Preda[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MARIN  PREDA-
19]O furnica nu poate rasturna un munte, dar il poate muta din loc incet, bucatica cu bucatica.
18]Experienta este sursa cunoasterii.
17]Nu întotdeauna victoria imediată este scopul final unei lupte.
16]Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.
15]Sinceritatea nu deschide intotdeauna usile, cum s-ar parea.
14]Tineretea e o trufie, rareori o valoare.
13]Fericirea nu are istorie, fiindca istoria nu poate iesi din vesnica surpriza pe care ti-o face fiinta iubita prin insasi existenta ei.
12]Copilaria este locul de refugiu al problemelor insolubile.
11]Stiinta de a ramane tu însuti în împrejurari care te depasesc se învata.
10]Va invinge acel care are rabdarea sa astepte fara sa se lase ispitit de orgoliu de a actiona, cind timpul nu e favorabil actiunii.
9]Se poate oare muri cu gandul ca viata ta a fost un lung sir de esecuri?
8]Nefericirea ne da dreptul sa chemam la judecata pe oricine, fiindca la ea concureaza intreg universul.
7]Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să nu o faci şi acela niciodată să nu ştie.
6]Cine nu stie ce e pacatul, nu inseamna ca e un sfant, ci un neputincios: nu-l savarseste fiindca nu e în stare, nu fiindca are credinta puternica.
5]Sunt lucruri care nu se spun şi, dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea.
4]Cineva care stă pe dinafară nu poate să judece ce e pe înăuntru.
3]Nicio femeie nu e frumoasa sau urata pana nu ajungi s-o cunosti.
2]Daca dragoste nu e, nimic nu e.
1]Singurătatea spulberă certitudini adânci, născute de prezenţa altora, în faţa cărora suntem siliţi să bravăm, stăpâniţi de o dorinţă obscură de a stârni în ei îndoiala, deşi ştim bine că asta nu ne foloseşte la nimic ...
=====
Cristian
Alex
Sorin
Genoveva
EUGEN

Ce vroiam să aflu eu era cum merge lumea. Interviu de Lucreţia Bârlădeanu

Există personalităţi artistice a căror viaţă este mai spectaculoasă decât opera lor. Este şi cazul Aurorei Cornu, poetă, actriţă, regizoare, prozatoare, dar înainte de toate o personalitate fascinantă şi neordinară.
Aurora Cornu debutează la 14 ani cu versuri şi figurează, alături de alţi tineri scriitori, printre speranţele liricii româneşti.
Începând cu 1954, timp de patru ani, este soţia lui Marin Preda. O criză de personalitate o determină să-l părăsească, păstrându-l însă întreaga viaţă ca prieten.
În 1965, după colocviul din Knokke-le-Zoute, Belgia, se instalează la Paris. Şi aici se cere o precizare: Aurora Cornu nu face doar un exil politic. Ea pledează pentru dreptul de a se mişca cu dexteritate pretutindeni: Bucureşti, Paris, Londra, New York. Exilul Aurorei Cornu este motivat, în primul rând, de imensa ei curiozitate, şi bineînţeles, de gustul de aventură şi dorinţa de libertate.
Când în primele zile de azil Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, căutînd soluţii pentru a o ajuta să-şi asigure existenţa la Paris şi dorind să nu-i rănească prea mult orgoliul, i-au spus că fetele domniţei Ileana sunt infirmiere, poeta avea să le replice: ?Lor le convine, sunt prinţese. Eu ca fată de ţăran nu-mi pot permite?. Şi nu şi-a permis. Foarte curând a jucat rolul principal într-un film al lui Eric Rohmer, ?Le Genou de Claire?, apoi a realizat un lung metraj în Anglia ? ?Bilocation?.
Vocaţia de a se întreţine firesc cu oameni din diferite categorii o ajută să sensibilizeze Guvernul francez pentru a interveni în eliberarea echipei de televiziune răpită de terorişti în Liban, printre care se afla şi operatorul de origine română Aurel Cornea, cu care ulterior se va căsători, naşul fiindu-le Jacques Chirac în persoană, pe atunci Prim Ministru al Franţei.
Scrie şi publică poezie şi proză în franceză, română şi engleză. Este coautoarea lui Eugen Simion într-un dialog despre Marin Preda, urmat de un alt volum ? ?Scrisori către Aurora?. Nu demult a publicat un volum de poezii la ?Cartea Românească?.
...Trebuie să mărturisesc că chipul Aurorei Cornu, cel pe care l-am descoperit în primul rând în urma lecturii dialogurilor cu Eugen Simion despre Marin Preda m-a urmărit mult timp înainte de a mă hotărî să-i propun acest interviu. Condiţia omului de creaţie, cu toate consecinţele ce le implică aceasta, e o stare de care autoarea acestor rânduri nu este străină. Când într-un târziu dialogul nostru s-a putut înfiripa (doamna Aurora Cornu nu era de prins la Paris: a trebuit s-o aştept trei luni până avea să se întoarcă din America, unde scrie proză în limba engleză, apoi vreo lună din India, unde avea ceva foarte impotrant a lămuri cu Buda, apoi câteva săptămâni de prin bătrâna Europă...) eram cuprinsă de o nelinişte ciudată: pe de o parte imaginaţia mea reuşise să contureze, pe baza materialului de care dispuneam deja, chipul unei femei foarte frumoase, înconjurat de aura unei artiste dar şi al unei personalităţi deosebite, pe de altă parte. Îmi era rezervată şansa de a mă întâlni cu cea care era deja iubita şi soţia lui Preda pe timpul când încă nu mă născusem... Vroiam să las legenda să trăiască... Întâlnirea noastră însă i-a dat o respiraţie mai amplă, mai complexă.
Într-un apartament modern dintr-un cartier din apropierea Turnului Eiffel m-a întâlnit o doamnă care m-a copleşit cu prezenţa ei din prima clipă. Nu, nu era vorba de un comportament ostentativ, cum se mai întâmplă în asemenea ocazii. Felul de a fi al Aurorei Cornu emana o înţelepciune şi o frumuseţe asupra cărora timpul nu poate avea decât o influenţă benefică. În preajma ei nu e loc de joc de artificii, de paradă a bunelor maniere (deşi asta nu înseamnă să nu le ai: baronesa care-i sosea în ospeţie la ora când interviul nostru se rotunjea impunea o asemenea obligaţie) ci îţi oferă posibilitatea de a fi tu însuţi, firesc, sincer. Te predispune să te spovedeşti tu, care, de fapt, ai venit să asculţi o spovedanie...
Pe parcursul întâlnirii noastre (veţi remarca acest lucru şi din interviu) Aurora Cornu a avut pentru toate numele pe care le-a pronunţat numai cuvinte de bine: toţi oamenii de care vorbea erau excepţionali, foarte talentaţi, foarte interesanţi. Nu mă îndoiesc că n-ar avea dreptate, (soarta a fost generoasă cu ea) mă întreb doar cine mai are astăzi atâta dragoste pentru aproapele său?
Ascultând-o în cele câteva ore îmi dădeam seama cât de nefiresc sunau întrebările ce le formulasem anterior pentru dialogul nostru. Mă pomenisem parcă în altă dimensiune. Lumea pe care o releva Aurora Cornu este una care-şi are registrul său filozofic, moral, sentimental. Adică este unică, inconfundabilă. Cei care se vor apleca peste rândurile acestui interviu nu au cum să nu remarce acest fapt.

L. B.

Lucreţia Bârlădeanu: După părerea dumneavoastră cei 45 de ani de comunism au lăsat amprente în psihologia românului? Cum se manifestă ele?
Aurora Cornu: Probabil că au lăsat dar nu chiar aşa de adânci cum s-ar părea, asta bineînţeles în comparaţie cu alte fenomene ce au marcat omenirea. În America în ultimul timp au apărut foarte multe biserici româneşti făcute de emigranţii de acolo pe banii lor. Când merg la Înviere ori de Crăciun aud corul care spune cântând, prin gura lui Hristos: ?Ce mi-aţi făcut voi mie, oiţele mele?? Dar ? îmi vine mie să întreb, de fiecare dată când asist la liturghie, ? ce ne-a făcut Hristos nouă că îl slăvim de peste 2000 de ani? În cei vreo 70 de ani n-au putut comuniştii să facă nimic esenţial. Ei şi-au ratat complet intrarea în Istorie. Cele câteva decenii rămân a fi nimic, două milenii încep să conteze...
Deşi va trebui să treacă multă vreme până să eliminăm caracteristicile ?omului nou?, creat de comunişti. Dar eu rămân optimistă, pentru că literatura din ţările postcomuniste este importantă, edificatoare în această privinţă e chiar literatura română. Căci ideologia nu poate să se lupte cu cultura. Sunt, cei drept, două activităţi ale spiritului, însă literatura, arta în general, au un nivel ceva mai înalt, şi dacă mai sunt conectate cu Dumnezeu şi spiritualizate cu nobleţe de sentimente, câştigătoare va ieşi, bineînţeles, literatura şi arta.
Mai e ceva ce ar trebui punctat: teroarea la care sunt supuşi oamenii în anumite dictaturi sau ideologii etc., nu are mai multă putere decât un microb care te omoară, decât o maşină condusă de un beţiv care dă peste tine. Adică frica de moarte e ceva care persistă oriunde şi oricând. Mai întâi pentru că omul este o fiinţă extrem de fragilă iar în ţările noastre am suferit poate, în primul rând, de frica de moarte politică, impusă de tiranie. Dar politica nu e mai periculoasă decât microbul. Nu trebuie de dat politicului mai multă putere şi importanţă decât altor pericole la care e supusă lumea: cutremure, bombe, nenorociri personale, pe care bietul om le suportă. Probabil că de asta ne e şi dată viaţa ca să trecem prin aceste pericole. Câte odată poate că trebuie să ne înveţe ceva, nu ştiu ce, dar urmează să ne înveţe. Ceva pozitiv ar fi de dorit, nu ceva rău, ca de pildă: viaţa nu merită să fie trăită. Viaţa merită să fie trăită, ea merită acest lucru pentru că de asta este dată: să fie trăită şi doar după aceea să mori; deci e de dorit să-ţi trăieşti viaţa bine.
Dar revenind la mutaţiile de conştiintă din psihologia românului supus experienţelor comuniste, vreau să-l evoc pe Marin Preda. El observase că ţăranii-muncitori deveneau în oraş alţii: adică făceau lucruri pe care nu şi le-ar fi putut permite în sat; plecau, spre exemplu, de pe şantier fără să-şi achite datoriile ? lucru imposibil să-ţi permiţi în comunitatea natală: familia rămânea ruşinată poate sute de ani dacă cineva a fost hoţ sau dacă a omorât. Deci, ceea ce ţăranul nu şi-ar fi permis să facă în sat, odată ieşit din această dimensiune (bineînţeles, cu concursul ideologiei pe care a trebuit s-o suporte) putea să facă în altă parte. Dar pedeapsa, răzbunarea de care sunt câteodată marcate familiile pe generaţii, mai puţin la români decât la unguri, la sârbi ori la alte popoare, rămâne să persiste. Vine pedeapsa la un moment dat, se întoarce roata, cum se zice la ţară, şi mai devreme sau mai târziu trebuie să plăteşti. Lucrurile acestea se consemnează undeva.
Deci, comunismul nu cred că ar fi lăsat o amprentă prea profundă faţă de ceea ce a lăsat Hristos. Nici comunismul, nici fascismul n-au avut cum să dăinuie, chiar dacă ar fi lucrătura Diavolului, pentru că răul există fără nici o justificare. Degeaba caută lumea uneori explicaţii la unele ieşiri violente: că au suferit acasă, că au fost într-un anumit mediu; sunt copii care au suferit acasă şi sunt sfinţi, sunt oameni fericiţi în puşcărie.
Cum zicea prietena mea Fatméh Magheru: criminalul, scriitorul, omul de stânga, omul de dreapta ? sunt aşa concepuţi în burta mamei lor. Eu cred că ea avea dreptate.
? Locuiţi de peste 36 de ani în Franţa. Ce vă place şi ce nu vă place la francezi?
? O, ador Franţa! Îmi plac francezii! Francezii sunt o rasă absolut încântătoare. Foarte asemănători cu românii, probabil de aceea că sunt de origine celţi: şi românii, şi francezii, şi ruşii, şi grecii. Căci celţii acum 7000 de ani mergeau până în China.
Deci fostul Imperiul Celtic şi-a cam schimbat acum hotarele, dar vreo 7000 de ani a fost formidabil peste tot. Ei aveau o caracteristică definitorie: nu aveau rege şi se certau tot timpul. Se adunau când era un război dar după asta se despărţeau, răzleţindu-se peste tot: au ajuns cu corăbile şi în America, şi în Asia, şi pe alte continente, deci în toată lumea. Au fost, cei drept, pe urmă stânjeniţi de gheţari dar şi de verii lor germanici. Sunt nişte teorii foarte simpatice, cele ce vi le istorisesc eu acum, care circulă cu precădere în străinătate, fiindcă România era dominată de teoria domnului Ceauşescu şi din cauza asta nimeni nu putea să deschidă gura. O dată ce va trece obsesia asta se va descoperi că în librăriile lumii sunt nişte informaţii pe care românii nu le posedă şi nici nu vor să le posede. Trebuie să moară o generaţie întreagă de profesori care şi-au făcut carieră pe nişte teorii, să vină alţii noi care să aibă acces la aceste teorii şi atunci lucrurile ar putea fi văzute şi altfel. Deşi, există un fel de rezistenţă... Pe mine nu mă deranjează dacă aş fi patagoneză, ţigancă, arabă, ce-ar fi dat Dumnezeu, dar nu înţeleg de ce românii să încăpăţânează să accepte această viziune.
Una din plăcerile vieţii mele a fost să fiu un fel de moaşă: moaşă un pic la ?Moromeţii?, moaşă la ?Jurnalul Anei Novac? ? una din amicele mele cele mai remarcabile ale secolului trecut, o evreică de origine ungurească din Transilvania (de care cred că lumea a auzit) care a scris un jurnal năucitor. Am încercat să-l public în România, că o publicasem deja ca dramaturg dar am izbutit să-l public doar la Paris. Din păcate, a ieşit chiar în 1968 cînd era revoluţia şi francezii nu aveau timp pentru altceva. Românii n-au vrut să-l publice însă pentru că acest jurnal era o carte de literatură foarte importantă. Comuniştii de atunci au zis că manuscrisul era antisemist... Dar în continuarea vocaţiei mele de moaşă: am insistat şi am reuşit să văd publicată o carte despre Dacia de Vest şi de Est a unui doctor care a lucrat 30 de ani căutând prin librăriile lumii ? Alexandru Bădin. Am reuşit s-o conving pe Geta Dimisianu să publice cartea pe care autorul ei a avut-o în mână două săptămâni înainte de moarte. Sunt foarte mândră de asta. Pentru că omul murea şi nimeni nu se interesa de munca lui de-o viaţă. Sunt fericită că am putut să fac chestia asta cu Geta Dimisianu care bănuiesc, că nici în ziua de astăzi nu ştie bine ce-a făcut; eu cred că şi-a câştigat cheile Raiului şi o dată cu dânsa ? şi eu. Culmea e că medicii prevedeau moartea lui A. Bădin mult mai repede dar spiritul lui s-a încăpăţânat să aştepte până i-a apărut cartea, care a cam întârziat, cum se întâmplă de obicei în România. Deci, în cartea ?Dacia de Vest şi de Est? se demonstrează că Danemarca, până la 1100, se chema Dacia. Probabil că Dacia era o apă şi un pământ din Nord până în locurile noastre. Pe urmă însă au venit ungurii, ruşii, au trecut şi alte valuri şi au tăiat Dacia de Est de cea de Vest, după care fiecare şi-a urmat istoria ei. Deci sunt lucruri destul de interesante ce se vor descoperi în secolul nostru, încât mai e de sperat că vor fi pasionante pentru multă lume.
Dar ziceam că francezii seamănă cu românii. Sunt la fel de scandalagii, asta pentru că au tot timpul ceva de cerut, au un sentiment de nemulţumire permanentă. Nu se înţelege nimeni cu ei. Poporul acesta nu poate fi dominat; vorba lui De Gaulle ? cum poţi să guvernezi o ţară care face 365 feluri de brânză? După părerea mea asta e calitatea lor principală: nici o tiranie nu li se poate impune. Ce-i drept, sunt foarte mulţi aduşi de prin lume ca noi care încearcă poate să modifice psihologia acestui popor, dar e greu de prevăzut aşa ceva. Şi apoi francezii sunt de mare caritate, de mare gentileţe, foarte inteligenţi. Cu toţi cei 20 de ani de socialism au reuşit totuşi să aibă două luni de vacanţă şi acum dreapta trebuie să susţină cele 35 de ore de lucru pe săptămână. Toată lumea le plânge de milă, că într-adevăr era mai bine de trăit în Franţa de acum 20 de ani, dar eu am încredere în Francezi: se descurcă fără probleme.
? Persistă părerea că în Franţa nu poţi muri de foame dacă eşti artist.
? Da, francezii au o foarte mare slăbiciune şi încredere în artă. De asta toată lumea ce se crede ori se vrea talentată vine aici. E cu totul altfel în Anglia unde pentru un penny trebuie să lucrezi de un penny chiar dacă eşti foarte mare artist.
Francezii însă îşi însuşesc toate marile talente. Dacă e un negru talentat, devine francez pe loc, dacă nu ? rămâne un negru.
Deşi, îmi pare rău să constat, dar am observat în recenta campanie de alegeri prezidenţiale că încet-încet dispare bunul simţ din politica franceză. Dar măsura lor cred că o va aduce din nou la normal. Fiindcă e o măsură în ţara asta. Oamenii refuză aici excesele. E celebra măsură franceză.
? De aceea Aurora Cornu vroia să moară la Paris, adică să trăiască!, cum scria Monica Lovinescu în ?La apa Vavilonului?
? Sunt încântată că Monica Lovinescu şi-a adus aminte de aventurile mele şi am reuşit s-o inspir să scrie şase pagini despre mine în biografia ei.
Spaimele mele, pe când mă pregăteam să evadez, adică să rămân în exil la Paris, erau nejustificate dar eram terorizată de teama că cineva se ocupă de soarta mea. Nu se ocupa nimeni, bineînţeles...
A fost foarte importantă ideea folosită de comunişti de stăpânire prin frică. Mi-amintesc cum puneam în România telefoanele sub perne. Ei, câte microfoane putea să aibă un regim? Deşi s-a cheltuit enorm pentru a-i avea pe toţi sub control. Dacă vroiau să asculte convorbirile telefonice, puteau s-o facă, pentru că centrala era calculată pentru aşa ceva. Dar pentru a asculta şi a înregistra era nevoie de foarte mulţi oameni. Oricum însă noi eram convinşi că tocmai tu ai putea fi victima acestei inepţii. Ori era totuşi puţin probabil. Se scăpa din Gulag, din Siberia, din Aushwitz se scăpa şi din puşcărie... Securitatea, de care ne temeam noi atâta, adesea greşea. Dar ceea ce funcţiona perfect era frica.
? Şi care ar fi ?zestrea spirituală?, după opinia dumneavoastră, cu care ar trebui să vină popoarele din Europa de Est în noua comunitate europeană?
? Noi ştim ceva, ce ei nu ştiu. Noi am trecut prin comunism, prin revoluţie, contrarevoluţie... Nemaivorbind de cei care au avut parte şi de Stalin şi de alţii ca ei. Acum am impresia că avem parte şi de Troţki aici, în Europa de Vest*.
*Notă: aici A.C. face aluzie la Lionel Jospin, fost Prim-ministru francez care a candidat la Preşedenţie şi a pierdut alegerile şi pentru că a fost desemnat de mass-media franceză drept troţchist.
Ceea ce noi cunoaştem astăzi, Dostoevscki intuia cu 200 de ani în urmă. În ?Posedaţii? se conţin cele mai importante lucruri care s-au scris de 200 de ani încoace, fiindcă numai el le auzea venind. Au mai trecut 50-100-150 de ani pentru ca ei să-şi dea adevărata măsura şi acuma sunt în plină forţă: teroriştii, nihiliştii, sinucigaşii... A scris André Glucksmann, unul din ?noii filosofi?, că toate fenomenele lumii moderne nu ies din ?mantaua lui Gogol?, ci din cea a lui Dostoievski.
Noi am trăit utopia, am încercat cu bună credinţă să ne adaptăm, să vedem ce putem face pentru binele omenirii, dar peste câţiva ani a devenit clar că nu mergea.
Noi ştim deci ceea ce ei nu ştiu încă. Au început să afle. Deşi cunoaşterea suferinţei încă nu e totul. Pentru că ea există peste tot: venind de la boală, de la moarte, de la ratare, etc., însă experienţa utopiei politice o avem noi, cei din Est. Şi suntem milioane de oameni care-o avem. Adică adesea nu realizăm valoarea noastră. Îmi amintesc că la Centrul Cultural din New-York a venit un grup de tineri scriitori de la ?Vatra?, care se plângeau că nu sunt destul de cunoscuţi în lume, etc. I-am ascultat aşa o vreme şi pe urmă le-am spus : ?Domnilor, dar nu ştiu despre ce vorbiţi! Sunteţi cei mai buni. Revistele voastre sunt cele mai interesante din lume!? Eu primesc ziare din Anglia, văd ce se publică în America, sunt în Franţa şase luni pe an. Dar ei sunt cei mai buni. Şi mă gândesc că şi cei din Rusia, din Ucraina, din alte ţări postsocialiste s-ar putea să fie tot aşa de buni. Nemaivorbind că dacă poţi să le reproşezi ceva francezilor asta ar fi faptul că nu prea au scriitori. Aşa s-a mers pe ?noul val? că s-a ajuns ca timp de 40 de ani americanii să nu mai cumpere nici o carte franceză decât pe Françoise Sagan, fiind singura scriitoare în cărţile căreia există un subiect, un conflict, nişte personaje, pe când ceilalţi autori au acces numai prin universităţi. Oamenii care nu sunt prea clari adeseori capătă un fel de falsă aură intelectuală. Cine nu observă, de pildă, că-l poţi citi pe Aristotel de o claritate la îndemâna ţăranului şi cum citeşti un critic sau un folozof care glosează pe filozofii antici nu mai înţelegi nimic? Deci trebuie să fie ceva în faptul că ceea ce nu e clar poartă nişte genii sau... Mă depăşeşte.
? Într-o scrisoare din martie 1955 Marin Preda vi se confesa: ?Nu ştiu care e treapta de valori pe care ne va aşeza timpul, dar ştiu că noi amîndoi avem de spus ceva care n-a fost spus?. Consideraţi profetică această afirmaţie?
? Cred că Marin avea dreptate: ceea ce a spus el, n-a mai spus nimeni, tot aşa cum ceea ce spun eu nu a fost spus de nimeni, asta nu înseamnă neapărat că am şi o valoare deosebită. Cred că era un compliment pe care mi-l făcea pentru că era foarte interesat să fie sigur că îl iubesc. Scrisorile lui Marin sunt foarte interesante pentru că alcătuiesc un mic roman în sine (a descoperit asta Mihaela Albu, cercetătoare de literatură română la Columbia University şi o mare prietenă a mea): o perioadă de seducţie, o perioadă de satisfacţie şi pe urmă o perioadă în care se vede sfârşitul şi în care tonul se schimbă devenind un pic insistent, implorant, decepţionat din partea lui Marin care nu ştiu de ce ţinea să mă păstreze cu orice preţ, că nu sunt un cadou pentru nimeni. Sunt mai bună colegă, prietenă, iubită, decât nevastă. De fapt, eu cu despărţirea mea de Marin nu mi-am permis să-i încurc viaţa. Consideram că Marin avea dreptul la o nevastă care să-i facă copii, să nu vrea să plece. Cred că eu am rămas într-un fel cu el; în orice caz a scris cărţi din ceea ce s-a întâmplat şi asta nu e deloc puţin, poate chiar e foarte bine, pentru că nu ştiu dacă-ai observat, dar cu cât suferi mai mult cu atât scrii mai bine... Deci, compătimirea lumii că ?vai, ce i-a făcut aia?, nu era motivată: aia i-a oferit şansa de a scrie. Se întreba şi Eugen Simion, care are un fel de iluzie despre valoarea universală a scriitorului. Ori orice scriitor e un om. E. Simion, care scrie despre M. Preda crede că lui nu i s-ar putea întâmpla aşa ceva. Ori poate nu i s-a întâmplat până acuma, dar asta nu înseamnă că nu ar putea să i se întâmple... Pentru că nimeni nu e păzit, mai ales cei care sunt valoroşi. Şi mai e o chestie, dacă observăm viaţa în cuplu a marilor scriitori. Geo Bogza şi-a luat nevasta de pe câmp, Arghezi şi-a luat-o din casă unde era menajeră (nu o slujnică, pentru că o ţărancă nu poate fi slujnică), deci femei care s-au devotat soţilor. Marin spera ca nevasta lui să mai fie şi o intelectuală. Avea dreptul dar nu puteam fi eu aceea. Este acelaşi lucru şi cazul din familia mea. Eu am fost adoptată de fratele tatei şi adusă din Promita la Cornu din diverse motive (unul era că trebuia să fim cinci fete, şi cinci bote ar fi făcut dintr-un ţăran bogat un ţăran sărac. Însă au luat copilul care nu trebuia. Eu nu voiam decât să fug, să mă duc în lume. Dacă izbuteau să pună mâna pe una din surorile mele ? erau fericiţi cu toţii până la adânci bătrâneţe, dar au luat copilul care nu trebuia; Marin şi-a luat nevasta care nu trebuia.
? Dar până la urmă aţi acceptat acest compromis care era căsătoria. Aţi devenit mai apoi soţia lui Aurel Cornea...
? Căsătoria noastră cu Aurel nu era importantă. M-am măritat dintr-un interes: el era născut în Franţa, a venit din România, lucra la Televiziunea Franceză şi se găsea mult timp în Anglia iar eu mai trebuia să aştept câţiva ani ca să am paşaportul francez, fără de care nu puteam merge în Anglia să stau cu el. Pe mine mă chema Aurora Cornu, pe el Aurel Cornea, deci era o facutură din altă viaţă. Nu ne mai despărţea nimeni, dar nu era obligatoriu să fim căsătoriţi. Căsătoria e un fel de-a confirma o vrăjitorie cu o semnătură. Pui semnătura ca să te măriţi şi apoi trebuie să desfaci vrăjitoria ca să ieşi dintr-o căsătorie. E o vrăjitorie când dai semnătura şi, mai ales, dacă eşti de bună credinţă. Este, bineînţeles, o vrăjitorie pozitivă, dar vrăjitorie totuşi.
? Ce credeţi despre misterul care pluteşte asupra morţii lui Marin Preda?
? Nu am nici o idee. Ar fi trebuit până acum cineva să spună. Pentru că adevărul (dacă ştii, în Grecia Antică se zicea că dacă spui un secret într-o gaură şi îl îngropi, peste un timp secretul iese) trebuie să se afle. Ştiu atât că Marin nu s-a sinucis. El avea o singură obsesie ? literatura lui. Nu femeile, nu copiii, nu viaţa socială, ci literatura lui. Dacă îi era frică de moarte, se temea să nu moară şi să nu-şi termine cartea. În nici un caz Marin nu s-a sinucis. Nu văd însă nici cine ar fi avut aşa interes să-şi ia pe seama lui moartea unui mare scriitor. Însă după ce am văzut fotografiile date de poliţie cu cadavrul lui Marin nu poţi să nu te întrebi dacă nu e vorba de un asasinat. Până acum însă cineva ar fi trebuit să mărturisească. Pentru că misterele durează doar câtva timp după care secretele se află...
? Declaraţi în tinereţe că nu căutaţi fericirea. V-a căutat ea şi va găsit cumva?
? Fericirea m-a găsit, deşi eu, cu o încăpăţânare foarte romantică, ziceam că eu nu sunt după fericire. De fapt nu ştiam ce e aia, deci aveam o scuză. Dar nici acuma eu nu caut fericirea. Foarte curios, dar eu am alte obiective în viaţă în care sunt dispusă chiar să accept tristeţea, suferinţa, ratarea ? lucruri grave pentru un scriitor. Fericirea, trebuie să ştii, că nu durează, e o stare de graţie. O dată ce ai cunoscut-o e cam suficient pentru o viaţă. Am rămas şi eu odată foarte pătrunsă de această stare, având un fel de revelaţie, zicându-mi: asta înseamnă fericirea, adică cuvântul ăsta răspunde la experienţa asta. Şi nu ştiu dacă trebuie să dureze prea mult, pentru că consumă prea mult. Într-adevăr, e curioasă fericirea. N. Steinhardt putea să fie fericit în puşcărie.
Însă ce vroiam eu era să aflu cum merge lumea, ce este lumea? Aveam această curiozitate şi obiective care eram dispusă să le plătesc cu suferinţă, cu boală, cu orice. De fapt şi asta era o iluzie, deoarece omul ştie tot de la naştere. Eu continui să cred că Lumea e bine făcută de Dumnezeu. Ne mai războim noi împotriva lui, îl mai înjurăm, ne mai revoltăm dar cred că e o noimă în toată povestea asta. E adevărat, cum îţi spuneam zilele trecute: este foarte greu de trăit pe Lume. Eu care n-am probleme speciale, decât că mi-a murit soţul şi prietenii, şi încă câteva altele, constat că e greu de trăit pe pământ. Am fost în India cu o fată care e foarte talentată, poate chiar genială ? Mirela Roznoveanu, prozatoare şi specialistă de literatură pe internet la New York University, şi acolo văzând catedrale săpate în munte cu statuia lui Buda, mi-a venit ideea că Buda, care era născut prinţ şi trebuia să se facă rege, de fapt nu şi-a făcut datoria. Pentru că datoria unui rege este să aibă grijă de poporul lui, ori el a preferat a-l ilumina. Şi eu, şi Mirela care m-a urmat imediat pe idee l-am înjurat, i-am făcut o şcoală bună că nu şi-a făcut datoria de rege. Adică e bine că el a învăţat cum să te iluminezi ieşind din toate dorinţele, tentativele şi suferinţele. El s-a iluminat, foarte simpatic din partea lui, dar de 2500 de ani a lăsat India într-o situaţie pe care el trebuia s-o rezolve. India e foarte bine, dealtfel, însă cum am constatat, tot văzând statui gigantice foarte frumoase, mi-a venit ideea, cum spuneam, că mai are o datorie faţă de ea. Aşa că l-am rugat, destul de ferm, să se întoarcă şi să rezolve problemele pe care nu le-a rezolvat ca rege ori ca prinţ. Aş dori ca Mahomed să se întoarcă şi el şi să rezolve problemele grave în care i-a băgat pe ai săi. Aş dori ca Dumnezeu şi Cristos să reconsidere pedepsele pe care ni le-a trimis şi să înţeleagă că e foarte greu de trăit pe Pământ la toate nivelele, chiar şi pentru cei care au ce mânca şi n-au pericole sociale. Nu ştiu, bineînţeles, dacă Dumnezeu apreciază dialogul cu mine...
? Frumuseţea dumneavoaştră care devenise legendară în Bucureştiul de altă dată a fost un atu ori un obstacol pentru a vă afirma ca personalitate artistică în România şi în Occident?
? La ţară atunci erau alte preocupări ? cum să supravieţuieşti. Iar dacă cineva ar fi priceput că sunt frumoasă atunci, ar fi fost mai degrabă un handicap. Sunt ţări în care nu contează frumuseţea femeii. Englezoaicele nu sunt prea frumoase şi bărbaţii lor nu prea observă asta. Ei bine, dacă o femeie aruncă lumină observă ei, dar pentru ca să se îndrăgostească pentru ei nu contează doar frumuseţea fizică. Acuma toată lumea îmi spune ce frumoasă eram eu pe vremuri. Mă uit şi eu la fotografii: într-adevăr eram frumoasă, dar ce, parcă eram singura? Erau în jurul meu foarte multe femei frumoase. România e o ţară de femei frumoase. Îmi face plăcere acum să trăiesc din lestul gloriei de altă dată în aşteptarea a ceva care nu ştiu dacă am să reuşesc, dar, mă rog, măcar am încercat situaţia de a fi scriitoare americană. Este un pic dificil de anvizajat, dar am încercat.
Ştiţi istoria cu grupul de scriitori mari şi celebri care au decis să lase deoparte toată gloria lor academică şi să înceapă cu alt nume, publicând la o altă editură ca tineri scriitori. Să-şi cumpere, deci o tinereţe nouă şi neliniştită de scriitori tineri ca să-şi mari retrăiască o dată viaţa (eu făceam asta fără să ştiu că aparţin experimentului pomenit). Unii au trimis o traducere bătută la maşină din Folkner la o editură şi a fost refuzată cu brio. Deci, e o aventură foarte riscantă dar probabil de aia e şi interesantă. Eu şi toţi colegii mei din America facem asta: Constantin Virgil Negoiţă, Mirela Roznoveanu, Carmen Firman, Mircea Săndulescu ? toţi aceştia scriem acum în engleză. E o aventură care ar putea să nu ne iasă, dar măcar am încercat. De altfel, Negoiţă reuşeşte deja. Eu nu ştiu. Eu nu umblu după fericire (râde). Eu merg încet, nu sunt grăbită. S-ar putea ca moartea să mă ia înainte de a reuşi (cam pe la anul când voi avea eu 100 de ani, bineînţeles) dar eu sunt foarte înceată şi cred că mi-am găsit un argument absolut superb pentru acestă situaţie: cineva mi-a relevat un proverb arab dintr-o carte a unui francez care zice : ?Iepurele are foarte mulţi copii, leul n-are decât unul, dar e leu?. Asta e o obrăznicie pentru colegii mei care scriu cât pot mai mult, eu aştept să am un copil, unul dar leu. Pentru că a scrie o carte este ca şi cum ai face un copil. Ori cum a-i omorâ un om. Nu toată lumea are puterea de-a lua cuţitul şi a-l înfige în altul. Pentru a face literatură e nevoie de mare concentrare. Dacă Sadoveanu a avut şansa ca numeroasa lui familie să se ocupe de el şi de cariera lui, de bunăstarea lui sufletească, Marin, de pildă, săracul, n-a avut şansa asta. Nevestele lui vroiau altceva dar acest lucru nu l-a împiedicat să scrie, căci Marin era un soţ admirabil cu condiţia ca nevestele să se ocupe de literatura lui.
? În prefaţa volumului de ?Poezii? publicat la ?Cartea Românească? în 1995 criticul Eugen Simion vă caracterizeză drept o personalitate cu o mare libertate de gândire, o intelectuală adaptată perfect stilului aristocratic european, dar vorbeşte şi de preocupările dumneavoastră spiritualiste, despre iniţierea ce-o aveţi în intimitatea ştiinţelor misterioase. Ce rol joacă în viaţa dumneavoastră ocultismul?
? Mi se atribuie prea multe. Eu nu sunt o practicantă. Faptul că ghicesc în cafea cum face orice româncă nu-mi imprimă un statut special. Cred profund în Dumnezeu şi chiar în reîncarnare, căci credinţa în Dumnezeu nu împiedică nimic. Buda, săracul, vrea să ne ferească de reîncarnare, dar el nu e Dumnezeu; este mai degrabă, un filozof cu o percepţie morală decât o divinitate. Şi biserica credea la început în reîncarnare, după care s-a răzgândit. Eu, dacă ar fi să mă reîncarnez, cred că nu m-ar mai prinde planeta asta. M-am bucurat de ea cât am putut, am şi suferit, cred că am epuizat ceea ce se putea afla, ce ar fi de văzut. Am trăit cutremure, fascism, comunism, exil. Am avut şi succes ca actriţă internaţională (mai mare râsul, nu?). Apoi eu nu sunt nesăţioasă. Mie mi-e destul o lingură de apă de mare, nu vreau să înghit o găleată. Nu mi-ar place nici să fiu propulsată ca sfântă. Îţi dai seama ce viaţă au sfinţii? Toate mamele care ţipă la ei când le e copilul bolnav, Doamne fereşte... Deci, planeta aşta e frumoasă, dar o să vedem ce se mai poate afla. Vorbeam cu Mirela Roznoveanu care vroia să caute şi să găsească ceva în India. ?De ce cauţi, i-am zis, ai să afli când mori?. Atunci afli dacă enigmele se pot dezlega. Ne întrebăm uneori foarte nedumeriţi: ?De ce a murit el, de ce ea?? Pentru că suntem muritori. Această filozofie mi-e caracteristică întru totul. Ideile care-mi vin în cap eu le şi aplic. Îmi pare foarte rău dar între ceea ce gândesc şi ceea ce fac nu este nici o deosebire. Toată viaţa, chiar în condiţiile cele mai grele, dacă n-am putut să fac ce vreau, măcar n-am făcut ce nu vroiam!

http://sud-est.md/numere/20021027/article_21

• Iulian Negrila, Toposul rustic la Marin Preda

M A R I N P R E D A
Marin Preda se inscrie printre marii prozatori romani, marcand unul din momentele de varf ale literaturii noastre, asa cum in unanimitate critica noastra literara i-a stabilit locul, iar programele scolare ii rezerva un spatiu insemnat in manuale. El a creat o literatura inspirata din realitatile contemporane, abordand teme morale sau existentiale intr-un stil epic de mare densitate, care a asezat proza romaneasca pe terenul solid al observatiei psihologice.
Conceptia lui Marin Preda despre actul creatiei se releva in marturisirile facute despre acesta. El considera ca proza nu ar avea nici un inteles in afara unor notiuni de istorie, adevar si realitate si ca o carte buna este cea care intr-o modalitate estetica acceptabila prezinta un adevar social si psihologic.
Desi nu a scris proza numai despre lumea satului, Marin Preda ramane mai intai autorul romanului “Morometii” (vol. I 1955; vol.II 1967), opera fundamentala a literaturii romane in care face explorarea universului taranesc, privit sub incidenta unui destin istoric nefast. Configurarea universului morometean a fost – se poate spune fara exagerare – preocuparea de o viata a marelui scriitor.
` Opera lui Marin Preda dedicata satului impune o umanitate profunda si inedita. Continuand traditia romanului romanesc de inspiratie rurala – Creanga, Slavici, Rebreanu, Sadoveanu, - Marin Preda a adus in operele lui o noua viziune asupra lumii rurale, o viziune moderna, a spart tiparele traditionale ale existentei taranesti. A intuit si a relevat sufletul unei lumi ce fusese pana atunci vazuta in manifestari exterioare. Vietii sterotipe a taranilor, desfasurata intr-o plana succesiune de intamplari ce tin de o ordine straveche, i se descopra acum o dimensiune afectiva si spirituala profunda. Lumea satului este acum privita pentru prima data din interior cu o putere sfredelitoare uimitoare. A facut din taranii sai indivizi cu o viata psihologica normala, apti prin aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Critica literara a subliniat ca acea viziune asupra lumii rurale, modernizarea lumii in “Morometii” sta in primul rand prin adanca dimensiune psihologica, in meditatia lucida asupra vietii, timpului, istoriei. El creaza niste tarani inteligenti, in masura sa constientizeze si sa traiasca, in modul lor caracteristic, dramele existentei si ale clasei sociale din care fac parte. Scriitorul isi fundamenteaza creatia din perspectiva Omului cu Timpul, a Umanitatii cu Istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necrutatoare. In opera sa taranii au o viata morala adanca si existenta lor se desfasoara in cadrele unei spiritualitati constituite. Se simte si se traieste intr-un mod specific, inconfundabil. Romanul cuprinde treptat tot universul satului, batrani si copii, tineretul si oamenii maturi cu grijile lor zilnice. Densitatea lui de viata este extraordinara ca “un adevarat tesut organic hranit cu nenumarate vase prin care circula sangele viu al operei. Impresia de mica lume cu o varietate zapacitoare si totodata cu coherenta interioara mereu nedezmintita e coplesitoare… Lumea satului lui Marin Preda ramane, plastic, in minte ca o ingramadire fascinanta de chipuri adunate imprejurul unuia cu o expresivitate superioara si rezumativa”. (Ov. S. Crohmalniceanu.)
Oamenii satului ii par lui Marin Preda o colectivitate omogena, spre deosebire de oras: “Acolo omul este acasa pe orice ulita, il gasesti peste tot. Omul se uita la om si se bucura…”
In “Morometii”, autorul abordeaza o tema fundamentala, confruntarea cu una din cele mai grave probleme care s-au pus vreodata satului: disparitia civilizatiei rurale traditionale determinata de zguduirile fulgeratoare ale istoriei, un moment tragic din istoria moderna a Romaniei. Asupra satului de altadata, cu structuri bine fixate, cu adunari linistite si cu dialoguri pline de spirit, se abat evenimentele unui timp nerabdator sa-si impuna legile lui. Timpul nu mai este al taranului si nici taranul nu mai este al timpului. Semnele vremii raman necunoscute omului, istoria il surprinde pe individ, il ignora. Omul descopera cu surprindere ca este obiectul unei dizarmonii, al unei nedreptati… Procesul acesta este profund dramatic si pentru ca Ilie Moromete il ilustreaza prin destin si forta spirituala, personajul devine exponential, iar prin amplitudine, monumental.
O nota puternica ce l-a impus pe Marin Preda ca autor de prima marime este faptul ca ne propune un tip de taran profund original prin eroul sau central Ilie Moromete, cel mai complex tip de taran din literatura romana, caruia i-a dat o desavarsita veridicitate prin autenticitatea comportarilor si limbajului, printr-o intreaga filozofie de viata. Inteligenta ascutita, ironia, spiritul jucaus cu care priveste oamenii, logica lui interioara individualizeaza personajul. Ilie Moromete (al carui prototip este tatal sau, Todor Calarasu) nu seamana cu nici un alt personaj din literatura noastra sau cea universala, este unul dintre acele personaje rare care ajunge sa creeze un tip. “Originalitatea lui Ilie Moromete vine din modul in care un spirit inventiv, creator, transforma existenta intr-un spectacol. De pe stanoaga podistei sau de pe prispa casei, Moromete priveste lumea cu un ochi patrunzator, semnificant, in intamplarile cele mai simple, el descopera ceva deosebit, o nota inveselitoare, o lumina care pentru ceilalti nu se aprinde.” (Eugen Simion)
“Tatal, afirma autorul, avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scapau, pe care ei nu le vedeau.” De fapt, autorul marturiseste ca a scris romanul sub sentimentul admiratiei nutrite din copilarie pentru tatal sau. Acesta l-a fascinat de mic printr-o personalitate foarte puternica.
Caracter puternic, natura complexa, inteligenta iesita din comun, Ilie Moromete, “simbolizeaza lumea taraneasca in valorile ei durabile” (Eugen Simion). Aceasta lume este chiar cea a satului natal, Silistea-Gumesti din judetul Teleorman. Ilie Moromete traieste cu convingerea ca existenta sa reprezinta lucrul cel mai insemnat din univers, dispretuind subtire tot ce vine de dincolo de marginile satului sau, nepasator la innoire, neincrezator in posibilitatea vreunei schimbari aducatoare de bine. El crede ca pamantul inseamna demnitate sociala si umana, bucuria de a fi liber, independent, mai inseamna sansa de a te gandi si la altceva decat la ziua de maine, sansa de a privi viata nu neaparat ca un spectacol, ci ca pe un lucru de al carui secret trebuie sa te patrunzi, sa te uiti la oameni, la soare, la tot ce exista. Din “Morometii”, ca si din toata creatia lui Marin Preda se desprinde conceptia ca seninatatea este conditia fericirii. El a avut adanca convingere ca independenta spiritului constituie cheia libertatii umane, a demnitatii sale.
Drama lui Ilie Moromete este o drama a contemplativitatii. Moromete are o intuitie obscura ca duce un razboi disperat cu niste adversitati absurde. Se simte strans tot mai puternic in cercul de fier al fatalitatii. El isi apara ca pe un bun de pret, echilibrul interior “acolo in adancul lui, unde totdeauna se luptase sa fie liniste”. “Cum sa traiesti daca nu esti linistit?, se intreaba el, aparandu-si tenace curgerea gandirii sale linistite, indarjit si hotarat sa nu crute nimic pentru a o regasi, simtind ca instrainarea de ea ar aduce intunericul si ca moartea n-ar fi mai rea decat atat”. Idealul sau consta intr-o lume de o simplitate si seninatate mitica: “Si totul parea asa cum trebuie sa fie, tatal cu fiii alaturi, acolo in ograda parinteasca, dimineata in zori, cum se scoala oamenii de cand sunt ei pe pamant…” Pentru Moromete este foarte important pastrarea ordinii stravechi si este stapanit de iluzia ca poate fi ocolit de evenimete.
Una din iluziile lui Moromere este credinta lui in posibilitatea comunicarii. El are placerea punerii lumii la cale, a luarii in discutie la fieraria lui Iocan a diverselor probleme, de la cele cotidiene, pana la activitatea parlamentului, a guvernului, a prestatiei regelui etc. A sta la taifas, a savura efectele lexicului cu nuante ironice, caustice, estetice, peiorative este pentru el ratiunea existentei si o forma de evadare din spatiul evenimentelor zilnice. Scena dintre Ilie Moromete si vecinul sau Balosu, cand acesta il intreaba daca-i vinde salcamul e memorabila. Ilie Moromete scapa logicii obisnuite, comune a lui Balosu, ceea ce-l va infuria mereu pe acesta. Raspunsul lui Ilie Moromete “la noapte o sa ploua” si… “o sa fac o gramada de grau, Tudore!” inseamna ca nu are de ce sa ii vanda salcamul, dar si ca aceasta este o tactica a amanarii si a apararii sale, precum si ascunderea sentimentelor, pornirilor sale launtrice impotriva lacomiei si nerabdadarii lui Balosu, a grijilor sale. Ilie Moromete stapaneste arta de a vorbi in pilde, realizand veritabile manevre si strategii verbale, folosind un limbaj ambiguu, nu de putine ori coroziv, ermetic pentru cei neinstruiti, dar in esenta plin de semnificatii subterane, fiind o forma de dominare a unor indivizi mediocri cum era si Balosu. La intrebarea acestuia: “Ce faci Moromete, te-ai mai gandit? Imi vinzi salcamul ala?” Moromete se uita la el cu un aer care arata limpede ca a inteles ce vrea vecinul, dar ii raspunde: “Dar Victor al tau … El nu mai iese la sapa, Balosule? Sau de cand e voiajor nu-l mai aranjeaza? Adica… admitem cazul ca e ocupat… mai adauga el.” El exercita asupra celor din jur o terapeutica de tip aparte, prin magia cuvantului. Autorul insusi era fascinat de aceasta magie a cuvintului: “…descopeream cum forta cuvantului imi dezvaluia brusc ca omul poate gandi simultan doua lucruri care se bateau cap in cap, urarea sa-i fie buna inima aceluia, si injuratura ca era un smintit. Putea fi injurata muierea cu tandrete si i se faceau obrajii rosii si se invartea pe loc ca o gaina beata ca era iubita, si dimpotriva, un cuvant bland dar rostit cu o cruzime rece o facea palida si o incremenea de spaima instrainarii”. (Viata ca o prada)
Intuitia sigura a lui Marin Preda s-a orientat spre zonele adanci ale psihologiei, unde, in forme specifice eticii taranesti, tandretea se impleteste cu duritatea, subtilitatea cu incapatanarea surda, in apararea conventiilor lumii rurale.
Uneori Moromete simuleaza acordul cu punctul de vedere contrar si atunci se reliefeaza mai puternic ridicolul. Lui Nila care executa o manevra gresita cu caii la doborarea salcamului ii striga :”Unde vii, ma, cu ei?”, iar cand baiatul intreaba nedumerit: “Cum unde viu?” Moromete ii raspunde batjocoritor: “Adica da! Treci cu ei incoa’ sa cada salcamul pe ei”
Acolo unde te astepti sa se supere, constati ca se amuza copios. Cand Catrina, sotia lui, striga infuriata ca a furat cainele branza, Moromete ii raspunde linistit : “Da-i apa”, iar la replica inciudata a femeii “acum sa mancati cainele”, adauga la fel de calm cu o logica imperturbabila: “De ce sa mancam cainele, fa, proasto? De ce sa mancam, fa, zaltato, sarito de la locul tau? E bun cainele de mancat, fa? E bun sa te manance el pe tine! Si chiar o sa te manance. Azi ti-a luat branza, maine o sa-ti ia… “
La constatarea lui Cocosila ca poarta la care lucra Paraschiv e gata, Moromete raspunde suparat: “Nu, mai trebuie un vitel sa se uite la ea”. Pentru ca Tugurlan se mira de ce nu-i poarta pica fiindca l-a injurat in poiana lui Iocan, Moromete ii precizeaza cu o savanta savoare: “Nu, pe mine m-ai combatut. Aia e altceva.” Datorita puterii pe care o are de a stapani cuvintele, Moromete nu este intimidat de nici un domeniu de discutie.
Ilie Moromete stapaneste cu mare arta disimularea. Stapaneste perfect arta de a disocia in mod voit gandurile si vorbele, de a mima gesturi si opinii false pentru a sonda partenerul de discutie si a se distra pe seama prostiei lui, a ingamfarii sau a limbajului acestuia ori pur si simplu de a se ascunde pe sine. Grija lui este ca totul sa ia un aer indiferent si nevinovat. Seful postului de jandarmi ii intra in curte si-i da buna dimineata. ”Asa!... pe ma-ta de ot” isi zice in gand Moromete satisfacut si raspunde prompt: “`Neata, dom`le Florica! Stati pe prispa! Uite mai dreg si eu hamurile astea, ca s-au cam prapadit”, explica apoi amabil, desi nimeni nu-l intrebase ce face. Disimularea permanenta in care traieste Moromete e o reactie defensiva, dictata de o indelungata experienta istorica, dar neconcordanta intre sentimentele reale si comportari devine o a doua natura. Este semnificativa comedia pe care o joaca in fata agentilor fiscali, care ii stricase placuta lui discutie le la fieraria lui Iocan. Episodul se desfasoara scenic, printr-o acumulare de gesturi, miscari, taceri, raspunsuri bruste si scurte, un joc complicat pana la epuizarea “victimei”. E o intreaga tehnica a amanarii. Aici Marin Preda da intreaga masura a valorii sale prezentand aceasa comedie a “uimirii totale”.
Moromete intra in curte, trece pe langa cei doi agenti fiscali ca si cand acestia n-ar fi existat, striga la Catrina demult plecata la biserica, apoi se rasteste la un Paraschiv inexistent ca sa ia furca de langa gard ca si cand aceasta ar fi fost problema importanta in acest moment, apoi se rasuci pe calcaie si le striga agentilor: “N-am!” Urmeaza alte detalii ale miscarii care alcatuiesc un adevarat scenariu de mare efect comic. Se linisteste brusc, se uita in alta parte, apoi le cere poruncitor o tigare, lasandu-i sa taie chitanta. Dupa ce o primeste in mana, o rasuceste meticulos pe toate partile si o pune incetisor pe prispa, tragand linistit din tigara: “ – Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grabi Jupuitul, pocnind incuietoarea gentii. – Pai nu ti-am spus ca n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce sa-ti fac eu daca n-am! De unde sa dau? N-am.” Si jocul continua spre cumplita enervare a agentilor, care vor sa-i ridice lucrurile din casa, sa-i ia caruta si caii. Cand amenintarile sunt gata sa se realizeze, Moromete intervine impaciuitor:” – De ce nu vrei sa intelegi ca n-am? Ia ici o mie de lei, si mai incolo asa, mai discutam noi! Ce, crezi ca noi fatam bani?” Cand agentul ii completeaza o noua chitanta, Moromete devine amical: ”de unde sa platesc, Jupuitule, ii cere el sfatul plin de buna-vointa – ca-ti spusei si adineauri: dac-as putea sa fac bani, de cate ori ai veni as face si ia domnule!”
Mai tarziu ii spune lui Balosu cu ”ciudata voiosie” ca l-a pacalit pe Jupuitul si nu i–a dat toti banii.
Este in firea lui Moromete un fel de candoare ramasa din copilarie in strafundurile fiintei sale pe care si-o apara prin aceasta amanare fata de impactul dur cu viata si in acelasi timp un refuz de a iesi din lumea lui. Vrea sa amane, sa impinga cat mai departe realitatea care il copleseste, expedia intr-un plan secund fapte posibil de dominat, ca sa ramana seninatatea si, prin ea puterea. Moromete faramiteaza amenintarile mari in framantari mai mici, posibil de suportat si astfel isi ingaduie sa glumeasca inteligent cu prietenii sai sau sa infrunte cu voiosie pe cei care-l agreseaza.
Drama lui devine implacabila nu numai prim muscatura perfida a vremii, dar mai ales atunci cand agresiunea se face prin intermediul unor membri ai familiei Paraschiv, Nila si Achim . Desi fii ai lui Moromete, acestia reprezinta tot ceea ce detesta mai mult tatal lor: prostia, dorinta de castig cu orice pret, dispretul fata de valorile spirituale. Imbecilitatea agresiva – tema obsedanta in opera lui Marin Preda – o vom gasi si in ”Delirul” sau “Cel mai iubit dintre pamanteni”.
Dupa tradarea copiilor mai mari, prin pradarea gospodariei si plecarea lor la Bucuresti, Moromete nu mai crede ca “sperantele sunt bucurii adevarate”. Volumul intai se termina cu schimbarea unghiului de referinta asupra timpului, care, departe de a fi rabdator si tolerant, si-a dus la bun sfarsit inexorabila-i eroziune. Celebrei fraze de la inceputul romanului: “In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de al doilea razboi mondial, se pare ca timpul era foarte rabdator cu oamenii” ii raspunde propozitia din final, ca o sentinta: “Timpul nu mai avea rabdare” si astfel, primul volum se incheie rotund, lasand impresia de evolutie in cerc. Aceasta vrea sa dea o idee despre evolutia procesuala a vietii, ce se scurge dupa o lege statornica si misterioasa, care actioneaza si in natura.
Primul volum din “Morometii” evoca astfel o lume in prabusire: ordinea, armonia, linistea, echilibrul se degradeaza implacabil, ramanand insa expresia unei nazuinte morale ce domina intreaga opera a scriitorului, fiindca pretutindeni seninatatea este vazuta ca o conditie a fericirii.
In al doilea volum se destrama nu numai unitatea unei familii, ci unitatea satului intreg, devenit “o groapa fara fund”, un abis din care isi fac aparitia si apoi dispar fulgerator, tarati de vartejul evenimentelor, oameni “noi”, “necunoscuti”, o lume urata, in afara spiritului taranesc.
Viata satului se desfasoara acum fara Moromete.
Personajul se completeaza in cel de al doilea volum al romanului cu aspecte memorabile. Desi ajuns la batranete, pentru Moromete limbajul intretine iluzia unui timp benefic. Cuvintele fac lumina in cele mai intunecate ganduri: “…avea uneori obiceiul – semn de batranete sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai intortocheate ganduri pot capata glas – de a se retrage pe undeva prin gradina sau prin spatele casei si de a vorbi singur”. Cand l-a intrebat cineva de ce vorbeste singur, a raspuns ca asta e din pricina ca n-are cu cine discuta, cu sensul ca nimeni nu merita sa-i asculte gandurile. Interlocutorul ideal are putinta sa se identifice cu fiinta secreta a personajului. In jurul lui sunt acum cativa oameni mediocri, el insusi are impresia ca nu mai gaseste nici un om in stare sa glumeasca inteligent. Discutiile dintre Moromete si fiul sau Niculaie, devenit activist de partid, au semnificatia unei confruntari intre doua conceptii de viata, intre doua civilizatii.
Monologul sau interior dintr-o pagina de mare finete a analizei psihologice ne sugereaza drama sufleteasca a personajului, prapastia dintre el si o lume care ii conditioneaza neincetat felul de a fi, care incearca sa-i impuna un alt cod existential decat cel pe care si l-a construit singur. Este o pagina antologica, de o mare finete a analizei psihologice, o pagina dintre cele mai profunde in care se invalmasesc impresii, gesturi, replici, dominate cu calm de Moromete. Acesta pune in lumina efortul permanent al lui Moromete de a intelege lumea, schimbarile satului. El nu se impaca cu gandul ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul “trebuie sa dispara”. Ideea nu numai ca il deruteaza, dar ii produce o disperare fara margini, dar nu coboara niciodata la disperarea joasa. Sucind pe toate partile propriile framantari legate de soarta taranilor din care se desprinde consecventa morala si demnitatea lui, inchis in cercul gandurilor sale interioare, Moromete supune unei judecati aspre lumea care i-a salbaticit copiii si l-a scos pe el din universul tihnit in care traise. El trage o concluzie plina de amaraciune amestecata cu mila.
“ Pana in clipa din urma omul este dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el…” “Ca tu vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem… Si de ce crezi ca n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari, nu eu?”… “Asa ca vezi, relua apoi Moromete in glas cu o admiratie de sine neacoperita fata de generozitatea lui, eu te las pe tine sa traiesti… Dar rau fac, ca tu vii pe urma si-mi spui mie ca nu mai am nici un rost pe lumea asta”… “Si ce-o sa mananci ma, Baznae? Ce-o sa mananci, ma, tampitule, exclama Moromete apasand cu un fel de mila nesfarsita, aproape parinteasca pe ultimul cuvant, contempland parca cu jale mizeria mintala a acelui Baznaie care ii spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervata in viitor taranilor.” (Nu-i spusese lui, ci lui Niculaie si de la Niculaie stia si Moromete). Macar, zise Moromete mai departe, eu tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana in momentul de fata – ca n-au vrut sa-l munceasca, ce sa le fac eu, toata viata le-am spus si i-am invatat – dar pe tine sa te vedem daca esti in stare cel putin de atat! O sa fii in stare? Nu sa-i imbraci si sa le dai sa manance, ca asta e lesne, de mancare dai si unei vite in grajd, dar ce le spui? Ce-i inveti, fiindca unui copil chiar daca nu-i intra lui in cap cat e mic, cand se face mare isi aduce aminte… Fiindca degeaba o sa le spui tu vorbe, c-o fi, c-o pati, ca mai destept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o sa vaza ca nu esti nici destept si nici n-ai ce sa le spui si or sa ajunga de capul lor si or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbarani. Or sa-si stearga picioarele pe tine, ca n-ai stiut sa faci din ei oameni”.
Este in acest monolog o intreaga filosofie de viata, o etica paterna, o emotionanta intelepciune taraneasca, o rezistenta tenace a omului care isi cunoaste prea bine menirea sub soare si nu este impresionat decat de prostia celui care sustinea aberanta teza stalinista a disparitiei clasei taranesti.
Marin Preda a optat pentru un realism obsedat de fatalitatea relatiei individ- societate, atent la efectele acestei relatii in planul psihologicului, un realism in care individul, inainte de a fi o potentiala victima a istoriei, merita sa incerce toate sansele. N-a facut din Ilie Moromete un erou popular triumfator pe plan social, asa cum este intotdeauna cunoscutul erou popular – simbol al intelepciunii populare, un dibaci autor de farse – victoria lui e in plan moral al apararii trudnice, al pastrarii demnitatii umane si a formulei sale economice.
Detronat cu brutalitate de timpul care devine neiertator, acum batran, Moromete capata o aura tragica, este un “rege fara tara”. Lumina pe care Moromete o descoperise in intamplarile si faptele vietii se stinge, calmul il paraseste si, fara tihna launtrica, existenta ii ajunge o povara. Isi intelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior. Isi traieste cu demnitate singuratatea, strafulgerata de intrebari obsedante catre fiul sau Niculaie despre mersul vremurilor.
Moromete nu mai este un punct de reper pentru ceilalti, discutiile cu noii lui prieteni nu mai au substanta celor din fieraria lui Iocan. Nu mai are de platit “fonciire”, dar raman cotele, si “comedia uimirii totale” nu mai merge. Asista impasibil cum cei cu cotele ii iau porumbul fara sa il intrebe, neatenti la fineturile de spirit pe care le-ar fi putut desfasura. “Avea aerul ca daca ar vorbi ar strica totul” noteaza autorul. Romanul sugereaza ca in locul umanitatii care se prabuseste se ridica alta plina de impulsuri distructive.
In final, Moromete isi traieste ultimii ani intr-o lunga si definitiva intunecare, in tacere si insingurare si moare lent, ca si cum viata s-ar scurge din el. Ultimele capitole nareaza moartea lui Ilie Moromete, batran, aproape de 80 de ani. Chipul batranului este aureolat de lumina, conturat de relatarile Ilincai
Cazut la pat, el exprima, prin vorbele adresate doctorului, crezul vietii sale, ramas neclintit, rostit cu o trufie pe care parca ar dori sa o duca si dincolo de moarte: “Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta!”
Capitolul despre moartea lui Ilie Moromete este tot ce s-a scris mai tulburator despre moartea unui barbat. Scriitorul inconjoara personajul cu o aura de tristete, imprumutata, prin extensie, intregii lumi rurale.
Scriitorul dovedeste o arta literara complexa, in care fluxul epic da senzatie coplesitoare de viata, exceland prin oralitatea incarcata de o ironie subtila, alternand si topind laolalta stilul direct cu stilul indirect liber, dand profunzime gandului omenesc.
In “Morometii” ca si in “Imposibila intoarcere” si “Viata ca o prada” Marin Preda revine la universul morometean cu acelasi spirit lucid si patrunzator, preocupat de adevar si de claritate. Proza sa se caracterizeaza prin absenta elementelor idealiste si lirice, observatia este unita cu reflectia, stil al amintirilor obiective, o fuziune intre confesiune, inventie si moralism.
Romanul “Cel mai iubit dintre pamanteni” aparut in 1980 ultimul si cel mai vast roman al lui Marin Preda, in trei volume, este considerat de critica literara un roman “total”, “complet”. Este romanul unei epoci (1940-1960), este o confesiune, eroul fiind martor si narator, este romanul unui destin. Este o carte “document”, o marturie tulburatoare a unor momente grave si dureroase, despre erorile, abuzurile si victimile acelui timp. Acest roman a fost unanim si constant considerat de critica literara drept “carte a unei constiinte si a unei epoci” (Eugen Simion)
La baza romanului sta mitul fericirii prin iubire, mit etern uman, aspiratie ilustrata si de titlul romanului. In conceptia autorului iubirea este ratiunea decisiva de a fi. Romanul incepe cu o lunga reflectie asupra mortii si se incheie cu tulburatoarele cuvinte reluate din Apostolul Pavel: “daca dragoste nu e, nimic nu e!” exprimand cu hotarare valoarea suprema a iubirii, increderea in mitul fericirii prin iubire.
Eroul principal Victor Petrini, ca si Ilie Moromete, vrea sa gaseasca un inteles intamplarilor traite. El cauta dedesubtul faptelor imediate, mecanismele declansatoare. El va descoperi cu uimire adevaruri necunoscute pana acum: “nu stiam ca indata dupa arestare nu se cautau motive de a elibera prizonierul, ci de a-l condamna, chiar daca acesta isi proba nevinovatia.”
Toate schimbarile de structura care au avut loc in perioada imediat dupa incheierea razboiului sunt trecute prin filtrul gandirii personajului si a altor intelectuali – scriitori, istorici, filosofi – despre nationalizare si planurile economice, despre moartea lui Stalin si retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul romanesc, inflatia, “alungarea” regelui, despre manifestatiile politice, despre reforma invatamantului, despre chemarile “la cadre”, despre dosare trucate, despre imbunatatirea “compozitiei sociale” in facultati si cultura; despre scoaterea de la catedra a marelui poet si filozof din Cluj, Lucian Blaga, dat afara pentru ca n-a acceptat sa deschida cursurile universitare cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jidanov; despre exmatricularea unor studenti din facultati pentru ca parintii erau chiaburi, toate acestea constituind “anomalia” acelor ani. Este o epoca tragica, fara nimic sublim. Teroarea continua este deci necesara pentru a descuraja orice idee de demnitate si de libertate, constata Victor Petrini, care va trai pe pielea sa aceasta teroare.
“Cel mai iubit dintre pamanteni” este un elogiu adus iubirii si libertatii spiritului, garantie a demnitatii umane, o calda pledoarie pentru dreptul la puritate, la viata interioara, la inocenta si adevar al oamenilor.
In romanele “Risipitorii”(1962) “Intrusul” (1968), “Marele Singuratic” (1972), “Delirul” ( 1975) sunt evidentiate coordonatele altor spatii ale vietii – mediul citadin, industrial, intelectual si artistic, reconstituirea unui moment istoric. Volumele eseistice si memorialistice “Imposibila intoarcere” (1971) si “Viata ca o prada” (1977) il impun ca pe o patrunzatoare constiinta umana si culturala a timpului sau. Comunica aceeasi preocupare: o istorie aberanta si injusta copleseste fiinta umana si o arunca in afara ei.
Prin intreaga sa opera, Marin Preda este nu numai un mare scriitor, dar si o mare constiinta a veacului nostru.
Aprecieri critice:
Eugen Simion:
“Preda are ceea ce nu au multi creatori: o filosofie de existenta, un mod, adica, de a gandi omul si relatiile lui in univers.”
Ov. S. Crohmalniceanu:
“Romanul “Morometii” a dat de la aparitie sentimentul celei mai depline autenticitati si expresiile morometene au inceput sa circule, fermecand prin savoarea lor si facand repede scoala.”
Valeriu Cristea:
”Marin Preda este, dupa parerea noastra, primul scriitor roman clasic, de tipul lui Homer sau Tolstoi. Primul scriitor capabil, adica, sa insumeze cu adevarat, intr-o viziune totala si deci echilibrata, datele unei existente cu mult mai complexe decat cea reflectata pana la el. In creatia autorului “Morometilor”, omul si viata sunt cuprinse intr-o singura privire integratoare, circulara, armonioasa si totala. Dupa un secol de roman romanesc, Marin Preda inaugureaza tipul prozatorului demiurg”.




http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=2566

Un "colaborationist" filat de Securitate

Este vorba de Marin Preda, acuzat, incepand cu 1989, de a fi fost un stalp al culturii oficiale si un colaborationist.
Ca acuzatiile sunt lansate de oameni care in 1958, de pilda, scriau ode inchinate soldatului sovietic “eliberator” sau imne elogiind fruntea lui Lenin, e semnificativ pentru gradul inalt de pervertire a constiintei noilor procurori literari. Ca dosarele de colaboratori ai Securitatii nu sunt tocmai credibile, au dovedit-o cazurile Uricaru si, mai ales, Buzura. Ca, in sfarsit, singurii colaboratori dovediti cu dosare solide au fost “disidentii” Alexandru Paleologu (autodenuntat, spre cinstea lui), Ion Caraion si Stefan Augustin Doinas, e o dovada ca asistam, de fapt, la un ticalos transfer de responsabilitate, dinspre adevaratii turnatori si colaborationisti, inspre niste vinovati inventati.
Dar cazul lui Marin Preda este strigator la cer. Pentru ca dovezi ale ostilitatii oficialitatilor comuniste fata de existenta si opera scriitorului, ca si dovezi de opozitie publica a acestuia fata de masurile de limitare a libertatii de gandire si expresie, erau nenumarate.
Acum, acestor dovezi li se adauga dosarul de urmarire a scriitorului, intocmit, in mai multe volume, de fosta Securitate. Dosar care atesta cat se poate de clar faptul ca autoritatile il percepeau pe Preda ca pe un adversar, nicidecum ca pe un colaborator. Si invers.

***

Dovezi graitoare in acest sens apar intr-un amplu documentar, publicat in cotidianul Jurnalul National din data de 24 august a.c., sub semnatura unui oarecare Cornel Micu.
Nu stiu cine este Cornel Micu si ce legaturi ar putea avea cu istoria literara sau cu asa-numita “istorie recenta”. Ignor si ratiunile pentru care dosare ale fostei Securitati ajung in presa, in loc sa fie depozitate la CNSAS si sa intre in atentia institutelor de cercetare de profil.
Interesante sunt doar doua aspecte: 1) faptul ca extensia dosarului de urmarire a lui Marin Preda arata ca a fost vorba de un obiectiv important al fostei Securitati, si 2) faptul ca dosarul contine numeroase semnalari ale atitudinilor anti-socialiste ale scriitorului, manifestate atat in cadru privat, cat si public.
Din pacate, dl Cornel Micu, in ciuda absentei oricarei competente probate in istoria literaturii, isi permite sa faca observatii stupide despre caracterul convenabil, din punctul de vedere al ideologiei oficiale, al romanului Delirul, sustinand si ca scriitorul ar fi fost recompensat de autoritati pentru aceasta.
In realitate, dl Cornel Micu nici nu a citit romanul Delirul. Daca l-ar fi citit, ar fi inteles ca, in acest roman cel putin, Ion Antonescu nu este un personaj pozitiv. Mai mult, el este una dintre personalitatile care ilustreaza conceptia despre istorie a lui Marin Preda, o conceptie opusa celei a idolului scriitorului, Lev Tolstoi.
Tolstoi credea ca istoria este manata de un flux subteran, de o forta invizibila (vezi teoria pendulului, implicata in descrierea invaziei lui Napoleon in Rusia, din Razboi si pace), iar personalitatile care apar la suprafata ei sunt, de fapt, prizonieri ai acestui flux supraomenesc.
Preda credea, din contra, ca exista personalitati malefice, care pun stapanire, printr-o ciudata carisma diabolica, pe mentalul colectiv al popoarelor si le mana in prapastie. El numea aceasta teorie delirul istoriei, de unde si numele romanului. Iar personalitatile care, in opinia lui Preda, ilustreaza acest delir al istoriei sunt Hitler, Stalin si... Antonescu.
Despre ce reabilitare a lui Antonescu mai poate fi vorba? Nu este Antonescu, la sfarsitul volumului, cel care sugruma, dictatorial, libertatea de expresie, spre indignarea lui Paul Stefan?
Despre ce colaborationism poate fi vorba, cand romanul a fost cenzurat?


http://www.cronicaromana.ro/vitraliiun-colaborationist-filat-de-securitate.html

A murit in urma cu 26 de ani,

Marin Preda, autorul romanului „Cel mai iubit dintre pamânteni”

Academicianul, romancierul si nuvelistul Marin Preda s-a nascut la data de 5 august 1922 la Silistea-Gumesti, Teleorman. La terminarea studiilor devine corector la ziarul „Timpul”, iar in 1942 citeste la cenaclul „Sburatorul” nuvela „Calul”. Anul urmator, Marin Preda este luat in armata, iar aceasta experienta va fi descrisa in romanele „Viata ca o prada” si „Delirul”. In 1956 primeste premiul de stat pentru romanul „Morometii” si in 1971, romanul „Marele singuratic” este distins cu premiul Uniunii Scriitorilor. Scriitorul este fascinat de romancierii straini, de William Faulkner si traduce romanul „Ciuma” semnat Albert Camus si romanul „Demonii” al lui Dostoievski. In 1980 publica „Cel mai iubit dintre pamânteni”, ultimul sau roman. Moare in acelasi an, pe data de 16 mai, in conditii stranii.

Iulia PETRESCU

ULTIMA ORA

Marin Preda, asa cum (nu) il stim...

Inca se mai gaseste pe piata (recte la Muzeul Literaturii Romane) numarul 8-10 pe 2002 al revistei “Caiete critice”, dedicat in mare parte lui Marin Preda. Despre numarul 11-12 - “Aniversar Serban Cioculescu” - am discutat de curand si ar fi fost pacat sa trecem cu vederea un “special” portret al celui mai iubit nefericit dintre pamanteni. Eugen Simion, patronul spiritual al “caietistilor”, dezbate aici soarta jurnalului misterios al lui Preda, disparut o data cu neasteptata moarte a parintelui “Morometilor” (mai 1980). Evident, “aventurile” acelor carnete secrete se exemplifica acum prin cateva pagini de mare efect, reproducandu-se deci o “parte a treia” a jurnalului intim (pe care Preda nu l-a tinut in mod regulat!). Este insemnarea, uneori tragica, a acelui scriitor bolnav si singur, dependent de insulina, “furios pe toti oamenii care au trait mult - Tolstoi, Gide, Thomas Mann, Sadoveanu, Arghezi”, avand asadar un presentiment al mortii timpurii. “Constiinta de sine oboseste spiritul”, marturiseste marele scriitor, preocupat prea mult de destinul sau de atunci: “Trebuie curmat din radacina acest rau care mi-a furat candoarea si naivitatea!”. Paginile sunt din 1959, ale unui om sobru, dar si indragostit de Eta, lucrand la “Risipitorii”, prieten cu O. Crohmalniceanu si cu altii, si incercand si in cele mai aspre momente sa-si pastreze umorul sanatos, taranesc si stilul de “monser”. Intregirea “chipului literar” din pacate azi tot mai uitat sau contestat al acestui adevarat personaj, rupt parca din propriile carti, se face printr-un grupaj “Marin Preda ‘80”, unde semneaza, printre altii, Ana Selejan, Nicolae Barna sau Calin Caliman, raspunzand anchetei revistei Octavian Paler, Mircea Micu, Nicolae Corbeanu, Fanus Neagu, Nicolae Iliescu, Grigore Traian Pop, Vasile Bardan etc. Mai tinerii caietisti Mihai Fulger, Oana Soare si Andrei Milca se ocupa de cartile mai putin “discutate” ale autorului (comparativ cu “Delirul” sau “Morometii”): “Intrusul”, “Risipitorii” si “Cel mai iubit dintre pamanteni”. Cred ca ar fi fost utila si o cronica literara despre o alta carte mare a lui, capodopera rotita ca si cele de mai sus, “Marele singuratic”. Din sumarul revistei mai spicuim: “Vasko Popa in romaneste” (Razvan Voncu), un interviu cu regretatul Eugen Coseriu (Eugenia Guzun), Petre Raileanu in dialog cu Maurice Nadeau si “De vorba cu Iorgu Iordan” (Ioan Lacusta). “Literatura straina” il propune pe Haruki Murakami, cu a sa “Padure norvegiana” (Simona Dragan), iar “lecturile” pe Alunita Cofan, cu un “Bestiar liric” . In sfarsit, Dana Duma relateaza despre Festivalul de film de la Valladolid, dar si despre Marcel Iures, omul care l-a “ucis” pe Bruce Willis. Cel mai spumos text al acestui numar din “Caiete critice” este insa “Texte de engleza”, propuse de... filosoful C. Noica, 30 de lectii (umoristice!) pentru... ospatari. Mai mentionam ca sunt reproduse lucrari apartinand pictorului Vasile Celmare, iar fotografiile din grupajul Marin Preda sunt datorate lui Vasile Blendea si obtinute cu amabilitatea lui Victor Craciun.



http://www.cronicaromana.ro/marin-preda-asa-cum-nu-il-stim.html

MARIN  PREDA-
19]O furnica nu poate rasturna un munte, dar il poate muta din loc incet, bucatica cu bucatica.
18]Experienta este sursa cunoasterii.
17]Nu întotdeauna victoria imediată este scopul final unei lupte.
16]Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.
15]Sinceritatea nu deschide intotdeauna usile, cum s-ar parea.
14]Tineretea e o trufie, rareori o valoare.
13]Fericirea nu are istorie, fiindca istoria nu poate iesi din vesnica surpriza pe care ti-o face fiinta iubita prin insasi existenta ei.
12]Copilaria este locul de refugiu al problemelor insolubile.
11]Stiinta de a ramane tu însuti în împrejurari care te depasesc se învata.
10]Va invinge acel care are rabdarea sa astepte fara sa se lase ispitit de orgoliu de a actiona, cind timpul nu e favorabil actiunii.
9]Se poate oare muri cu gandul ca viata ta a fost un lung sir de esecuri?
8]Nefericirea ne da dreptul sa chemam la judecata pe oricine, fiindca la ea concureaza intreg universul.
7]Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să nu o faci şi acela niciodată să nu ştie.
6]Cine nu stie ce e pacatul, nu inseamna ca e un sfant, ci un neputincios: nu-l savarseste fiindca nu e în stare, nu fiindca are credinta puternica.
5]Sunt lucruri care nu se spun şi, dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea.
4]Cineva care stă pe dinafară nu poate să judece ce e pe înăuntru.
3]Nicio femeie nu e frumoasa sau urata pana nu ajungi s-o cunosti.
2]Daca dragoste nu e, nimic nu e.
1]Singurătatea spulberă certitudini adânci, născute de prezenţa altora, în faţa cărora suntem siliţi să bravăm, stăpâniţi de o dorinţă obscură de a stârni în ei îndoiala, deşi ştim bine că asta nu ne foloseşte la nimic ...
=====
Cristian
Alex
Sorin
Genoveva
EUGEN