Primul Razboi Mondial

Tratatul de la Trianon: Bătălia pentru TransilvaniaÎnainte ca Marele Forum al Pacii, care si-a deschis lucrarile în capitala Frantei, la 18 ianuarie 1919, sa recunoasca unirea Transilvaniei cu România, a existat o alta recunoastere internationala a justetei cauzei românesti, cel putin la fel de importanta ca si cea a guvernelor tarilor lumii. Este vorba de recunoasterea opiniei publice internationale.


Un fapt recunoscut
La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase sa mai fie apanajul unui grup restrâns de cunoscatori, cum fusese în Evul Mediu, si devenise, treptat, un fapt comun, cunoscut si recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internationale. Contribuisera la aceasta românii ardeleni însisi, prin revolta lui Horea, Closca si Crisan, prin unirea unei parti a românilor ardeleni cu Biserica Catolica si activitatea "Scolii ardelene", prin revolutia de la 1848 si miscarea "memorandista" etc. Iar, la 1 Decembrie 1918, când, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenti la Marea Adunare Nationala au votat unirea teritoriilor românesti din partea ungara a fostei monarhii habsburgice cu Tara, opinia publica internationala, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justitie si normalitate, a carui împlinire era doar o chestiune de timp.
Iar timpul, în sfârsit, venise!
Specialistii sunt chemati sa-si spuna cuvântul
Conferinta de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relatiilor internationale, fara îndoiala, în primul rând prin importanta hotarârilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar si soarta unor natiuni, inclusiv a natiunii române. Ea se remarca însa si prin rolul important pe care l-au jucat expertii si oamenii de stiinta în impunerea unor decizii ale "Consiliului celor Patru Mari" (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta si Italia). Practic, nu a existat pâna atunci si nici dupa aceea o conferinta de pace în care rolul specialistilor si al oamenilor de stiinta sa fie atât de mare în determinarea hotarârilor luate de oamenii politici ai lumii.
Comisia americana vine cu o propunere realista
În SUA, înca din 1917, a fost creata o Comisie de investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al presedintelui Woodrow Wilson. Din comisie mai faceau parte, printre altii, profesorul Clive Day, seful Departamentului de Stiinte Politice al Universitatii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie la Scoala Normala din Montclaire, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunosteau dreptul poporului român la unitate national-statala. "Românii - se arata într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. - traiesc astazi pe locurile unde au trait cu cincisprezece secole în urma stramosii lor daci si romani".
În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o facea presedintelui Wilson, se sustinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria si doua treimi din Banat. Frontiera propusa era foarte apropiata de cea pe care, în final, Conferinta o va stabili între România si Ungaria.
Comisia britanica sustine Unirea pe principiul nationalitatilor
În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department - P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. faceau parte eminenti cunoscatori ai situatiei din Europa Centrala si de Sud-Est, precum Harold Nicolson si Allen Leeper, dar Departamentul se baza si pe prestigiosi colaboratori precum Robert Seton-Watson si altii. Acest grup, înca din 1916, când guvernul britanic nu luase înca în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinara capacitate de anticipare a evolutiilor politice din regiune, avansa ideea disparitiei Imperiului, a carui existenta era în contradictie cu aspiratiile de libertate si unitate nationala ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o alta lucrare - Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activitatii P.I.D., sustinea unirea Transilvaniei si Banatului cu România, pe baza principiului nationalitatilor.
Expertii francezi vin cu o solutie favorabila
Si guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d'Études, care sa faca propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrala. Doi membri ai Comitetului - André Tardieu si geograful Emmanuel de Martonne -, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat solutia cea mai favorabila României.
Datorita situatiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experti în vederea pregatirii documentatiei si lucrarilor necesare pentru apararea drepturilor tarii la Conferinta Pacii. Dar când s-a negociat "pacea" cu Puterile Centrale, semnata la 7 mai 1918, la Bucuresti, guvernul Marghiloman a reusit sa prezinte un excelent studiu în care se demonstra caracterul românesc al Dobrogei. Din pacate, factorul politic antiromânesc a primat însa atunci, si nu argumentele si dreptatea.

Profesionalismul specialistilor români

Delegatia româna la Conferinta de la Paris, condusa de primul ministru I.I.C. Bratianu, a avut însa în componenta sa valorosi experti în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic si financiar (G. Caracostea, dr. Creanga, C. Crisan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie si etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc. Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile etc. înaintate reprezentantilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizeaza prin înalt profesionalism, argumentatie moderna, sobra si, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine.
Dar nu numai învingatorii - "mari" sau "mici" - au apelat la oamenii de stiinta în vederea pregatirii participarii lor la Conferinta de Pace, ci si tarile aflate în rândul celor învinsi. Pentru ca - într-un anumit sens - Conferinta de la Paris era "un altfel de razboi", pe care cei învinsi pe câmpul de lupta au sperat si au cautat sa nu-l piarda si la masa verde.
Documentarul fara pereche al Ungariei
Ungaria este un exemplu. Când, în ianuarie 1920, delegatia maghiara, condusa de contele A. Apponyi, soseste la Paris, la invitatia Conferintei de Pace, ea este însotita de 38 de experti alesi dintre personalitatile stiintifice cele mai stralucite ale inteligentei ungare, multi dintre ei specialisti în problemele românesti si, în mod special, în problemele Transilvaniei. Delegatia aducea cu sine un material documentar si de propaganda imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreuna cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câtiva ani mai târziu: "Afirm ca Ungaria s-a prezentat la Conferinta pacii cu un material documentar fara pereche si de asa natura, încât cercetarea lui nu poate provoca decât admiratia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fara teama de a putea fi dezmintit, ca nu este un singur argument, ca nu este un singur considerent întrebuintat de propaganda actuala care sa nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii".
Si delegatia ungara se mândrea, pe buna dreptate, cu materialul prezentat în fata Conferintei de la Paris: "Aceasta lucrare este un tezaur unic al stiintei ungare. Niciodata n-a aparut o lucrare similara. Ar fi imposibil sa se faca una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului".
Într-adevar, si astazi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Stefan, întrebuinteaza acelasi "tezaur" de argumente în pledoarii revizioniste. Dar faptul ca acest "tezaur" nu se mai "îmbogateste" dovedeste o epuizare, care anunta un apropiat sfârsit.
Dupa ce la 31 ianuarie 1919, Ion I.C. Bratianu a expus în fata Consiliului Suprem punctul de vedere românesc, în problema Banatului, iar la 1 februarie a prezentat revendicarile teritoriale complete ale statului român, la 3 februarie, Consiliul Suprem a format Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale ce interesau România. Este vorba de opt excelenti experti, câte doi din partea fiecarei mari puteri: Clive Day si Charles Seymour (SUA), Sir Eyre Crowe si Allen W.A. Leeper (Anglia), André Tardieu si Jules Laroche (Franta) si Giacomo de Martino si contele Vannutelli-Rey (Italia).

Se traseaza frontiera de vest a României
La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României fata de Ungaria si Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural si de ordin strategic-militar. Si chiar daca au fost exprimate puncte de vedere usor diferite, ele s-au apropiat destul de repede. În linii generale, frontiera trasata avea în vedere revendicarile românesti, dar era la Rasarit de linia acceptata prin Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România si Ungaria, care a ramas neschimbat si dupa ce, la începutul anului 1920, delegatia ungara a luat cunostinta de el si si-a exprimat punctul de vedere.
Fixarea liniei de frontiera nu a însemnat însa si sfârsitul greutatilor pe care România le avea de înfruntat pentru a vedea realizata si în fapt unirea Transilvaniei si a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubla monarhie cu Tara.
Confruntari pe zona neutra
În aprilie 1919, când trupele române se aflau pe o linie la vest de Muntii Apuseni, ele au trebuit sa duca o actiune ofensiva împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurata la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutra stabilita de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul crearii acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române si cele ungare. La încheierea operatiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au asteptat în zadar realizarea dezarmarii armatei ungare, în conformitate cu prevederile armistitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia. Prevedere care s-a dovedit a fi absolut necesara: întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reactia armatei române a fost prompta: contraofensiva victorioasa a dus armata româna la trecerea Tisei, urmata de prabusirea guvernului bolsevic de la Budapesta si ocuparea capitalei ungare.
Românii n-au dorit aceste noi confruntari si jertfe. "Nu platisem, se vede, destul acest scump Ardeal pentru dreapta stapânire a caruia sute de mii dintre ai nostri au închis ochii luptând în oroarea spitalelor" - scria atunci Nicolae Iorga. Si marele istoric continua: "Mai trebuia, în momentul când oastea, ca si poporul, puteau crede ca dajdea de sânge s-a împlinit cu vârf si îndesat, aceste cumplite lupte din câmpia Tisei, cu trei pâna la sase sute de raniti în fiecare zi si cu colonei cazând în fruntea regimentelor pe care eroic le duc la asaltul liniilor dusmane".
O bucurie demna
Când, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucuresti nu au fost manifestatii exuberante de satisfactie. Bucuria a fost prezenta, o bucurie "linistita", profunda, calma. Era reactia faptului ca se cunosteau de mai înainte prevederile acesteia si recunoasterea Unirii Transilvaniei cu România? Desigur. Dar nu numai aceasta. Reactia calma, demna avea explicatii multiple, complexe. Românii considerau recunoasterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia sa se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru ca ideea de unitate româneasca era sapata adânc în constiinta lor de o istorie lunga de secole. Pe buna dreptate, Nicolae Titulescu declara: "Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, si îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfintire a unei ordini de drept mult mai redusa decât aceea pe care veacuri de convietuire si suferinte comune au sapat-o în constiinta istorica a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastra publica, Tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completari decât ideea unei amputari".
... fara a ofensa suferinta
Si mai era ceva, care poate surprinde în atmosfera de ura acumulata în anii razboiului, prelungita si în anii postbelici: respectarea durerii celor învinsi.Acestui sentiment îi dadea glas Nicolae Iorga: "Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, întelegem si prin experienta proprie, care e lunga de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (...) Din suflet compatimim pe unguri, ale caror calitati de rasa suntem în stare a le pretui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate si neputinta de a se conduce în momente de criza. Si, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucuresti sa se faca demonstratie pentru triumful final al unei ostiri asa de încercate, care e cea mai mare iubire si mândrie a noastra, n-a stat în intentia noastra sa ofensam suferinta. (...). Si am dori ca prin aceasta sa fim si provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizatiei moderne pe un popor maghiar rationabil, fara nimic din acel imperialism coplesitor pentru altii, care exclude pâna acum pe unguri de la orice colaboratie folositoare".
Întelegerea româneasca pentru durerile altora ar trebui sa implice, obligatoriu, si respectul altora pentru drepturile românesti.

Războiul «nervilor»: Neutralitate sau beligeranţa...
Evenimentul lunii iunie a anului 1914, respectiv atentatul de la Sarajevo, soldat cu moartea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, a rămas în istorie drept pretextul pentru care a fost declanşat Primul Război Mondial. Succesiunea de evenimente a fost rapidă : atentatul din 28 iunie 1914 (1) a fost o ofensă gravă adusă monarhiei austriece. La 23 iulie guvernul austriac adresează un ultimatum Serbiei, acceptat aproape în totalitate. Considerând că Serbia continuă să fie o ameninţare, la 28 iulie 1914 Austro-Ungaria declară război Serbiei. Succesiv, Rusia declară mobilizarea generală la sfârşitul lunii iulie, pentru a veni în ajutorul Serbiei. Germania declară război Rusiei la 3 august. Franţa rămâne de partea aliatului rus, urmată de Marea Britanie, care declară război Germaniei la 4 august.
Această succesiune rapidă de evenimente nu ar fi fost posibilă fără să existe deja un fond de tensiune în relaţiile dintre statele europene. Rusia, Marea Britanie şi Franţa erau reunite într-o alianţă cunoscută ca Antanta, încheiată printr-o serie succesivă de tratate, ultimul în 1907. De partea cealaltă, Germania, Austro-Ungaria şi Italia alcătuiau Tripla Alianţă (Puterile Centrale), fiind reunite în cadrul unui tratat defensiv care data din 1882. Jocul alianţelor, suprapus peste alţi factori, precum concurenţa colonială sau problema Balcanilor, a reprezentat motivul pentru care statele europene au intrat succesiv în război în vara anului 1914.
România în vara anului 1914

Situaţia României în acest context este una relativ dificil de apreciat. În eventualitatea unui conflict european de proporţii, ca cel care se prefigura, era necesară o decizie. La momentul 1914, România se afla încă în alianţă cu Puterile Centrale, sub incidenţa tratatului încheiat în octombrie 1883. Tratatul încheiat era unul defensiv, România promiţând ajutor Austro-Ungariei în cazul unui atac. Tratatul nu a trecut prin procesul de ratificare de către Parlament, şi o mică parte din oamenii politici au fost informaţi de Regele Carol I de existenţa lui.
În vara anului 1914, România este condusă de un guvern liberal, cu Ion I.C. Brătianu în funcţia de prim-ministru şi ministru de război. Înainte de a se pune în discuţie modul în care liderii politici au luat decizia privind raportarea României la conflictul european, este necesară o privire asupra opiniei unor lideri politici în perioada imediat următoare atentatului de la Sarajevo şi a declaraţiei de război adresată de coroana austriacă Serbiei.
Politicenii români despre confclictul care "bătea la uşă"

Este de remarcat faptul că reacţiile politicienilor români, aşa cum au fost notate de liderul conservator Alexandru Marghiloman şi ministrul liberal I.G. Duca, denotă surprindere generală în ceea ce priveşte izbucnirea războiului. I.G. Duca este convins, aflând de atentatul de la Sarajevo, că în ciuda raporturilor dintre puterile europene un război nu este posibil, notând ulterior că “dacă logica ar fi cârmuit lumea, războiul mondial nu ar fi izbucnit niciodată” (2). Ultimatumul adresat de Austro-Ungaria Serbiei în data de 10/23 iulie 1914 a precipitat situaţia. Alexandru Marghiloman consemnează: “Notă austriacă. Primul ei efect e de a produce mirare” (3) . Evocă întâlnirea cu ministrul liberal de externe, Emanoil Porumbaru, în data de 13/26 iulie. Ministrul este convins că nota a fost în prealabil supusă aprobării Germaniei (4). Asistăm la primele formulări de opinii în privinţa conflictului.
În perioada imediat următoare, problema principală era reprezentată de faptul că tratatul încheiat de România cu Puterile Centrale era necunoscut de o mare parte din oamenii politici de la care se va aştepta o decizie. I.G. Duca remarcă faptul că această necunoştinţă de cauză este o reală problemă, având în vedere că Regele Carol a dezvăluit tratatul doar liderilor de partid şi primilor miniştri. Tratatul rămâne necunoscut chiar pentru ministrul de externe în funcţie, Emanoil Porumbaru. Cei cu adevărat informaţi asupra prevederilor tratatului sunt Ion I.C. Brătianu, liderii conservatori Petre P. Carp şi Alexandru Marghiloman, ulterior şi Take Ionescu. I.G Duca dezaprobă acest mod de a realiza o alianţă, denunţând alianţele secrete ca „alianţe izbite de caducitate”. Primul ministru Ion I.C Brătianu, în discuţiile evocate de Duca, pare să adopte o atitudine care prefigurează deciziile sale ulterioare : „Nu ştiu, presupuneţi pentru moment că n-am avea nicio alianţă cu Puterile Centrale. Ce sunteţi de părere că ar trebui să facem ?” (5) . Sugestia primului ministru este deci de a se discuta în abstract, neluând în calcul tratatul existent.
Guvernul, regele, opoziţia şi războiul

Prima luare de poziţie oficială este cea a Consiliului de Miniştri, la 16/29 iulie 1914, o zi după ce Austro-Ungaria declarase oficial război Serbiei. Guvernul se pronunţă pentru neutralitate, având în vedere evoluţia evenimentelor (6). Această atitudine, menţinută de liberali, este una “potrivită cu responsabilitatea guvernării”, aşa cum remarcă istoricul Lucian Boia (7) . Totuşi, este necesară o luare de poziţie oficială : Regele Carol I convoacă, pentru data de 21 iulie/3 august Consiliu de Coroană la Sinaia.
Consiliul de Coroană convocat va reuni membrii guvernului liberal, liderii opoziţiei conservatoare, precum Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp, Take Ionescu sau Theodor Rosetti, regele Carol I şi prinţul moştenitor Ferdinand de Hohenzollern. Luările de poziţii în cadrul Consiliului sunt relevante pentru analiza deciziei finale.
Astfel, Regele Carol I alege expunerea în limba franceză, pe care o consideră mai potrivită pentru subtilităţile diplomatice. Expunerea conţine toate cele trei poziţii posibile: neutralitate, intrare de partea Rusiei sau de partea Triplei Alianţe. Regele consideră varianta neutralităţii cea mai nepotrivită în contextul dat. Argumentul adus este unul de ordin istoric : într-un război de proporţii, ţările care aleg neutralitatea vor fi tratate pe un plan secund, şi în mod cert nu vor lua parte la deciziile luate prin tratativele de pace. A doua situaţie, cea a alianţei cu Rusia, este exclusă de suveran încă de la
început. Situaţia pentru care Regele Carol I se pronunţă favorabil este intrarea în război alături de Tripla Alianţă. Forţa militară a statelor componente, şi implicit victoria lor sunt considerate incontestabile. De asemenea, România este legată de Tripla Alianţă printr-un angajament(.
Ion I.C. Brătianu aduce două argumente principale pentru soluţia neutralităţii. Primul ţine strict de raportul României cu Austro-Ungaria, care nu a anunţat România, în calitatea sa de aliat, privind intenţia de a declara război Serbiei. În acelaşi timp, aşa cum au demonstrat ceilalţi participanţi care au luat cuvântul, juridic România nu este obligată să intervină în cazul de faţă. Cel de-al doilea argument este cel al “sentimentului public”, care, afirmă ministrul liberal, nu poate fi ignorat “în ceasurile mari ale vieţii naţionale”. La acesta se adugă şi problema românilor din Ardeal, care nu poate fi ignorată de liderii politici (9).



















Conform altei relatări, poziţia sa este concisă şi fermă : “Să ne înarmăm, să preparăm opinia publică, să nu ne declarăm neutri, dar în stare de apărare a graniţelor noastre”(10.) Observăm o nuanţare a ideii de neutralitate.
Este de asemenea notabilă expunerea lui Petre P. Carp, cunoscut pentru fermitatea cu care a susţinut intrarea României în război. România, consideră liderul conservator, trebuie să îşi respecte tratatele intrând imediat în război de partea Puterilor Centrale. Neutralitatea nu este o soluţie, nici sub aspect moral, nici sub aspect material. Aspectul moral priveşte necesitatea respectării tratatelor, iar cel material iminenţa unei invazii a teritoriului românesc în contextul unui conflict general. Cel mai virulent în argumentaţie, lansându-se într-o dispută deschisă cu Ion I.C. Brătianu, Petre P. Carp susţine că România trebuie să susţină germanismul în lupta sa împotriva slavismului. De altfel, expunerea lui Carp conţine referinţe clare la pericolul rusesc. Opinia publică este, în acest sens, un factor secundar, după cum afirmă liderul conservator : “Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea”(10).
De partea opoziţiei conservatoare, este de notat şi poziţia lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Partidului Conservator. Poziţia clară a lui Alexandru Marghiloman este neutralitatea, afirmând că atât Austro-Ungaria cât şi Rusia, puterile majore în jurul cărora se concentrează discuţia, vor accepta. Prin acţiunea sa, Austro-Ungaria nu a creat un casus foederis care să justifice intervenţia imediată a României. Concomitent, Italia, membră a Alianţei încă de la început, nu a decis să intrevină.
Concluzia lui Marghiloman este pragmatică : “să ne înarmăm spre a ne păzi graniţele şi atâta tot pentru moment”(12). Take Ionescu intervine de asemenea în discuţie, afirmând că România nu a fost consultată înaintea trimiterii ultimatumului către Serbia. Se declară de acord cu Marghiloman în privinţa neutralităţii (13).
În opinia sa, nici guvernul austriac nu a considerat că există de facto un casus foederis, având în vedere că nu şi-a anunţat aliaţii privind decizia sa. În condiţiile existente, soluţia potrivită este cea a neutralităţii armate (14). Alte luări de poziţie au fost cele ale lui Theodor Rosetti, lider conservator şi fost prim-ministru, care se declară pentru soluţia neutralităţii, pe care o consideră cea firească, având în vedere că războiul implică state puternice, iar în condiţiile actuale România nu poate intra într-un război împotriva opiniei publice(15).
Se declară pentru neutralitate şi Mihail Pherekyde, liberal şi Preşedinte al Adunării Deputaţilor, precum şi foştii miniştri conservatori Ion Lahovary şi Ion C. Grădişteanu(16).
Conform relatării lui I.G. Duca, Regele Carol I declară finalul întrevederii, cerând ca fiecare dintre participanţi să declare dacă este pentru sau împotriva neutralităţii. Cu excepţia lui Petre P. Carp, liderii politici prezenţi se declară în favoarea acestei luări de poziţie. Este de notat faptul că ministrul Afacerilor Străine, Emanoil Porumbaru, nu intervine în discuţii, demonstrând faptul că liderul pe filiera politicii externe este Ion I.C. Brătianu, în dubla sa calitate de prim-ministru şi ministru de Război.
Exemplul italian

Un aspect interesant al dezbaterii privind neutralitatea este raportarea la modelul italian. Italia este membră deplină a Triplei Alianţe încă din 1882(17), iar situaţia ei este văzută ca similară celei româneşti. Raportarea la atitudinea Italiei va rămâne constantă pe toată perioda 1914-1916. I.G Duca este de părere că problema esenţială de lămurit, pentru a se stabili poziţia oficială a României, este decizia pe care o va lua Italia. Astfel, ministrul liberal consideră că pentru liderii politici români ar fi mai uşor să se pronunţe dacă ar exista garanţia neangajării Italiei în război (18).
De altfel, raportarea la poziţia Italiei va influenţa chiar discuţiile în Consiliul de Coroană din iulie 1914. Conform relatării lui I.G. Duca, vestea despre neutralitatea Italiei a marcat punctul decisiv în discuţia aprinsă între conservatorul Petre P. Carp şi Ion I.C Brătianu : “Pe când dialogul era mai înflăcărat, uşa se deschide şi apare un lacheu cu o telegramă pe o tavă de argint. O remite lui Brătianu, care o deschide grabnic : era ştirea oficială a neutralităţii Italiei. O adevărată lovitură de teatru”(19).
Averescu şi războiul

Perspectiva liderilor politici asupra poziţiei României în Primul Război Mondial poate fi completată de cea militară, dată de însemnările lui Alexandru Averescu, la acel moment general de brigadă, fost Ministru de Război (1907- 1909) şi fost Şef al Marelui Stat Major General (1911-1913) (20).
Personalitatea lui Averescu este în general asociată cu victoriile purtate de România în vara anului 1917, precum şi cu viaţa politică de la începutul perioadei interbelice. Perspectiva sa asupra contextului militar în care se găseşte România în anul 1914, după decizia Consiliului de Coroană de la Sinaia este una semnificativă.
În memoriile sale, partea dedicată anilor neutralităţii, Alexandru Averescu alege să analizeze situaţia războiului european prin prisma informaţiilor date de comunicatele de presă. În vara anului 1914 neutralitatea decisă este o problemă foarte prezentă. Generalul nu este nefavorabil neutralităţii ca opţiune, notând că “Italia foarte înţelepţeşte a găsit mijlocul a se declara neutră”(21.) Totuşi, nu este în favoarea unui mimetism faţă de politica Italiei, aşa cum dovedesc însemnările sale ulterioare. Generalul Averescu este convins că soluţia potrivită pentru România este intrarea în război de partea Antantei. În acest sens este evocat (22) un episod din iunie 1914, când consulul austriac din Craiova îi adresează din partea contelui von Czernin (23)
întrebarea privind atitudinea României în cazul unui război cu Austria. În replică, Averescu afirmă că având în vedere poziţia fermă a Austriei faţă de iniţiativele naţionale ale statelor vecine, cel mai indicat pentru România ar fi să se plaseze de partea Antantei, care se declară în favoarea principiului naţionalităţilor.
Alexandru Averescu nu este un susţinător al folosirii Italiei drept model în acţiunea politcă externă. Intrarea în război a Italiei de partea Antantei, în 1915, va demonstra acest lucru. Astfel, generalul consideră că Italiei nu îi era absolut necesară participarea la război, în timp ce pentru România neparticiparea înseamnă pierderea unei ocazii semnificative. Cele două situaţii nu pot fi comparate : “ O mare greşeală a fost din partea noastră a ne compara cu Italia şi a voi să procedăm ca dânsa” (24.).
Neutralitatea este decizia oficială a României la începutul Primului Război Mondial. Totuşi, opiniile rămân împărţite. Provizoratul neutralităţii este dat nu numai de diversele presiuni ale aliaţilor, ci şi de fermitatea cu care diverse persoane publice susţin intrarea în război de o parte sau de cealaltă.
"Antantofili” vs. “germanofili
Lucrări recente (25) încearcă să aducă noi perspective asupra poziţiei elitelor româneşti la momentul 1914-1918. Împărţirea clasică, între “antantofili” şi “germanofili”, nu este una atât de clară, în contextul în care există mai multe curente de opinie în interiorul fiecărei tabere. Astfel, Take Ionescu şi Partidul Conservator-Democrat optează pentru o intrare în război de partea Antantei, pentru eliberarea Transilvaniei. Opinia este împărtăşită şi de conservatorul Nicolae Filipescu. Polul germanofil este reprezentat în principal de Petre P. Carp, cel mai virulent susţinător al războiului de partea Puterilor Centrale, argumentul său fiind pericolul Rusiei. Un susţinător al ideilor lui Carp este şi liberalul basarabean Constantin Stere. Există şi un curent germanofil moderat, reprezentat de personalităţi ale Partidului Conservator precum Alexandru Marghiloman sau Titu Maiorescu, care pledează pentru o neutralitate favorabilă Austro-Ungariei şi Germaniei (26).
Istoricul Florin Constantiniu disociază între o opţiune pentru unitate naţională, a celor care susţineau eliberarea Transilvaniei, respectiv o opţiune pentru securitate naţională, având în vedere pericolul rusesc, reprezentată de Constantin Stere şi Petre P. Carp (27).
Un exemplu al dezbaterii aprinse pe tema intrării în război, în perioada neutralităţii, este o broşură publicată în 1915 la editura Societăţii “Tiparul”, intitulată “România şi războiul european. Cu cine trebuie să mergem”. Broşura este o colecţie de articole publicate de diverse persoane publice, precum Petre P. Carp (sub direcţia căruia este publicată broşura), Constantin Stere, Radu Rosetti sau Mihail Sadoveanu.
Astfel, Petre P. Carp afirmă în mod clar faptul că „ar fi o neînţeleasă iluziune să credem că am putea sta simpli spectatori ai conflictului european”, făcând un bilanţ al costurilor neutralităţii, care ar aduce România în pierdere. Superioritatea militară germană este incontestabilă, iar victoria Puterilor Centrale o certitudine (28).
Constantin Stere analizează consecinţele neutralităţii pentru România, ajungând la concluzia că pasivitatea nu poate aduce urmări pozitive. România va fi nevoită la un moment dat, în opinia lui Stere, să renunţe la neutralitate. Se impune o analiză asupra atitudinii corecte la momentul acestei renunţări, despre care “nu se ştie însă când, cum şi cu cine sau împotriva cui”(29).

Revolta ofiţerilor români din fosta armată austro-ungară
O data cu prabusirea dublei monarhii austro-ungare, în toamna anului 1918, sub loviturile popoarelor asuprite si impactul înfrângerilor militare suferite pe diferite fronturi, s-a destramat si forta sa militara. Ofiterii, subofiterii si ostasii români care fusesera înrolati în armata austro-ungara s-au înapoiat la casele lor, considerându-se dezlegati de juramântul dat împaratului.
Decembrie 1918
Relevând procesul de dezagregare rapida a monarhiei habsburgice în toamna anului 1918, istoricul englez R.W. Seton-Watson scria ca imperiul "a disparut cu atâta rapiditate si desavârsire încât în prima saptamâna a lunii noiembrie 1918 le-a fost greu aliatilor sa gaseasca autoritatea centrala competenta cu care sa negocieze armistitiul".
Întorsi la vetrele lor, ofiterii, subofiterii si ostasii români din fosta armata austro-ungara au participat la alungarea trupelor imperiale din Transilvania si au intrat, pe baza de voluntariat în garzile nationale, aducând o contributie însemnata la buna desfasurare a Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia, care a adoptat, la 1 decembrie 1918, istorica hotarâre de unire a Transilvaniei cu România.
Concomitent si ulterior, un numar considerabil de ofiteri si subofiteri activi si de rezerva din fosta armata imperiala au fost integrati în armata româna, contribuind la întarirea organismului militar al României întregite. În acest demers, statul român a promovat, ca si în celelalte domenii economico-sociale, o politica de echitate desavârsita fata de minoritatile nationale. Spre exemplificare, redam, în premiera, situatiile de mai jos, referitoare la încadrarea în armata româna a personalului din fosta armata austro-ungara:
A. Ofiteri activi
Ofiterii activi de origine româna reprezinta numai 56% din totalul ofiterilor proveniti din fosta armata austro-ungara, desi proportia normala ar fi fost de 59% - cifra aceasta reprezentând proportia românilor în configuratia etnica a Transilvaniei.
În ceea ce priveste cavaleria, artileria, geniu, marina, serviciul sanitar si administratia, proportia ofiterilor încadrati a fost de un român la doi alogeni.
Se cuvine a preciza ca o serie de generali si ofiteri activi integrati în armata româna au urcat pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare, îndeplinind importante functii de conducere (comanda) si stat major, inclusiv cele de sef al Marelui Stat Major si ministru al Apararii Nationale (generalii Ioan Ilcusu si Iosif Iacobici).
B. Ofiteri de rezerva
Românii reprezinta 60%, alogenii 40%, adica aproximativ configuratia etnica a Transilvaniei.
Fostii ofiteri activi si de rezerva din armata austro-ungara au desfasurat o semnificativa activitate pentru recuperarea Ardealului de Nord, pierdut de România în tragica vara a anului 1940. La 6 iunie 1941, un grup de 63 de generali si colonei activi si de rezerva s-au întrunit într-o adunare, în sala Bibliotecii Cercului Militar din Bucuresti, sub presedintia ministrului Apararii Nationale, generalul de corp de armata adjutant Iosif Iacobici, hotarând sa adreseze, în numele fostilor luptatori transilvaneni si banateni din armata austro-ungara, un memorandum cancelarului Reichului german, relativ la drepturile unirii tuturor românilor.
Telegrama catre Maresal
Cu acelasi prilej s-a decis expedierea unei telegrame omagiale Conducatorului Statului, generalul Ion Antonescu, în care se spune:
"Va rugam sa primiti asigurarea netarmuritului nostru devotament si dorinta noastra calda ca sa puteti conduce tara cu mâna ferma si norocoasa pâna la reîntregirea neamului românesc".
În cuprinsul memorandumului se poate citi, între altele:
"Excelenta voastra ati recunoscut în expunerea urmata dupa Campania din Balcani dreptul ungurilor la reparatie, pe baza serviciilor aduse de ei si cauzei germane în razboiul mondial.
Noi, românii din fosta monarhie austro-ungara, întelegem si apreciem deplin acest drept, însa, credem, ca pe baza acelorasi prestatiuni pentru cauza germana, am dobândit si noi cel putin dreptul, ca recompensa ce se acorda maghiarilor sa nu fie o pedeapsa pentru noi, prin aceea, ca ea se înfaptuieste în dauna unirii noastre nationale, cum de fapt s-a întâmplat prin arbitrajul de la Viena.
Aprecierea atât de diferita a serviciilor unguresti si românesti pentru cauza germana si care reiese din arbitrajul de la Viena, ne loveste cu atât mai greu, cu cât pentru fratii nostri din teritoriile cedate Ungariei, ea este legata cu revenirea unor stari, care din capul locului au fost proprii politicii minoritatii maghiare fata de popoarele conlocuitoare cu ea.
Aceste stari de lucruri sunt mai potrivit caracterizate în studiul razboiului din lucrarea oficiala austro-ungara, printr-o singura propozitie a generalului Glaise von Horstenau, cu referire la stapânirea arbitrara maghiara dinainte de razboi, prin care declara: ŤRomânii s-au vazut cu amaraciune predati, cu mila sau fara mila acelor maghiari, contra carora ei în anul 1848, ca supusi credinciosi ai împaratului, au luptat si sângeratť.
Azi aceasta amaraciune este mai mare ca oricând, caci predarea românilor din Ardeal ungurilor s-a facut într-un timp, când asuprirea nationala este privita ca o rusine, încât ea a putut fi chiar motiv pentru interventia armata, cum a fost cazul asupririi germanilor de catre cehi, polonezi si iugoslavi.
Dar masura amaraciunii noastre se manifesta mai cu seama atunci, când ne gândim, ca suferintele impuse din nou românilor din Ardeal, prin retrocedare, se bazeaza, cel putin în parte, pe o isteata falsificare a faptelor politice de catre propaganda maghiara".
Acelasi protest si catre Killinger
Potrivit viziunii initiatorilor, memorandumul urma sa fie utilizat ca mijloc de propaganda pentru cauza româna, atât în Germania cât si în România. El a fost predat, de catre o delegatie compusa din membrii comitetului adunarii reprezentative a fostilor luptatori români din Transilvania si Banat8 care au facut razboiul mondial alaturi de imperiul german si ofiterii decorati cu "Crucea de Fier", baronului Manfred von Killinger, ministrul Germaniei în România, cu rugamintea de a-l înmâna cancelarului german9.
Într-o nota a Serviciului Special de Informatii, din 20 iunie 1941, se consemneaza ca demersul fostilor ofiteri generali din fosta armata austro-ungara a provocat discutii "îngrijoratoare" în rândul fruntasilor iredentei maghiare din România; ceea ce îi "deranja" era faptul ca în Memoriu se cerea "înfrânarea pretentiilor revizioniste ale Ungariei", în virtutea camaraderiei de arme a românilor ardeleni cu soldatii germani în cursul primului razboi mondial.
Din acelasi document aflam ca în Ungaria se luase "initiativa" de a contracara efectele defavorabile cauzei maghiare ale Memoriului mentionat "prin întocmirea unei întâmpinari asemanatoare din partea fostilor si actualilor ofiteri unguri distinsi cu decoratiuni de razboi germane"10.
La aceasta categorie, românii se prezinta într-o vadita inferioritate (35% din total, fata de 59% populatie româneasca în Ardeal).
Concluzia generala este ca, principiul de justitie etnica a functionat impecabil în statul român, si în ceea ce priveste problema atât de importanta în armata, a organizarii cadrelor.
La fel au decurs lucrurile si în privinta ocrotirii victimelor razboiului, astfel:
1. În plata pensiilor si ajutoarelor IOVR13
Remarcam ca nu s-a facut nici un fel de deosebire între diferitele nationalitati si nici în privinta faptului daca cei decedati sau deveniti invalizi luptasera pentru sau contra natiunii române.
2. La întretinerea orfelinatelor (Anexa nr. 2)
Lei...........................267.537.99214
3. La întretinerea caminelor de invalizi15
Totalul sumelor platite de stat victimelor razboiului în Transilvania între 1920 si 1940 trece, asadar, de 5 miliarde, repartizându-se dupa cum urmeaza:
Pensii.. .................4.513.746.811 lei
Ajutoare...................270.427.160 lei
Întretinerea orfelinatelor si a caminelor ...297.485.948 lei
Total 5.081.659.919 lei16
În legatura cu aceasta opera de ajutorare a victimelor razboiului se cuvine sa reamintim si opera de pietate, întreprinsa tot sub auspiciile Armatei, de Asezamântul National "Regina Maria" pentru cultul eroilor din Ardeal.
Acest asezamânt a facut, în Transilvania, lucrari importante de restaurare si împodobire a cimitirelor în care dorm, alaturi de români, si maghiari morti pentru patria lor. Lucrarile a caror valoare totala se ridica la suma de 6.413.104 lei17 sunt, în linii mari, urmatoarele:
Mentionam ca în aceste sume nu sunt cuprinse donatiile autoritatilor locale, ofrandele particularilor, nici mâna de lucru a soldatilor, premilitarilor si elevilor de scoala, care n-a fost evaluata si care s-ar ridica desigur la cifre mult mai importante.
În ansamblul lor, datele si informatiile oferite publicului cititor, prin materialul de fata, se constituie, fara îndoiala, într-o noua si elocventa marturie cu privire la realismul politicii românesti interbelice fata de nationalitatile conlocuitoare din România întregita.

Calvarul prizonierilor români în Primul Război Mondial
Aproape 3000 de soldaţi români au murit între 1917-1918 în lagărele din Alsacia şi LorenaDupă intrarea în război a României, mulţi soldaţi, în majoritate ţărani care veneaudirect de la brazdă au fost făcuţi prizonieri după cumplitele bătălii din Carpaţi şi din Muntenia, în lunile octombrie şi noiembrie 1916. Primii prizonieri români au ajuns cu trenul în Alsacia-Lorena în ianuarie-februarie 1917. Lipsiţi de hrană, mulţi dintre ei erau deja morţi iar supravieţuitorii - infometaţi. Foametea, frigul, tratamentul care le-a fost aplicat au fost cauzele exterminării în masă a prizonierilor români în taberele de concentrare din Alsacia şi Lorena.


- Profesor de istorie la Universitatea din Strasbourg
- Colonel.
- A făcut războiul din Indo­china şi războiul din Algeria.
- A devenit profesor de istorie în momentul în care a părăsit serviciul activ al armatei şi s-a preocupat în mod special de soarta prizonierilor români în Alsacia, despre care a făcut un studiu istoric.
- Este autorul a zeci de cărţi şi studii istorice.
- Colaborator constant al revistelor de istorie din Franţa.
- A decedat în 2007.


Calvarul alsacian
La începutul Primului Război Mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădure la vest de Soultzmatt pentru a construi adăposturi şi instalaţii militare. La 500 de metri nord de capelă li aproape de hanul din locul numit Gauchmatt, germanii au ridicat o tabără militară. Situată într-un luminiş, această tabăra numita Kronprinzlager este înconjurată de sârmă ghimpată. Este utilizată de trupele germane care vin aici să se odihnească la fiecare 3 săptămâni prin rotaţie, după ce au fost angajate pe frontul franco-german din Vosgi. Acest front este stabilizat la 10 km vest de Soultzmatt după bătăliile din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Tabăra de la Kronprinz este ocupată în permanenţă de 500 de soldaţi germani şi două baterii de baloane captive. Este camuflată pentru a nu fi reperată de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) este instalat la Soultzmatt pentru a dirija pasajul şi cantonamentul trupelor germane. În localitate sunt cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie care ocupă şcoala de băieţi, depozite rechiziţi­onate şi cele două uzine de textile. La începutul lui 1917, pe un frig pătrunzator, locuitorii din Soultzmatt văd sosind soldaţii români extenuaţi şi slabi ca nişte umbre. Escortaţi de soldaţi din Landsturm, cu baionetele la ţeava puştii, prizonierii vin pe jos de la Rouffach. Cea mai mare parte dintre aceştia sunt dirijaţi spre tabăra de la Val du Platre, iar aproximativ 20 dintre ei sunt adăpostiţi provizoriu într-o uzină de textile. "Copii satului aruncă, din când în când, câte un colţ de pâine sau câte un cartof prin crăpăturile zidurilor. Ordinele vin, inexorabile, şi copii sunt alungaţi. Unul dintre ei, care se obstinează este luat la palme de un ofiţer şi o ia la fugă urlând. Puştii vor continua să ascundă cartofii sau pâinea uscată în crăpăturile din zid. Cei mai epuizaţi dintre romani, cei care zac în spatele coloanelor zgârmă cu pietre pentru a lărgi aceste crăpături. Unul dintre ei, pe care îl voi vedea până la capătul eternităţii scoate din ascunzătoare un cartof crud pe care îl roade cu înghiţituri zgomotoase" (Benjamin Vallotton, Les prisonniers roumains en Alsace, in Alsace française, 5 -12 octombrie 1930, p 334)
Conform marturiei lui Leon Nicollet născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi au făcut parte dintre cei 30 de membri ai personalului civil alsacian ce lucra în tabără, la începutul lui 1917 nu mai sunt decât maxim 70 de prizonieri romani. Efectivele sunt completate în urma deceselor. Ei sunt cazaţi în cele două barăci din exteriorul taberei. Aceste barăci sunt încă neterminate la începutul lui 1917, sunt reci şi umede. Prizonierii sunt supravegheaţi de un detaşament special de 15 gardieni şi încadraţi pentru munci de şefi de echipă civili şi de un pădurar. Acesta din urma este cazat împreună cu familia în cabana de la Val du Platre, lipită de capelă. Prizonierii români sunt constrânşi la munci grele: tăierea lemnelor pe pantele masivului Schimberg, în sudul taberei. Primesc o hrană insuficientă. Bieţii soldaţi români mor de epuizare şi de foame. Tatăl lui Leon Nicollet, care este şef de echipă, încadrează 15 prizonieri români în lucrările de întreţinere a căii ferate, tăierea lemnelor şi curăţirea taberei.


Morţii se îngropau Duminica
Prizonierii sunt supravegheaţi în timpul lucrului de soldaţii germani înarmati cu puşti şi baionete. Tatăl lui Leon le aduce de mâncare în rucsac, pe care le-o dă pe ascuns de gardieni, însă este insuficientă ca să îi ajute să supravieţuiască. Prizonierii sunt adesea loviţi fără motiv de către gardieni. Leon Nicollet a remarcat ca soldaţii români poartă o uniformă gri albăstruie cu lisieră roşie sau verde la guler, însă cel mai adesea sunt în zdrenţe. Unii dintre ei sunt desculţi sau cu picioarele învelite în carpe. Veşmintele sunt deşirate şi prizo­nierii sunt adesea nevoiţi să recupereze îmbrăcămintea celor morţi. Românii sunt foarte slăbiţi iar gardienii, care estimează că nu mai sunt capabili să evadeze din cauza slăbiciunii fizice, îi supraveghează de bine de rău. (...)
Încă de la sosirea lor la Val de Platre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistă cu greu la frig şi oboseală. La început, morţii sunt plasaţi în sicrie şi depuşi la capelă. Înmormântările au loc duminica. Fiecare sicriu este condus de 4 prizonieri români şi ia drumul capelei pentru a ajunge la locul numit Grienling, la 500 de metri sud de Soulzmatt, pe un teren comunal situat lângă cimitirul satului. Odată groapa săpată, purtătorii fac un cerc în jurul sicriului sub suprave­gherea gardienilor. Un soldat român ia cuvântul pentru a recita slujba de îngropăciune şi pentru a vorbi despre viaţa defunctului. Nu putem afirma că prizonierii români ar fi profitat de aceste îngropăciuni pentru a intona imnul naţional "Trăiască Regele". Copii din sat profită de aceste înmormântări pentru a se apropia de prizonieri, iar aceştia îşi duc mâinile la spate pentru a primi bucăţi de pâine sau câte un cartof fiert. Câteodată copii sunt bătuţi de gardieni pentru că dau de mâncare prizonierilor.


În acte, se murea de stop cardiac
Începând cu luna martie a anului 1917, cadavrele prizonierilor români nu mai sunt coborâte exclusiv duminica ci în fiecare zi şi uneori de mai multe ori pe zi, de 5 ori pe 11 martie 1917, de 5 ori pe 24 martie. Conform listei stabilite de subprefectul (kaiserliche Kreisdirektor) din Rouffach-Guebwiller pe 14 decembrie 1917, 142 de soldaţi români mor şi sunt îngropaţi la Soultzmatt între 4 februarie şi 8 mai 1917: 17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români sunt îngropaţi în cimitirul militar pe care germanii l-au creat la Val du Platre pentru soldaţii germani, din motive necunoscute. Conform avizului (Mitteilung) adresat Ortskommandaturii de la Soultzmatt pentru fiecare dintre decesele prizonierilor români înhumaţi la Val de Platre, Feldwebnel-Leutnant Baller declara că soldaţii români au decedat pur şi simplu în urma unui stop cardiac! În realitate, prizonierii de război români mor de foame, de frig, şi din cauza proastelor tratamente. Populaţia alsaciană este convinsă ca exterminarea soldaţilor români este deliberată. Benjamin Valloton evocă reflecţiile gardienilor germani la adresa prizonierilor români: "Cine i-a obligat să declare război? Noi facem doar ce ni se spune!...". "Slăbănogii ăştia au îndraznit să ne atace pe la spate? Nu vi se pare abominabil, nu simţiţi insulta?".
Locuitorii din Soultzmatt au observat că atunci când morţii români sunt coborâţi în sat pentru a fi îngropaţi, purtătorii sicriului se opresc pe drum la Capelă într-un loc unde sunt depuse gunoaiele satului şi caută cu înfrigurare, în ciuda insultelor şi a loviturilor din partea gardienilor, să recupereze ceva de mâncare printre resturi. Smulg iarba ca să o mănânce cu aviditate. Acest comportament al soldaţilor români spune multe în ceea ce priveşte starea lor de subalimentare. Locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, depun pâine şi mâncare consumabilă printre gunoaie pentru ca prizonierii să o poată găsi a doua zi, trecând pe-acolo. În afara copiilor, nimeni nu îndrăzneşte să le dea mâncare în mod direct, de teama germanilor. Martori oculari i-au povestit în 1919 lui Max Dollfus, preşedinte al comitetului alsacian al mormintelor româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce resursele ce le erau destinate erau consumate de gardienii lor în hanul de la Gauchmatt, vecin cu cimitirul actual. 27 de familii din Soultzmatt, a căror listă este conservată în arhivele municipale, au contribuit prin donaţiile lor în hrană la supravieţuirea unora dintre aceşti prizonieri de război. (...)


O poveste cu final fericit
Un caz particular merită să fie citat în tabăra de la Val de Platre pentru a arăta că populaţia alsaciană nu a fost insensibilă la martiriul prizo­nierilor români de război, în ciuda riscurilor certe de represalii într-un sat în care erau cantonaţi sute de soldaţi germani. Într-o noapte de martie sau aprilie 1917, pe la orele 22, mama lui Ernest Nicollet şi-a trezit fiul. Era înspăimântată deoarece un prizonier român bate la geam. Este vorba despre un soldat originar din Oltenia, departamentul Călăraşi, la 50 km sud de Bucureşti, aproape de Dunare. Soldatul Solomon Coconaşu, în vârstă atunci de 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile din tabăra de la Val de Platre. A coborât spre primele case din sat şi a bătut la geamul casei locuite de părinţii lui Ernest Nicollet (născut la Soultzmatt în 1897), pe strada Preoţilor, în capatul vâlcelei străbătute zilnic de convoaiele mortuare. Purtându-şi camarazii decedaţi la cimitirul de la Grienling, el a reperat cu siguranţă itinerariul ce l-a condus spre sat şi, mânat de foame, a riscat să coboare şi să ceară de mâncare pentru a nu muri de foame. După ce a verificat că nu mai e nimeni pe stradă, familia Nicollet l-a primit în casă. Soldatul român cunoştea câteva cuvinte în limba franceză şi a angajat o conversaţie foarte limi­tata cu dl Nicollet. Fiul său, Ernest, care, 70 de ani mai târziu ştia încă cele câteva cuvinte în limba română pe care le-a învăţat de la Coconaşu, îşi aminteşte că mama sa a încălzit în seara aceea un rest de cina pentru a-i da să mănânce soldatului român. După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a întors în tabără cu un rucsac plin cu alimente. Din acel moment, el a continuat să iasă din tabără de câte două-trei ori pe săptămână pentru a mânca la familia Nicollet, ceea ce îi va permite să supra­vieţuiască şi să se întoarcă în patrie. A profitat cu siguranţă de neglijenţa gardienilor germani, care se amuzau seara la han. Ceea ce îi uimeşte pe membrii familiei Nicollet este faptul că Coconaşu le săruta mâinile în semn de mulţumire de fiecare dată când vine la ei. O singură dată, este însoţit de un camarad, care de altfel va muri câteva zile mai târziu. Coconaşu, care are şansa şi curajul să iasă din lagăr fără să trezească suspiciunea gardienilor, va păstra discreţia ştiind că familia Nicollet îşi riscă viaţa pentru gestul de umanitate pe care îl face.
Când prizonierii români sunt transferaţi, Coconaşu cere adresa familiei Nicollet. Din precauţie, aceasta preferă ca prizonierul să o lase pe a sa. La 6 iulie 1919, familia Nicollet scrie pe adresa indicată în România. Abia în primăvara lui 1921 primeşte un răspuns de la Coconaşu, o scrisoare datată 18 aprilie 1921. Solomon Coconaşu se întorsese în ţară, sănătos, şi îşi regăsise familia. "Îmi aduc aminte cu o mare emoţie de orele călduroase pe care le-am petrecut la voi şi vă mulţumesc pentru primirea pe care mi-aţi făcut-o". El va semnala autorită­ţilor române adresa binefăcătorilor săi. Familia Nicollet va primi o scrisoare de mulţumiri redactată la 28 noiembrie 1924, la cererea Reginei Maria, de către doamna sa de onoare, Simone Lahovary, care a adaugat o fotografie cu dedicaţie din partea reginei. Familia Nicollet va păstra cu religiozitate acestă scrisore care merită să fie citată: "Doamna, Majestatea Sa regina, aflând întregul devotament cu care v-aţi ocupat de nefericiţii noştri prizonieri români în timpul războiului, mă însarcinează să vă spun cât de impresionată a fost de bunătatea voastră şi vă adresează întreaga sa recunoştinţă. Majestatea sa va trimite alăturat portretul său în costum de încoronare şi speră că îl veţi păstra în amintirea României pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult". Miercuri, 9 aprilie 1924, regele Ferdinand şi regina Maria sunt oaspeţii Alsaciei şi vin să se reculeagă la Val de Platre, primiţi de generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România între 1916-1918. După inaugurarea monumentului, regina Maria depune, la picioarele marii cruci din cimitir, o imensă coroană de trandafiri şi, parcurgând aleile ce separă mormintele, depune pe fiecare mormânt câte un buchet de garoafe roşii şi albe, pe care i le întind tinere alsaciene (...)

SPIONAJUL ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Primul Război Mondial a avut un caracter imperialist, dar cancelariile ţărilor participante îşi ascundeau ţelurile sub propaganda ideii de apărare a patriei (naţionalism), a Europei ori a civilizaţiei în general. În acest context serviciile secrete ale Antantei exploatau şi se foloseau de ura popoarelor asuprite faţă de ocupanţii germani
Atât înainte de declanşarea lui, cât şi pe toată durata războiului, la dispoziţia serviciilor secrete (de spionaj şi contraspionaj) au fost puse uriaşe resurse financiare şi cele mai noi descoperiri, de la inovaţii tehnice şi mobilizarea specialiştilor în matematică din universităţi (pentru spargerea codurilor inamicului) până la câini poliţişti şi porumbei călători. În cadrul acţiunilor de spionaj şi contraspionaj s-a produs o creştere semnificativă a numărului celor implicaţi. Sunt convins că unele date sunt exagerate, dar în materialul bibliografic am întâlnit informaţii spunând că în Olanda erau peste 500 de birouri de spionaj ale Antantei sau că în Belgia erau peste 2.000 de agenţi englezi. Nu a existat un centru unic care ar fi putut oferi informaţii despre toţi agenţii implicaţi, iar germanii au căutat mult timp o hartă a operaţiunilor care nici nu exista de fapt. Spre sfârşitul războiului, a ieşit la iveală superioritatea serviciile secrete ale Antantei.
Pe măsura extinderii operaţiunilor de luptă, s-a simţit necesitatea extinderii şi activităţii de spionaj. Fostele nuclee mărunte ale unui serviciu secret se transformau în ramificaţii cu agenţi în zeci de locuri. Prin structura lor erau asemănătoare în sensul că în fruntea lor era un rezident, al cărui sediu era şi „cutia de scrisori”. Cu foarte multă grijă, către el se transmiteau informaţiile iar acesta le transmitea, la rândul lui, la cartierul general. Nu puţine au fost cazurile în care rezidentul recruta agenţi dar avea grijă ca aceştia să nu se cunoască între ei. Spionii purtau un număr sau un nume conspirativ ce se schimba periodic.Uneori existau mai multe trepte. Rezidentul principal ţinea legătura cu spionii de care răspundea, care, la rândul lor, aveau „cutii poştale” şi erau în legătură cu alţi agenţi.
Totuşi, un număr destul de mare de spioni lucrau independenţi şi fie că predau informaţiile unui agent itinerant fie se întâlneau ei înşişi cu „clientul”.
Serviciile secrete erau preocupate nu numai de obţinerea de detalii despre situaţia militară, ci erau preocupaţi şi de problemele politice, social-economice, tehnice ş.a. ce puteau influenţa cursul operaţiunilor militare. Căutau să obţină informaţii despre relaţiile dintre diferite departamente din mai multe sectoare, de viteza de înlocuire a materialelor uzate, despre raţiile de hrană sau despre planurile de creare a noilor arme.Datele furnizate puteau de multe ori să fie false căci agenţii fie scontau să obţină bani anticipat, fie e-
rau spioni dubli. Uneori se întâmpla ca spionii dubli să furnizeze date exacte ambelor tabere. Nu de puţine ori, spionii practiau schimbul de date între ei deoarece presupunea mai puţin efort. Principalul motiv care-i determina pe mulţi să se apuce de spionaj era speranţa unui câştig repid şi consistent. Numărul spionilor animaţi de aventură sau de spirit patriotic era destul de scăzut.
S-a realizat o variaţie fără precedent a identităţilor sub care se ascundeau spionii. Trebuiau, însă, să îndeplinească câteva condiţii care erau esenţiale pentru a-şi îndeplini misiunea. Să cunoască la perfecţia limba ţării în care era trimis, obiceiurile, tradiţiile localnicilor şi să se încadreze perfect identităţii pe care o „îmbrăca”.
În acest context, serviciile secrete verificau informaţiile primite prin raportare la cele anterioare sau prin corelare cu informaţii adiacente provenite din alte surse. Căile de primire a informaţiilor erau diverse :
-de la serviciile de cercetare ale unităţilor terestre, aeriene şi maritime;
-din surse diplomatice;
-în urma interogării făcute prizonierilor şi dezertorilor;
-din cercetarea documentelor găsite asupra inamicilor ucişi pe câmpurile de bătălie;
-prin cenzurarea corespondenţei;
-prin citirea presei străine;
-prin descifrarea mesajelor trimise prin radio.
Verificarea era îngreunată când o ştire falsă contribuia la menţinerea unei aparenţe stări de informare. De exemplu, pregătiri pentru ofensivă se făceau pe o parte a frontului, când de fapt ea se declanşa în cu totul altă parte.Era dezinformarea unei tabere de către cealaltă.
Modurile de transmitere a informaţiilor erau diverse : scrisori codificate, baloane pentru copii, aripile morilor de vânt, transportul cu avionul (o noutate pe atunci), proiectile care aveau în interior documente în loc de exploziv, anunţuri codificate în ziarele din ţările neutre etc. Cu cât se dădea dovadă de mai multă ingeniozitate cu atât şansa de a fi descoperit era mai mică. Au apărut noi tipuri de cerneală simpatică şi se foloseau clişee microscopice ascunse sub timbrul lipit pe o scrisoare sau carte poştală (punctul). Existenţa radioului ca mijloc de comunicare a dus la apariţia unor radioemiţătoare secrete cât şi la folosirea staţiilor goniometrice de către contraspionaj. Aliaţii, descifrând codurile germane, trimiteau ordine false submarinelor germane care mergeau la distrugere sigură. De asemeni, nemţii au fost păcăliţi cu privire la localizarea escadrelor navale ale Antantei. Prin mesaje radiofonice emise de către vasele comerciale.
Această uriaşă extindere a spionajului a dus la dezvoltarea pe măsură a contraspionajului. Întreaga corespondenţă era cenzurată - la Londra, spre exemplu, se citeau scrisori în 60 de limbi, descoperindu-se mesaje cifrate în 31 de limbi. Scrisorile şi ziarele erau supuse unor tratamente chimice pentru depistarea mesajelor scrise cu cerneală simpatică. Frontierele erau foarte bine păzite, iar în zonele unde se puteau baza pe loialitatea localnicilor se recrutau persoane pentru a oferi date despre orice străin care apărea în zonă. În zonele ocupate, deplasările erau validate de organele de poliţie. Peste tot exista un sistem de supraveghere al poliţiei în care serviciile secrete îşi implantau oameni.
Pentru transmiterea informaţiilor, nu de puţine ori erau folosiţi porumbeii călători. Au mai fost folosiţi şi câinii ciobăneşti. În concluzie, spionajul din Primul Război Mondial s-a caracterizat prin numărul mare de agenţi, o diversitate a mijloacelor de transmitere a informaţiilor, varietatea identităţilor sub care se putea ascunde un spion. De asemenea, s-a remarcat folosirea în premieră a unor mijloace tehnice:radioul, microfoanele pentru înregistrarea convorbirilor, staţiile goniometrice pentru localizarea emiţătoarelor. Avioanele erau folosite pentru transportul corespondenţei, cercetare, transportarea şi paraşutarea spionilor ori a sabotorilor în spatele frontului. S-a dus o luptă acerbă pentru culegerea de onformaţii, sabotaj, disimulare, dezinformare, suspiciune. Lipsa oricăror scrupule a fost caracteristica activităţii serviciilor secrete - lucru valabil şi în zilele noastre. În numele siguranţei naţionale şi pentru victorie erau încălcate multe drepturi ale omului. Cine nu era la zi cu noile metode de spionaj, pierdea. Spre exemplu, comandamentul britanic a continuat să transmită, telefonic, ordinele de luptă subordonaţilor în clar, ele fiind interceptate de germani. În bătălia de la Somme zeci de mii de soldaţi englezi au fost nimiciţi de germani.

11 noiembrie 1918 - A luat sfarsit Primul Razboi Mondial
Declansat de asasinarea, in iunie 1914, a mostenitorului la tronul Austro-Ungariei, principele Franz Ferdinand, Primul Razboi Mondial a fost cel mai devastator conflict din istoria de pana atunci a omenirii, intrecut, ca pagube si numar de victime doar de Al Doilea Razboi Mondial. Principala caracteristica a Primului Razboi Mondial a fost folosirea strategica pe scara a transeelor ca linii de aparare pe Frontul de Vest, intinse de la Marea Nordului pana in Elvetia. Peste 9 milioane de oameni au pierit pe campul de lupta si multi civili au murit din cauza bolilor, foametei sau a genocidului comis de fortele de ocupatie – cum este exemplul Armeniei.

Conflictul a marcat disparitia totala a absolutismului monarhic in Europa, patru imperii: german, tarist, austro-ungar si otoman. De asemenea, el a insemnat aparitia regimului comunist in Rusia in urma revolutiei din octombrie 1917, precum si formarea a numeroase state nationale, din ruinele vechilor imperii – Cehoslovacia si Iugoslavia – ori alipirea unor teritorii la patria mama – cazul Romaniei si Poloniei. Evenimentele din anul 1917 au fost decisive pentru soarta razboiului, desi efectele lor vor fi resimtite abia in 1918. In februarie 1917, Germania a declansat razboiul submarin total, cu scopul de a stopa aprovizionarea trupelor britanice care luptau pe continent.

In acelasi an, Statele Unite vor intra in razboi de partea Antantei, dar Puterile Centrale – Germania, Austro-Ungaria, Turcia si Bulgaria vor recupera acest dezavantaj odata cu retragerea Rusiei – devenita stat comunist – din razboi, in decembrie. In primavara anului 1918, germanii au declansat o puternica ofensiva pe Frontul de Vest, respinsa insa cu mari pierderi. Contraofensiva Aliata, inceputa in august, iar Puterile Centrale, epuizate si speriate de posibilitatea unor revolutii comuniste, au acceptat armistitiul ce punea capat razboiului, armistitiu semnat pe 11 noiembrie 1918.

Chestiunea irlandeză şi Primul Război Mondial
Ambele tabere (unioniștii și autonomiștii) considerau că o participare activă la Primul Război Mondial v-a determina Londra la o sensibilitate mai pronunțată în chestiunea irlandeză. Deoarece Partidul Autonomist Irlandez era singura voce politică legală din insulă din partea catolicilor iar poziţia acestuia era de a rămâne fidel Imperiului Britanic, relatează athenian-legacy.com
Astfel, irlandezii vor susţine Coroana în timpul conflagraţiei mondiale. Pasivitatea lui John Redmond faţă de chestiunea autonomiei în 1814, era legitimată de majoritatea contemporanilor irlandezi care susţineau Aliaţii. Privită după câteva decenii, decizia de a accepta stoparea negocierilor, pare una greşită pentru Autonomişti deoarece aceştia au avut timp să se organizeze mai bine iar catolicii nu aveau nici o garanţie că după război vor primi o largă Autonomie.
Din mişcarea autonomiştă irlandeză, elemente radicale au militat pentru ducerea unei politici irlandeze de neintervenţie pe frontul de vest. Din structura nou creată, Irish National Volunteers formată din peste 150.000 de soldaţi sub indrumarea lui Redmond, au lipsit elementele radicale, aproximativ 15.000 de irladezi (marea majoritate foşti membrii ai Frăţiei Republicane) ce au continuat să susţină neintervenţionismul din vechea mişcare Irish Volunteers Force. Conducerea vechii mişcări a rămas la MacNeill.
Alături de IVF, socialiştii irlandezi prin conducătorul lor James Connolly se declarau împotriva intrării în război. Sindicatele şi forţele paramilitare de stânga aveau ca deviză „We serve neither King, nor Kaiser, but Ireland” (nu servim Regele nici Kaserul, ci Irlanda).
Propaganda britanică anunţa că intarea în război s-a făcut şi pentru a apăra libertatea naţiunilor mici precum Belgia sau Serbia. O astfel de abordare politică sporea încrederea irlandezilor că după război vor obţine o autonomie mai largă inclusiv în comitatele dominate de protestanţi şi de ce nu mai târziu, independenţa totală. Irlandezii doreau să lupte şi pentru Franţa catolică şi prietenă de care multe colaborări istorice îi legau.
Autorităţiile engleze nu au permis desfăşurarea trupelor irlandeze sub o comandă unică căci atunci ar fi însemnat că ar recunoaşte armata unei naţiuni. Pentru a fi siguri că irlandezii sunt fideli Coroanei, ministrul de război a hotărât ca ofiţerii irlandezilor să fie de confesiune protestantă. Nici măcar arborarea steagului verde la unităţile irlandeze nu era posibil.
Din 1915 protestele anti-război devin tot mai numeroase. Catolicii şi Voluntarii lor sunt nemulţumiţi de indeciziile guvernului privind Autonomia iar protestanţii de posibilitatea ca aceasta să fie aplicată întregii Irlande. Liderul moderat John Redmond pierde tot mai mult teren în faţa radicaliilor irlandezi, în această perioadă afirmându-se personalitatea lui Padraig Pearse. Discursul lui Pearse semăna cu retorica Frăției Republicane din secolul al XIX-lea. Programul lui urma să fie susținut de Frăția Republicană, revigorată de tânărul Sean Mac Dermott.
Pe lânga IRB, mai funcționa și Armata Cetățenească Irlandeză, conduse de James Connolly și susținută financiar de contesa protestantă dar feniană, Markievicz. Funerariile unui mare revoluționar irlandez Jeremiah O`Donovan în 1915 au atras un număr mare de irlandezi moderaţi la eveniment, iar Irish Volunteers Force au tras salve în aer.
În anii războiului, situaţia economică a irlandezilor s-a înrăutăţit simţitor în urma scăderii salariului real, a creşterii preţurilor şi a crizei de produse alimentare. Şi în această perioadă numeroşi irlandezi au luat calea emigrării.
Contribuţia Irlandei în primul război mondial a fost însemnată. Regimentel irlandeze au participat pe frontul de vest încă din 1914, suferind pierderi numeroase în special în bătălia Flandrei. Nu trebuie uitat nici efortul şi ajutorul protestanţilor irlandezi aceştia fiind impulsionaţi de respectul lor faţă de Londra capitala Imperiului Britanic şi de Protestantism.

Primul Război Mondial va lua sfârşit oficial săptămâna aceasta


05:18Primul Război Mondial se va termina oficial duminică, 3 octombrie, la 92 de ani după ce luptele au încetat. Această dată reprezintă momentul în care Germania va plăti ultimele despăgubiri pe care le datorează ţărilor care formau la acea vreme Forţele Aliate.

Serviciile Secrete româneşti lovesc în spionajul...
A fi ministru plenipotenţiar austro-ungar în România în anul 1914 era o misiune mai mult decât dificilă. O misiune ingrată şi cu şanse minime de final cordial. Iar Austro-Ungaria pare conştientă de acest fapt în momentul în care, în 1912, îl numeşte pe Ottokar von Czernin ca reprezentant diplomatic al intereselor dublei-monarhii la Bucureşti. Peste doi ani, cariera ministrului plenipotenţiar austro-ungar în România e pusă sub semnul întrebării. Serviciile Secrete Româneşti pun mâna pe servieta sa, în care se găsea lista informatorilor români recrutaţi de spionajul austro-ungar!

Anii 1912-1913 au marcat o schimbare fundamentală a atitudinii României faţă de Dubla Monarhie, o dată cu desfăşurarea Războaielor Balcanice, în urma cărora România a câştigat Cadrilaterul. Impactul psihologic al acestei victorii era dublat şi de o semnificaţie politică: intrarea României în război a însemnat un pas decisiv în ruperea legăturilor cu Puterile Centrale şi, în special, cu Austro-Ungaria.
Prezenţa trupelor române în Bulgaria declanşa un conflict împotriva voinţei austriece. La sud de Dunăre se discuta, practic, chestiunea Ardealului. Astfel se explică şi nemulţumirea opiniei publice româneşti după încheierea Păcii de la Bucureşti din 10 august 1913. Nu un teritoriu din sudul Dobrogei, care nu aparţinuse niciodată României, constituise miza războiului, ci Transilvania, eternul ideal românesc.
Extrem de sensibila chestiune a Transilvaniei rămăsese nerezolvată la sfârşitul secolului al XIX-lea, după declanşarea mişcării memorandiste din 1892. Începând cu anul 1905, noii conducători ai mişcării naţionale româneşti adoptau activismul, ca mijloc de luptă, cerând autonomia Ardealului şi dreptul locuitorilor de aici de a-şi decide singuri soarta.
Cinci deputaţi români activau în 1910 în Parlamentul de la Budapesta, iar până în preajma declanşării Primului Război Mondial am avea impresia că nu se întâmplă nimic deosebit în planul relaţiilor româno-ungare.
Ziarul „Rumänischer Lloyd” (unul dintre ziarele în limba germană editat la Bucureşti, cu un puternic impact pe plan extern) prezintă un început de an 1914 destul de tumultuos în planul negocierilor româno-ungare. Niciuna dintre părţi nu voia să cedeze. Românii ar fi dorit 70 de mandate în Parlamentul de la Budapesta şi un tratament asemănător cu cel de care se bucurau cehii din partea austriecilor. Chiar dacă contele Tisza ştia că cererile românilor sunt îndreptăţite, nu putea să le dea dreptate. Ar fi fost contrar uzanţelor diplomatice şi contrar intereselor politice ale ţării sale.
Aşa că, încă din lunile ianuarie-februarie ale anului 1914 negocierile româno-ungare se încheiau cu un eşec. Cum Ungaria era asociată Austriei, opinia publică românească le „ura” pe amândouă. Pe una, direct, pe cealaltă, indirect. Iar contele Ottokar von Czernin, un aristocrat din Boemia, asociat unui austriac, putea fi întâmpinat la Bucureşti la modul contradictoriu: cu antipatie şi cu speranţă. Antipatie, pentru că reprezenta interesele austro-ungare, şi speranţă pentru că, numai prin mijlocirea şi înţelepciunea lui, mai exista o posibilitate de a îndrepta relaţiile româno-ungare, poate chiar de a obţine mult-dorita autonomie a Transilvaniei.
Omul Arhiducelui

Ziarul „Rumänischer Lloyd” (Lloydul românesc) îl prezintă pe Czernin drept simpatizant al cauzei româneşti. Pe lângă calităţile sale diplomatice şi simţul politic de necontestat, Czernin avea şi defecte: spre exemplu, înţelegea prea puţin, aproape deloc, limba ungară. În plus, în privinţa situaţiei politice şi economice din România, ambasadorul face confuzii: într-o discuţie cu arhiepiscopul catolic Raymund Netzhammer, contele îşi exprimă regretul că religia lui Carol I nu era „pe calea Vienei”.
Era atât de puţin informat Czernin despre religia catolică a regelui nostru? Altfel, cum se explică faptul că îl credea pe Carol I drept protestant, iar pe regele Ferdinand I al Bulgariei, drept „convertit la altă religie”?
Desigur că situaţia cunoştinţelor lui Czernin s-ar fi putut îmbunătăţi dacă timpurile ar fi fost mai liniştite. Acest lucru nu se întâmplă: la 18 iunie 1914 are loc atentatul asupra arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei.
Era pretextul declanşării Primului Război Mondial. Ottokar von Czernin este deplin afectat de acest eveniment deoarece fusese întru totul omul arhiducelui, fiind, din acest motiv, nu prea bine văzut la Ministerul Afacerilor Externe. Influenţa lui era notorie şi se ştie că întreţinea o legătură personală şi epistolară cu moştenitorul tronului. Este momentul în care cariera lui Czernin la Bucureşti era salvată doar graţie intervenţiei personale a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena. Această carieră fragilă este pusă din nou sub semnul întrebării în octombrie 1914, într-o zi în care, în ­cursul unei vizite, ambasadorul lasă servieta sa diplomatică cu preţioase documente în maşina cu care se deplasa. Un act de uitare, de neglijenţă? Nu neapărat, dacă Serviciul Român de Informaţii şi Contrainformaţii nu ar fi fost, în permanenţă, pe urmele lui Czernin.
Filajul la care era supus ambasadorul se intensificase mai ales după ce Serviciul Secret descoperise un fapt inedit: Victor Verzea, şeful serviciilor poştale, transmitea lui Czernin codul de descifrare al telegramelor corespunzătoare corespondenţei comandanţilor militari şi oamenilor politici. Aşa că servieta uitată a lui Czernin constituia ocazia ideală pentru o revanşă. Iar Serviciile Secrete au chiar noroc: în servietă se găsea cifrul diplomatic şi o listă a informatorilor recrutaţi de spionajul austro-ungar. Agenţii români au sustras rapid documentele din servieta lui Czernin la un atelier fotografic. Apoi, poliţia returnează servieta „intactă”, pretextând că fusese găsită asupra unui hoţ.
Czernin mulţumeşte autorităţilor române pentru profesionalism şi îşi păstrează încrederea că evenimentul respectiv fusese unul nesemnificativ şi izolat. Ca urmare, timp de doi ani, până la intrarea României în război de partea Antantei, vor fi ştiute cu uşurinţă toate comunicările dinspre şi înspre Viena. Contele muşamalizează evenimentul şi păstrează, pe mai departe, relaţii cordiale cu Viena. Cum de se bucura contele de atât de multă trecere la Curtea de la Viena? Sau chiar el furniza informaţii care ţineau, mai degrabă, de activitatea unui spion, iar acum se afla în postura de spionat?
Episodul are şi un epilog: fotografiile documentelor sustrase în toamna anului 1914 au fost găsite în podul casei în care locuise Ionel Brătianu, la începutul anului 1917, când Bucureştiul se afla sub ocupaţia trupelor lui Mackensen. Autorităţile române nu au luat măsuri decisive pentru a-i aresta pe spionii de pe listele lui Czernin, ci i-au pus doar sub o supraveghere mai strictă. În privinţa lui Czernin, este cert că uitarea unei serviete într-o maşină, în Bucureşti, în octombrie 1914, nu i-a produs îngrijorare. Altfel, cum ar fi povestit atât de inocent şi degajat acest incident în Memoriile sale?

Secrete la Gallipoli
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/secrete-gallipoli
Campania Gallipoli a avut loc în peninsula cu acelaşi nume din Turcia, între 25 aprilie 1915 şi 9 ianuarie 1916, în timpul Primului Război Mondial. A fost o operaţiune comună, britanică şi franceză, pentru a cuceri capitala Imperiului Otoman şi pentru a securiza o rută maritimă spre Rusia, ţară care se simţea ameninţată de turci.

Tentativa a eşuat, cu pierderi grele de ambele părţi. Atacul naval al britanicilor a început la 19 februarie 1915, însă, din cauza vremii nefavorabile, asaltul a fost abandonat, după ce trei nave de război au fost scufundate, iar alte trei au fost avariate. Trupe din Australia şi Noua Zeelandă câştigaseră un cap de pod la „Anzac Cove“.
Între timp, britanicii încercau să debarce în cinci puncte în jurul Cape Helles, dar s-au stabilit doar în trei, cerând întăriri. Turcii au profitat de nehotărârea britanicilor pentru a aduce cât mai multe trupe.
La Londra a izbucnit o criză politică între Churchill, Primul Lord al Amiralităţii, şi Lord Fisher, cel care s-a ocupat de operaţiunea pe mare. Fisher a cerut ca operaţiunea să fie anulată. Guvernul liberal a fost înlocuit cu o coaliţie şi Churchill, deşi eliberat din postul anterior, a rămas în Consiliul de Război. În luna august, mai multe trupe britanice au debarcat la Suvla Bay, pentru a tăia toate căile de comunicare ale Turciei. Ofensiva s-a dovedit a fi ineficientă. Consiliul de Război a decis să încheie campania, trupele britanice fiind evacuate în lunile decembrie 1915 şi ianuarie 1916.
Dacă bătălia de la Gallipoli ar fi avut sorţi de izbândă, ar fi pus capăt participării turceşti în război. Chiar şi aşa, turcii au pierdut 300.000 de oameni, iar aliaţii 214.000, în încercarea de a-i împiedica pe turci să ocupe Rusia. Documentarul „Secrete la Gallipoli“, care va fi prezentat de National Geographic Channel, vorbeşte despre bătălia de la Gallipoli ca fiind una dintre cele mai inutile şi sângeroase din timpul Primului Război Mondial.
Însă rămăşiţele acestui conflict în care şi-au piedut viaţa zeci de mii de oameni nu se găsesc doar pe pământul stropit cu sânge al Turciei, dar şi pe fundul apelor. După aproape un secol de la această luptă, exploratorul subacvatic Dr. Robert Ballard, cel care a descoperit urme ale Titanicului, a adunat povestiri de mult pierdute din campania din Gallipoli pornind de la epavele găsite pe fundul mării.

Extremiştii din Ungaria protestează la Versailles,...
Formaţiuni de extremă-dreapta din Ungaria organizează vineri dimineaţa, la Versailles, o manifestaţie împotriva Tratatului încheiat acolo după Primul Război Mondial, în urmă cu 90 de ani, considerat de Budapesta o umilire naţională, informează L'Express, citat de Medifax.
Pe ruinele fostului Imperiu Austro-ungar, care a dispărut în 1918, învingătorii din Primul Război Mondial stabileau, la 4 iunie 1920, prin Tratatul de la Trianon, noile frontiere ale Ungariei. Două treimi din teritoriul său şi o treime din populaţia acesteia reveneau, prin acest document, Austriei, Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei.
Cea de a 90-a aniversare a Tratatului de la Trianon, considerat de Budapesta o "umilire naţională", urma să fie marcată vineri printr-o manifestaţie a extremei-drepte ungare la Versailles, în cursul dimineţii urmând să aibă loc un miting la intrarea în Grand Trianon, urmată de o ceremonie la catedrală, la ora la care a fost semnat documentul, în cursul după-amiezii.
După o perioadă interbelică dominată de nostalgie şi revanşism, comentează publicaţia franceză, "şapa de plumb a comunismului a acoperit, fără să astupe total, această rană a istoriei", adăugând că aceasta a "reapărut odată cu apariţia democraţiei". Publicaţia citează, în continuare o declaraţie a primului premier ungar din perioada post-comunistă, Josef Antall, care afirma, în 1990, că se considera "premierul a 15 milioane de unguri", o aluzie directă la maghiarii din ţările vecine.
În campania electorală din această primăvară, partidul de dreapta al lui Viktor Orban, Fidesz, care a câştigat alegerile, şi formaţiunile de extremă-dreapta şi-au promis reciproc "repararea (acestei) nedreptăţi", adoptând, la 26 mai, o lege care permite maghiarilor din ţările vecine să obţină dubla cetăţenie. Textul urmează să intre în vigoare în august, în pofida protestelor unora dintre aceste ţări, în special Slovacia.
Ambasada Ungariei din Paris nu a luat nicio atitudine în legătură cu protestul extremei drepte ungare de la Versailles, iar consulul a fost rugat să-şi petreacă ziua la birou, potrivit publicaţiei franceze.

Trauma Ungariei: 90 de ani de la Trianon
4 iunie 1920. Una dintre cele mai negre zile ale Ungariei. Ziua în care ministrul Agost Benard şi trimisul Alfred Drasche-Lazar au semnat, la palatul Marele Trianon, ca reprezentanţi ai Ungariei, tratatul de pace încheiat după sfârşitul Primului ...

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-05-10/reporteri-fara-frontiere-2-activa-falanga-anglo-saxona.html

Dupa incheierea primului razboi mondial, cel dintai gazetar acreditat de un ziar britanic la Bucuresti a fost Dimitri Buhatov Rostowski. Nu era englez ca atare, o spune si numele lui, se nascuse in 1906 in Rusia tarista, intr-o familie pe care revolu Dupa incheierea primului razboi mondial, cel dintai gazetar acreditat de un ziar britanic la Bucuresti a fost Dimitri Buhatov Rostowski. Nu era englez ca atare, o spune si numele lui, se nascuse in 1906 in Rusia tarista, intr-o familie pe care revolutia din 1917 o afectase profund. Dupa ce luptase impotriva regimului bolsevic in calitate de voluntar, in armata generalului Wranghel, in timpul razboiului civil din primii ani a€™20, fusese nevoit sa emigreze din tara natala, stabilindu-se initial in Marea Britanie. Societatea engleza nu numai ca l-a adoptat, dar i-a oferit si un rost, destul de ambiguu dupa cum vom vedea. Dimitri Buhatov Rostowski a descins in Romania sub acoperirea unui pasaport Nansen, acordat de Societatea Natiunilor apatrizilor rusi, si reprezenta ziarul Daily Mail, incepand din 22 ianuarie 1925, cand i s-a eliberat si primul bilet de libera petrecere in Romania de serviciul Controlul Strainilor al Politiei bucurestene. SPIONAJ SUB ACOPERIRE. Cum il reprezenta e o alta poveste, el insusi mirandu-se de ineptiile publicate despre romani, uneori sub numele lui, de cunoscutul cotidian londonez. Si la 15 februarie 1929 chiar i-a scris lui Douglas Crawford, redactorul pentru strainatate al respectivului ziar, ca stirile referitoare la Romania erau scoase din palarie de indivizi cu o fantezie excesiv de bogata, intreband totodata cine erau acestia. Usor iritat, Douglas Crawford i-a raspuns ca, de vreme ce insusi Rostowski nu-si alimenta gazeta cu informatii verificate, redactia nu avea incotro si era nevoita sa apeleze la surse ocazionale. Normal. Dedicat cu precadere activitatilor de spionaj in beneficiul Intelligence Service, Rostowski acorda mai multa atentie rapoartelor pentru structurile britanice de resort decat corespondentelor lui de acoperire. Fapt care se resimtea in paginile din Daily Mail. Destinul l-a scapat in cele din urma de povara unei dedublari stanjenitoare, care incepuse sa bata la ochi. Atins de o maladie tratabila numai chirurgical, Rostowski a refuzat sa se opereze la Bucuresti si a plecat la Geneva, ca sa moara sub bisturiu elvetian. In anii ce au urmat, in pozitia de lider al grupului britanic de presa din Romania s-a insinuat Archibald Gibson, corespondentul cotidianului The Times. Cel putin acesta nu s-a disimulat, practica spionajul pe fata, fapt despre care aveau cunostinta si protipendada bucuresteana, si autoritatile romanesti. Se pare chiar ca se incheiase un soi de pact confidential intre el si serviciile autohtone de aceeasi factura, conduse de faimosul Mihail Moruzov. Interesant, si Archibald Gibson se nascuse la Moscova, la 3 martie 1904, si s-a integrat in mediul social romanesc pana acolo incat s-a casatorit cu o romanca sadea, despre care avem toate motivele sa fim convinsi ca-i fusese strecurata in pat de serviciul secret roman. In februarie 1941, cand Marea Britanie a rupt relatiile diplomatice cu Romania, aceasta a lasat de izbeliste o casatorie care nu-i mai pria si a refuzat sa-si urmeze sotul la Istanbul, unde se repliase mai toata reteaua britanica de spionaj din spatiul balcanic. Totusi, relatiile lui Archibald Gibson cu Bucurestii nu s-au intrerupt nici o clipa. In calitate de reprezentant oficial al SOE in Turcia, a fost permanent la curent cu tot ce se intampla remarcabil in viata politica, sociala si economica a Romaniei. Printre cei ce ii furnizau informatiile de rigoare, toate de prima mana, s-au numarat ziaristul elvetian Karl Gyr - Charles Gyr dupa iesirea Romaniei din alianta cu Reichul nazist - si fostul deputat liberal Constantin Bursan. Naveta acestora intre Bucuresti si Istanbul, practicata cu voia Serviciului Special de Informatii roman, condus de data aceasta de Eugen Cristescu, a ramas consemnata documentar si, mult mai tarziu, si unul, si celalalt au fost luati la intrebari de Securitate. Nu s-a mai tinut cont de faptul ca ambii colaborasera cu un aliat al Uniunii Sovietice. Karl Gyr a fost retinut aproape cinci ani in ancheta, dar n-a comparut in fata vreunei instante din lipsa de probe valide, fiind apoi expulzat. In schimb, Constantin Bursan a decedat in detentie, in spitalul penitenciarului Vacaresti la 18 ianuarie 1952. TURTIT DE VINUL DE MURFATLAR. Dintre ziaristii britanici in trecere prin Romania, unii au fost tratati cu consideratie, iar altii nu. In ciuda faptului ca Marea Britanie, impreuna cu Franta, garantasera frontierele romanesti si se putea presupune ca functiona intre Londra si Bucuresti o alianta militara de facto. Astfel, in august 1939, cu numai cateva zile inainte de declansarea celui de-al doilea razboi mondial s-a intamplat sa descinda in Romania asa-zisul ziarist englez Ralph F. Hoddinott, acreditat de o publicatie obscura din Oxford, de care Directia Presei de la Bucuresti nu avea cunostinta. Functionarul superior Ion Dragu, care gestiona relatiile ziaristilor straini cu Ministerul Afacerilor Straine si apoi cu Ministerul Propagandei Nationale, a si comunicat aceasta nedumerire Directiunii Politiei de Siguranta. Hoddinott venea din Polonia, insa resedinta lui permanenta se afla la Atena. Curios, in tara cu care aveam frontiera directa atunci il interesase centura de fortificatii dintre Stanislawow si Lwow, care ar fi trebuit sa bareze un atac declansat de sovietici. In Romania, sub pretextul cercetarii antichitatilor din Dobrogea, a incercat sa ajunga in Cadrilater, pe linia fortificatiilor dintre Turtucaia si Sabla. Si se ridica intrebarea: Ce voiau sa stie englezii, de fapt? Daca Polonia va putea sa reziste unui razboi purtat pe doua fronturi, cu germanii in vest si cu rusii in est? Daca bulgarii ar fi putut sa strapunga fortificatiile romanesti din Cadrilater? In toamna lui 1940, nu se poate uita, Londra a salutat revenirea Cadrilaterului in componenta Bulgariei. Luat in primire de comisarul A. Gheorghiu, seful politiilor din Eforie, Carmen Sylva si Techirghiol, Ralph Hoddinott a sfarsit prin a da totul din el. Dupa ce l-a impins intr-o carciuma si l-a imbatat tun, comisarul Gheorghiu l-a interogat cum a vrut si a aflat ca englezul, departe de a fi ziarist, era agent al Intelligence Service si a obtinut de la el chiar si adresele celor doua cutii postale de la Atena, spre care erau indrumate rapoartele lui si ale altor britanici din sud-estul european, cu o indeletnicire identica. Una era plasata pe Str. Homer nr. 17, iar cealalta pe Str. Sira nr. 60. In cele din urma, Ralph Hoddinott a fost transportat sub escorta la Bucuresti, peripetiile lui ulterioare invaluindu-se in clarobscur. JOCUL TELEGRAMELOR INVENTATE. Nici M. H. Lovell, corespondent temporar al agentiei Reuter la Bucuresti, nu a avut aici un trai linistit. A fost expulzat in martie 1940, pentru tentativa de a produce zazanie intre Romania si Reich, intr-un moment cand diplomatiei bucurestene numai asta ii mai lipsea. Totul a plecat de la o telegrama interceptata de Siguranta, in care acuzase Germania ca ar fi adresat Romaniei un ultimatum. Scenariu identic cu cel montat de englezi si in primavara lui 1939. Presa bucuresteana n-a facut pu-blica stirea si nici presa britanica nu a gasit de cuviinta sa dea incidentului vreo amploare. Dupa stiinta noastra, numai ziarul in limba ebraica din Palestina, Haboker, a incercat sa explice cele intamplate la Bucuresti: ""Dl M. H. Lovell, ziarist englez si corespondent al agentiei Reuter - preciza aceasta gazeta - , a fost arestat pe neasteptate de politia din Bucuresti si tinut in arest patru ore, dupa care a fost expulzat peste frontiera ungara. Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii in Bucuresti, a prezentat o nota de protestare ministrului de externe Gafencu. Se crede ca aceasta expulzare a fost provocata de intrigi naziste, care aveau drept scop inlaturarea influentei engleze si franceze in Romania. Iata cum s-au petrecut faptele: atasatul comercial al Germaniei la Bucuresti, Arthur Konradi, a comunicat lui Luvil ca dr. Clodius, delegatul economic nazist in Romania, ar fi inaintat guvernului roman un ultimatum. Luvil s-a grabit sa trimita aceasta stire secreta la Londra. Indata ce aceasta a fost data publicitatii, Legatia Germaniei de la Bucuresti a protestat telefonic pe langa guvernul roman. Luvil a fost invitat la Ministerul Propagandei Nationale. In timp ce astepta pe coridor a venit si corespondentul agentiei germane DNB, care a inaintat un nou protest. Dupa aceasta, Lovell a trimis la Londra o dezmintire oficiala din partea guvernului roman, crezand ca afacerea s-a terminat. A doua zi, Luvil a fost din nou chemat la MPN, de unde a fost arestat si expulzat. El a fost invinuit ca ar fi trimis o alta telegrama asupra sperantelor Germaniei de a rasturna guvernul Tatarescu si de a aduce in loc, ca sef al guvernului, pe Vaida-Voevod. Lovell sustinea ca nu a trimis niciodata o astfel de telegrama. Intre timp, autoritatile romane nu au permis nimanui din partea Legatiei Angliei de a da ochii cu el. Enigma celei de-a doua telegrame nu a fost inca dezlegata. Un singur lucru este cert: Lovell nu a trimis-o. Astfel, nazistii nu se dau in laturi de la nici o falsificare sau inselaciune pentru a compromite pe englezi in tarile neutre."" Intr-adevar, nu era prima data cand propaganda britanica fabrica ultimatumuri germane inexistente. A doua telegrama totusi putea fi un rod al intoxicarilor elaborate in anturajul lui Arthur Konradi, despre care mult mai tarziu s-a aflat ca dirija intreaga retea germana de spionaj din spatiul roman. Cu toate ca o paralizie contractata cu vreo doi ani in urma il tintuise pe toata viata intr-un fotoliu rulant. Mai mult noroc a avut Cedric Salter, luat in colimator de politia legionara in toamna lui 1940 fara o motivatie precisa. Acesta dorea sa se casatoreasca cu Ana Ciorescu, zisa Nelly, pe care o angajase ca secretara si cu care traia de aproape un an in concubinaj. Politia o considera o ""demimondena"", fara sanse de a se cupla legal cu englezul, deoarece acesta era casatorit si in Anglia si se afla intr-un proces de divort a carui sentinta nu se mai pronunta. Era prea putin spre a fi agatat de ciracii lui Horia Sima si cei ramasi in Directia Presei si dupa abdicarea lui Carol al II-lea, mai pastrand in ei un rudiment de civilitate, au intervenit cu promptitudine in favoarea lui Salter: nu ne amestecam in viata particulara a individului. Fara dificultati notabile au patruns pe teritoriul roman si l-au parasit ziaristii britanici Patrick Francis Maitland (The Times) si Serge Nabokoff (Daily Mirror). Sau americanii Daniel Luce, corespondent pentru Europa Centrala si de Est al publicatiilor Life, Fortune si Time, si Reuben H. Markham, reprezentantul de la Bucuresti al agentiei Associated Press. VINOVATI SAU NEVINOVATI? De altfel, ziaristii americani calcau pe aceste meleaguri indepartate mai rar, insa in unele cazuri nu au scapat nici ei de dizgratia autoritatilor romanesti. Semnificativ a fost cazul lui Walter Duranty, corespondentul itinerant al lui The New York Times. Accentuand asupra frecventelor lui calatorii la Moscova, in calitate de emisar al presedintelui Roosevelt, Directia Presei de la Bucuresti il caracterizase succint intr-o nota de uz intern: ""Refuza intotdeauna sa aiba contacte oficiale si se documenteaza dupa cum ii place"". Sistemul nu a placut, dimpotriva, a starnit suspiciuni si nu i-a priit. In mai 1939, intr-o corespondenta preluata de NANA - Asociatia agentiilor de presa din New York - si aparuta in mai multe ziare de peste Ocean, afirmase ca ""armata romana nu este pregatita de razboi"", relatarea continand si unele date din categoria secretelor militare. Cand razboiul batea la usa, o asemenea afirmatie nu putea decat sa aduca prejudicii majore autoritatilor de la Bucuresti. Nu intamplator, Walter Duranty a fost invitat sa plece din Romania. De asemenea, sub efemerul regim legionar a fost determinat sa plece din tara si ziaristul american Winston Burdett. La Bucuresti se cuplase cu italianca Lea Schiavi, corespondenta cotidianului milanez La€™Ambrosiano. In ianuarie 1940, aceasta primise autorizatia Marelui Stat Major sa viziteze fortificatiile de pe Nistru, in rest petrecandu-si timpul la Hotelul Esplanade din Bucuresti, in octombrie 1940 a plecat impreuna cu Winston Burdett la Ankara, unde a fost asasinata de un comando al Gestapoului. Asta insemna ca oriunde s-ar fi miscat tara dupa ea si o coada, ferm hotarata sa-i faca de petrecanie. Despre amantul ei de peste Ocean nu a mai ajuns nici o veste in Romania. URMA SCAPA TURMA. Dupa instalarea regimului legionar si preluarea fraielor statului de catre generalul Ion Antonescu, circulatia ziaristilor anglo-saxoni pe la Bucuresti s-a diminuat considerabil, in locul acestora insinuandu-se germanii si italienii. Ultimul ramas pe pozitii a fost ghinionistul Frank Edward Stevens, intrat si el pe mana Securitatii, insa mult mai tarziu. Se nascuse la 28 februarie 1883, la Moulton, Alabama, SUA, ca al patrulea fiu al lui James si al Eupheniei. Dupa o copilarie marcata de privatiuni, se inrolase in 1908 in armata americana, urmand in paralel cursuri liceale si universitare. Totodata a intrat in contact cu organizatia YMCA, fiind trimis ca reprezentant al ei in Franta, dupa incheierea primului razboi mondial. In 1922 a descins in Romania, unde a fost angajat ca instructor de educatie fizica la ONEF, iar peste doar cativa ani a cumulat si functia de secretar general al filialei YMCA din tara. Din 1927 pana in 1941, in calitate de corespondent acreditat la Bucuresti, a colaborat la importante cotidiene si agentii de presa americane si britanice, intre care amintim International News Service, Reuter, The Consolidated Press of America si United Press. Publicatia la care a colaborat cu prioritate a fost Christian Science Monitor, editia din Boston. In primavara lui 1940 era presedintele Asociatiei Presei Straine din Bucuresti, bucurandu-se de o consideratie deosebita si din partea colegilor, si din partea autoritatilor. Practic, era singurul ziarist strain care putea sa-si transmita corespondentele fara a fi cenzurat. Necazurile lui au inceput in toamna aceluiasi an 1940, mai exact la 3 septembrie, cand a transmis pentru United Press o stire evident falsa: ""Antonescu a acceptat mandatul de prim-ministru si a dat ordin sa se traga asupra Palatului Regal!"". Astazi cunoastem destula istorie ca sa stim ca rocada puterii a decurs altfel. Drept urmare, legatura prin telefon cu strainatatea i-a fost taiata. Avea prieteni la Societatea de Telefoane, care nu-i deturnau apelurile prin circuitele Sigurantei, dar la 7 septembrie 1940 s-a decis sa fie supus si el unei cenzuri drastice. In continuare s-a intamplat ceva extrem de ciudat: desi nu mai expedia in strainatate nici un fel de corespondenta, presa americana ii atribuia diverse articole saturate de fantezii. Nici el nu intelegea mai nimic din tot ce se intampla. In martie 1941, serviciul Controlul Strainilor a refuzat sa-i mai prelungeasca termenul de sedere in tara, insa Directia Presei a apreciat ca nu era cazul sa se procedeze necugetat cu singurul ziarist american care mai exista la data aceea in Romania. Totusi, Directia Generala a Politiei nu a cedat. In aceeasi primavara, dupa plecarea englezilor din Bucuresti, Asociatia Presei Straine a fost desfiintata si inlocuita cu Uniunea Presei Straine, condusa de acum de germani. SFARSIT DE ETAPA. Frank Edward Stevens a refuzat sa se inscrie in noua structura profesionala. La 31 iulie 1941, prin Petre Ilcus, Directia Presei a reusit sa-l scuteasca de expulzare si a recomandat iar politiei sa-i acorde posibilitatea de a ramane in tara, insa ""fara dreptul de a exercita o profesiune"". In felul acesta a putut sa-si prelungeasca sederea in Romania pana in decembrie 1941, cand si relatiile diplomatice cu SUA au fost intrerupte. La inceputul anului 1942, impreuna cu intregul personal al Legatiei americane de la Bucuresti, Frank Edward Stevens a plecat mai intai la Istanbul, apoi peste Ocean, unde a fost contactat de Biroul de Servicii Strategice (OSS) ca specialist in problemele romanesti. Iar dupa 23 august 1944 va reveni in Romania, in cadrul Misiunii Militare Americane. Nu-si inchipuia ce-l asteapta. INTALNIRI DE TAINA
""Marti seara, 30 octombrie, a avut loc in casele lui Alexe Gheorghiu, din Str. Dianei 5, o masa politica intima, la care au participat generalul Ilie Steflea, fostul sef de stat major al lui Antonescu, Frank Stevens, Balan, secretar general la Ministerul de Finante, si dna Popescu, fiica lui Stelian Popescu. Cei prezenti - care de fapt sunt toti agenti in solda anglo-americanilor - au discutat indelung evenimentele si mai ales situatia interna. Dl Balan a comunicat - dupa datele avute asupra sa - stadiul in care s-a ajuns cu aplicarea Armistitiului si la cat se ridica zilnic ridicarile sovietice din Romania, indiferent sub ce forma se produc. Dl general Steflea a dat lamuriri si a comentat situatia din armata romana (...), dezvaluind felul in care se face democratizarea ostirii"" - (SSI, 7 noiembrie 1945) SPIONAJ
""La sediul societatii YMCA functioneaza o importanta agentura a Misiunii Americane. Din sursa Misiunii Americane suntem informati ca ziaristul Frank Stevens, care a revenit din nou in Capitala, a inceput o intensa activitate informativa in birourile societatii YMCA din Str. Progresului nr. 8. Este vizitat zilnic de numeroase persoane, printre care notam pe Sebastian Serbescu, directorul ziarului Semnalul, dr. Emil Belizarie, membru PNT, Vasile Stoica, secretar general al Ministerului Afacerilor Straine, Otto Gagel, mare industrias, general Socrate Mardare de la sectia culturala a MStM, Rodolfo Gliez, supus bolivian, cunoscut traficant. Rapoartele sale informative le prezinta direct lui Burton Berry, fiind colaboratorul sau cel mai apropiat in ce priveste chestiunile politice. Sursa: serioasa"" - (DGP, 3 iulie 1946)

1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei
Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.
Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.
„Historia” încearcă azi un exerciţiu de recuperare. Cine-a fost Ionel Popescu? Cum era să fii partizan în timpul Primului Război Mondial? Care i-a fost viaţa după anii de partizanat?
Războiul şi ocupaţia

Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.
Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.
Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa
Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...
Cum se naşte gruparea
Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.
Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.
„Aşa vor păţi toţi aceia...”
În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.
În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.
Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu
Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.
Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.
Arestare

Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.
La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.
După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.
Moarte

E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.
Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.
mai mult

Telegrama care a bagat America in razboi

Anul 1917 a reprezentat un moment crucial in evolutia Primului Razboi Mondial. Pe de o parte, cucerirea puterii de catre bolsevici, in Rusia, a zguduit puternic siguranta taberei Antantei, permitand Puterilor Centrale sa poata lupta doar pe un singur front si sa aiba spatele asigurat, in Rasarit. In aceste conditii, ar fi fost posibil ca Germania, Austro-Ungaria si aliatii lor sa triumfe. Dar intrarea in razboi a Statelor Unite nu doar ca a compensat lipsa Rusiei ci a contribuit decisiv la victoria finala a Antantei. Se vorbeste foarte mult despre scufundarea navei comerciale Lusitania de catre germani, ca fiind factorul crucial in decizia americana. Dar acest incident tragic s-a petrecut in 1915 si, desi a creat in opinia publica din SUA un puternic curent de simpatie pentru Antanta, nu a avut repercusiuni imediate. Adevaratul factor declansator a fost o telegrama trimisa de ministrul de externe al Reichului ambasadorului german la Washington.

9 lucruri putin stiute din primul Razboi Mondial


Descopera 9 lucruri incredibile din primul Razboi Mondial!
Nu cu mult timp in urma, Yuppy a prezentat o lista deosebit de interesanta cu 9 lucruri putin stiute din al doilea Razboi Mondial, pe care cartile de istorie le-au ocolit. Pentru ca nu suntem tocmai conventionali, va oferim acum cateva informatii putin stiute despre marele razboi declansat in 1914...

• Dupa patru ani de lupte sangeroase, primul Razboi Mondial avea sa se termine la ora 11 dimineata, pe data de 11.11.1918. Pe 8 noiembrie, delegatii germani au plecat in Franta, unde au avut ocazia sa vada fronturile si incredibilele distrugeri provocate acolo. Intr-un vagon de tren oprit in padurea de la Compiegne, au inceput discutiile, desfasurate pe mai multe zile. Pe 10, germanii au primit un mesaj in care citeau ca Wilhelm al II-lea, marele Kaiser, tocmai abdicase. Generalul Hindenburg da ordine diplomatilor sa accepte imediat armistitiul, indiferent de clauze. Hartia a fost semnata la ora 5 dimineata, punand capat razboiului, dar acesta a continuat pana la 11 din motive pe care le veti citi in continuare. Poza surprinde exact momentul semnarii armistitiului, negociatorul german Matthias Erzberger fiind in partea dreapta.
  

• Armistitiul fusese semnat la ora 5 a.m., toate partile avand sase ore pana la incetarea oricarui foc. Multi comandanti s-au oprit imediat dupa ce au primit mesajul, asta pentru ca nu avea rost sa mai lupte stiind ca pacea se va instaura in scurt timp. Americanii, umpluti de orgoliu si de dorinta de a fi decorati acasa, au continuat lupta pana in ultimul minut. Britanicii nu erau deloc de acord sa opreasca focul, dorind sa-i nimiceasca pe germani pentru a nu putea incepe un nou razboi. Si aveau perfecta dreptate. In acele sase ore, 863 de britanici si membri Commonwealth au murit, cand practic nici nu mai era razboi. Poza ii arata pe nemti, in ultimele clipe ale primului Razboi Mondial.
  

• Armistitiul fusese semnat la ora 5 a.m., toate partile avand sase ore pana la incetarea oricarui foc. Multi comandanti s-au oprit imediat dupa ce au primit mesajul, asta pentru ca nu avea rost sa mai lupte stiind ca pacea se va instaura in scurt timp. Americanii, umpluti de orgoliu si de dorinta de a fi decorati acasa, au continuat lupta pana in ultimul minut. Britanicii nu erau deloc de acord sa opreasca focul, dorind sa-i nimiceasca pe germani pentru a nu putea incepe un nou razboi. Si aveau perfecta dreptate. In acele sase ore, 863 de britanici si membri Commonwealth au murit, cand practic nici nu mai era razboi. Poza ii arata pe nemti, in ultimele clipe ale primului Razboi Mondial.
  

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/149780/9-lucruri-putin-stiute-din-primul-Razboi-Mondial.html

Chinezi contra Kaizerului

Cu toate ca intregul conflict desfasurat intre 1914-1918 a implicat mai putini combatanti si incomparabil mai putine resurse umane decat uriasa hecatomba pe care Hitler o va declansa, pe 1 septembrie 1939, el ramane un „razboi mondial” ale carui proportii depaseau toate razboaiele de pana atunci. Se stie ca principalele tabere beligerante s-au grupat in jurul celor doua centre de greutate ale continentului european – Tripa Intelegere, dominata de Germania, si Antanta, unde rolul primordial l-au avut Franta si Marea Britanie si careia mai tarziu i se vor alatura si Statele Unite. Popoarele de pe alte continente au fost in general scutite de ororile razboiului, cu exceptia unor inclestari desfasurate in Africa si Asia, ori a luptelor dintre britanici si turci, in Orientul Mijlociu. In aceste conditii, pare cel putin bizar sa auzim ca pe frontul de Vest la efortul de razboi al Antantei au participat nu doar francezi, britanici si americani, ci si chinezi. Ce au cautat, va veti intreba, chinezii in Europa, in Primul Razboi Mondial?

Se vinde casa unde s-a semnat capitularea Bucureştiului către nemţi, în 1916




20:38Casa Bobancu, care în Primul Război Mondial a fost transformată în comandament al trupelor germane, este evaluată la 1,3 milioane de euro.

Atentatul de la Sarajevo. Cine sunt vinovatii?

La 28 iunie 1914, intr-o duminica dimineata, printul mostenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, a fost intampinat cu bucurie de catre locuitorii capitalei Sarajevo. Totusi au fost si unele exceptii. Existau si persoane care nu agreau prezenta printului la Sarajevo. Putin dupa ora 10, cineva a aruncat o bomba asupra masinii in care se aflau arhiducele Franz Ferdinand si sotia sa, Sofia, ducesa de Hohenberg. Ridicand mana sa o protejeze pe Sofia, arhiducele a deviat proiectilul, care a explodat in strada, in spatele lor. Desi, cateva persoane au fost ranite usor de schije, s-a decis sa se mearga totusi la ceremonia de bun venit, insa pe un alt traseu decat cel stabilit anterior. Dar nimeni nu l-a informat si pe sofer de schimbare. Cand automobilul arhiducelui a cotit de pe cheiul Appel spre strada Franz Joseph, generalul Oskar Potiorek l-a atentionat pe sofer sa se opreasca si sa mearga inapoi cu spatele deoarece a gresit traseul. Manevra i-a adus pe ocupantii imperiali ai masinii exact pe directia de tragere a asasinului. Au urmat doua impuscaturi. Un glonte a strapuns gatul lui Ferdinand, celalalt a lovit-o pe Sofia in abdomen. Peste cateva minute amandoi erau declarati morti. Asasinul a fost arestat, la

fel cum fusese arestat si cel care aruncase initial bomba. Cei doi s-au dovedit a fi revolutionarii sarbi Gavrilo Princip si Nedeljko Cabrinovic, membri ai unui grup numit ,,Tanara Bosnie." Impreuna cu alti patru tineri conspiratori, Princip si Cabrinovic se postasera pe traseul convoiului oficial cu intentia de a-l ucide pe arhiduce, simbolul groaznicei dominatii habsburgice. Studenti la Belgrad, cei doi planuisera actiunea inca din primavara. Dupa ce li se alaturase si tanarul Trifko Grabez, conspiratorii au cerut arme de la un nationalist bosniac, Milan Ciganovic. Acesta i-a instruit pe tinerii studenti, invatandu-i sa traga cu pistolul si sa arunce cu bombe, iar apoi le-a furnizat capsule cu cianura ca sa se sinucida dupa ce isi indeplineau misiunea. Cert este faptul ca acest atentat a constituit ,,scanteia" care a aprins ,,fitilul" primei conflagratii mondiale. Pana la sfarsitul lui august 1914, o mare parte a Europei era antrenata in razboi.

Procesul lui Gavrilo Princip si a inca 24 de posibili complici implicati in asasinate a inceput la Sarajevo, la 12 octombrie 1914. La sase zile dupa incheierea procesului, judecatorii au dat verdictul. Princip, Cabrinovic si Grabez au fost gasiti vinovati de asasinat si tradare. Pentru ca nu implinisera inca douazeci de ani, nu

puteau fi condamnati la moarte, asa ca primeau douazeci de ani de detentie. Toti trei au murit in inchisoare inainte de sfarsitul razboiului. Interesant este faptul ca, dupa doi ani, colonelul Dimitrijevnic isi asuma responsabilitatea atentatului. Exista depozitie scrisa, inmanata Tribunalului Militar care dovedeste acest fapt. Cu toate acestea, nu a fost niciodata condamnat. Fusese el ,,creierul" intregii conspiratii, iar tinerii studenti au fost doar niste marionete? Istoricii se contrazic si in prezent daca el a fost sau nu cel care a pus la cale asasinatul arhiducelui Franz Ferdinand.


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=48053

Proba de foc



http://www.natgeo.ro/istorie/personalitati-si-evenimente/proba-de-foc


Gloantele sunt tot acolo, unele inca intacte. Ca si schijele ucigase. Din elicopter, se vad perfect transeele, cu traseul lor in zigzag. Locul se cheama Dealul Cosna, din Moldova, numit si Cota 789. Pe pantele sale abrupte, Dimitrie Dimancescu a condus un atac care avea sa se dovedeasca decisiv pentru mentinerea frontului in Primul Razboi Mondial.
Totul s-a petrecut acum mai bine de 90 de ani, cand pe aceste inaltimi ale Carpatilor trupele romanesti si cele germane s-au luptat timp de doua saptamani pe viata si pe moarte. Romanii si-au mentinut pozitiile cu mari pierderi, descurajand patrunderea sperata de germani. Un ofiter german vorbea despre "ultima reduta" de pe frontul de est. Romania, care in fatidicul august 1914 nu implinise inca 50 de ani ca natiune moderna, privea cum Europa era inghitita de vartejul distructiv al asanumitului "razboi care va curma toate razboaiele".
Regele Carol dorea ca tara sa se alature Germaniei. "Era sigur de victoria germana - avea sa scrie consilierul sau, Take Ionescu - si credea ca razboiul va dura cel mult pana in decembrie". Dupa trei luni, Carol murea si era urmat la tron de nepotul sau, Ferdinand, si de sotia lui, Maria, nepoata reginei Victoria. Si datorita influentei ei, dupa doi ani de ezitari, Romania intra in razboi de partea Antantei - Anglia, Franta si Rusia. Lucrurile n-au mers bine.
Dupa primele incursiuni peste munti, in Transilvania austroungara, fortele romanesti au fost umilite intr-un dublu contraatac, condus din sud de armata feldmaresalului August von Mackensen si din nord, prin mai multe trecatori din Carpati, de armata generalului Erich von Falkenhayn. Peste alte cinci luni, capitala Bucuresti era ocupata, iar familia regala si guvernul se refugiau la Iasi. Devenea acum vital pentru aliati ca bogatele rezerve de petrol si de grau ale Romaniei sa nu incapa pe mainile nemtilor si austro-ungarilor.


Pe 7 octombrie 1915, cand aveam 19 ani, principele Carol a venit la mine cu o oferta: „Daca te inscrii voluntar, vino la Regimentul meu de Vanatori“. A doua zi, imbracat in uniforma Regimentului 2, „Regina Elisabeta“, ma alaturam companiei. Eram o companie nou-alcatuita de biciclisti in cadrul Diviziei 1 Cavalerie.

Comandant era capitanul Nicu Tataranu. In companie mai erau alti trei ofiteri si eu, care, desi nu fusesem inca promovat, eram considerat un viitor sublocotenent. Am plecat imediat catre vest, unde ni s-a spus ca ne vom gasi divizia. Ne indreptam spre cartierul general al Diviziei 1 Cavalerie, ale carei trupe calare puteau inainta 50 de kilometri pe zi.

Noi, pe bicicletele noastre, abia daca faceam 30-40 pe drumurile pline de noroi si hartoape, asa ca trebuia sa calatorim si noaptea ca sa tinem pasul. Turtucaia, un cap de pod controlat de romani pe malul drept al Dunarii, a fost atacata si cucerita de germani si bulgari fara prea mare rezistenta. Drept reactie, generalul Averescu a conceput un plan de ocupare a Bulgariei cu doua armate, una ruseasca, prin Dobrogea, si una romaneasca, urmand sa treaca Dunarea pe pontoane, la Flamanda.

Ultimul veteran al Primului Război Mondial vrea un monument

Frank Buckles, ultimul supravieţuitor al Primului Război Mondial, în vârstă de 108 ani, a cerut joi, în cadrul Congresului american, crearea unui monument naţional pentru soldaţii care au luptat în capitala [...]

Cruciaţii din primul război mondial
http://www.atac-online.ro/29-10-2009/Cruciatii-din-primul-razboi-mondial.html
Următoarea relatare este, după părerea multora, cea mai tulburătoare şi semnificativă povestire despre armatele fantomă din timpul Primului Război Mondial. Ea a apărut într-o publicaţie engleză intitulată „Mesajul Naţional” pe data de 24 aprilie 1940. Istoria este relatată de către un martor foarte competent, căpitanul Cecil Wightmick Haywood, fost căpitan de Stat Major în corpul „British Intelligence”. În timpul acestei întâmplări, Haywood se afla în micul orăşel belgian Bethune.
La începutul anului 1918, trupele portugheze au fost trimise pe acest front. Germanii i-au întâmpinat imediat cu un tir terifiant de obuze. Aceştia au fugit, lăsând o spărtură în liniile Aliaţilor. Pentru a întârzia înaintarea germanilor, escadroane de puşcaşi englezi au fost plasate de-a lungul malurilor canalului La Bassee. Artileria germană a început să bombardeze posturile puşcaşilor, apoi brusc şi-a schimbat tirul şi a lovit fără milă o bucată de pământ sterp de lângă Bethune. Apoi aceeaşi zonă părăsită a fost mitraliată cu înverşunare de mitralierele nemţeşti.
„Fritz a luat-o razna, dom’le”, a spus un sergent care se afla lângă căpitanul Haywood. „De ce oare o fi împuşcând în terenul ăla gol?” Apoi artileria germană s-a oprit. Căpitanul Haywood s-a strecurat până la malul canalului. În faţa lui, soldaţii infanteriei germane fugeau într-o dezordine de neimaginat, aruncându-şi armele şi proviziile, străduindu-se doar să-şi mărească viteza spre patria mamă. În cursul următoarelor zile, căpitanul Haywood a interogat câţiva prizonieri, mulţi dintre ei ofiţeri.
Toţi au spus aproape aceeaşi istorie. Germanii înaintau cântând, siguri pe victoria finală. Brusc, o formaţie de cavalerie albă a fost văzută pe dealul de lângă Bethune. Iată declaraţiile nemţilor: „Erau cu toţii îmbrăcaţi în alb şi călare pe cai albi.” Toţi nemţii i-au văzut, inclusiv observatorii artileriei. Artileria şi mitralierele şi-au îndreptat tirul spre zona în care înainta ciudata cavalerie. Concentrarea tirului a fost înspăimântătoare.
Nici un călăreţ n-a căzut. Germanii au declarat: „Cavaleria… înainta în linişte la trap. În faţa lor, călărea conducătorul – silueta subţire a unui bărbat – la şold avea o sabie mare, nu o sabie de cavalerie, ci una asemănătoare cu cea folosită de Cruciaţi; în mâini ţinea frâul calului său alb.” Şi apoi spuma armatei Keiser-ului a rupt-o la fugă înfricoşată, atunci când bătălia părea câştigată, când poziţia Aliaţilor era disperată, când între germani şi victoria finală nu mai rămăseseră decât câteva cuiburi părăsite de mitralieră.

Traumele Trianonului

Cruciaţii din primul război mondial


Următoarea relatare este, după părerea multora, cea mai
tulburătoare şi semnificativă povestire despre armatele fantomă din
timpul Primului Război Mondial.
Ea a apărut într-o publicaţie engleză intitulată „Mesajul Naţional”
pe data de 24 aprilie 1940. Istoria este relatată de către un martor
foarte competent, căpitanul Cecil Wightmick Haywood, fost căpitan de
Stat Major în corpul „British Intelligence”. În timpul acestei
întâmplări, Haywood se afla în micul orăşel belgian Bethune. La
începutul anului 1918, trupele portugheze au fost trimise pe acest
front. Germanii i-au întâmpinat imediat cu un tir terifiant de obuze.
Aceştia au fugit, lăsând o spărtură în liniile Aliaţilor.
Pentru a întârzia înaintarea germanilor, escadroane de puşcaşi
englezi au fost plasate de-a lungul malurilor canalului La Bassee.
Artileria germană a început să bombardeze posturile puşcaşilor, apoi
brusc şi-a schimbat tirul şi a lovit fără milă o bucată de pământ sterp
de lângă Bethune. Apoi aceeaşi zonă părăsită a fost mitraliată cu
înverşunare de mitralierele nemţeşti. „Fritz a luat-o razna, dom-le”, a
spus un sergent care se afla lângă căpitanul Haywood. „De ce oare o fi
împuşcând în terenul ăla gol?” Apoi artileria germană s-a oprit.
Căpitanul Haywood s-a strecurat până la malul canalului. În faţa lui,
soldaţii infanteriei germane fugeau într-o dezordine de neimaginat,
aruncându-şi armele şi proviziile, străduindu-se doar să-şi mărească
viteza spre patria mamă. În cursul următoarelor zile, căpitanul Haywood
a interogat câţiva prizonieri, mulţi dintre ei ofiţeri.
Toţi au spus aproape aceeaşi istorie. Germanii înaintau cântând,
siguri pe victoria finală. Brusc, o formaţie de cavalerie albă a fost
văzută pe dealul de lângă Bethune. Iată declaraţiile nemţilor: „Erau cu
toţii îmbrăcaţi în alb şi călare pe cai albi.” Toţi nemţii i-au văzut,
inclusiv observatorii artileriei. Artileria şi mitralierele şi-au
îndreptat tirul spre zona în care înainta ciudata cavalerie.
Concentrarea tirului a fost înspăimântătoare. Nici un călăreţ n-a
căzut. Germanii au declarat: „Cavaleria… înainta în linişte la trap. În
faţa lor, călărea conducătorul – silueta subţire a unui bărbat – la
şold avea o sabie mare, nu o sabie de cavalerie, ci una asemănătoare cu
cea folosită de Cruciaţi; în mâini ţinea frâul calului său alb.” Şi
apoi spuma armatei Keiser-ului a rupt-o la fugă înfricoşată, atunci
când bătălia părea câştigată, când poziţia Aliaţilor era disperată,
când între germani şi victoria finală nu mai rămăseseră decât câteva
cuiburi părăsite de mitralieră.

http://www.atac-online.ro/22-07-2009/Cruciatii-din-primul-razboi-mondial.html

Preliminariile participarii Romaniei la primul razboi mondial









Ideea
unitatii natioanle a insotit istoria romanilor, constituind baza
fundamentala a crearii Romaniei moderne. Limba romana vorbita in Tara
Romaneasca, Moldova si Transilvania, permanentele legaturi economice
dintre cele trei tari romanesti au starnit spiritul national. Promovata
de carturari, realizata pentru scurt timp de Mihai Viteazul ( 1600),
ideea unirii va deveni mai puternica in epoca moderna ( 1859). In
aceeasi perioada avea loc unificarea Italiei si a Germaniei. Ulterior,
vor fi incadrate in corpul tarii Dobrogea ( 1878) si Cadrilaterul (
1913). Lupta romanilor din teritoriile aflate sub stapanire straina, la
inceputul secolului al XX- lea, se va inscrie in aceea a popoarelor
europene dornice de a realiza state unitare.
Izbucnirea, pe 28 iulie
1914, a primului razboi mondial, a pus Romania in fata unei intrebari
fundamentale: cu care dintre cele doua fronturi politico- militare sa
se alieze? O hotarare era greu de luat, avand in vedere faptul ca din
Antanta facea parte Imperiul Tarist ( pana in 1917), care stapanea
Basarabia, iar intre Puterile Centrale se afla Austro- Ungaria, care
anexase Bucovina si Transilvania.
La 3 august 1914 a fost intrunit
Consiliul de Coroana la Sinaia, care a hotarat adoptarea unei politici
de neutralitate militara. Cu aceasta hotarare a trebuit sa se resemneze
si Carol I, apoi Ferdinand ( din septembrie 1914), care, potrivit
originii lor germanice, si-ar fi dorit afilierea la Puterile Centrale,
alaturi de care lupta Germania. Guvernul liberal condus de Ion I. C.
Bratianu promova, de asemenea, politica de expectativa si de pregatire
armata, urmand ca hotararea de intrare in razboi sa fie luata in
functie de derularea evenimentelor.
In toamna anului 1914, Romania
incheie o conventie cu Imperiul Tarist, conform careia, in schimbul
unei " neutralitati prietenoase", Imperiul avea sa recunoasca dreptul
Romaniei de a anexa teritoriile aflate sub stapanirea Austro- Ungariei.
Tot atunci, tara noastra a incheiat o intelegere formala si cu Italia,
cu care trebuia sa colaboreze si sa se anunte reciproc in legatura cu
intrarea uneia dintre ele in razboi. Romania a mai mentinut legaturi si
cu alte state din Antanta ( Franta, Anglia).
In
anii 1914- 1915, cele doua blocuri politico- militare au incercat sa
atraga Romania de partea lor, avand in vedere pozitia geografica a
acesteia, cat si rezervele de petrol si de cereale. In acest scop,
Berlinul si Viena au incercat sa-l oblige pe primul- ministru ungar sa
acorde concesii romanilor sau chiar sa permita armatei romane sa ocupe
o parte a Transilvaniei, pentru a opri atacul rus. Totodata, Puterile
Centrale doreau alungarea lui Bratianu din fruntea guvernului si
numirea unui alt guvern, de aceasta data conservator, care sa manifeste
atractie spre germani. Antanta a incercat si ea sa atraga Romania, fie
pe cale diplomatica, fie prin amenintari. Discutiile purtate cu acest
bloc politico- militar au avut loc la Bucuresti, Paris, Londra,
Petersburg.
In vederea intrarii tarii noastre in razboi, romanii se
manifestau diferit. Opinia politica dorea alianta cu Antanta, printre
sustinatorii reprezentativi numarandu-se Nicolae Iorga, Nicolae
Filipescu sau Octavian Goga. Conservatorii ( P. P. Carp, Titu
Maiorescu, Constantin Stere) credeau ca ar fi mai avantajoasa aderarea
la Puterile Centrale, cu care se incheiase un tratat inca din anul
1883, aderare ce ar fi inlaturat pericolul slav.
In vara anului 1914
a inceput pregatirea si inzestrarea armatei, prin imprumuturi din
partea Angliei si armament de la Germania si Austro- Ungaria. La 14
august 1916, Consiliul de Coroana hotaraste intrarea Romaniei in razboi
alaturi de Antanta, incheind o conventie militara si o alianta
politica. Conform acestora, toate statele membre ale Antantei erau
egale in drepturi, Roamnia trebuia sa declare rezboi Austro- Ungariei
si sa sisteze orice legatura comerciala cu dusmanii aliatilor. In
schimb, tarile cu care se alia tara noastra recunosteau dreptul
teritoriilor aflate sub dominatie austro- ungara de a se uni cu
Romania, Rusia obligandu-se sa apere Dobrogea de un posibil atac
bulgar. Conform conventiei militare, statele Antantei trimiteau zilnic
300 de tone de munitii, trupele aliate tarii noastre trebuiau sa lupte
la Salonic, pentru a nu oferi posibilitatea Austro- Ungariei si
Germaniei sa atace Romania. Trupele rusesti trebuiau sa lupte pe
frontul din Galitia, pentru a apara Dobrogea. Au fost sau nu respectate
aceste prevederi, ramane sa detaliez in urmatoarea insemnare.