserul s-a decis să joace rolul mediatorului între Austria și Rusia, încurajat în acest sens și de Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic. Astfel, Wilhelm trimite o scrisoare vărului său, Țarul, în care spune că se străduiește să-i tempereze pe austrieci și îl roagă să-l ajute în acest sens. Nicolae i-a răspuns spunând:

”un război rușinos a fost declarat împotriva unei țări slabe. [...] Pentru a evita o asemenea calamitate precum un război european, în numele vechii noastre prietenii te rog să faci tot ce poți pentru a-ți opri aliații din a merge prea departe.”

Nicolae îi mai scrie apoi: ”

[...] Măsurile militare intrate acum în vigoare au fost decise acum cinci zile din motive de apărare având în vedere pregătirile Austriei. Sper din toată inima că aceste măsuri nu vor interfera cu rolul tău de mediator pe care îl apreciez atât de mult. Avem nevoia de presiunea voastră asupra Austriei pentru a ajunge la o înțelegere.”

Această ultimă notă, primită de Wilhelm pe 30 iulie, l-a făcut să noteze următoarele:

”Conform acesteia, Țarul ne-a păcălit pur și simplu cu apelul lui de ajutor și ne-a înșelat... Atunci și eu trebuie să ordon mobilizarea... Speranța că nu voi lăsa măsurile de mobilizare să-mi deranjeze rolul de mediator e copilărească, și are ca scop doar ademenirea noastră... Consider acțiunile mele de mediere încheiate.”

Kaiserul a crezut că Țarul s-a folosit de eforturile de mediere ale Germaniei pentru a obține un avans de cinci zile în propria acțiune de mobilizare, pe la spatele lui Wilhelm. În aceeași zi, pe 30 iulie, la ora 13.00, Kaiserul a primit o telegramă de la britanici, în care Sir Grey spunea (sau avertiza) că începutul unui război ar fi fost cea mai mare catastrofă pe care o văzuse lumea vreodată. El credea că Anglia combina amenințările cu inducerea lor în eroare (că vor intra și ei în război) pentru a-i despărți pe germani de austrieci și pentru a pune asupra lor responsabilitatea pentru război. Astfel, el a dat vina pe englezi, văzând în ei liderii unui complot de a ataca și distruge Germania (ceilalți membri ai complotului fiind, în mod evident, Rusia și Franța). Kaiserul era convins că acest complot al britanicilor de a extermina Germania era cât se poate de real, de aceea întreaga lume trebuie să se unească contra ”acestei națiuni de negustori, urâtă, mincinoasă și lipsită de conștiință; dacă e să sângerăm până la moarte, Anglia trebuie să piardă cel puțin India”.

Gestul fatal al Germaniei

Astfel, Kaiserul ia decizia de a ataca primul. Pe 31 iulie a dat un ultimatum de 12 ore Rusiei cerând demobilizarea. Când rușii au refuzat, Wilhelm a decretat mobilizarea totală. Din acest moment, militarii încep să domine scena și iese la iveală rigiditatea fatală a programelor militare. Aceste programe fuseseră demult puse la punct în eventualitatea izbucnirii unui război. Această rigiditate a programelor și planificare minuțioasă este valabilă cu precădere în cazul Germaniei, dar nu numai.

Pe 29 iulie, după bombardarea Belgradului de către austrieci, Țarul dă ordinul pentru mobilizare totală. După ce primește telegrama de la Wilhelm în care acesta îl ruga să nu ia măsurile militare ce ar fi dus la o calamitate, retrage ordinul și dă unul nou, pentru mobilizare parțială, spre disperarea generalilor săi. Aceștia însă s-au decis să încerce să-l convingă pe Țar să revină la prima decizie: Sazonov reușește acest lucru în doar o oră. În Austria, totul era pregătit pentru transformarea mobilizării parțiale într-una totală. După ce ultimatumul dat Rusiei expiră, pe 1 august Kaiserul scria:”Lumea va fi cuprinsă în cel mai teribil dintre războaie, al cărui ultims scop este ruinarea Germaniei. Anglia, Franța și Rusia au conspirat pentru anihilarea noastră....”.

Cu puțin timp înainte de decretarea mobilizării generale, la ora 17.00, Kaiserul a mărturisit unui ofițer austriac că ”Îi urăsc pe slavi. Știu că e un păcat. Nu ar trebui să urăm pe nimeni. Dar nu mă pot abține să nu-i urăsc. ”

Problema mașinăriei de război germane

Problema era că războiul Germaniei nu putea fi purtat împotriva Rusiei. Planul pe care se baza întregul sistem de război al Germaniei, Planul Schlieffen, avea la bază un atac german împotriva Franței prin Belgia, aceasta fiind cea mai promițătoare primă lovitură în cazul izbucnirii unui război european general. Faptul că acest plan nici nu lua în considerare neutralitatea Belgiei nu i-a oprit pe generalii armatei imperiale... Prins între dorința de a lansa o campanie militară devastatoare contra Rusiei și planul Statului Major de a invada Belgia și Franța, Kaiserul s-a văzut cuprins de frica unui război pe două fronturi. Între timp, în urma decretului de mobilizare, mașinăria de război germană se pusese în mișcare... vizând frontiera vestică.

În acel moment crucial, cineva a venit cu ideea oferirii autonomiei Alsaciei pentru a-i convinge pe francezi să rămână neutri. Astfel, nici englezii nu s-ar fi implicat. Cu această oportunitate, Kaiserul l-a contactat pe Moltke, șeful statului major, anunțându-l că ”Acum putem merge la război doar contra Rusiei.” Acesta îi răspunde însă că pur și simplu nu se poate: deplasarea a milioane de soldați într-o altă direcție decât cea stabilită nu poate fi improvizată, astfel că se va produce un haos total, iar armata germană va fi dezorganizată în fața rușilor. ”Aceste aranjamente au necesitat o muncă laborioasă de un an de zile și, odată făcute, nu pot fi schimbate”. Cu toate acestea, cercetările au arătat că în arhivele armatei germane exista un plan privind mobilizarea spre est.

Într-un ultim efort, Kaiserul a trimis o telegramă regelui englez, informându-l că ”din motive tehnice”, mobilizarea nu poate fi revocată și că, dacă Franța și Anglia vor rămâne neutre, își va angaja trupele în altă parte. În același timp, a dat ordin trupelor germane să se oprească în fața frontierei cu Luxemburg. Englezii au refuzat oferta; oricum, mesajul către trupele de la frontieră a ajuns prea târziu, germanii intrând în Luxemburg. Între timp, ambasadorul german de la Sankt Petersburg i-a prezentat lui Sazonov declarația de război. Conform mărturiei ambasadorului francez, și el de față, Sazonov ar fi exclamat ”Blestemele națiunilor vor fi aruncate asupra voastră”. Cu o seară înainte, amiralul Tirpitz se întreba de ce Germania declară război Rusiei dacă nu e plănuită o invazie imediată a acesteia, întreaga strategie de război a Germaniei vizând Franța...

Concluziile: dincolo de cauzele profunde, deciziile liderilor au dus la izbucnirea războiului

Stoessinger ajunge la concluzia că după luarea deciziei de a merge la război, liderii politici au fost presați de șefii statelor majore și de generalii supuși presiunii impuse de orarele de neclintit ale armatei. Pentru ei, fiecare oră pierdută era o tragedie. El spune că toți participanții și-au construit imagini mai mult sau mai puțin distorsionate asupra lor înșiși și asupra celorlalți. Se vedeau pe sine ca fiind onorabili, virtuoși, iar pe adversar ca diabolic și agresiv. Wilhelm este un foarte bun exemplu: înainte de punctul culminant al crizei, a încercat în mod rațional să medieze conflictul. Dar când Țarul decide mobilizarea, Kaiserul e cuprins de o paranoie cumplită ce-l face să-i vadă pe ruși și pe englezi ca urmărind distrugerea țării lui. De aceea, decide să atace primul...

Stoessinger vorbește despre mediocritatea personajelor implicate, despre faptul că personalitățile tuturor liderilor și generalilor din această poveste erau marcate de aroganță, stupiditate chiar, neglijență sau slăbiciune. Toți s-au lăsat conduși de tendința de a-și prezerva egoul și nu pacea.

Și astfel, lăsând la o parte toate cauzele ce duseseră la crearea acelei stări extrem de tensionate dintre marile puteri europene, liderii politici și militari sunt cei responsabili pentru decizia concretă de a face război.

EXCLUSIV Hoții de fier vechi au furat un monument al eroilor germani din Primul Război Mondial

România, ignorată de arhiva digitală online a Primului Razboi Mondial


Pentru a marca în 2014 împlinirea a 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, portalul de promovare a culturii europene va gădui o uriaşă arhivă digitală, de peste 420.000 de ... Citeşte articolul