Preda[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MARIN  PREDA-
19]O furnica nu poate rasturna un munte, dar il poate muta din loc incet, bucatica cu bucatica.
18]Experienta este sursa cunoasterii.
17]Nu întotdeauna victoria imediată este scopul final unei lupte.
16]Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.
15]Sinceritatea nu deschide intotdeauna usile, cum s-ar parea.
14]Tineretea e o trufie, rareori o valoare.
13]Fericirea nu are istorie, fiindca istoria nu poate iesi din vesnica surpriza pe care ti-o face fiinta iubita prin insasi existenta ei.
12]Copilaria este locul de refugiu al problemelor insolubile.
11]Stiinta de a ramane tu însuti în împrejurari care te depasesc se învata.
10]Va invinge acel care are rabdarea sa astepte fara sa se lase ispitit de orgoliu de a actiona, cind timpul nu e favorabil actiunii.
9]Se poate oare muri cu gandul ca viata ta a fost un lung sir de esecuri?
8]Nefericirea ne da dreptul sa chemam la judecata pe oricine, fiindca la ea concureaza intreg universul.
7]Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să nu o faci şi acela niciodată să nu ştie.
6]Cine nu stie ce e pacatul, nu inseamna ca e un sfant, ci un neputincios: nu-l savarseste fiindca nu e în stare, nu fiindca are credinta puternica.
5]Sunt lucruri care nu se spun şi, dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea.
4]Cineva care stă pe dinafară nu poate să judece ce e pe înăuntru.
3]Nicio femeie nu e frumoasa sau urata pana nu ajungi s-o cunosti.
2]Daca dragoste nu e, nimic nu e.
1]Singurătatea spulberă certitudini adânci, născute de prezenţa altora, în faţa cărora suntem siliţi să bravăm, stăpâniţi de o dorinţă obscură de a stârni în ei îndoiala, deşi ştim bine că asta nu ne foloseşte la nimic ...
=====
Cristian
Alex
Sorin
Genoveva
EUGEN

“Moromeţii” după Marin Preda, Victor Rebenciug şi butoaiele cu ţuică În plin regim comunist, în anul 1988, regizorul Stere Gulea realizează pelicula “Moromeţii”, adaptare după romanul celebrul cu acelaşi nume a lui Marin Preda. Iniţial, regizorul Stere Gulea a vrut să-l distribuie pe regretatul Gheorghe Dinică în rolul lui Ilie Moromete, iar Victor...

MARIN PREDA




Altădată Nu de mult 4.000 lei luam Glorie mare aveam Eugen Barbu nu îndrăsnea Să-mi înjure filmul meu Bun
Dom Păunescu mă sprijinea
În ochii mei mi se uita
Din zbor ideia o prindea
Pe hîrtie o aşternea
"Imposibila întoarcere" ieşea
Care de "Uniunea scriitorilor"
Nu era premiată, în frunte
Cu Zăricuţă, o sabota
Cu Ivasiuc şi Manolescu
Azi unu la şase ne ameninţă
Cultura o va da pe mîna mediocrilor
care vor fi fericiţi că "cei mari" nu
vor primi mai mult decît ei.
Jale! Depresiune! Or să ne dea
afară din case!
Chiria se va dubla
La Berceni ne vom muta!
Gloria nu ne va încălzi
Şi nici frigiderul nu ni-l va umplea!
MARIN PREDA
Ziua Unirii 1975
la Luceafărul

Citeste mai mult...

Romanul devenise mai real decât realitateaÎn anul 1988, pe marile ecrane din România socialistă se lansa filmul "Moromeţii", în regia lui Stere Gulea, rămas până astăzi una dintre cele mai iubite producţii cinematografice de la noi. Despre zilele de filmare, despre dragostea pentru literatura lui Marin Preda şi despre întâlnirea lui cu marele scriitor, am stat de vorbă cu regizorul Stere Gulea...




Jurnalul Naţional: Cum şi când s-a născut ideea filmului "Moromeţii"?
Stere Gulea: Intenţia de a face un film după Marin Preda data cam din '74-'75, când a existat o discuţie legată de "Marele singuratic". Dar eu eram încă tânăr, iar Preda voia un regizor cunoscut... Peste ani am revenit la ideea cu Marin Preda. Era un autor pentru care eu aveam o aplecare constantă, iar în '84 m-am hotărât să fac un scenariu. El nu mai trăia. La început, ideea a fost să scriu un scenariu original, după mai multe cărţi, dar, lucrând, am ajuns la "Moromeţii".
Şi aşa am făcut vreo trei variante de scenariu, iar cu a treia m-am prezentat... Pe atunci erau casele de film în cadrul Ministerului Culturii. A fost o perioadă de discuţii, amânări, incertitudini, destul de neplăcută, pentru că erau destui oameni care se opuneau realizării unui film după "Moromeţii". N-aş putea să vă spun care erau motivele, dar erau oameni importanţi, care aveau influenţă, şi printre ei era în primul rând Titus Popovici.
La un moment dat am primit aprobare să începem pregătirea şi producţia filmului, urmată de o nouă perioadă de îndoieli şi incertitudini. Trecea anotimpul... Eram în plină vară şi devenise din ce în ce mai dramatic dacă filmul se va putea face sau nu. De altfel, filmările propriu-zise le-am început pe la mijlocul lui august 1985. Şansa mea a fost că în anul ăla a fost o toamnă lungă ca o vară. Am filmat scene unde oamenii erau îmbrăcaţi de vară în luna noiembrie.
Reuşisem să găsesc undeva, nu departe de Siliştea Gumeşti - unde nu se prea putea filma, pentru că locul era schimbat - trei sate care se chemau Talpa. Acolo am descoperit un colţ de uliţă de care m-am legat. O casă şi o curte... Nu era locuită şi am restaurat-o. O casă din spate, care după aceea a devenit casa lui Bălosu, era cam în aceeaşi situaţie. De altfel, în film, pe casă se pune tablă, deci am convertit, ca să zic aşa, situaţia. Locul era ofertant, pentru că nu aveam probleme legate de stâlpii de electricitate, antene de televizor şi alte lucruri, pe care după aia trebuia tot timpul să le maschezi.
Tot acolo am reuşit la un moment dat să amenajez "Poiana lui Iocan". În zona aia m-am învârtit până când am reuşit să pun în cutii, cum spunem noi, cam 90% din film. Asta se întâmpla la începutul lui noiembrie. În absenţa mea, materialul filmat era vizionat de cenzori. Şi tot timpul eram sunat şi chemat la Bucureşti, ameninţat ca să întrerup filmările, pentru că tot timpul aveau obiecţii.

De ce aţi ales să faceţi un film alb-negru în epoca filmului color?
Filmul color, chiar dacă îl tratezi, uneori riscă să pasteleze puţin prea mult, adică să nu redea esenţialitatea acestei vieţi, care e simplă, dură. Eu l-am văzut alb-negru... Mi s-a părut că asta îl ducea mai aproape de realitate... Problema cenzorilor era că o să arătăm urât aşa, desculţi... Sigur că răspunsul meu era întotdeauna bazat pe carte şi cu asta mă apăram. Spunem că asta e o realitate, că aşa erau lucrurile atunci, că oamenii aşa trăiau.

După ce filmul a fost gata......au mai trecut vreo doi ani...
Da, cam aşa au trecut până la premieră. Şi au fost noi momente de incertitudine. Am reuşit, cred eu, să salvez filmul de tăieturi şi alte lucruri, adoptând într-un fel tactica pe care o avea Moromete cu plata "foncirii". Nu spuneam niciodată "nu" ferm. Spuneam că da, o să mă gândesc, după care ziceam că n-am cum să fac. Începeau noi discuţii şi ei spuneau "totuşi, trebuie", uneori mai înăspreau tonul, mai treceau luni, până când, la un moment dat, după aproape doi ani, m-am trezit că mă cheamă şi mă întreabă care e situaţia filmului. "Păi e acolo, cum îl ştiţi", le-am răspuns. Şi a apărut în toamna lui '88.

Fotografie în mişcare
Vă amintiţi când aţi citit prima dată romanul şi cu ce gânduri?
L-am citit pe la 19, 20 de ani. Eu, fiind de fel de la ţară, pesemne că am avut o altă percepţie. Marin Preda era clar unul dintre puţinii scriitori în care simţeai că există autenticitate. Îl urmăream cu mult interes, pentru că aveam sentimentul că pot să rezonez cu el, că regăsesc în el lucruri pe care mi-ar fi plăcut şi mie să le pot exprima. Cu "Moromeţii" ai sentimentul că asişti la ceva autentic ieşit din comun. Faptul că am putut să fac un film după el îl consider un noroc. Sigur că era şi riscant, puteai foarte uşor să ratezi cu un film după o capodoperă...

Cât de aproape vă era sau vă e spiritul lui Moromete?
Viaţa de ţăran, indiferent unde ar fi, pe ce meleaguri, are caracteristici asemănătoare. Mentalitatea, comportamentul sunt, cu mici diferenţe, ale ţăranului, şi nu ale orăşeanului. Asta a contat foarte mult. Plus faptul că ştiam cum arată lucrurile, ce înseamnă să ai grijă de animale, cum arată o curte, care sunt relaţiile, cum se îmbracă oamenii, ce mănâncă, cum arată viaţa într-un sat dimineaţa, cum arată peste zi, cum arată seara...
Aşa am construit filmul, pe momentele zilei. Vara, satul de obicei se golea de oameni, pentru că erau la câmp, rămâneau bătrânii cu găinile, era linişte... Erau lucruri la care, şi dacă n-aş fi fost eu atent, ceva din mine mă făcea atent, mă trăgea de mânecă şi-mi spunea: "Vezi că nu e aşa". Cinematograful obligă la autenticitate, la verosimilitate.
E, totuşi, fotografie în mişcare...

Iniţial, alesul pentru rolul lui Ilie Moromete nu a fost Victor Rebengiuc... Cum ar fi arătat filmul fără el?
Ar fi fost diferit. Eu mă gândisem iniţial la Dinică, pentru că Dinică mi se părea mie aproape de suceala lui Moromete din carte, aşa cum îl vede Preda. Poate ar fi fost puţin mai iute de fire... Nu ştiu. Cu siguranţă Rebengiuc a adus forţa dramatismului. Şi, ca pater familias, Rebengiuc a fost mai potrivit. Eu cred că e vorba totuşi de actori egali ca forţă, cred că sunt amândoi printre cei mai buni actori de cinema pe care i-am avut de la război încoace.

Aţi adăugat scene în timpul filmărilor?
Da, am adăugat sau le-am dilatat. Aveam actori de forţă, îmi dădeam seama că pierd şi atunci luam romanul şi repetam scena mai aproape de ce era acolo. Şi cred că a fost bine, pentru că întotdeauna un scenariu este mai schematic, pe când romanul cu descrieri, cu precizări, cu nuanţe, dintr-odată parcă te împinge spre lucruri mai adevărate şi în acelaşi timp mai incerte, mai nuanţate. Făceam lucrul ăsta împreună cu actorii, din momentul în care am simţit că începem să comunicăm.
Era o emulaţie acolo. De la un anumit moment a fost o plăcere, deşi erau condiţii extrem de dure de viaţă. Gândiţi-vă că eram în anul 1985. Stăteam într-un hotel la Alexandria, nu aveam de mâncare, era foarte greu. Făceam 50-60 de km pe zi să ne ducem la filmare. Dar încet, încet oamenii au avut sentimentul că participă la ceva pentru care merită să faci eforturi.

Care e scena care v-a chinuit cel mai tare la filmare?
Scena salcâmului. Pentru că evident că nu puteam să găsesc şi salcâm. Şi atunci a trebuit să-l aduc de undeva de la 20-30 de km, cu un trailer, uliţele erau înguste... L-am adus şi l-am plantat. La un moment dat toată lumea era convinsă că n-o să fac scena. Am reuşit, dar a fost cea mai grea...

Cum v-au resimţit oamenii din sat?
La început ne-au resimţit cam aşa: au venit unii să facă un film... Dar după un timp unii mai şi lucrau cu noi, au început să fie interesaţi, pentru că vedeau că e vorba de lucruri familiare lor. Au pus mâna şi au citit cartea. Mi-aduc aminte... la un moment dat filmam scena când mănâncă la cină, seara, şi era o discuţie: cum facem cu mămăliga, cum se pune... Eu spuneam că în Preda este cuvântul "întinge". Se întrebau cu toţii ce înseamnă asta, cine o să înţeleagă cuvântul.

Atunci eu l-am întrebat pe unul dintre ţăranii din sat care erau acolo. Şi el îmi răspunde: "Păi, cum spune Marin Preda în Moromeţii...". Şi de-atunci a rămas replica asta... Cartea devenise mai reală decât realitatea.

"Unde mergem noi, Niculae?"
Vă amintiţi cu ce gânduri aţi încheiat filmările? Ultima zi de filmare?
Au fost două încheieri. Cea de la Talpa. După scena cu salcâmul. Toţi oamenii din echipă şi cei din sat ne-am aşezat pe salcâm şi ne-am fotografiat, era ca o izbândă. Iar a doua a fost când am reuşit să găsesc locul pentru final. De fapt, eu nu ştiam exact cum vreau să arate finalul. Tot căutam şi la un moment dat am mers la Snagov, în pădure, pentru că am ajuns eu la concluzia că parcă mai degrabă l-aş încheia aşa, în ceaţă... ăsta a fost al doilea final, când am avut sentimentul că, în sfârşit, am găsit.
Pentru că, în general, finalul la un film e foarte important. Atunci am avut sentimentul că da, aşa trebuie, că ceaţa aia şi mersul prin pădure arată incertitudinea... Chit că atunci "Unde mergem noi, Niculae..." avea altă semnificaţie. Dar asta a trecut... Importantă este atmosfera, faptul că oamenii merg în ceaţă, băiatul cu tatăl, iar tatăl întreabă unde mergem... Trebuia ca dintr-o scenă narativă să dai o scenă simbolică, în care să nu spui prea mult în cuvinte, dar în acelaşi timp să spună mult.
De fapt asta e cerinţa în cinema. Eu mereu le spun studenţilor o replică a lui Hitchcock: "Da, e adevărat că filmul trebuie să fie adevărat ca şi viaţa, dar din care trebuie să scoţi momentele plicticoase".

L-aţi cunoscut pe Marin Preda?
Da, l-am cunoscut. Am avut o şansă, pentru că eu eram protejat de Toma Caragiu, care era bun prieten cu el şi mă lua când se vedeau. Am făcut odată un Paşti împreună. Pe urmă, după ce n-a mai fost Caragiu, l-am mai întâlnit pe Marin Preda la Mogoşoaia şi am avut prilejul să mai vorbesc cu dânsul. Odată am avut acolo, în parcul de la Mogoşoaia, o lungă plimbare şi ţin minte că m-am aventurat eu să-i spun să nu-şi facă griji că rămâne totuşi cel mai important scriitor de după război.
Avea obiceiul să meargă foarte repede. Avea un băţ ca un fel de baston şi tot dădea din el. Mi-aduc bine aminte cum s-a oprit puţin şi a zis: "Da? Crezi?". Era un om în preajma căruia aveam sentimentul că trăiesc un moment important din viaţa mea. Era un om ciudat, dar extrem de autentic, niciodată nu l-am auzit vorbind prin judecăţile altora. Avea propria lui judecată despre orice. Eram fascinat de el.

V-a tentat vreodată să faceţi continuarea la Moromeţii?
Mi s-a propus, dar am spus nu. Din mai multe motive. Nu mai este acelaşi lucru volumul al doilea. Am spus că este păcat faţă de ceea ce este reuşit şi de valoare în Marin Preda. Şi nu-mi place să forţez norocul...

"Moromeţii" sau posibila întoarcere...
În vara anului 1950, Marin Preda a fost trimis de revista Contemporanul într-un sat de pe lângă Buzău, Căldăreşti, pentru documentare. A stat aproapre o lună şi a trăit în ritmul şi în pulsul vieţii de acolo. Volumul al II-lea din "Moromeţii" este fundamentat pe această experienţă rurală.




"N-a fost nevoie să mă duc la mine în sat pentru asta, erau în fond acelaşi an, aceiaşi oameni, îmi erau familiari. Am fost mulţi ani şi pe la mine prin sat şi prin alte sate, dar luna aceea, dintre toate, mi-a rămas în memorie ca un anume eclat. Când am scris «Moromeţii», volumul II, a trebuit să arăt aproape tot ce s-a petrecut pe aria aceea, am trecut în carte toate întâmplările; de acolo vin. Atât de interesante mi s-au părut şi atât de tare s-au contopit în memoria mea afectivă cu intenţiile mele secrete... Dacă nu aş fi făcut acea călătorie, poate că nu scriam cartea." (Florin Mugur, "Convorbiri cu Marin Preda", Ed. Albatros, 1973)

DEPLIN CONŞTIENT DE VOCAŢIA SA LITERARĂ
Marin Preda era de părere că statul pe loc al scriitorului care nu scrie este o condamnare la eşec. Accepta ideea că poţi să stai în acelaşi loc şi să citeşti. Dar statul pe loc, fără să faci nimic, era de neacceptat pentru prozator, care explică: "Prin a nu face nimic înţeleg exact ce fac unii artişti care se adună între ei şi pierd vremea în comun, nu o săptămână, nu două, ci ani de zile. Fenomenul acesta se poate observa uşor în viaţa artistică românească". Aceasta a fost concepţia unui autor care s-a luat în serios, fiind pe deplin conştient de vocaţia sa literară. Marin Preda considera că numai ceea ce a cunoscut şi trăit direct are valoare şi că ceea ce au trăit alţii are semnificaţie numai pentru ei. I-a povestit lui Florin Mugur, în cartea menţionată mai sus, că el, Marin Preda, a privit de câteva ori moartea în faţă, cu o senzaţie foarte puternică de sfidare liniştită, respingând agresiunea care încerca să se săvârşească asupra fiinţei sale. Se simţea suveran şi sigur pe fiinţa sa nemuritoare.

UN EPISOD DIN COPILĂRIE
Rememorând primele amintiri care l-au condus într-o spectaculoasă aventură spirituală, Marin Preda povesteşte un episod din copilărie. Într-o zi de iarnă, o întâmplare l-a făcut să devină conştient de existenţa sa. În casa familiei lui Tudor Călăraşu (tatăl scriitorului) din Siliştea Gumeşti, oameni mari aşezaţi în cerc, pe scaune mici, se uitau la copilul Marin acuzator, cu ostilitate. Cauza privirilor rele era că micuţul luase pâinea de pe masă, o strângea cu putere în braţe şi nu voia să dea nimănui din ea. Iar tatăl său, în loc să i-o ia cu forţa, cum, probabil, ar fi făcut ceilalţi, i-a spus copilului: "Ia-o, mă, şi pe asta!", întinzându-i încă o pâine. Atunci copilul a privit liniştit în jur şi a pus cuminte pâinea pe masă. În această scenă, sunt practic doar două personaje clare, ceilalţi reprezintă personajul colectiv, bănuit în penumbră. Copilul s-a manifestat ca individualitate, şi-a făcut simţită prezenţa în familie, printr-un gest de autoritate, iar tatăl, prin reacţia neaşteptată, atipică, a produs un efect de cedare, miraculos. Revelaţiile intelectuale vin mai târziu, pe când avea vreo 13 ani şi citea pe islaz, cu caii, "Biblia" şi Descartes.

UN MARIAJ ÎNTRE REALITATE ŞI PLĂSMUIRE
"Actul de creaţie este rezultatul vieţii interioare, secrete, a scriitorului", notează Marin Preda în volumul "Creaţie şi morală", apărut în 1989 la "Cartea Românească". Mărturiseşte despre sine că nu mai ştie exact dacă ceea ce povesteşte i s-a întâmplat cu adevărat, a fost rodul imaginaţiei, a visat sau este pur şi simplu un mariaj între realitate şi plăsmuire. Prozatorul este de părere că selecţionăm din viaţă întâmplările care ne pot susţine şi ne întăresc aspiraţiile. "Adunăm cu grijă asemenea lucruri, ca vietăţile acelea care depozitează mai multă hrană decât le trebuie în culcuşul lor subteran; să avem acolo, la nevoie, să ştim la ce să facem apel în cazul în care, în cursul existenţei noastre, vom cunoaşte un moment de confuzie sau de cădere." ("Convorbiri cu Marin Preda", "Cartea Românească", 1973) El, cel mai iubit dintre pământeni, sfâşiat de puterea cu care trăia şi înţelegea viaţa, oamenii, destinele, a sublimat realitatea, prin lumina scrisului său, în literatură.

DRAMA ŞI MÂNDRIA MOROMEŢILOR
În 1967, apare al doilea volum al romanului "Moromeţii", după 12 ani de la apariţia primului. Aici, în al doilea volum, Preda răspândeşte, prin cuvintele lui Niculae, cel care aspira să îşi croiască viaţa singur, crezul: "Eu îmi caut eul meu". De aici pornesc tensiunile dintre Ilie Moromete şi fiul său Niculae. Copilul se refugiază în dragoste, prietenie şi reverie, dar, în acelaşi timp (în acord cu spiritul sfredelitor al tatălui său), caută răspuns la întrebările esenţiale: ce e viaţa, încotro ne îndreptăm, cum trebuie să trăim, ce e moartea etc. La întrebarea bătrânului Moromete "Din moment ce trăieşti bine, la ce îţi mai trebuie cartea?" , Niculae, contrariat şi răvăşit, răspunde: "Şi viermii trăiesc bine". Dialogurile dintre tată şi fiu trădează răceală, dezacord, disensiune. Revolta împotriva tatălui a declanşat negarea condiţiei sale sociale, astfel că Niculae îşi exprimă adeziunea la comunism. Adolescentul de altădată devine un activist conştiincios, înstrăinat vizibil nu doar de satul şi de familia sa, ci şi de el însuşi. Îi explică firoscos lui Ilie Moromete: "Tot ce e proprietate se desfiinţează, inclusiv pământul. Sau crezi că la oraşe construim socialismul şi desfiinţăm proprietatea şi la ţară vă lăsăm pe voi de sămânţă? Nimeni n-are drept asupra a nimic, decât asupra muncii braţelor sau a minţii lui".

SATUL ROMÂNESC, PERSONAJ COLECTIV
Cei doi înţeleg lumea în moduri total diferite, ceea ce nu mai lasă loc nici unei concilieri între tată şi fiu, fiecare în parte trecând prin încercări amare în planul trăirii afective. Deasupra dramei Moromeţilor respiră istoria, aşezată într-un sat românesc ante şi postbelic. Acesta, satul românesc, întruchipează personajul colectiv al romanului. O pitorească varietate de caractere umane se prezintă în decorul autentic al satului, luptându-se cu structurile sociale existente sau dorindu-şi cu obstinaţie menţinerea lor. Oamenii sunt neliniştiţi şi frământaţi de conflictul lor cu istoria. Ilie Moromete trăieşte iluzia că lumea ar putea trăi fără bani, idealizând postura ţăranului patriarhal. Ajuns mic proprietar de pământ, înţelege că este pus în situaţia de a face din producţia sa o marfă. E hăituit de plata impozitelor şi îngrijorat de soarta familiei sale. Apăruseră maşinile agricole ce-i puteau revoluţiona munca, dar pentru cumpărarea acestora are nevoie de bani. Îşi ia peste picior copiii, care vor să câştige bani, dorindu-şi ca aceştia să împărtăşească felul său de a trăi. Adică să muncească la câmp, iar surplusul de recoltă să-l vândă la munte. Luptă cu disperare să îşi păstreze copiii lângă el, până ce, în finalul primului volum, le administrează o bătaie crâncenă. Marin Preda explică: "Banul înseamnă un atac brutal la adresa iluziei cu care se nutreşte personajul, că el, cu pământul lui şi cu copiii lui, cu ce are, poate continua să trăiască liniştit, că nu va fi nevoit să intre în cursă. Dar încotro o să meargă? Spre ce? Neliniştea unor asemenea întrebări îl determină pe erou să rămână pe poziţia lui, până la sfârşit".

ŞOPÂRLA CARE ADUCE DESTINUL
Niculae Moromete, întins în iarbă, se întreabă cum să afle dacă puterea pe care o simte copleşindu-l va deveni Idee. Adică dacă are sau nu destin. A văzut că o şopârlă îl priveşte cu interes şi s-a hotărât să caute un indiciu pentru neliniştile sale, în atitudinea micii vietăţi. "Dacă şopârla asta trece de trei ori peste mâna mea înseamnă că tot ce simt eu acum este pe deplin adevărat şi că în decursul vieţii mele totul se va realiza", a gândit atunci Niculae. Şopârla fuge de obicei din preajma omului şi nu prea obişnuieşte să treacă peste mâna cuiva. Dar Niculae era liniştit şi în bătăile inimii sale era şi certitudinea că acea şopârlă va face ce vrea el. Şi aşa a fost. "... Când dunga palmei mele i-a atins uşor picioarele din faţă, în loc s-o ia la fugă înapoi şi să se piardă pe întinsa mirişte, a făcut deodată o săritură peste palma mea întinsă. Şi a repetat apoi această săritură de trei ori... (...) Mult timp pusese destinul că să-şi arate semnul..."

Replica destinului a decis ca "Moromeţii" să înscrie un eveniment important în istoria literaturii române. Conştiinţa artistică a lui Preda a fost chinuită de rănile şi de disperările ţăranului român. Autorul s-a simţit în largul său în satul şi psihologia "Moromeţilor". Iată că şi această reeditare face din romanul "Moromeţii" o întoarcere posibilă.

Ileana Mălăncioiu povesteşte într-un număr al revistei Argeş din 1971 că îi venea să îi spună lui Marin Preda "Bună ziua", fără să îl cunoască, aşa cum îşi spun oamenii pe la sate. "Îmi venea să îl opresc o dată şi să mă plâng: «Ştiţi, eu sunt Niculae Moromete, de ce l-aţi făcut băiat şi pe Bisisica de ce aţi făcut-o oaia năzdrăvană a turmei lui?» (...) Dar mi-am adus aminte că Moromete mai întâi răspunde în gând: «Să se mire proştii!», şi abia apoi zâmbea şi spunea altceva cu glas tare." Astfel că poeta nu i-a mai spus "Bună ziua" şi nu l-a mai întrebat niciodată nimic, deşi, după cum mărturiseşte, şi-a dorit acest lucru de câte ori s-au întâlnit.

Marin Preda, autorul de capodopere literareDensitatea, substanţa romanului, studiul asupra satului, realizat cu instrumentele unui investigator care stăpâneşte cu autoritate cuvântul, sunt doar câteva dintre argumentele care aşază "Moromeţii" între valorile de primă mărime ale literaturii române.




Primul volum al "Moromeţilor" a apărut în 1955 şi s-a impus în proza românească drept o capodoperă. Romanul începe cu o frază memorabilă, ce închide în ea o liniştitoare blândeţe atemporală: "În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare, viaţa se scurgea aici fără conflicte mari".

PUŢINĂ BIOGRAFIE...
Marin Preda s-a născut în 1922 în judeţul Teleorman, comuna Siliştea Gumeşti. A absolvit şapte clase primare (la Balaci, o localitate învecinată cu Siliştea), cu nota 9,15. S-a înscris apoi la şcoala de învăţători din Abrud. Poveşti trăite în această perioadă sunt evocate de prozator în volumul "Viaţa ca o pradă". În 1939 este transferat la şcoala normală din Cristur (judeţul Odorhei), unde, preocupat de ştiinţele umaniste, citeşte primele sale încercări literare, în cadrul societăţii literare. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, România a cedat silit teritorii din Ardeal, printre care şi judeţul Odorhei.

Elevii şcolii din Cristur au fost transferaţi în alte regiuni, iar Marin Preda a fost repartizat la Bucureşti. Tânărul elev de atunci citeşte cu voluptate marile opere ale literaturii universale, filosofie şi scrie cu febrilitatea celui care îşi simte şi îşi intuieşte destinul. Îi cunoaşte pe Geo Dumitrescu şi pe ceilalţi tineri din redacţia revistei Albatros, iar în 1941 se angajează corector la ziarul Timpul. La această publicaţie, Marin Preda debutează cu schiţa "Pârlitu" în 1942, în cadrul paginii literare "Popasuri", condusă de Miron Radu Paraschivescu.

UN DEBUT DE BUN AUGUR
Devine apoi secretar de redacţie la Evenimentul zilei, ziar condus de Ion Vinea. Debutul editorial al prozatorului care i-a punctat, practic, startul în cariera literară a fost în 1948, când i-a apărut volumul de schiţe şi povestiri "Întâlnirea din Pământuri". A fost o întâmplare fericită aceea că debutul lui Marin Preda s-a produs la timp, la limită, înainte cu puţin de marele dezastru ideologic şi cultural. În acelaşi an a fost instaurat regimul comunist. Partidul unic şi-a impus şi în literatură dezideratele propagandistice, propunându-şi să răspândească realismul socialist.

Formula "obsedantul deceniu" îi aparţine lui Marin Preda. Prozatorul a reuşit, printre hăţişurile ideologice, să salveze scrieri durabile, care au învins timpurile.
Plecând de la schiţa "Salcâmul", publicată în ziarul Timpul, în 1949, începe să scrie prima versiune a romanului "Moromeţii", refăcută şi publicată abia peste şase ani.

DIN VIAŢĂ ŞI DIN LITERATURĂ
"Când întâlnesc un scritor, cititorii îl întreabă invariabil ce e adevăr şi ce e închipuire în ceea ce a scris el. După ce primesc răspunsul rămân dezamăgiţi. (...) Dacă scriitorul le răspunde că nimic nu e inventat, ar zice ei atunci, va să zică a auzit şi el cutare întâmplare şi s-a apucat de scris, asta nu e aşa greu, sau dacă totul e imaginat, aha, va să zică scorneli. Eu însă am complicat puţin lucrurile, dându-le următorul răspuns: adevărate sunt sentimentele, ficţiuni sunt împrejurările", spune cu umor Marin Preda. ("Creaţie şi morală", Ed. Cartea Românească, 1989)

Foarte mulţi sunt aceia care cred sincer că viaţa lor e un roman. S-au regăsit, poate, într-o ipostază similară cu aceea citită în vreo carte, sau, după caz, nu au citit nimic, crezând însă, la fel de sincer, că viaţa lor depăşeşte net cunoaşterea ce ar putea fi dobândită prin lectură. Există, fără îndoială, personaje ale vieţii, oameni livraţi unor destine zdrobitoare. Marin Preda povesteşte că o cititoare de pe şantierul naval din Brăila a scris o scrisoare către România literară în 1976 în care îşi exprima înţelegerea faţă de literatură astfel: "Nu întotdeauna ne simţim în paginile romanelor tot atât de bine ca pe şantier".

Scriitorul îi răspunde: "Produceţi atât de bine, încât doar literatura vă supără? La ce vă mai trebuie literatură? Nu ştiţi că literatura (adică o formă de cunoaştere) e, între altele, şi o compensare? (...) Lăsaţi literatura pentru cei care îşi găsesc în ea un ideal estetic, o aspiraţie spre intemporal, adică spre o idee că nu vom pieri o dată cu ciclul nostru biologic". (Marin Preda, "Viaţa şi literatura", 1976)

MOROMETE, PERSONAJ MEMORABIL
Ilie Moromete întruchipează ideea de tată, din vremea aceea, din lumea satului românesc. Pe tatăl real al lui Marin Preda îl chema Tudor Călăraşu. În volumul "Convorbiri cu Marin Preda", scriitorul îi spune lui Florin Mugur: "Ca să fie un Don Quijote, Moromete ar trebui să acţioneze în spiritul iluziilor lui. Dar ce interes aveam eu şi ce interes are orice scriitor să imite pe altcineva, să imite pe alt scriitor, altă carte? Chiar dacă realitatea ne-ar ispiti să o facem". "Moromeţii" este romanul unei familii, dar şi un studiu asupra satului. Personajele lui Marin Preda sunt complexe, inteligente, profunde şi ironice.

În amintirea moncherului...
Sunt tot mai puţini cei care l-au cunoscut personal pe Marin Preda. Unul dintre confraţii săi, scriitorul Mircea Micu, îşi amin­teşte cu drag şi uneori cu umor despre minunata peri­oadă boemă petrecută la Mogoşoaia - şi nu numai - în compania "monşerului"...




"L-am întâlnit prima dată pe holul Uniunii Scriitorilor de la Şosea", îşi începe povestea care n-a fost poveste Mircea Micu.
"Se privea în oglinzile mari şi-şi aranja, cu atenţie, părul într-o frizură a la Cicero, care-i masca într-un fel începutul cheliei. Era o anumită cochetărie în ritualul acela ciudat, în felul în care-şi aranja părul în oglindă, în minuţia cu care-şi studia întreaga ţinută, trăgându-şi marginile hainei, cu gesturi scurte, aşa cum fac soldaţii înainte de a se prezenta în faţa superiorului. Stăteam în partea opusă a holului şi nu avea cum să mă vadă. După aceea s-a mai privit o dată în oglinzile mari, s-a îndreptat decis spre cabinetul preşedintelui care, pe atunci, era Zaharia Stancu. După doi ani l-am revăzut la Mogoşoaia, într-o seară, când venise să se instaleze şi-şi adusese o parte din lucruri. Alesese camera numărul şase, una dintre cele mai bune, cu ferestrele dând spre imensul parc secular al familiei Bibescu, în care, de obicei, stătea Fănuş Neagu.


FAIMOASA CAMERĂ NR. 6
Marin Preda îl abordase cu ceva timp în urmă la Sinaia, tratând «cedarea» temporară a camerei contra unei sticle de whisky. Sticla s-a consumat la Sinaia în doi, şi acum, moncherul, cum îi zicea toată lumea, venise să-şi ocupe camera arvunită.

Atunci mi l-a prezentat Fănuş Neagu şi moncherul mi-a întins o mână moale, leneşă şi fără vlagă, cu un gest uşor distant, mă­su­rându-mă o fracţiune de secundă prin ochelarii cu multe di­optrii. Sunt convins că, pe moment, nici nu-mi reţinuse numele.

Era îmbrăcat corect, într-un costum gri, bine croit, cu cămaşă albă şi cravată în dungi. Nu m-a frapat ţinuta lui vestimentară, care de altfel disona cu întreaga lui înfăţişare de ţăran uşor stânjenit de hainele impecabil croite. M-a frapat chipul osos, bărbia voluntară împinsă înainte (mai târziu avea să-şi facă un tic din acest gest) şi cuta dintre sprâncenele stufoase, brăzdându-i fruntea. Administratorul i-a dat cheia însoţindu-l până în cameră. Marin Preda a lipsit o vreme şi, înainte de pleca, cu intenţia de a reveni cu restul bagajelor a doua zi, a intrat în sufragerie, s-a uitat spre masa la care stăteau Fănuş Neagu, Grigore Hagiu, Ion Băieşu şi subsemnatul şi, brusc înveselit, a rostit acea expresie bizară pe care aveam să o aud de mai multe ori după aceea:
«Beţi mă, beliţilor! Beţi, să vă distrugeţi!». După care a ieşit zâmbind amuzat, făcând un gest de salut cu mâna ridicată...

Se destăinuia rar, cu grijă şi control minuţios şi, când o făcea, povestea ca şi cum şi-ar exersa fraza, cu multe amănunte, subliniind scenele cu râsul acela ciudat «he-he-he», un fel de behăit răguşit. L-am auzit povestind aceeaşi întâmplare la diverse intervale de timp. De fiecare dată povestea altfel. Miezul nu era schimbat, dar amănuntele erau total diferite şi pitoreşti.
DISCRET, TACITURN, UN MARE SINGURATIC
Era calculat... Nu dădea bacşiş niciodată şi nu împrumuta bani nimănui.
De câte ori plătea consumaţia, scotea un portmoneu burduşit cu un teanc gros de sute.
Eu şi Mircea Dinescu, când ne aflam în preajmă, ne miram invariabil exclamând: «Moncher, ce de bani, Dumnezeule!». Şi el răspundea tot invariabil, cu un surâs de ţăran şiret, imprimând tonului o gravitate vecină cu nedumerirea. «Ştii, moncher, nu sunt banii mei. Sunt banii lui frate-meu. Pentru lumină, c-a rămas restant...». «Înseamnă că e restant de vreo trei ani», ne miram noi. «Nu ştiu. Habar n-am. Mie mi i-a dat să-i ţin...». Apoi se cufunda în muţenia lui proverbială.
Păstra o discreţie desăvârşită în legătură cu proiectele sau munca sa literară.
Nu se destăinuia nimănui şi nu l-am auzit niciodată vorbind despre ce şi cât scrie.
Scria de obicei noaptea, până spre ziuă, şi-mi amintesc că de câte ori îl întâlneam pe la prânz îl întrebam din politeţe cum merge scrisul, mă privea prin ochelarii cu multe dioptrii, surâdea enigmatic, făcându-se că nu aude...
Se întâmpla să nu vorbească zile întregi cu nimeni. Brusc, apărea aproape de nerecunoscut: cu un aer absent, de somnambul, într-un halat de culoarea vişinei putrede, cu un chip obosit... În asemenea momente, răspundea monosilabic la salut, uneori ne privea fără să ne vadă şi toţi puneam pe seama infatuării această atitudine. Un fel de absenţă, vecină cu levitaţia...
De fapt, nu trufiei sau îngâmfării se datora această absenţă.
El nu ieşise încă din lumea sa... nocturnă, era prizonierul altor oameni, al unor personaje numai de el văzute.
Încă dialoga cu ele, iar ele îl urmăreau ca un cortegiu nevăzut".
Îl întreb pe Mircea Micu ce fel de om era Marin Preda şi-l rog să-mi povestească o întâmplare stranie. Uşor încurcat şi îngân­du­rat, îmi răspunde: "Era aparent rece, reţinut, coborât în sine, un singuratic (Marele singuratic!!!), şi totuşi foarte aproape de realitatea imediată, extrem de practic şi de o sensibilitate abil mascată. L-am surprins odată mângâindu-şi me­zinul, pe Niculaie, alintându-l cu o voce caldă, de nerecunoscut, aproape feminină, mângâindu-l cu gesturi stângace şi rostind aproape şoptit: "Ce faci tu, mă băiatul tatii, mă...". Văzându-mă, şi-a reprimat brusc gesturile duioase şi a rostit ceva de circumstanţă, cu altă voce, cu tonul acela rece, căzând ca un brici peste duioşia clipei. Acesta era Preda în clipele lui de intimitate, atunci când nu se simţea privit şi se manifesta firesc şi uman. Ce fel de om era Ma­rin Preda? Hm... Mulţi s-au prefăcut că-l iubesc. Jebeleanu, de pil­­dă, îl agasa cu apelativul Marinică, tachinându-l şi încercând să-l scoată din muţenia cotidiană. În asemenea momente, armura sa era de nepătruns. Conştient de cât valorează, de travaliul imens pe care îl depunea, ştia bine câtă energie consuma şi la masa de scris, dar şi în lupta pentru supremaţia în literatură, în poziţia socială. Mai ales că el, o vreme, nici nu fu­sese membru de partid. Îşi păstra, cum se spune, "rangul", îşi vindea scump pielea...

Într-o noapte târziu l-am găsit stând posomorât pe terasă, înfundat în scaunul de nuiele, pe jumătate adormit. M-a privit o vreme fără să zică nimic, îi vedeam doar sticlele ochelarilor strălucind intens în lumina piezişă a lunii. Simţeam că s-a întâmplat ceva, era în atitudinea lui o febrilitate ascunsă, o stare de emoţie şi o jenă pe care mi-o transmitea fără să vrea. M-am aşezat alături şi, după o vreme, l-am auzit vorbind înfundat, cu voce străină şi depărtată, nu voalată, ci mai degrabă străină, impersonală: «Moncher, Dos Passos, pot să mă culc în noaptea asta la dumneata?». Am rămas stupefiat, bănuiam că s-a întâmplat ceva. Părea nespus de singur şi jenat de situaţie şi stătea înfundat în scaunul acela, pe terasa pustie. I-am răspuns că poate să doarmă la mine, eu putând înnopta în camera lui Fănuş, care era plecat. «Mulţumesc, moncher, poate că nu va fi cazul, dar mulţumesc...». «Găsiţi cheia sub preş şi în frigider o sticlă cu vin». Dimineaţa am găsit aşternutul nedesfăcut şi am aflat de la paznici că domnul Preda se plimbase toată noaptea. S-a plimbat şi a fumat ţigară de la ţigară.
POVESTE CU PARFUM DE TĂMĂIE
La un an după dispariţia lui, un funcţionar de la Mogoşoaia mi-a relatat următoarele. Atunci când a cazat (ce termen!) pe cineva în camera lui Marin Preda, pe cineva care dorea neapărat să doarmă acolo, pe la ora 3:00 din noapte (ora aproximativă a morţii prozatorului) s-a trezit brusc cu o stare de inexplicabilă nelinişte. În cameră mirosea pătrunzător a tămâie... A deschis geamurile şi uşa, ca să se facă curent, dar zadarnic.
Mirosul acela exhala discret, dar cu impetuozitate de nu se ştie unde... Mirosul acela a dispărut abia când s-au ivit zorile.
Stranie relatare...
Nu s-ar fi cuvenit, oare, ca Marin Preda să aibă o cameră a lui, memorială, la Mogoşoaia, în fosta Casă de Creaţie (de fapt, clădirea pentru angajaţii prinţesei Bibescu) pe care cineva a transformat-o în... hotel?".

Marele scriitor Marin Preda mânca greieri prăjiţi pe plită Unii scriitori mai în vârstă îşi amintesc de nişte scene foarte ciudate, petrecute la Palatul Mogoşoaia, prin anii ’50: Marin Preda îşi punea nevasta să-i caute greieri prin iarbă, pe care, apoi, îi prăjea pe plită! În „Moromeţii” se află un episod bestial, cu nişte ţărani care...

La începuturile venirii mele la Mogoşoaia, tânăr fiind şi din dorinţa
de-a epata, mărturiseam uneori, fără să mă întrebe nimeni, despre ce şi
cât am lucrat. A trecut multă vreme, peste doi ani, şi într-o zi, pe la
amiază, intrând în sala de mese, am repetat faptul că scrisesem
noaptea, că lucrasem cu spor.
Preda a exclamat adresându-se unui interlocutor imaginar: «Auzi
domnule, ce chestiune! El lucrează şi noi am venit aici să ardem
gazul»… După care a slobozit acel inimitabil...
Scria noaptea, greu, chinuit, într-o poziţie ciudată, cu corpul paralel mesei, picior peste picior.
Această poziţie îi permitea, pobabil, să se aplece mult asupra hârtiei,
s-o aibă aproape, sub ochii săi obosiţi urmărind literele mărunte,
incredibil de mărunte ale scrisului său cursiv care umpleau ordonat
pagina.
Camera numărul şase, cedată de Fănuş era mare, spaţioasă şi avea ferestrele deschise spre imensul parc cu arbori seculari.
Pe biroul simplu păstra fotografia tatălui, care-i semăna, avea aceeiaşi expresie de năuceală, de permanentă nedumerire.
Alături, un ceas din aur, cu capac, obiect frumos cu care se lăuda în
clipele de euforie bahică şi un stilou cu peniţa din aur odihnindu-se
într-o cutie albastră.
Ambele obiecte mi le-a arătat odată (nici azi nu-mi explic de ce),
urmărindu-mi pe sub sprâncenele stufoase reacţia. Am scos o exclamaţie
convenţională de admiraţie.
De fapt, pe mine nu mă impresionaseră obiectele şi nici nobila lor
strălucire. Mă gândeam la cu totul altceva. Multă vreme am înclinat să
cred că, de fapt, nici stiloul, nici ceasul nu-i foloseau, practic, în
viaţa de zi cu zi.
Cu stiloul nu scria, motivând foarte serios că... «i se toceşte peniţa de aur»… Ceasul nu-l purta de frică să nu-i fie furat!
Scriitorul, rămas ţăran nealterat, cum ziceam, le achiziţionase de la
anticariat şi se mândrea cu ele, ca o confirmare a prosperităţii
dobândite prin scris.
Odată, am făcut o glumă după ce, împreună cu Dinescu, îi subtilizasem
ceasul de aur din cameră, moncherul, fiind uşor ameţit. A doua zi l-am
văzut coborând nervos şi năuc, evitând însă să ne întrebe ceva.
Încerca să-şi amintească ce se întâmplase. Noi aranjasem cu femeia de
la bar să-i restituie ceasul şi să-i spună că l-a lăsat poetul Adi
Cuşin, cel cu care fusesem în noaptea precedentă la el în cameră, cu
şampania oferită de acesta de ziua lui.
Moncherul a luat bucuros ceasul şi, după un timp ne-a întrebat, pe ocolite, cum ajunsese el să dea ceasul acelui… «individ».
Noi am înflorit întâmplarea zicând că, de fapt Cuşin nu vroia să-l ia iar el, Preda, îl dăduse în cele din urmă cu… forţa.
Monşerul asculta şi nu-i venea să creadă şi repeta enervat «să nu-l mai prind pe aici niciodată pe… individ!

Nu suporta câinii, îi ura instinctiv şi de câte ori ieşea la plimbare
cu nelipsitul său baston, cioplit de un admirator, îi lovea fără milă,
indiferent că erau de rasă sau maidanezi.
Doamnei Preda, în schimb, îi plăceau şi a încercat fără succes să păstreze unul mai multă vreme.
Un exemplar a fost “subtilizat” cu ajutorul unui cunoscut actor de
comedie, pe care moncherul îl rugase să-l facă dispărut deoarece e...
plin de purici!
Al doilea, mic, scâncea disperat de câte ori îl simţea în preajmă pe romancier.
Fiind uşor de ocrotit (doamna Preda îl ascundea, uneori, în sân) acesta
a rezistat mai multă vreme. În cele din urmă a dispărut, zice-se, tot
prin intervenţia actorului. De altfel, în cartea sa de interviuri cu
Marin Preda, care ar trebui republicată, acesta povesteşte relaţia sa
cu nevinovatele patrupede.
Uneori repeta o întâmplare din vremea când făcuse stagiul militar, undeva prin Moldova.
Tânăr fiind, sătul de viaţa cazonă, s-a hotărât să meargă împreună cu alţi recruţi... la femei.
S-au dus, undeva la marginea oraşului, într-o casă prăpădită şi “june”
cam trecute. Au început să se târguiască cu privire la preţ care,
evident, trebuia plătit înainte. şi cum nu aveau bani, sau cel puţin
moncherul n-avea, una din fete a sugerat să fie plătite în natură.
Adică, sugera ea, să aducă nişte pături în schimbul clipelor amoroase.
Întrebat dacă au căzut la înţelegere şi dacă au dus păturile solicitate, prozatorul începea o adevărată tiradă… filosofică.
- Ei, aici e aici. Iată cum stă chestiunea şi pronunţa cuvântul cu o
anumită gravitate. Chestiunea era că nu prea ştiam ce să fac. Am plecat
la cazarmă am adus pătura dar dar când am ajuns în pragul casei eu nu
am mai intrat.
- Cum aşa moncher, ne miram noi aşteptând replica.
- Iată cum stă chestiunea, sublinia el iar cuvântul. Nu puteam da
pătura fiindcă era pe inventar. Era a statului şi semnasem pentru ea.
Chestie de conştiinţă moncherilor!
După care dădea glas acelui râs inimitabil: he,he,he!
Îl plictiseau şedintele de orice fel. În special cele de breaslă la
care aţipea sau, cel puţin se prefăcea ca aţipeşte sau, cu o
dezinvoltură şi degajare care stupefia pe mulţi, căsca zgomotos ca un
ţăran.
Zicea: ”moncher, ce tot vor ăştia de se adună şi vorbesc că o fi că o păţi’?
„De ce nu scriu ei moncher?”

Se întâmpla să nu vorbească zile întregi cu nimeni. Brusc, aproape de
nerecunoscut, cu un aer absent, de somnambul, într-un halat de culoarea
vişinei putrede, cu un chip obosit, îmbătrânit (cineva remarcase odată
“domnule, moncherul pare de o sută de ani”…).
În asemenea momente răspundea monosilabic la salut, uneori ne privea
fără să ne vadă şi toţi înclinam să punem pe seama infatuării sale
această atitudine. Un fel de absenţă vecină cu levitaţia…
De fapt, nu trufiei sau îngâmfării se datora această absenţă. De fapt,
el nu ieşise încă din lumea sa… nocturnă, era prizonierul altor oameni,
al unor personaje numai de el văzute.
Dialoga încă cu ele, îl urmăreau ca un cortegiu nevăzut.
Ce fel de om era Marin Preda? Era aparent rece, reţinut, coborât în
sine, un singuratic (Marele singuratic!!!), şi totuşi, foarte aproape
de realitea imediată, extrem de practic şi de o sensibilitate abil
mascată.
L-am surprins odată mângâindu-şi mezinul, pe Niculaie, alintându-l cu o
voce caldă, de nerecunocut, aproape feminină, mângâindu-l cu gesturi
stângace şi rostind aproape şopotit: “Ce faci tu, mă băiatul tatii,
mă…”.
Văzându-mă, şi-a reprimat brusc gesturile duioase şi a rostit ceva de
circumstanţă, cu altă voce, cu tonul acela rece, căzând ca un brici
peste duioşia clipei.
Acesta era Preda în clipele lui de intimitate, atunci când nu se simţea privit şi se manifesta firesc şi uman.
Ce fel de om era Marin Preda? Mulţi s-au prefăcut că-l iubesc, cei din
generaţia lui (generaţia lui??) îl tratau de la egal la egal. Îi
ziceau… Marinică, Jebeleanu de pildă, îl agasa cu acest apelativ, îl
tachinau încercând să-l scoată din muţenia cotidiană.
În asemenea momente, armura sa era e nepătruns. Conştient de cât
valorează, de travaliul imens pe care îl depunea, el ştia bine câtă
energie consuma şi la masa de scris dar şi în lupta pentru supremaţia
în literatură, în poziţia socială. Mai ales că el, o vreme, nici nu
fusese membru de partid. Îşi păstra, cum se spune, ”rangul”, îşi vindea
scump pielea, şi era iubitor de bani.
De aceea, de câte ori i-am cerut colaborarea la Almanahul literar,
publicaţie care apărea în peste o sută de mii de exemplare, după ce mă
refuza invocând diferite pretexte, accepta şi întreba cu un ton de
glumă: „cât plăteşti moncher?”.
Avansam o cifră mai mult decât generoasă, cam de trei ori tariful
normal. O accepta gânditor, făcând rapid un calcul, comparaţii şi, de
fiecare dată mă ruga să-i dau o… chitanţă prin care să-i garantez
achitarea sumei.
Eu mă ţineam de promisiune făcând tot soiul de exchibiţii contabile. El nu mi-a restituit niciodată acele chitanţe…

http://www.ultima-ora.ro/articles.php?category_id=19&article_id=18812

Remember Marin Preda

Sunt necesare aceste rânduri mai ales azi când, o droaie de trepăduşi
literari, critici sufocaţi de propria neputinţă l-au înjurat cu
neruşinare, denigrându-l gratuit”

M-am gândit iniţial să intitulez paginile care vor urma «Adevărul
despre Marin Preda» un titlu, desigur, incitant dar pretenţios şi, ca
să zic aşa, interpretabil. De fapt, ce adevăr puteam să comunic eu
despre «Marele singuratic», despre prozatorul a cărei dispariţie a
marcat multă lume.
Mi-a venit în minte acest titlu în urma sutelor de interpelări, a
întrebărilor puse de oamenii din diverse colţuri ale ţării care,
firesc, voiau să ştie cum a trăit Marin Preda dar, mai ales, cum a…
murit.
Am ascultat şi citit zeci de variante stupide sau fanteziste
argumentate copilăreşte, preluate după ureche, transmise sau înţelese
eronat despre dispariţia sa.
Voi încerca, pe cât pot, să reconstitui câte ceva din viaţa
scriitorului din perioada cât a stat şi a lucrat la Mogoşoaia. Voi
vorbi şi despre ultima perioadă, marcată de o oboseala accentuată, ca
şi cum motorul acela care îl ajutase să macine nopţi şi zile spre
finalizarea celor o mie cinci sute de pagini ale «Celui mai iubit
dintre pământeni» s-ar fi uzat brusc, încetând să mai funcţioneze.
Sunt necesare aceste rânduri mai ales azi când, o droaie de trepăduşi
literari, critici sufocaţi de propria neputinţă l-au înjurat cu
neruşinare, denigrându-l gratuit.

L-am întâlnit prima dată pe holul Uniunii Scriitorilor de la şosea. Se
privea în oglinzile mari şi-şi aranja, cu atenţie, părul într-o frizură
a la Cicero, care-i masca într-un fel începutul cheliei.
Era o anumită cochetărie în ritualul acela ciudat, în felul în care-şi
aranja părul în oglindă, în minuţia cu care-şi studia întreaga ţinută,
trăgându-şi marginile hainei, cu gesturi scurte, aşa cum fac soldaţii
înainte de a se prezenta în faţa superiorului.
Stăteam în partea opusă a holului şi nu avea cum să mă vadă. După ce
s-a mai privit odată în oglinzile mari, s-a îndreptat decis spre
cabinetul preşedintelui, care, pe atunci, era Zaharia Stancu.
După doi ani l-am revăzut la Mogoşoaia, într-o seară, când venise să se instaleze şi-şi adusese o parte din lucruri.
Alesese camera numărul şase, una dintre cele mai bune, cu ferestrele
dând spre imensul parc secular al familiei Bibescu, în care, de obicei,
stătea Fănuş Neagu.
Marin Preda îl abordase cu ceva timp în urmă la Sinaia tratând
„cedarea” temporară a camerei contra unei sticle de whisky. Sticla s-a
consumat la Sinaia în doi, şi acum, moncherul, cum îi zicea toată
lumea, venise să-şi ocupe camera arvunită.
Atunci mi l-a prezentat Fănuş Neagu şi moncherul mi-a întins o mână
moale, leneşă şi fără vlagă cu un gest uşor distant măsurându-mă o
fracţiune de secundă prin ochelarii cu multe dioptrii. Sunt convins că,
pe moment, nici nu-mi reţinuse numele.
Era îmbrăcat corect, într-un costum gri, bine croit, cu cămaşă albă şi
cravată în dungi. Nu m-a frapat ţinuta lui vestimentară care de altfel,
distona cu întreaga lui înfăţişare de ţăran uşor stânjenit de hainele
impecabil croite. M-a frapat chipul osos, bărbia voluntară împinsă
înainte (mai târziu avea să-şi facă un tic din acest gest) şi cuta
dintre sprâncenele stufoase brăzdându-i fruntea.
Administratorul i-a dat cheia însoţindu-l până în cameră. Marin Preda a
lipsit o vreme şi înainte de pleca cu intenţia de a reveni cu restul
bagajelor a doua zi, a intrat în sufragerie, s-a uitat spre masa la
care stăteau Fănuş Neagu, Grigore Hagiu, Ion Băieşu şi subsemnatul şi,
brusc înveselit a rostit acea expresie bizară pe care aveam să o aud de
mai multe ori după aceea: «Beţi mă, beliţilor! Beţi, să vă distrugeţi!»
După care a ieşit zâmbind amuzat făcând un gest de salut cu mâna ridicată…

Marin Preda avea un fel ciudat de-a vorbi despre colegii scriitori. Un
amestec de zeflemea şi detaşare ironică, un fel de superioritate
accentuată. Cel mai des calificativ acordat în legătură cu talentul nu
ştiu cui era: «bun dar n-a făcut gaură-n cer»…
Atât. Nici cât de bun era, nici de ce era bun…
Se destăinuia rar, cu grijă şi control minuţios, şi, când o făcea
povestea ca şi cum şi-ar exersa fraza, cu multe amănunte, subliniind
scenele cu râsul acela ciudat «he-he-he», un fel de behăit răguşit.
L-am auzit povestind aceeaşi întâmplare la diverse intervale de timp. De fiecare dată povestea altfel.
Miezul nu era schimbat dar amănuntele erau total diferite şi pitoreşti.
Era calculat până la zgârcenie. Nu dădea bacşis niciodată şi nu împrumuta bani nimănui.
De câte ori plătea consumaţia scotea un portmoneu burduşit cu un teanc gros de sute.
Eu şi Mircea Dinescu, când ne aflam în preajmă, ne miram invariabil exclamând:
- Moncher, ce de bani, dumnezeule!
- Şi el răspundea tot invariabil, cu un surâs de ţăran şiret, imprimând tonului o gravitate vecină cu nedumerirea.
- Ştii, moncher, nu sunt banii mei. Sunt banii lui frate-meu. Pentru lumină c-a rămas restant…
- Înseamnă că e restant de vreo trei ani, ne mirăm noi.
- Nu ştiu. Habar n-am. Mie mi i-a dat să-i ţin… Apoi se cufundă în munţenia lui proverbială:
Păstra o discreţie desăvârşită în legătură cu proiectele sau munca sa literară.
Nu se destăinuia nimănui şi nu l-am auzit niciodată vorbind despre ce şi cât scrie.
Scria de obicei noaptea, până spre ziuă şi-mi amintesc că de câte ori
îl întâlneam pe la prânz îl întrebam, din politeţe cum merge scrisul,
mă privea prin ochelarii cu multe dioptrii, surâdea enigmatic
făcându-se ca nu aude…
Mi s-a părut ciudat obiceiul de-a oferi spre lectură manuscrisul
proaspăt terminat criticilor de prestigiu. De preferinţă Ov. S.
Crohmălniceanu. Nu înţeleg nici aztăzi de ce o făcea. Era, în definitiv
un scriitor cu renume.
Sunt convins că nu dorea neapărat părerea lor din motive de-a reveni adupra paginilor.
Era, mai degrabă, un capriciu? Sau o simplă stratagemă prin care lăsa
aşa numitele «bârfe» sau comentarii care, de fapt, făceau reclama
viitoarei cărţi.
Strategie de ţăran care mima naivitatea…

Marin Preda, îndrăgostit de Siliştea Gumeşti
E vară afară, e Soare iară. Nu suntem la mare! Ci în Oltenia, de la
Roşiori de Vede spre Piteşti. Fugi de căldură, dar nu cauţi doar un loc
cu umbră deasă, ci şi o cârciumă la şosea, ca să poţi mânca.

După ce ţi s-au lungit ochii şi nu ai găsit nimic, ajungi la Balaci. Nu
Ilie Balaci, ci comuna Balaci. Într-o intersecţie unde dai peste un
poliţist amabil şi dubios. Dubios pentru că e amabil. Îl întrebi unde
poţi mânca ceva şi te sfătuieşte prieteneşte să mergi la primul magazin
care îţi iese în cale şi să cumperi nişte salam, câteva roşii, "altfel
nu vă potoliţi foamea pe aici"! Nasol! Dar mai sus, spre Piteşti, nu
găsim nimic? "Acolo nu mai este judeţul meu şi nu am voie să vă îndrum.
Vă pot da informaţii doar despre judeţul Teleorman", spune omul legii,
în vreme ce un coleg de-al său, probabil cu grad mai mare din moment ce
stătea într-o Dacia 1.300 roşie şi avea mai multe zorzoane pe umeri,
începe să urle: "Fă-le, mă, vânt să circule, că Poliţia Română nu e
birou de informare turistică!". Domnilor, acum dacă tot aţi pomenit de
treaba asta, faceţi un gest frumos pentru Elena Udrea, promovaţi
turismul românesc şi spuneţi-ne cum ajungem la Siliştea Gumeşti.
Amândoi ne indică cu mâna, prin gesturi fulgerătoate şi cu figuri
încruntate, care trădau nişte minţi cretine, să o luăm la dreapta.
Superiorul, îmbrăcat cu ceva fosforescent pe el, care însă nu-i
maschează burtoaca, ne oferă şi un bonus. Păşeşte spre centrul
intersecţiei şi respectă legea exact ca la manual. Acum se foloseşte nu
doar de gesturi ample, ca de balerin, ci şi de fluierul din dotare.
Aflându-ne într-o intersecţie, normal, trebuie să respectăm semnele
făcute de poliţist şi, cu foamea-n gât, o virăm spre Siliştea Gumeşti.
Până acolo mai găseşti Mănăstirea "Sfântul Pantelimon", acolo unde este
cazare gratuită. Dar noi vrem mâncare. Şi cu bani dacă trebuie. Locul
arată cam ciudat. O fostă unitate militară de infanterişti a fost
transformată în lăcaş de cult.

LA RĂSCRUCE DE DRUMURI
Îi
dăm înainte şi intrăm în sat. Drumul trece pe lângă o gârlă şi raţele
ce se bucură de apă le visezi deja ca o mâncare de varză de anul
acesta, peste care a pus mamaia câteva roşii tăiate felii mari şi le-a
băgat la copt cu totul în cuptorul din curte. Îţi plouă în gură, dar
tot mort de foame eşti. Ai ajuns fără să realizezi în centrul satului.
Chiar acolo unde a trăit marele nuvelist Marin Preda, om fără de care
Siliştea Gumeşti ar fi fost o localitate oarecare. Iarăşi eşti într-o
intersecţie. Ai în faţă două indicatoare. Pe o placă albă, curată,
scrie că la dreapta este Centrul Cultural "Marin Preda". Pe o altă
placă, un pic mai jos, dar ruginită şi cam greu de observat, scrie că
la stânga este Casa Memorială "Marin Preda".

Dacă rămâi la răscrucea de drumuri poţi să te urci în microbuzul care te duce direct la Bucureşti.

BRACONIERII DE BROAŞTE
Rămâi
pe loc, dar pentru a căuta ceva de mâncare. Din şosea, oferta pare
tentantă, ceea ce te face să te gândeşti că piaţa concurenţială de la
Siliştea Gumeşti este într-o continuă dezvoltare. Te duci prima oară pe
stânga, acolo unde îţi fac cu ochiul scaunele noi, cu picioare
lucioase. După primii doi paşi făcuţi înăuntru eşti aruncat afară de un
miros apropiat de cel al toaletelor de la gară. Peste drum e mult mai
bine. Cârciuma are şi un magazin de unde poţi cumpăra ceva că să
mănânci. Ajungi la vorba poliţistului. Salam şi roşii! Te gândeşti că
vei mânca într-un colţ al barului, fără să deranjezi pe nimeni. Vise,
taică, vise! Vreo două mese lungi sunt ocupate de câţiva localnici care
discută aprins.

Muzica e dată la maxim, dar nu se aude decât
discuţia dintre unu' cu o pălărie mare cât un cazan şi un tânăr dornic
de senzaţii tari cu "Săniuţă". Au fost să prindă broaşte, dar unul
dintre camarazii lor s-a îmbătat şi le-a scăpat pe toate în apă. Totul
numai în urlete!

Ca să poţi mânca în linişte, ai nevoie de
căşti pentru avion. Aşa că îţi iei salamul şi roşiile în braţe şi te
muţi afară, pe iarbă, la umbra unui plop.

Desertul vine cu
căruţa. "Peeeepeeeeniiii! Vindeeeem peeepeeeni!", strigă o femeie în
capot. Lângă ea e un ţigan burtos care mână calul cu mândreţe mare.
Tractorist cu muşchi! Sigur are acasă o maşină germană. Cumperi o
lubeniţă şi faci abuz de cuţitul vânzătorului ca să o şi tai, altfel
n-ai cum să o mănânci. După un prânz pe marginea drumului şi câteva
secvenţe din Moromeţii secolului al XXI-lea, porneşti prin sat, în
căutarea unor poveşti despre Marin Preda.

"A fost om mare, altfel nu ajungea aşa departe. Noi ne mândrim cu el. Toată Siliştea i-a citit cărţile"
Subiectul
Centrul Cultural "Marin Preda" este rezolvat imediat. E vorba despre
şcoala din sat, dotată cu termopane albe! E pustiu. E vacanţă, e
normal. Faci stânga-mprejur şi porneşti în direcţia opusă, spre Casa
Memorială. O descoperi după câteva sute de metri. Arată rău de tot. În
curte e plin de bălării, iar clădirea parcă stă să cadă. Peste drum,
doi bătrâni stau pe banca de la poartă. "De casa asta se ocupă Marin a
lu' Usturoi, care şade în capu' satului. Mergeţi la el acasă, că e om
harnic, o să vă primească!" Pe drum, un pensionar cu o şapcă roşie, de
la PSD, pe cap te ia tare. "Pe cine căutaţi, mă? Ce e cu voi pe aici?"
Mergem la Marin a lu' Usturoi. "Mai aveţi niţel şi ajungeţi. Şade în
capu' satului. La prima o iei în dreapta şi el are casa pe stânga. Să
vorbeşti mai tare cu el, că nu prea aude bine", spune localnicul, care
se oferă să fie ghid. Încalecă iute pe bicicletă şi pedalează agale. Te
duce până şi la gârla în care s-a scăldat Marin Preda. "Era altfel
atunci. Venea şi făcea baie vara, când era cald. Vă duc oriunde vreţi
voi. Marin Preda fost om mare, altfel nu ajungea aşa departe. Noi ne
mândrim cu el. Toată Siliştea i-a citit cărţile", sunt cuvintele
ghidului, care este mare fan Ion Iliescu. Explică şi de ce. "Acum se
fură ca în codru. Ăştia care sunt acum la putere nu se mai satură de
vile şi merţane. D-abia aştept să vină toamna, să-l dăm jos pe hoţu'
ăsta. Cu Iliescu a fost mult mai bine. Ne-a scos la pensie la 55 de
ani. Dacă nu mă pensionam atunci şi acum munceam ca un sclav pentru
alţii. Aşa e acum în România. Unii trag cu cârca de dimineaţa până
seara, iar alţii dau din gură şi să îmbogăţesc", dă din gură săteanul.
E fericit pentru că aproape toate liniile din sat au fost asfaltate. Nu
e singurul din Siliştea Gumeşti care vorbeşte despre Marin Preda. Pe
marginea şanţului, câteva babe stau la bârfă. "Cum să nu-l cunoaştem
dacă e de la noi din sat? A fost un proiect bun", spune una dintre ele.
Alta o potoleşte repede. "Taci, bre, din gură, că vorbeşti anapoda. O
să râdă lumea de noi." Oamenii au şi o supărare. "Au turnat asfalt prin
tot satul şi ne-am gândit că o să se schimbe ceva şi la noi. Dar ne-am
înşelat. Dacă tot s-au apucat de treabă, trebuiau să meargă până la
capăt şi să facă ceva şi din casa lui Marin Preda, care arată jalnic.
Ar putea să facă acolo un muzeu, să amenajeze frumos şi să vină lumea
în vizită, să se mai schimbe ceva şi la noi în sat. Eu n-am nici un
interes acolo, că am prăvălia departe. Nu mă pricopsesc cu nimic, dar
mă doare sufletul când văd că un astfel de patrimoniu nu este
exploatat", vorbeşte bărbatul care serveşte la una dintre bodegile
satului. A făcut facultatea la Bucureşti şi s-a întors acasă în
speranţa că va ajunge să trăiască bine deschizându-şi o afacere. Ca să
supravieţuiască trebuie să vândă pe datorie şi să pună preţuri mai mici
decât cârciumarii din centru.

Numele adevărat era Călăraşu
Marin
Preda a fentat şcoala în primul an, motivul fiind acela că "mai aveam
încă nevoie de a fi ocrotit, înainte de a mi se da drumul în lume",
după cum spunea chiar scriitorul. Învăţătorul Ionel Teodoreanu, cel
care îl înscrisese din oficiu în clasa I-a, a fost nevoit să-l declare
repetent. Nimic spectaculos la acea vreme, din moment ce acelaşi traseu
îl avuse şi tatăl său, Tudor Călăraşu, care nu a mers nici el la şcoală
în primul an. Numele adevărat al lui Marin Preda este Marin T.
Călăraşu, care anul următor a mers la şcoală, dorinţa tatălui său fiind
aceea ca fiul său să treacă pe acolo numai până când va învăţa să
citească şi să se iscălească. Marin Preda chiar aminteşte în "Viaţa ca
o pradă". "Nu se ştie ce aş fi ajuns în viaţă dacă jocul întâmplării,
al cărei erou eram, s-ar fi destrămat şi aş fi arătat în ochii
învăţătorului aşa cum eram şi nu cum, prin nu ştiu ce mister, credea el
că sunt. Adică dintre cei buni."

Profesorul Burcea I. Dobre l-a idolatrizat şi i-a dedicat o lucrare în anul 2006
Profesorul
Burcea I. Dobre i-a dedicat în 2006 scriitorului născut la Siliştea
Gumeşti o lucrare intitulată "Marin Predea şi universul Moromeţilor -
adevăr, ficţiune, mit". Ce au cei doi în comun? Amândoi sunt născuţi în
acelaşi sat. Academicianul Eugen Simion chiar povesteşte în prefaţa
cărţii cum Marin Preda asculta cu mare atenţie vorbele spuse de mama
lui Burcea I. Dobre. "Nu-mi amintesc exact unde şi când l-am cunoscut,
în orice caz, demult, pe când Preda trăia şi-i plăcea să stea de vorbă
cu «siliştenii» lui. Am mers într-o zi la Videle şi, după ce Marin
Preda s-a întâlnit cu profesorii şi elevii din localitate, am fost
invitaţi de profesorul Burcea la el acasă, unde se afla şi mama lui,
bătrâna ţărancă din Siliştea. De acum a descoperit-o, Preda n-a mai
avut ochi pentru nimeni. Sta de vorbă cu ea, calm, serios, vădit
interesat de ce află, din când în când izbucnea în râs. Celebrul lui
râs, râs rupt, în tonalităţi schimbătoare, râs eliberator şi, de pot
spune, râs bucuros... La urmă, când să plecăm, a îmbrăţişat-o cu o
imensă tandreţe. Aveam în faţă un alt Preda, altul decât cel pe care îl
desenau adversarii lui. Nu mai era severul, întunecatul, «scârbosul»
Preda, omul imprevizibil cu care nu poţi comunica... Imagine, în fond,
falsă, totalmente falsă. Preda pe care-l vedeam aici, în micul oraş din
Câmpia Dunării, era complet sentimentalizat, plin de gentileţe,
volubil, foarte atent în conversaţia lui cu o bătrână ţărancă venită
din satul ei să-şi vadă băiatul şi nepoţii. «Ce-aţi discutat, domnule
Preda, atâta vreme cu bătrâna silişteancă?» - îmi amintesc că l-am
întrebat. «Ei, mon cher, ce să discut? D-ale noastre, mă interesează ce
se petrece în satul românesc. N-am mai fost de mult la Siliştea...»",
scrie Eugen Simion.

Toţi sunt Moromeţi acum
Dacă
vrei să dai peste personajele din "Moromeţii", localnicii îţi spun că
nu mai trăieşte nimeni acum. "Dar noi toţi siliştenii suntem Moromeţii,
pentru că Marin Preda e de-al nostru", încearcă să filozofeze una
dintre femeile cu care te întâlneşti prin Siliştea Gumeşti. Cel mai
tare, pe oameni îi doare că autorităţile judeţene nu fac nimic pentru
ca la Casa Memorială Marin Preda să fie amenajat un muzeu, care ar
putea atrage turişti către localitatea natală a scriitorului.

"Cultura e o formă de viaţă prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare"

"Cine
nu ştie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfânt, ci un neputincios: nu-l
săvârşeşte fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credinţa puternică"

"Te
desparţi de mai multe ori până te desparţi, iar când e să fie
de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii, despre
care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea
împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezuseşi că e
autonomă şi nu poate fi alungată de nimic"

"Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie."
Marin Preda

"Femeia
este ca un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai
când ţi-e sete, şi pe urmă, după ce bei, treci pe lângă el"

"Mai bine un sfârşit cu groază decât o groază fără de sfârşit"

"Oamenii fac lucruri care, dacă n-ar fi proşti, nu i-ar putea sili nimeni să le facă"

"Un om nu e ceea ce cred alţii despre el că este. Ba chiar câteodată e cu totul altceva"
Marin Preda

Bătaie pe cărţile valoroase

Am aflat ce cărţi reprezentau balastul. Dar ce cărţi implicau coadă şi
apel la relaţii? Care erau titlurile bune? Autorii ceruţi? „Clasicii
români şi străini au fost întotdeauna căutaţi”, spune Lucia Bălan, care
lucra atunci la Librăria Kretzulescu.

„Zola, Balzac, Stendhal... A fost o nebunie, de pildă, cu «Mănăstirea
din Parma». Nebunie era şi cu romanele de dragoste, iar atunci se citea
mult mai multă literatură poliţistă. Şi cărţile de critică literară se
vindeau bine”. Potrivit Luciei Bălan, dintre autorii români, „foarte
căutaţi erau Marin Preda, Adrian Păunescu, Nicolae Breban. După Breban
ce se mai omora lumea...”

„Shogun”, fenomen editorial

„Clasicii Literaturii Universale”, azi, într-o bibliotecă de apartament

Marina Munteanu, de la Librăria Sadoveanu, aminteşte, de asemenea,
romanele lui Marin Preda, după cum povesteşte că a fost bătaie pe
romanul „Shogun”, atunci când a apărut. „S-au vândut 600 de exemplare
din «Shogun» foarte repede la Sadoveanu, aşa povestesc librarii de
atunci”.

Adrian Micu îşi aminteşte: „Ţin minte că am umblat cu taică-miu şi cu
surorile mele trei săptămâni să găsim «Shogun» şi să-l cumpărăm. Şi nu
l-am găsit. Dar ştii cum l-am citit, până la urmă? L-am împrumutat
pentru 24 de ore de la un prieten care îl avea. Cartea era programată
să treacă de la unul la altul şi apăruse o pauză de o zi în program şi
atunci am luat-o eu. Dar trebuia să ai foarte mare grijă la cărţile
împrumutate. Că dacă ţi se ducea buhul că strici cărţile, nu ţi le mai
dădea nimeni”.

Potrivit Marinei Munteanu de la Librăria Sadoveanu, „erau şi colecţii
întregi care se vindeau bine: «Biblioteca de Artă» de la editura
Meridiane, «Studii» de la Univers, «Romanul secolului XX» de la
Univers, «Ediţiile critice» de la Univers. Păunescu se vindea şi el
bine, s-a vândut bine şi Eugen Barbu, cu «Principele» şi «Săptămîna
nebunilor»”.

Un moment realmente semnificativ a fost şi apariţia „Istoriei
literaturii române” a lui George Călinescu în 1982. Cartea a fost
foarte căutată şi dorită, dar a avut un tiraj mic. Lucia Bălan explică:
„Erau şi ediţii cu tiraje mai mici, cu autori foarte cunoscuţi. Că nu
dădea bine să stea în raft o ediţie princeps”.

Volume subversive



Etnologul Şerban Anghelescu îşi aminteşte şi el categorii de cărţi şi
titluri după care lumea alerga: „Romanele poliţiste, cele de dragoste,
acestea se căutau foarte mult. Cărţile lui Vintilă Corbul erau şi ele
căutate şi dispăreau foarte repede din librării. «Căderea
Constantinopolului», «Uragan deasupra Europei» erau cumpărate cu
aviditate. Mi-amintesc şi că «Regii blestemaţi», un roman de capă şi
spadă a lui Maurice Druon, a avut un succes enorm de public”.

Etnologul aduce în discuţie şi chestiunea cărţilor considerate
subversive şi căutate tocmai din acest motiv: „Erau cărţile lui
Augustin Buzura, cu mare succes la public, dar şi «Galeria cu viţă
sălbatică» a lui Constantin Ţoiu”. Elemente subversive ar fi avut – se
zice – şi „Biblioteca din Alexandria” a lui Petre Sălcudeanu, iar
apariţia romanului lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pămînteni”, a
stârnit mare vâlvă.

„Titlul cărţii te punea în derută. Foarte mulţi au crezut iniţial că e
vorba despre Ceauşescu”, spune Monica Issack, anticar. „Cel mai iubit
dintre pămînteni” a fost publicat în februarie 1980, cu câteva luni
înainte de moartea autorului, şi a înregistrat un succes de public
fenomenal.

Masa la intrare, pretext pentru coadă

Pe lângă vânzarea la pachet, mai erau şi alte tactici prin care
librarii încercau să scape de cărţile nevandabile. Iar tacticile
depindeau, surprinzător, şi de amplasarea librăriei. La Librăria
Kretzulescu se făceau pachete de cărţi, că nu aveai prea multe alte
posibilităţi să elimini „balastul”. La Eminescu se folosea altceva,
povesteşte Lucia Bălan, care a trecut pe la amândouă şi poate să
compare.

„Coada era şi mai bună decât pachetul ca să scapi de ce nu ar fi mers.
Se făcea în felul următor: se scotea o masă la intrare şi se puneau pe
ea, să zicem, şapte titluri: două bune, foarte bune, şi restul aşa
şi-aşa. Şi se aşeza lumea la coadă, că la Librăria Eminescu era vad,
era aglomeraţie. Trecea lumea pe bulevard cu tramvaiul, vedea coada şi
venea. Se făcea coadă până la cealaltă librărie, de pe Academiei. Şi
funcţiona psihologia cozii: lumea vedea că e coadă, credea că e ceva
bun şi cumpăra. Şi dacă unul din faţă lua patru titluri, toată lumea le
lua pe cele patru, că zicea că sunt bune. Aşa făceau cei mai mulţi. Mai
erau însă şi unii care ştiau ce caută, stăteau liniştiţi la coadă, nu
făceau gălăgie şi luau doar ce le trebuia. Dar vânzarea cea mai mare de
cărţi se făcea cu tactica asta, cu coadă şi masă la intrare”.

„Doamnă, credeam că aveţi alte gusturi”

Lucia Bălan mai spune: „Spre deosebire de Librăria Eminescu, la
Kretzulescu nu se strângea coadă, nu ieşea. Încercaserăm şi noi să
ieşim pe Calea Victoriei cu masa plină cu cărţi, dar nu se oprea
nimeni. Aşa că la noi era cu pachete”.

Dar treaba cu pachetele puteai să o faci doar dimineaţa, în restul
zilei trebuia să te foloseşti de vorba dulce: „Dacă vedeai pe unul că e
nehotărât, imediat încercai să îl tentezi: «Luaţi-o, că e foarte bună».
O recomandai chiar dacă nu era bună, chiar dacă n-o citiseşi. Dar nu
puteai să vinzi gogoşi tuturor. Că am şi păţit-o la un moment dat. Un
client fidel mi-a zis: «Doamnă, credeam că aveţi alte gusturi». Dar
trebuia să dai din gură, ca să îţi iei salariul”.

Tiraje mari şi preţuri mici

Impresia generală e că bătalia pe cărţi venea din faptul că tirajele
erau reduse ca dimensiuni. În realitate, în Epoca de Aur, cărţile aveau
tiraje considerabile. Cererea depăşea însă orice aşteptări, iar cărţile
bune aproape că se evaporau. Şi asta şi pentru că, în anii
comunismului, să cumperi o carte bună nu presupunea un efort financiar
atât de mare.

„Atunci aveam şi 500-1.000 de bucăţi dintr-un titlu. Aveam depozite
pline cu carte. Acum avem 20-30 de bucăţi, hai 100-200, dacă e o carte
foarte bună”, spune Lucia Bălan. „Iar preţurile erau accesibile: o
carte bună costa 50-60 de lei, erau şi cărţi de 15-20-25 de lei, iar
cărţile din colecţia «Biblioteca pentru Toţi» începeau de la 5-8 lei.
Cele din seria «Romanul de dragoste» costau 11-13 lei”.

Marina Munteanu de la Librăria Sadoveanu confirmă: „Cărţile se mai
scumpiseră după ’83, dar tot aveau preţuri bune. Puteai să faci o
bibliotecă atunci. Iar tirajele cărţilor erau mari. Scăzuseră în
ultimii 15 ani ai regimului, dar tot erau mult mai mari decât acum.
Atunci când apărea o carte, ea ajungea şi în bibliotecile de cartier,
şi în bibliotecile şcolare, şi în cele săteşti”. George Rizoiu spune
chiar că şi „toate întreprinderile vechi aveau atunci bibliotecă”.

„Comunismul avea titluri puţine”

Criza de hârtie din anii ’80 a avut totuşi consecinţe serioase asupra
pieţei de carte. Pe de o parte, cărţile ajunseseră să fie tipărite pe o
hârtie foarte groasă, de foarte proastă calitate. Pe de alta, scăzuse
şi numărul titlurilor publicate: dacă în 1985 fuseseră lansate 3.063 de
volume, în 1988, numărul se redusese la 2.478 (potrivit volumului „Arta
şi România în anii ’80-’90”).

Bun, bun, preţuri mici şi tiraje mult mai mari decât azi, dar, per
ansamblu, ofertă sărăcăcioasă: comunismul avea titluri puţine. Monica
Issack, anticar, povesteşte: „Oferta era mică din mai multe motive. În
primul rând, nu se traduceau anumite lucruri. Ce nu era conform
regimului, nu se traducea. Iar din rusă nu s-a tradus decât până prin
anii ’60. Pe de altă parte, nu exista carte de import. A fost o
deschidere în anii ’65, dar după ’71 a picat şi ea. Şi când venea,
cartea de import venea mai mult din Franţa”.

Cartea, monedă de schimb

Bun preţios, cartea ajunsese în ultimii ani „monedă de schimb”. Monica
Issack îşi aminteşte: „Titlurile considerate bune funcţionau ca
pachetul de Kent. Te duceai cu ele la doctor”. Marius Mitrea
povesteşte: „Mama ducea întotdeauna cărţi la doctor, că eu am fost cam
bolnăvicios. Şi a mai dus «Shogun», parcă, şi o sticlă de whiskey şi
când a fost să ni se repartizeze apartamentul. Ca să nu primim la
etajul 10, să ni se dea mai jos”.

Autori, titluri şi preţuri

- Lev Tolstoi – „Război şi pace”, două volume, 46 de lei, 1985, colecţia „Clasicii Literaturii Universale”, Editura Univers
- Iris Murdoch – „Discipolul”, 33 de lei, 1986, colecţia „Romanul secolului XX”, Editura Univers
- Henry James – „Vîrsta ingrată”, 13,50 lei, 1978, colecţia „Romanul de dragoste”, Editura Eminescu
- Titu Maiorescu – „Critice”, 34 de lei, 1984, seria „Patrimoniu”, Editura Minerva
- Marin Preda – „Marele singuratic”, volumele 1-2, 9 lei, 1978, colecţia „Biblioteca pentru Toţi”, Editura Minerva
- Ion Creangă – „Amintiri din copilărie, Poveşti şi povestiri”, 7 lei,
1984, colecţia „Biblioteca şcolarului”, Editura Ion Creangă
- Marin Preda – „Cel mai iubit dintre pământeni”, ediţia III, trei
volume, 55 de lei, 1987, colecţia „Mari scriitori români”, Editura
Cartea Românească
- George Călinescu – „Ion Creangă (Viaţa şi opera)”, 14 lei, Editura Minerva
- James Clavell – „Shogun”, volumul 1 – 36 de lei, volumul 2 – 37 de lei, 1988, Editura Univers
- Marin Preda – „Delirul”, ediţia III, 19 lei, 1987, Editura Cartea Românească
- Petre Ispirescu –„Legendele şi basmele românilor” (volumul 1) şi
„Snoave şi poveşti populare” (volumul 2), 74 de lei, 1988, Editura
Cartea Românească
- Proust – „În căutarea timpului pierdut” şi „Guermantes”, 46 de lei, 1989, Editura Univers

Marin Preda, la pachet cu poveşti de şantier
În anii ’80, o carte bună se vindea întotdeauna împreună cu una sau
două cărţi „de umplutură”. Ca să obţii un titlu de referinţă, trebuia
să te înghesui la cozile din faţa librăriei şi să accepţi să ţi se
pună-n braţe şi cărţi pe care nu ţi le doreai.



Cartea era un bun tare preţios în comunism. N-aveai prea multe variante
de a-ţi petrece timpul liber, aşa că luai o carte-n mână şi citeai. „Se
citea extrem de mult pe vremea aia. Nu prea era altceva de făcut. La 10
seara, adio televizor!”, povesteşte George Rizoiu, 55 de ani.

„Cărţile bune dispăreau imediat tocmai din motivul ăsta. Că toată lumea
alerga după ele. Şi era bine să cunoşti pe cineva, să-ţi facă rost de
cărţi. Eu aveam o mătuşă care lucra la librărie şi totdeauna când
apărea o carte bună, mă-ntreba: «Vrei?». Şi-aşa am reuşit eu să-mi fac
biblioteca. Dacă nu cunoşteai, trebuia să stai la cozi, să iei cărţi la
pachet, era mai complicat...”.

Colecţiile întreţineau căutarea

„Cu coadă ca la alimentara. Aşa se vindeau cărţile atunci”, povesteşte
Lucia Bălan, 56 de ani, „cu 35 de ani experienţă de librărie”. A lucrat
mai întâi la Librăria Kretzulescu, de pe Calea Victoriei. S-a mutat
apoi, în anii ’90, la Librăria Mihai Eminescu, altă librărie faimoasă a
Bucureştiului, aflată pe Bulevardul Regina Elisabeta, colţ cu
Academiei.

Lucia Bălan povesteşte: „Erau multe colecţii atunci şi lumea era
înnebunită să nu piardă colecţia. «Romanul secolului XX», «Romanul de
dragoste», «Globus»... Mai mult de 10% din cumpărători erau clienţi
fideli, care veneau zilnic la librărie să vadă ce e nou. Era nenorocire
dacă nu le opreai şi lor o carte nouă, măcar să o vadă”.

Marina Munteanu, şefa librăriei Mihail Sadoveanu, confirmă: „Erau
cumpărători care veneau în fiecare zi să întrebe. Ieşeau de la serviciu
şi cred că umblau prin două-trei librării, şi prin cele din centru, şi
prin cele de cartier, înainte s-ajungă acasă”.

Contrabalansau cultura oficială

Etnologul Şerban Anghelescu de la Muzeul Ţăranului Român are şi o altă
explicaţie a faptului că se citea foarte mult în Epoca de Aur: „Cartea
avea un regim privilegiat fiindcă era unul dintre puţinele lucruri care
contrabalansau vidul, sărăcia şi cultura oficială. Aşa că, deşi
tirajele erau considerabile, cărţile se cumpărau extrem de rapid”.

Trăiai prin intermediul cărţilor experienţe frumoase şi normale, în
contrast total cu viaţa cenuşie, agasantă, din anii comunismului. Erai
şi te simţeai la fel ca toată lumea, indiferent de graniţe, citind o
carte bună. Dar o carte bună se obţinea cu efort şi umilinţe, mai cu
seamă în ultima bucată de viaţă a regimului comunist, când îndeplinirea
planului librăriilor, mai umflat de la an la an, atrăgea după sine
sumedenie de tactici neortodoxe ale librarilor de a scăpa de „cărţile
de stoc”, cele care nu se vindeau în niciun fel.

„Nu puneai mâna pe «Cel mai iubit dintre pămînteni» sau pe o carte a
unui autor străin, dacă nu luai şi altceva. Cei de la magazine erau
obligaţi să facă chestia asta, totuşi, că nici dracu’ nu cumpăra, de
pildă, cărţi ale celor de la Uniunea Scriitorilor”, spune Dana
Popovici, 40 de ani. Ea adaugă: „Când reuşeai să cumperi ceva fără şi
ţi se bage şi altceva pe gât era o minune. Eu am reuşit o dată să
găsesc «Forsyte Saga» de Galsworthy, la liber, la Librăria Decebal, şi
nu mi-a venit să cred”.

„Umpluturi”, nervi şi vociferări

Vânzarea la pachet a cărţilor era, aşadar, cea mai obişnuită metodă a
librarilor de a scăpa de ceea ce nu avea căutare. Marina Munteanu, şefa
librăriei „Mihail Sadoveanu”, detaliază: „Ceea ce s-ar fi putut atunci
numi best-seller, o carte care se presupunea că va fi căutată, era
vândută la pachet cu lucruri complet nevandabile. Erau puse, într-o
pungă de plastic, cartea bună şi cartea de umplutură şi asta era, aşa
se făcea”. Totul dintr-un motiv foarte simplu: „Trebuiau scăzute
stocurile. De altfel, cărţile nevandabile se numeau chiar aşa, cărţi de
stoc”.

Lucia Bălan, care lucra în anii aceia la Librăria Kretzulescu,
povesteşte: „În general, pachetul era alcătuit dintr-o carte foarte
bună şi o carte de umplutură. Dacă prima carte era grozavă, puneai şi
două umpluturi”.

Nu faci planul, adio salariu!

Mergând pe firul logic al explicaţiilor, librarii trebuiau să facă în
aşa fel încât să scape de cărţile din stoc, că altfel nu îndeplineau
planul. „Dacă nu făceam planul, nu luam salariul”, e categorică Lucia
Bălan. Şi cum planul creştea de la an la an, sarcina librarilor devenea
din ce în ce mai grea.

„Planul se stabilea în funcţie de vânzările anului precedent, la care
se adăugau încă 20%. Ăsta era planul pentru anul următor. Şi ca să
îndeplineşti planul, ajungeai să păcăleşti cumpărătorul”.

Tot ea povesteşte: „La Kretzulescu realizai planul pe muchie. La
Eminescu nu erau probleme din punctul ăsta de vedere, dar nici aici nu
trăgeai să scoţi prea mult, depăşeai planul cu cel mult 15%. Nu te
aruncai să scoţi prea multă depăşire, că dacă depăşeai cu 15%, îţi mai
puneau şi ei 30% şi anul viitor trăgeai de nu mai puteai. Mai bine
stăteai liniştit”.

Pachetele se făceau dimineaţa

Aceasta era, să ne înţelegem, o tactică hotărâtă la nivelul librăriei.
„Nu era în niciun caz o hotărâre de sus, că nu aveai voie să faci asta.
Se făcea pe pielea fiecărei librării, a şefului care, în caz de
scandal, trebuia să se descurce. Dar când te gândeai că nu-ţi iei
salariul... A fost o vară când am luat la lichidare 200 de lei, că nu
fusese vânzare deloc, de mă întreba bărbatu-meu de ce mă mai duc”,
povesteşte Lucia Bălan.

„N-au existat directive în acest sens, nu te obliga nimeni. A fost la
mica înţelegere şi n-a funcţionat foarte multă vreme, ci doar în anii
’80”, spune şi anticarul Monica Issack, care lucrează în domeniu încă
din 1971.

Ca modalitate de lucru, „pachetele se făceau dimineaţa, 20-30 de
pachete, nu la prânz, că nu ştiai cine umblă prin oraş”, punctează
Lucia Bălan. Dacă erau probleme şi cineva începea să vocifereze,
librarii se repliau în câteva secunde: „Dacă era scandal, încercai să
aplanezi. Desfăceai pachetul, cereai scuze, ziceai că e ultimul, că nu
mai ai. Nu se mergea mai departe cu povestea asta. Şi omul ştia că,
dacă face scandal, îi dai cartea aşa. Cei mai mulţi, însă, luau
pachetele cu totul: decât să nu ai cartea bună, preferai să o iei cu
tot cu balast”.

Nemulţumirile nu depăşeau cadrul librăriei? Nu veneau controale? Lucia
Bălan îşi aminteşte: „Mai făceau unii şi reclamaţie de nervi că nu
puteau să cumpere cărţi decât la pachet. Dar dacă veneau cei de la
Inspecţia Comercială, veneau şi ei tot ca să capete câte o carte”.

„Cărţi cu autori obscuri”

Bun, bun, şi ce se vâra în pachet, pe lângă cartea bună?„Întotdeauna
era o crimă să distribuim poezia”, spune Lucia Bălan. „Poeţii tineri nu
aveam cum să-i vindem decât la pachet cu un roman de dragoste, cu un
«Secolul XX»... Sau băgai o broşură politică şi asta era”. Nici proza
scurtă nu era vandabilă şi-şi găsea şi ea locul în pachete:
„Povestirile, nuvelele nu mergeau nici ele. Lumea le cumpăra la pachet
şi le arunca la coş imediat după ce ieşea. Că le găseam noi la ieşirea
din librărie”.

În pachete îşi mai făceau loc şi o serie de lucrări de la Editura
Politică, dar şi cărţi tehnice sau cărţi de călătorii. Dana Popovici
punctează: „De regulă, erau lucrări ale scriitorilor contemporani, ale
celor de la Uniunea Scriitorilor. Erau cărţi cu poveşti de pe şantiere,
erau şi documente de partid...”.

Etnologul Şerban Anghelescu descrie această categorie a cărţilor de
umplutură: „E vorba despre cărţile care există şi azi la buchinişti,
vândute la preţuri extrem de mici: beletristică, ştiinţă popularizată.
Cărţi cu autori obscuri, de care nu auzise nimeni. Apăreau foarte multe
cărţi de genul acesta şi atunci. În nicio epocă nu se tipăresc numai
capodopere”.

Realitatea este că Preda înseamnă acelaşi lucru ca sinucis, asasinat civil sau politic, mort accidental, ca urmare a unei beţii. Prin moartea sa, el a pus în situaţie o societate. Există excelente condiţii pentru ca moartea, un fapt concret, să se transforme în pretextul unui vast complex cazuistic şi ficţional. O moarte care irită, simplifică, excită, satisface, înfurie, încurcă, face frică şi nu e lipsită de un ridicol caragialesc. Ca alţi morţi publici, Pred a oferă o ocazie de ocultare tipică unui comportament oficial nenatural, adică obişnuit. Moartea lui este un fapt neaşteptat capabil să asigure o revelare a giganticului borhot al vieţii literare, private şi publice determinate de politic. Înainte de toate, e lamentabilă tăcerea, lipsa de transparenţă din sistemul comunist în care totul e politizat şi în acelaşi timp este predat libertăţii interpretării în spaţiul de opacitate publică. N-a interesat, de fapt, nici Preda omul, nici scriitorul, ci individul politic real şi potenţial, aşa cum reiese el din zvonuri şi rapoartele poliţiei secrete. Nu interesează semnificaţia propriu-zisă a unui text, ci strigoiul numit manuscris periculos pentru ordinea statului. Reiese din acest caz, că la fel de mare ca fantezia publică e lipsa de profesionalitate, inhibiţia sau incapacitatea de prelucrare a faptelor de către forurile literare, politice şi statale, precum şi frica instaurată în contextul public. În realitate, se ştia de moartea lui Preda de dimineaţă; poate că i s-a şi intrat precoce în cameră; dar nimeni din preajmă n-a avut curaj să anunţe evenimentul. Instrumentarea cazului a fost făcut brambura, de diletanţi sau timoraţi; de unde prin reflex, o imagine a stării generale mizerabile a acestui mecanism din statul socialist: declaraţii şablon redactate de poliţişti care caută coerenţa unei interpretări comode prin selecţia detaliilor, doar semnate de martori, mărturii refăcute, probe subtilizate sau ignorate. Teama de a evalua fals poltiic şi cu urmări pentru viaţa proprie - începînd cu martorii şi terminînd cu procurorii şi medicii legişti, contradicţii ale unor martori dornici să fie eliberaţi cît mai repede şi fără urmări din această afacere. Între timp, ce trebuie să urmeze îşi desfăşoară cursul. De la adunarea de doliu de la Uniunea Scriitorilor, o parte din asistenţă se îndreaptă spre biserica Boteanu, biserică mondenă unde a fost depus copul lui Marin Preda. S-a programat un serviciu religios pentru un scritor venit de la ţară şi ocupîndu-se de ţărani, ca re n-a manifestat niciodată interes faţă de biserică şi religie. În biserică nu-i multă lume: scriitori, studenţi, curioşi. Mulţi au rămas afară. Biserica se află aproape de sediul CC al PCR, dar nu neapărat din această cauză, vizavi de biserică s-a fixat un locotenent-colonel care nu-şi ascunde aparatul de radio emisie-recepţie; miliţieni pedeştri şi motorizaţi, observatori profesionişti în civil, identificabili de cei ce se cunosc bine ca scriitori, dramatizează inutil şi derizoriu cadrul. Trece încet un automobil Dacia de culoare oficial neagră, care studiază mulţimea; înăuntru primarul general al Capitalei şi adjuntul său pentru problemele propagandei şi agitaţiei. În grupuri, scriitorii discută despre ale lor; înăuntru e corpul unui prezumat ateu şi preoţii se roagă pentru dezlegarea celui nespovedit, neîmpărtăşit şi necredincios. Cel care priveşte cu real interes ceremonia este Nicolae Breban. Apare Ioan Alexandru, care îngenunchiază la altar şi se roagă frumos, firesc, aducînd un fel de jenă în cei de faţă. Cine intră în biserică vede mai întîi chelia mortului şi ceva din pielea feţei, avînd culoarea unei vinete nedeplin coapte. Afară se discută animat. Se spun bancuri, se face politică naţională, internaţională şi literară. Dinspre Calea Victoriei, pe celălalt trotuar al străzii Boteanu, vin dinspre redacţia „Săptămînii“ Eugen Barbu cu grupul său coditian: Corneliu Vadim Tudor, Eugen Teodoru, Dan Mutaşcu, şi alţii. Sînt afabili, toţi îmbrăcaţi în culori foarte deschise. La cincizeci de metri de biserică, la „Scala“ pe Bulevardul Magheru, tocmai are loc gala unui film după un scenariu de Eugen Barbu. Titlul: Drumul oaselor. Desigur, afară, şi un grup compus din Fănuş Neagu, Gheorghe Tomozei, Mircea Micu, Gheorghe Pituţ şi alţii. Fănuş s-a certat rău, de mai bine de un an cu Preda, la Mogoşoaia; Preda l-a caricat pe Fănuş, cu oarecare simpatie, în Cel mai iubit dintre pămînteni. Ura lor fusese totuşi frustă, temeinică. În genere, Preda deplora de mult viciile vieţii literare. „Eu îmi iubesc idealurile mele, dar prea e măcinată de patimi murdare viaţa noastră literară pentru ca aceste idealuri să nu fie serios ameninţate“,scria el din Hanoi Aurorei Cornu (16.12.1957). Dar afectatul moralist îşi batjocorea public confraţii în expresii foarte personale (Maxilar-Camilar, Lăncrăjan la oi m-aş duce, Ivasiuc de fructe putrede) şi chiar obişnuia să le ureze multora moartea şi să se bucure de moartea unora. La ştirea morţii lui Teodor Pîcă, spusese: „A mai murit un porc“. Pe Fănuş îl blestemase: „Vedea-l-aş mort, să mă piş pe mormîntul lui“. Acum se bucură Fănuş, pigmentîndu-şi satisfacţia cu înjurături artistice. În 20 mai şi în toată dimineaţa zilei următoare, sicriul e depus în „rotonda“ Muzeului literaturii române – o sală destul de mică, în care se organizează dezbateri literare. Este totuşi o situaţie specială, fiindcă din motive neindicate deşi obscure, expunerile şi convoaiele funebre fuseseră interzise, după moartea lui George Călinescu. Rude şi scriitori fac gărzi de cîte 15 minute; miercuri, 21 mai, este o zi urîtă, ploioasă - totuşi mii de oameni s-au adunat în faţa Muzeului, aşteptînd să vadă ce se poate vedea. Ceremoniile ultime încep la orele 11: rotonda este ticsită, supraîncălzită şi subaerisită. În prezenţa lui Ilie Rădulescu, secretar CC al PCR cu sarcini culturale, se pronunţă scurt un vicepreşedinte al Consiliului culturii şi educaţiei socialiste, specialistul în morţi publici Eugen Jebeleanu, din partea Academiei, şi George Macovescu. „ Vorbitorii au relevat că scriitorul Marin Preda s-a integrat cu hotărîre operei istorice de înfăptuire a principiilor şi idealurilor luminoase ale Partidului Comunist Român, fiind o înaltă pildă de responsabilitate faţă de cuvîntul scris, dînd prin întreaga sa conduită un sens profund principiului de probitate profesională“. (Nota oficială, Luceafărul, nr. 21/943, 24.5.1980). Aerul este irespirabil, asistenţa se buluceşte spre uşă, pe fondul ultimelor cuvinte ale preşedintelui Uniunii; mulţi fug spre autobuzele comandate pentru a duce pe doritori la Cimitirul Bellu. În jurul sicriului s-a făcut gol; au rămas rudele, care nu ştiu ce trebuie să facă mai departe. Din apropiere, doar Petre Ghelmez realizează penibilul clipei: ar fi fost normal ca sicriul să fi fost scos pe umeri de scriitori, eventual de amicii defunctului, care nu sînt, pentru că au fost la o adică amicii lui înainte de a fi defunct. Se încropeşte o oarecare gardă de inimoşi: Petre Ghelmez, Paul Anghel, Dumitru Bălăeţ, Alexandru Paleologu, Haralamb Zincă, Petre Anghel. Cu chiu cu vai se deschide un coridor şerpuit în mulţimea curioşilor, cu ajutorul miliţienilor şi sicriul bălăngănit este introdus într-o furgonetă meschină. Pe acest scurt itinerar sinuos înaintează cît poate de solemn şi Stoica „dricarul“, funcţionar responsabil cu morţii Uniunii, ducînd anevoie prin mulţime, în postura unui chelner ferindu-şi tava într-o grădină de vară, o pernuţă de catifea cu decoraţii. Amicii şi notabilităţile nu sînt de faţă: au plecat în maşini confortabile, către incinta viitoarei etape a ceremoniei. Rudele defunctului au rămas în stradă, pierdute în mulţime; le descoperă după un timp Traian Iancu şi le înghesuie în altă furgonetă. Episodul înbarcării în maşini şi al transportului durează circa 20 minute jalnice; istoria se repetă la cimitir. Pe ultima bucată de drum, defunctul este transportat de oamenii de serviciu ai cimitirului, îmbrăcaţi în halate albastre soioase decolorate. Ceremonialul înhumării începe mai devreme de ora 13, aceea anunţată. Conferă, mai întîi, Dumitru Radu Popescu, care, voit sau nu (efectul este acelaşi), se împieducă de vreo zece ori în cuvinte. Ultimul cuvîntător, Cornel Popescu, redactorul-şef al editurii directoriate de Marin Preda, se concentrează asupra modestiei prozatorului, locuitor al unei chilii de la Mogoşoaia, şi asupra devotamen tului său de editor, demonstrabil prin faptul că pe biroul său se afla la data motţii manuscrisul deschis al unui autor. Vorbitorul are dreptul să concludă: „Marin Preda a murit la datorie“. După discursurile oficiale, oficialii se retrag, pentru a nu fi martori ai serviciului religios. Slujba e transmisă prin cîteva difuzoare, ba chiar înregistrată şi reprodusă pînă spre înnoptare. Mormîntul se află în parcela Uniunii Scriitorilor, la o margine de alee, unde a fost plasat şi Zaharia Stancu: este multă lume şi, pentru a se vedea mai bine cum este introdus în groapă Marin Preda, se calcă fără ezitări pe mormintele megieşe, ale unor Mihail Eminescu, I.L. Caragiale şi Mihai Sadoveanu. Este 21 mai, ziua marilor Sfinţi Constantin şi Elena, zi onomastică a ultimei soţii. A doua zi apare, ca de obicei, „România literară“: prima pagină este repartizată centenarului Arghezi şi doar într-un microchenar se scrie: „In memoriam Marin Preda“. Marin Preda mort. Omul moare singur, deşi în primul rînd din cauza lumii în care a trăit. Indiferent de interpretări, omul şi-a găsit pacea, dar numărul şi calitatea conflictelor din literatură nu s-a redus. S-a diminuat, poate, capacitatea de opoziţie a conştiinţei scriitoriceşti. În raport cu opera şi dincolo de acest raport, moarte a lui Preda e o moarte pentru toţi – utilă, logică. Lumea literară are nevoie din timp în timp de un mort proaspăt, imprevizibil care să relativizeze fabulos sfîrşitul unei cariere, să lumineze mai bine ce a scris şi să fie pentru contemporani oglinda ori cărui deceniu absedant. (Sfîrşit)

O ipoteză fulgerătoare, poate dirijată, a fost aceea că prozatorul a fost ucis de evrei. Există o vagă aluzie în acest sens, chiar prin asocierea morţii lui Labiş cu a lui Preda. Unul din bunii prietenii ai lui Labiş din preajma morţii a fost Lucian Raicu. O ipoteză populară absurdă, dar ilustrînd pregnant atmosfera literară. Marin Preda a avut constant prieteni e vrei excepţionali, cu o influenţă benefică asupra operei şi el a fost leal evreilor.
Altă ipoteză: a fost otrăvit din ordin sovietic. Se pare că aceasta a fost chiar bănuiala lui Nicolae Ceauşescu, care a ordonat executarea unei anchete acribice. În Moromeţii II, Preda schiţase pasager o atitudine antisovietică; în Delirul ea s-a extins, dar manuscrisul a fost cenzurat; antisovietismul devenise totuşi clar în Cel mai iubit dintre pămînteni. De altfel, anunţase că lucrează la volumul secund al Delirului şi s-a spus că exterminarea a constituit o măsură preventivă, vizînd blocarea urmării istoriei pactului Hitler-Stalin şi a consecinţelor actului de la 23 august 1944. Un document a fost şi critica interpretării personalităţii Mareşalului Antonescu, executată în „Literaturnaia gazeta".
Ion Caraion avansase sentenţios o ipoteză mai complexă în artidolul Cîteva detalii despre uciderea lui Marin Preda (Dialog. Suplimentar, nr. 21-22, septembrie 1986). Preda ar fi iritat deopotrivă pe conducătorii ţării şi pe ruşi, astfel că s-au luat măsuri decisive: „Jaf omor, ca-n codru, omorît bineînţeles la iuţeală, din dispoziţiile superiorilor Comitetului Central... Devenit incomod, l-au lichidat. Actul a produs plăcere în Ţara Sovietelor. Voi explica de ce altădată". După Caraion, Preda adunase material pentru o carte cu trimiteri negative la clanul Ceauşescu. S-a precizat chiar: ordinul uciderii a fost dat de Elena Ceauşescu.
Apoi, Marin Preda a fost ucis indirect, de viaţa conjugală nefericită. Nu vor lipsi, desigur, argumentele pentru a explica prăbuşirea finală printr-un complex erotic şi conjugal. Două soţii anterioare îl acceptaseră un timp; cine va citi opera predistă preocupat de persepectiva erotică va descoperi o bizară umanizare prin extreme care pot reprezenta şi un soi de dramatică dezumanizare. Prozatorul se fixează fie în zona pură a actului erotic natural, animalic, fără determinări psihice, ca în povestirea La cîmp şi în majoritatea episoadelor din ultimul său roman, fie în aceea a trăirii psihice pure, ca în Întîlnirea din pămînturi şi într-o secvenţă din Viaţa ca o pradă, cea mai frumoasă reprezentare a dragostei din toată opera sa. Opera reflectă viaţa: dar a fost Preda un ghinionist în dragoste sau şi-a trăit, cam inexperimentat şi provocator, dezastrele adecvate firii sale? Una dintre soţii a fost poeta Aurora Cornu, iubita unui vag gazetar renumit prin supradimensionare sexuală: abandonat, Dumitraşcu îi va administra o bătaie lui Marin Preda, versiunea răsturnată a istoriei fiind relatată în Cel mai iubit dintre pămînteni. Din căsnicia cu Aurora Cornu au rămas cîteva anecdote. Conform uneia, la Casa de creaţie Peleş, Marin Preda îşi trimitea nevasta să vîneze din iarbă greierii care-l împiedicau cu ţîrîitul lor să doarmă. Menajul cu evreica Eta Wexler a implicat şi el istorioare pitoreşti relatate de Preda însuşi. Ultima soţie, a devenit însă şi mamă; faptul că soţului nu i se cunosc antecedente procreative pînă la ultima şi tardiva căsătorie a putut naşte bănuiala că cei recenţi nu erau ai săi. Preda nu şi-a manifestat niciodată, în public cel puţin, vreo afecţiune specială pentru aceşti copii, lîngă care se afla de altfel puţin timp. Nuţi e cu aproape 30 de ani mai tînără ca soţul: o fiinţă frustă, sănătoasă, cu o naturaleţă nu foarte uşor de despărţit la vîrsta ei de vulgaritate. Preda e aproape impotent şi pe deasupra dezgustător fizic, dar un complex de superioritate îl împinge în această perioadă să se arate nu numai mare scriitor, dar şi exhibiţionist monden şi chiar macho. Ion Caraion, în Ultima convorbire: „Şi cînd cuget la risipa de neodihnă şi totală neamenajare pe care şi-a administrat-o, la excesele cu care s-a bombardat iar şi iar, singur, spre a-şi reliefa un excedent de forţă, din pricina altuia de suferinţă...". Cert este că la puţin timp după ce a devenit soţie, Nuţi începe să-şi înşiruie amanţii luaţi la întîmplare, în număr greu de precizat, la absenţa memoriilor eroinei, care nu evită totuşi exhibările publice. Caraion sbliniază de mai multe ori că Preda suferea în ascuns: „În ultimii vreo şase-şapte ani, de cînd viaţa lui suportase o sucitură insuportabilă şi apoi rînd pe rînd altele, mărturisite cuiva sau nu, căuta mereu să mă asigure că totuşi a trăit destul". Miercuri, 14 mai, cu două zile înainte de a muri, Marin Preda îşi însoţeşte soţia la Procuratura unui sector bucureştean pentru a depune o reclamaţie contra unui zidar care le reparase casa cumpărată în cartierul Văcăreşti: zidarul s-ar fi îndrăgostit de ea şi ar fi ameninţat-o c-o va ucide împreună cu copiii. De altfel, Nuţi nu arăta tocmai rău: începuse să se îmbrace cu gust, cu gustul acelor competenţi, desigur, valorificînd banii soţului. Între prietenii de la Mogoşoaia, Preda căuta să se refere cu detaşare la viaţa soţiei şi la copii. Fireşte, există o întrebare fără răspuns: de ce trebuia să se însoare prozatorul cu o femeie tînără şi atît de ţoapă. Un răspuns frumos: artistul are vocaţia autodistrugerii. Convocat de Ceauşescu, George Macovescu susţine versiunea prăbuşirii lui Preda din cauza unor neînţelegeri conjugale; replica secretarului general al partidului este magistrală, deşi în modul umorului involuntar comunist: scriitorul a fost membru de partid şi în această calitate trebuia chemat împreună cu soţia la comitetul de partid al Uniunii Scriitorilor, pentru a reaşeza r elaţiile familiale pe un făgaş normal. Vina organizaţiei de breaslă este şi astfel evidenţiată...(

Ion Caraion îşi aminteşte: „Se zice că în tîrziurile zilei de 15 mai, ar fi telefonat pe la opt seara unui tînăr scriitor către care a rostit următoarele cuvinte: «Sînt distrus, copile. Cu viaţa mea s-a sfîrşit...». Ce ştia? şi de cînd“. (Ultima convorbire, România liberă, 15.5.1980). Tînărul care beneficiază de această indeterminare tipică unui roman senzaţional este Radu F. Alexandru, care n-a îndrăznit însă să-i ceară de talii. I s-ar fi pregătit o omletă imediat după sosire, care i s-a adus în cameră: de care nu s-a atins; poetul Gheorghe Buzoianu l-a văzut în acest timp în cameră, spălîndu-se de sînge la o chiuvetă. Preda a coborît din camera sa în jurul orei 1,30 în restaurantul de la parterul clădirii unde se aflau şi spaţiile de cazare; se mai aflau acolo Lucian Raicu care serba ziua de naştere a soţiei sale, Sonia Larian, Virgil Mazilescu, Gheorghe Buzoianu, Sorin Titel, nişte muzicieni. Preda ar fi fost marcat de alcool după unii, dar după Mazilescu, care e doar poet, se exprima coerent şi logic; contuziile remarcate anterior, care explicau spălarea de sînge, nu mai există acum; i s-au dat circa100 mililitri de votcă, adusă de o binevoitoare, care va omite faptul în declaraţia sa. A fost readus în camera sa pe la 2,30 din noapte de portarul complexului şi de Virgil Mazilescu, şi el beat. Aşezat pe pat, cum era, în papuci, pijama şi pardesiu. Preda ar fi vomitat şi s-ar fi sufocat în propria-i vomă.
O imagine de film grotesc-horror, care nu poate să nu aibă succes, de vreme ce Preda este mare scriitor: dacă imaginea ar fi definit moartea unui Igor Grinevici, oarecare beţiv al Mogoşoaiei artisitice, ea n-ar fi impresionat. Unii din cei ce l-au văzut mai întîi afirmă că braţele îi erau înţepenite într-un fel care sugera că murise altfel şi altundeva şi că fusese transportat în pat. De cine? În fiecare dimineaţă, o femeie de serviciu îi aducea în cameră un borcan cu iaurt; în dimineaţa în care a fost găsit mort, iaurtul nu fusese adus; dar lipseau şi cîteva cartuşe de ţigări străine dintr-un dulap. În fine nu s-au cercetat amprentele din cameră. Bizară a fost insistenţa cu care martorii au precizat şi anchetatorii au notat cîtă vodcă a băut Preda, că a fost dus în cameră, că i s-a închis fereastra şi s-a introdus cheia în uşă pe dinăuntru.
Neclară este soarta hîrtiilor sale. Preda ar fi avut un geamantan cu manuscrise, carnete, acte, fotografii şi scrisori, o arhivă ambulantă păstrată într-un dulap din biroul de la editură care, în caz de forţă majoră, trebuia să ajungă la nişte destinatari mereu schimbaţi; Ov.S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, fratele lui. Dar se afirmă categoric că acolo (în urma unui inventar efectuat abia la 12 zile după moarte care relevă multe obiecte de nimic, pentru a se da impresia de scrupulozitate profesională) s-a găsit doar o servietă-diplomat. Ulterior vor fi revelate nişte carnete, unele ale unui Jurnal foarte intim, care ar fi fost pasate între procuratură, redactorul Cornel Popescu şi alte persoane necunoscute. Î n sfîrşit, nici unul dintre apropiaţii săi n-a fost în seara aceea lîngă el. Mai tîrziu vor fi şi mai puţin. Exact atunci Mircea Dinescu ar fi fost cu o prietenă; apoi, Virgil Mazilescu a murit tenebros, unii obişnuiţi ai Mogoşoaiei din acel timp şi acea seară au murit şi ei sau au emigrat. Martori convocaţi inexorabil şi de imaginaţia populară.

Cum a murit Marin Preda

http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=21404&_nr=913

Autor : MARIAN POPA (Fragment din „Istoria literaturii române, de azi pe mîine", Ed. Semne)
Realitatea văzută simplu pare însă a fi aceea sugerată de criticii mediului lui Preda. În anul dinaintea morţii, prozatorul începuse să bea în circumstanţe sociale. Românii spun: darul băutului, viciul fumatului. Preda nu avea nici vocaţia, nici viciul, dar căuta să performeze luînd ca etalon disponibilităţile şi capacităţile altora. Pentru a-şi reveni cumva, lua tranchilizante.
Autorul acestei Istorii l-a văzut prin Bucureşti şi aiurea însoţit de Mircea Dinescu, Eugen Simion şi alţii, abia ţinîndu-se pe picioare, încovoiat, cu bărbia ajunsă prin regiunea pîntecului. Mînca prost, pe apucate, dar bea, pentru că beau sau îl îndemnau să bea însoţitorii. Preda n-a avut propriu-zis discipoli şi nici măcar admiratori profunzi, ci doar însoţitori şi consilieri: e o autoritate cu care se face politică şi se dirijează mari sume de bani, e o personalitate necesară traficului de influenţă, poate plăti chiolhanuri dorite de alţii. Lucrurile nu decurg greu în acest sens, pentru că Preda, introvertitul pînă la autism, iubeşte societatea literară. Condiţia lui fizică nu-i excelentă, dar este aşa de mult timp. Copilul fusese bolnav de friguri; din tinereţe avusese crize neurotice; cu două decenii înainte de moarte fusese spitalizat specific şi în genere tratat cu insulină contra nevrozelor, durerilor de cap şi spaimelor, deşi o analiză modernă probabil că ar fi diagnosticat o afecţiune hipofizală; congenital cu vedere deficitară, parvine la glaucom; suferă de la un timp de incontinenţă fecală. Cu două decenii înainte, bolnavul se credea sănătos, după „un examen obiectiv al activităţii creierului“: găseşte că totul e „normal; iar faptul că îţi scriu în fraze închegate se explică prin aceea că nu sufăr de surmenaj intelectual...“ (Scrisoare către Aurora Cornu, 11.7.1958). A constituit redactarea ultimului roman cauza agravării sănătăţii sale? Efortul fizic al unui prozator este mai mare ca al oricărui alt profesionist al scrisului. Cel mai iubit dintre pămînteni e un roman cu circa 1.300 pagini tipărite: dar scrisoarea adresată de Preda lui Cezar Ivănescu în aprilie 1979 certifică terminarea romanului şi automat elimină explicaţia unei epuizări biologice. Prozatorul, de mult obsedat că ar putea muri înainte de a termina cartea la care tocmai lucra, trăieşte mai curînd o stare euforică. Apoi, romanul a fost început deja după terminarea Delirului: deci nu a provenit dintr-un vîrtej de inspiraţie intensivă. Preda ţinea un jurnal de creaţie complex din care a extras o parte pentru a o include în Cel mai iubit..., roman cu structură lejeră, care permite orice fel de inserţii. Un alt mijloc economic de a scrie, specific lui şi altora, a fost colportajul. Preda colecţiona zvonuri, anecdote, expresii, întîmplări relatate de prieteni şi cunoscuţi şi valorifica pînă şi din manuscrisele altora. În fine, avea consilieri remarcabili, ca Eugen Simion, Ov. S. Crohmălniceanu şi alţii, care, împreună cu cîţiva tineri, l-au scutit de unele eforturi de structurare, prin sugestii de ansamblu şi de amănunt. Procesul editorial i-a fost şi el uşurat de ajutoare binevoitoare. Imprezicia informaţiilor privind contextul morţii a favorizat precipitarea istoriilor populare tenebroase. Un portar-paznic al Complexului Mogoşoaia, dotat cu trei nume diferite în diferite documente ale dosarului, declară că a fost adus de un taxi în jurul orei 22,30, după unii deja otrăvit, după alţii numai beat, conform altora, treaz. Venea de la editură, unde apăruse în jurul orei 15,00; a rămas acolo singur sau a avut oarecari întrevederi; a plecat în jurul orei 21,00, ajutat de femeia de serviciu, conform căreia era sau nu în stare de ebrietate: un drum parcurs curent în 15-20 de minute este prelungit la peste o oră: s-a încercat introducerea unor elemente misterioase în acest interval, care, altfel, putea fi umplut foarte simplu de orice taximetrist dornic să stoarcă mai mulţi bani unui client beat. Un taximetrist care afirmă că l-ar mai fi dus cîndva pe scriitor la aceeaşi destinaţie, dar care afirmă şi că nu l-a văzut niciodată şi chiar ignoră unde se află Complexul Mogoşoaia

Marele romancier Marin Preda era un om foarte crud...



Unii scriitori mai în vîrstă îşi amintesc de nişte scene foarte ciudate, petrecute la Palatul Mogoşoaia, prin anii ’50: Marin Preda îşi punea nevasta să-i caute greieri prin iarbă, pe care, apoi, îi prăjea pe plită (?!). În „Moromeţii” se află un episod bestial, cu nişte ţărani care ucid cu bîtele un cal. De unde veneau pornirile astea sadice? Tot astfel se purta romancierul – neîndoielnic, unul valoros – cu confraţii săi. Nu, pe ei nu-i prăjea pe plita încinsă a sobei, ci îi ocăra şi îi blestema. Î n monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române, de azi pe mîine”, criticul Marian Popa scrie următoarele: „Afectatul moralist îşi batjocorea public confraţii în expresii foarte personale (Maxilar – Camilar, Lăncrănjan la oi m-aş duce, Ivasuc de fructe putrede) şi chiar obişnuia să le ureze multora moartea şi să se bucure de moartea unora. La ştirea morţii lui Teodor Pîcă, spusese: «A mai murit un porc». Pe Fănuş îl blestemase: «Vedea-l-aş mort, să mă piş pe mormîntul lui». Acum se bucură Fănuş, pigmentîndu-şi satisfacţia cu înjurături artistice”.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=21217

Caraion către poliţia politică: Marin Preda făcea sex cu N.C. direct pe duşumea


Atunci când notele informative către Securitate erau scrise de oameni cu talent literar, precum poetul Ion Caraion, efectul putea fi nimicitor. Chiar dacă cel urmărit se numea Marin Preda. Datorită lui Caraion, până şi cele mai intime aspecte ale vieţii lui Preda au fost cunoscute de poliţia politică. Culmea, unii dintre ofiţerii care îl aveau în vizor pe romancier erau uneori atât de bulversaţi de cele citite în notele lui Caraion, încât îşi sfătuiau subalternii să mai potolească informatorul care punea pe hârtie aspecte deocheate. Dacă Ion Caraion ar fi dat primele note informative despre Marin Preda câţiva ani mai devreme, cel din urmă avea toate şansele să ajungă la Canal. Pentru că, la sfârşitul anilor ’50, Securitatea îl supraveghea foarte atent pe tânărul scriitor şi aştepta doar un semn de la partid pentru a-l interna într-o unitate de muncă.

„Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă sa trăieşti”

Marin Preda şi Ion Caraion au fost prieteni timp de aproape 40 de ani, iar romancierul l-a susţinut pe poet atât pe tărâm literar, cât şi material, mai bine de două decenii. Din păcate, proverbul „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă sa trăieşti” se verifică în acest caz. Caraion i-a fost ostil lui Preda încă de când cei doi erau foarte tineri, dar nu i-a arătat niciodată cât îl urăşte, ba dimpotrivă. Informaţiile pe care poetul le dădea Securităţii sunt relevante în acest sens. Culmea ipocriziei, după moartea scriitorului, Ion Caraion, aflat în Elveţia, scria că Preda a fost omorât de Securitate şi că, în realitate, notele sale informative despre diverşi scriitori români, din ţară ori străinătate, ar fi fost file din manuscrise pe care el le-a încredinţat romancierului.

“Arăta ca un strigoi”

La 11 ianuarie 1966, Ion Caraion, racolat încă din 1964 de Securitate, a dat prima notă informativă legată de Marin Preda, sub numele de cod NICOLAE ANATOL, maiorului Mircea Albescu. În opinia poetului, amicul său era un obsedat sexual şi un grobian, care a avut succes literar doar datorită unor împrejurări. Agentul începe delaţiunea sa cu anii în care Preda era corector la ziarul Timpul. Conform lui Anatol, pe atunci, tânărul Marin Preda era veşnic nemâncat şi în ultimul hal de oboseală, motiv pentru care adormea în timp ce corecta şpaltul. De câte ori era trezit brusc, îl informa poetul pe maiorul Mircea Albescu, Preda „izbucnea într-un râs hlizit, silnic, spunând (pentru el, pentru şeful corector, pentru corectorii ceilalţi sau, pur şi simplu, pentru nimeni) cuvintele următoare: „Scoate p… să ţi-o tai”. Cu adevărat cutremurător este şi un alt pasaj. Informatorul scria că, în 1945, după ce Preda a venit din armată, “arăta ca un strigoi”, aşa că l-a dus la fotograf. „Am mers cu el şi l-am fotografiat”, scria Caraion, parcă savurând cu sadism această izbândă.

Generosul prieten al familiei Preda

Din aceeaşi notă informativă reiese clar că Ion Caraion îl invidia pe Preda. Din acet motiv, încerca să-l convingă pe ofiţerul de legătură că, în tinereţe, romancierul era complexat şi necivilizat. De pildă, pentru a arăta cât de necioplit îi era prietenul, Caraion descrie, cu lux de amănunte, cum Preda, invitat în garsoniera poetului Miron Radu Paraschivescu, a preferat să se ducă pe maidanul de lângă bloc ca să se uşureze decât să folosească baia. Pentru că, i-ar fi spus Preda, la toaletă erau vase de „marmură aşa de curate”. Aproape incredibil, dar aşa scrie în respectiva notă. Caraion arăta ofiţerului de legătură că totuşi era „generos” faţă de scriitor, cel din urmă având doar defecte. Aşa că arată cum, prin anii ’50, l-a ajutat pe Preda, dar şi pe soţia acestuia, să se trateze, gratis, de… blenoragie, intervenind pe lângă un medic de la „Parhon”. Notei trebuia să nu-i lipsească nimic, aşa că urmează o scenă fierbinte. Protagonişti, Marin Preda şi N.C., „o femeie rafinată care ştia şi franţuzeşte”, după cum i-ar fi mărturisit chiar romancierul. Apoi, poetul descrie ironic cum Preda şi N.C. făceau sex într-unul din „birourile fostului Minister al Artelor, aflat atunci în blocul Ambasador”, iar „pat le era duşumeaua”. Femeia la care se referea Ion Caraion în nota încredinţată maiorului Albescu era poeta Nina Cassian. Documentul, înregistrat la 20 ianuarie 1966 şi catalogat „Strict Secret”, abundă de consideraţii care scot în evidenţă defectele lui Preda. Pe scurt, era vorba despre lipsa de instruire a romancierului, despre faptul că în tinereţe a plagiat dintr-un autor ungur ori aspecte legate de viaţa conjugală. Ulterior, notele informative ale lui Caraion legate de Preda ori alţi scriitori au fost semnate cu numele de cod ARTUR.

„Agentului nu-i este ruşine de notă?”

E greu de spus totuşi dacă într-adevăr aşa s-au petrecut lucrurile. Nici măcar şefii mari din Securitate nu păreau interesaţi de informaţii, adevărate ori nu, legate de viaţa sexuală a lui Preda. Probabil că acesta a fost motivul pentru care un ofiţer superior a pus pe nota informativă a lui Ion Caraion urmatoarea rezoluţie: „La ce vă ajută aceste detalii psihologico-literare? Agentului nu-i este ruşine de notă?”. Uite că nici chiar securiştilor nu le-a scăpat talentul literar al agentului lor. Cum nu le-a scăpat nici răutatea cu care poetul aşternea pe hârtie informaţiile pe care le furniza poliţiei politice.
Este de înţeles faptul că Ion Caraion a colaborat cu Securitatea după ce a fost racolat în puşcărie, însă e greu de explicat ce demon îl mâna să scrie asemenea delaţiuni.

„A reluat singur legătura cu noi”

Ion Caraion – pe numele său real Stelian Diaconescu - nu este singurul scriitor de talent care a fost constrâns să colaboreze cu Securitatea. Au făcut-o şi alţii. Nume celebre. Însă în dosarele multora dintre ei ofiţerii au fost nevoiţi să consemneze ori lipsa de sinceritate, ori refuzul de a colabora. Asta mai ales când agenţii racolaţi ofereau poliţiei politice informaţii total nesemnificative, care nu-l afectau în nici un fel pe cel urmărit. Sunt zeci de cazuri în acest sens. Caraion a avut o însă o înclinaţie spre delaţiune care arată că, de fapt, îşi dorea pactul cu diavolul. Se simţea puternic atunci când spiona. Iar asta reiese clar dintr-o notă secretă a Securităţii, datată 24 aprile 1968, în care scrie: „Colaborează (Ion Caraion - n.n.) din anul 1964. Până în vara anului 1967 a furnizat informaţii foarte bune. Din vara anului 1967, a refuzat să mai colaboreze. În luna martie 1968 a reluat singur legătura cu noi. La început nu a furnizat nimic interesant, apoi, în ziua de 23 aprilie 1968, a furnizat date interesante despre Dumitru Ţepeneag”. Aşadar, nici măcar un an n-a putut poetul să se rupă de Securitate. S-a întors de bună voie.

Caraion se foloseşte de moartea lui Preda

Caraion a atins culmea ipocriziei la Lausanne, în Elveţia, pretinzând a fi disident. Pentru cei mai puţin avizaţi amintesc faptul că el a părăsit România în 1981, cerând azil politic în ţara cantoanelor. Securitatea a încercat să-l folosească în continuare ca agent, însă el a refuzat. Nu a cedat, dar nici nu s-a spovedit. Se săturase sau poate că nu mai rezista jocului dublu. Refuzul poetului s-a soldat cu o reacţie energică a Securităţii, care a încercat să-l şantajeze, apoi l-a compromis. Dar să revenim. În 1982, despre cine credeţi că scria Caraion în Elveţia? Păi despre bunul sau prieten Marin Preda, „considerat - zicea atunci poetul - cel mai de seamă prozator de după al Doilea Război Mondial” pe care, scria tot Caraion, l-ar fi ucis Securitatea. În realitate, Caraion se folosea de moartea lui Preda. A încercat să inducă ideea că paginile scrise de el şi încredinţate romancierului, publicate deja în revista Săptămâna - care nu prea-i făceau onoare şi pentru că arătau adevărata sa faţă celor care-l considerau prieten -, au fost sustrase de către securişti după „uciderea” lui Preda din seiful acestuia şi apoi falsificate. Numai că lucrurile stăteau exact ca într-un banc sovietic: „Nu era haină de vizon, ci pufoaică. Nu era Mercedes, ci bicicletă”.

Securitatea l-a urmărit până la moarte

Multe dintre paginile pe care Ion Caraion susţinea că i le încredinţase lui Preda erau de fapt notele informative ale poetului pe care Securitatea le-a publicat ca să se răzbune. Cert e că Ion Caraion a rezistat până la capăt presiunilor Securităţii, care îi cerea în continuare să colaboreze. Chiar încearcă să se elibereze de trecut, denunţând sistemul totalitar din România, pe care-l numeşte “comunism cu faţă fascistă”, însă nu reuşeşte să fie credibil. Postul de radio Europa Liberă îi refuză angajarea. Se bănuia deja că file din „Jurnalul” său, publicat de revista Săptămâna, erau de fapt note informative.
Ofiţerii de la Bucureşti au folosit cele mai perfide metode împotriva poetului, unele de-a dreptul teroriste. De la telefoane nocturne şi scrisori de ameninţare până la urmărirea unei foste amante a lui Caraion, stabilită în Occident, pentru a o folosi împotriva poetului. N-a mai fost nevoie. Omul s-a îmbolnăvit şi a murit în 1986. Demnă de dispreţ a fost colaborarea poetului cu poliţia politică. Însă acţiunea Securităţii împotriva sa, atunci când a refuzat să mai colaboreze, a fost de-a dreptul criminală.

Maior Marius Bojin"

încă din 13.10.1971, concomitent cu apariţia "Tezelor din iulie" 1971 concepute de Nicolae Ceauşescu, Securitatea stabilea un "Plan de măsuri" în dosarul de urmărire informativă privind pe Marin Preda" (filele 7, 8 DUI 2538 vol. 1):
"în vederea clarificării şi poziţiei prezente a lui Marin Preda scriitor, directorul Editurii Cartea Românească, semnalat cu atitudine ostilă faţă de hotărîrea partidului privind îmbunătăţirea muncii ideologice şi cultural educative ("Tezele din iulie", n.n.), se vor lua măsuri de lucrare informativă şi prin alte mijloace a acestuia pentru a stabili:
- documentarea activităţii sale ostile; strîngerea unor materiale probatorii care să dovedească vinovăţia sa.

în vederea scopului propus vom lua următoarele măsuri:
1) Dirijarea informatorului ŤArthurť pentru a-i stabili atitudinea şi convingerile politice; dacă influenţează şi alţi scriitori, în special pe cei tineri, în vederea unei atitudini "rezistente" faţă de măsurile iniţiate de partid; ce fel de literatură încurajează în vederea editării, cu cine întreţine relaţii suspecte, în ce constă (sic!) acestea.
2) Studirea şi contactarea redactorului în vederea recrutării ca informator.
3) Instalarea sursei ŤTeodorescuť la locul de muncă al celui urmărit; identificarea şi ascultarea unor persoane care cunosc despre activitatea ostilă desfăşurată de obiectiv.
4) Măsuri ŤFť; legalizarea unor scrisori cu conţinut ostil.
5) Studierea materialelor cu care apare la serviciul "C" şi la Direcţia Control Străini şi paşapoarte.
6) întocmirea unei bibliografii privind lucrările sale literare apărute precum şi articolele publicate în presă.

Măsurile propuse vor fi realizate pînă la 15.02.1972 cînd dosarul de urmărire informative va fi analizat de conducerea serviciului.

Maior Marius Bojin"

Din documentele analizate în continuare se desprind aspecte ale atitudinii lui Marin Preda care îi contrariau pe cei din aparatul de Partid şi Securitate. Scriitorul refuză umilinţele la care erau supuşi scriitorii români de a-şi devota opera unui serviciu comandat politic, cît şi modul în care se preconiza dirijarea acestora "de la centru"; Marin Preda refuză discursurile de circumstanţă şi cenzurarea intervenţiilor sale la orice fel de congres, de la cel al P.C.R. pînă la cel al breslei din care făcea parte.

La 21 noiembrie 1971 se hotăra cercetarea în tandem a lui Marin Preda - director al Editurii Cartea Românească şi a lui Mihai Gafiţa - redactor-şef al aceleiaşi edituri. Faptul este relevat de "Nota raport" a Şefului Direcţiei I din Consiliul Securităţii Statului, general maior Dumitru Borsan: "în baza ordinului CSS sînt lucraţi prin dosare de urmărire informativă numiţii Preda Marin, director al Editurii Cartea Românească şi Gafiţa Mihai, redactor-şef al aceleiaşi instituţii, ambii fiind semnalaţi pe linie informativă cu atitudine ostilă şi legături suspecte. De asemenea, prin funcţiile ce le deţin facilitează publicarea unor lucrări necorespunzătoare din punct de vedere politic.

în vederea verificării temeinice a materialelor ce le deţinem, apreciind ca fiind utilă folosirea sursei "Teodorescu" la locul de muncă al celor de mai sus.

A fost obţinut în mod secret mulajul după toate cheile necesare pătrunderii în incinta instituţiei. Au fost probate toate cheile colecţionate după mulajul luat, rezultatul fiind pozitiv.

Tovarăşul locotenent Schuler de la Direcţia VIII verificînd la faţa locului posibilităţile de instalare, a efectuat planul necesar, apreciind că lucrarea va fi realizată în cca 5 ore. [...]

Vor fi luate măsuri de pătrundere în obiectiv după orele 23, după ce paza contractuală va fi observată că va trece pe lîngă instituţie, fapt verificat de noi şi în alte ocazii.

în obiectiv (Editura Cartea Românească, n.n.) va pătrunde mai întîi ofiţerul care a făcut proba cheilor după care vor intra cei doi ofiţeri de la Direcţia VIII care realizează lucrarea. Ofiţerul operativ care va fi în cadrul obiectivului va ţine legătura prin ŤStornoť (informator din cadrul editurii) cu alţi doi ofiţeri aflaţi în apropierea clădirii, care vor supraveghea dacă nu încearcă cineva să intre, iar în situaţii deosebite să acţioneze pentru a preveni pătrunderea.

Vor fi informate organele secţiei a 14-a Miliţie (care îşi au sediul la cca 30 de metri de obiectiv) că avem în atenţie un obiectiv din apropiere, fără a menţiona în mod concret despre ce este vorba pentru a asigura că în caz de necesitate şoţ să solicităm sprijinul.

Şeful direcţiei,
General Maior Borsan Dşumitruţ"
(f. 41, DUI 2583 vol. 1 - "Editorul")

în 1972 urma să aibă loc Conferinţa Naţională a Scriitorilor. Spiritele începeau să se agite la Securitate. La 20 ianuarie 1972 Işnspectoratulţ Mşunicipiuluiţ Bşucureştiţ emite o "Notă raport": "în baza ordinului conducerii inspectoratului urmează ca în ziua de 1 Mai a.c. să se introducă Aşparatura deţ Mşăsură şiţ Cşontrolţ la editura Cartea Românească în biroul lui Marin Preda, unde, din datele ce le deţinem rezultă că se vor pune la cale planuri de acţiune ale unor scriitori în vederea Conferinţei Naţionale a Scriitorilor.

Menţionăm că în perioada 2 decembrie 1971 - 5 aprilie 1972 a mai fost instalată AMC în acelaşi birou, lucrarea urmînd să fie efectuată de aceiaşi ofiţeri ai Direcţiei V care au participat la introducerea şi scoaterea tehnicii şoperativeţ.

Vor fi prezenţi din partea IMB tovarăşul locotenent colonel Lăzăruţ Ion, căpitan Pădureanu Ion Bujor, maior Bojin Marius, căpitan Stănescu Ştefan, Florea Alexandru Gheorghe, care vor asigura pătrunderea şi supravegherea obiectivului, ţinînd legătura prin "Storno".
Pentru asigurarea lucrării este necesară afectarea unei maşini de la ora 21 la ora 3.
De acord

Şeful serviciului
Colonel Biriş Vladimir"
(f. 41, DUI 2583, vol. I, ACNSAS)

Pătrunderile repetate, printr-un întreg scenariu şi cu un întreg arsenal, în instituţii, cît şi în locuinţele particulare formau curenta practică a acelor ani. Teama de intelectuali, de reacţiile lor faţă de noile restricţii la nivelul creaţiei, inspiră aceste atitudini.

Fila 201 conţine o notă a sursei "Vlad" care raportează căpitanului Oprişor Oniţiu analiza activităţii editurii pe anul 1972 cu participarea lui Mircea Sîntimbreanu din partea Cşonsiliuluiţ Cşulturii şiţ Eşducţieiţ Sşocialisteţ şi a colectivului editurii şCartea Româneascăţ:
"Au fost menţionate relaţiile nu prea bune dintre editură şi Direcţia Presei şi Tipăriturilor. Astfel redactorii s-au plîns de faptul că aceasta intervine adesea pentru lucruri minore cum ar fi cuvintele vulgare ale unor eroi simpli, expresii uzuale din mediul ţărănesc sau muncitoresc.

Acest lucru crează şicane şi nervi deoarece autorii de multe ori ţin la ele întrucît doresc să reflecte un anumit lucru, o anume realitate care evoluează în zilele noastre. ş...ţ (ş...ţ Sursa precizează că Marin Preda a fost chemat la sfîrşitul anului trecut la şeful secţiei de propagandă de la C.C. al P.C.R. şi nu la tovarăşul Miu Dobrescu, unde i s-au arătat unele lipsuri în activitatea editurii pe care o conduce.)

în acelaşi timp însă scrierile ancorate în actualitate, cu probleme ale timpului nostru, în care sunt menţionate desigur şi unele lipsuri în construirea noii societăţi, trec foarte greu prin Direcţia Presei şşi Tipăriturilorţ, sunt cel mai mult ţinute, asupra lor se fac cele mai multe intervenţii sau sunt menţinute acolo la infinit fără să dea un răspuns autorilor lăsînd editura să se bată cu fiecare în parte.

Nşotaţ Bşirouluiţ: Marin Preda urmărit prin DUI la biroul 104/B. Informatorul este instruit să urmărească activitatea acestuia, părerile asupra diferitelor fenomene literare şi dacă mai vine vorba de recenta vizită în Franţa să încerce aflarea unor noi date privind contractele cu editurile pariziene, stadiul apariţiei romanului "Intrusul" şi cine l-a ajutat. [...]

Datele privind celelalte nume de scriitori vor fi exploatate în părţile ce-i privesc la dosarul de mediu (cultural, n.n.).
Căpitan Oprişor Oniţiu"

Nu mă opresc, în volumul 2 al DUI "Editorul" decît asupra unui act din 6 ianuarie 1966; este vorba despre o "Hotărîre de deschidere a dosarului de verificare cu privire la Preda Marin - scriitor - M.A.I. - Direcţia III.
în acţiunea de verificare a celui ce Ťar duce activitate de agitaţie duşmănoasă în domeniul creaţiei literareť."

Agenţii introduşi în acţiune la 27.10.1966 sunt, conform numelor conspirative, ŤAnatol Nicolaeť, ŤStereť, ŤIoana Severinť, ŤŞoimu Danť, ŤPop Mirceať.

Fila 4 din "Hotărîrea de deschidere [...] 6 ianuarie 1966" conţine un document ce reproduce, obţinută probabil prin mijloacele tehnicii operative, o declaraţie a lui Marin Preda, semnificativă pentru om şi scriitor: "Dacă aş vrea să scriu, aş putea să scriu în fiecare zi. Pentru ei contează dacă ai bun condei pentru ziare, pentru problemele la zi, pentru lupta dintre lagăre. Eu nu pot şi nici nu vreau să scriu articole politice. Dar şeiţ îmi cer. Din cînd în cînd sînt nevoit să le dau, pentru că altminteri s-ar spune una şi alta. O fac fără plăcere. Am scris la moartea lui Dej sau cu prilejul proiectului de Constituţie. Sunt unul dintre puţinii care mă menţin fără porcării, fără funcţie şi fără să amestec literatura cu altele."

Fila 80 a DUI "Editorul" conţine o "Notă raport" din 7.05.1976 al cărei conţinut preluat de la sursa "Fălticeanu" de către căpitanul Oprişor Oniţiu dezvoltă tema Congre­sului Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste: "în legătură cu recentul ŤCongres al Educaţiei Politice şi al Culturii Socialisteť - şrelatezţ unele situaţii pe care le comentează Marin Preda.

Acesta se înscrisese la cuvînt şi în acest sens şi-a pregătit un cuvînt deosebit pe care spera să-l poată susţine în plenul Congresului în prezenţa conducerii superioare de partid.

Pînă la urmă nu a mai luat cuvîntul şi a motivat în felul următor:
Nu concepe să fie cenzurat, el, Marin Preda. Aceasta înseamnă că nu are (sic!) încredere într-un scriitor care a dat valori de necontestat ce nu pot fi puse sub semnul întrebării din punct de vedere ideologic. Constatarea aceasta a făcut-o după ce Vasile Nicolescu de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste i-a cerut să-i transmită din timp cuvîntul pentru a i-l aproba.

Apoi consideră că a fost tratat cu desconsiderare de către organizatori care i-au dat în ŤSala sporturilorť un loc Ťla cucuriguť pe ultimul rînd. Aceasta reflectă modul în care sînt trataţi scriitorii, doar că numai la nevoie se apelează la ei.

Ulterior i s-a transmis că poate lua cuvîntul în secţiune (în cadrul secţiei de proză, n.n.) dar a refuzat considerînd că modul de organizare este total necorespunzător. Se arată profund nemulţumit şi apreciază că este sigur de faptul că la conducerea superioară nu se cunoaşte despre acest mod de tratare a scriitorilor. [...]"

în ultimii ani de viaţă, tot mai suspicios, timorat sub ameninţarea unor telefoane anonime ce-l ameninţau cu moartea, scriitorul asimila primejdia ca pe o boală. Eu cred că această perpetuă nesiguranţă, odată cu certitudinea ameninţării din umbră i-au surpat sănătatea şi siguranţa de sine. Trăia ca într-o cursă de dimineaţă pînă seara ca şi cum pe urmele lui gonea cineva ce vroia să-l suprime. S-a stins de teamă, de oboseală, de sila unei vieţi ce n-o mai putea stăpîni. A murit fără să fie nevoie de lovitura de graţie. Cu un psihic fragil, insomniac şi neliniştit de felul său, dar cu o forţă a creaţiei ce depăşeşte imaginaţia şi cu un program de lucru zilnic, şcolăresc prin autoimpunerea orarului, ne-a lăsat cu ultimele puteri romanul Cel mai iubit dintre pămînteni. Dacă nu a apucat să-l pedepsească în viaţă, regimul ceauşist l-a pedepsit în moarte. Nu s-au "aprobat" funeralii la rangul ce i se cuvenea. Uniunea Scriitorilor nu a avut permisiunea de a-i depune corpul neînsufleţit, pentru un ultim omagiu, într-o instituţie onorantă ca Academia Română, a fost interzisă formarea unui cortegiu pe o arteră principală a Bucureştiului şi nu a fost aprobat un car mortuar, ci obişnuita dubă de tablă neagră ce avea ca traseu obligatoriu, pînă la Cimitirul Bellu, străzile lăturalnice.

A luat în piept, cu orice risc, vremurile pe care le-a traversat şi în care a ars de bunăvoie pînă la stingerea supremă.


mai mult...

Scriitori în arhiva CNSAS Marin Preda "Un scriitor cu atitudine ostilă" în Dosarul Editorul
istanţarea obiectivă faţă de tema "Marin Preda" îşi are cîştigurile ei în ce priveşte un posibil portret al scriitorului. Trăsăturile acestui portret, unele ştiute şi intrate în legendă (mi se pare că perpetua vehiculare a unora dintre ele duce la schematism), dar mai ales altele, necunoscute, relevînd forţă, curaj şi devotament faţă de meserie pot fi sesizate în documentele fostei Securităţi, aflate azi în Arhiva CNSAS. Descoperirea, în marasmul epocii a unor caractere, acolo unde se putea bănui doar slăbiciune sau indiferenţă, e o adevărată bucurie, cu tot tragismul contextului. Adevărul viu răzbate chiar şi din întunecatele documente ale Securităţii.

Pe tema "Marin Preda" s-a speculat la culme senzaţionalul. Detest acele cărţi pe care, autori îndoielnici le-au publicat după moartea lui încercînd să-l compromită pe scriitor, exploatîndu-i slăbiciunile, terfelindu-i statura. Episodul morţii, cît şi tema romanului Delirul au fost exploatate pînă la epuizare. Poate că noi căi de cercetare ar putea salva de la compromitere viziunea asupra singularului prozator român.

Limitarea la senzaţional este, din păcate, un loc comun în zilele noastre. Sper că deschiderea dosarului informativ al lui Marin Preda să dea ocazia unei retrimiteri în bibliotecă şi studierii cazului în lumina lui reală.

Dosarul Informativ 2583 ACNSAS nu este singurul alcătuit de Securitate în cadrul urmăririi informative a lui Marin Preda; mă voi referi în mod special la acest dosar ce cuprinde documentele privitoare la urmărirea scriitorului de către Securitate pentru atitudine insurgentă faţă de constrîngerile ce au sporit în cultură imediat după apariţia "Tezelor din iulie" 1971, concepute de Nicolae Ceauşescu.

Dosarul, supraintitulat cu numele de obiectiv "Editorul" se deschidea pentru "stabilirea motivului pentru care spre editura Cartea Românească (unde Marin Preda era director, n.n.) se îndreaptă diferiţi scriitori care ridică probleme" (f. 1 vol. 1 DUI 2583 ACNSAS). Inexplicabil, dosarul se închide la 19.02.1973 pentru a fi "reactualizat după o perioadă de trei luni urmînd a se stabili măsurile ce se impun". Tot acum se hotărăsc următoarele:
"Intensificarea urmăririi sale informative, punîndu-se accent pe informatorii care au posibilităţi de contactare directă a lui Marin Preda şi nu prin intermediar - cum este ŤVladť, nou recrutat.

- Exploatarea operativă a datelor ce rezultă din repunerea în funcţiune a instalaţiei Aşparate deţ Mşăsură şiţ Cşontrolţ de la biroul său, pentru a cunoaşte în ce măsură Marin Preda patronează apariţia unor scrieri necorespunzătoare la editura pe care o conduce [...]" (f. 2, "Completare la planul de măsuri privind DUI "Editorul").
Urmărim documentele pînă la închiderea, pentru trei luni, în 1973, a DUI "Editorul".

Variantele unui plan de măsuri cu nenumărate puncte, relevă, de fapt, aspecte ale unui unic scop, acela de a afla cît mai mult despre "manifestările negative" ale "Editorului", fapte ce contravin "politicii partidului şi statului", mai ales după "Tezele din iulie" 1971, care conţineau "propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii". Urmărim aceste variante în documentul de la fila 3 şi în următoarele, DUI "Editorul" vol. 1:
"Completare la planul de măsuri în DUI privind pe scriitorul Marin Preda" (17.01.1973):
1) Punctarea şi studierea unei surse informative proprii ş...ţ, cu posibilităţi pe lîngă Marin Preda, care să fie recrutat pînă la 15.03.1973.
2) Interceptarea corespondenţei pe o nouă perioadă de 6 luni pentru a stabili relaţiile din ţară şi stadiul publicării unor lucrări peste hotare. [...]
5) Repunerea în funcţiune a postului AMC pentru a cunoaşte atitudinea faţă de unele manuscrise depuse ce ridică probleme. ş...ţ"
Varianta planului de măsuri din 16.10.1972 de la filele 4-5 - DUI 2183 ACNSAS vol.1:
"în cadrul DUI urmează să stabilim următoarele aspecte:
- poziţia obiectivului cu privire la măsurile întreprinse de partid în domeniul literaturii precum şi modul cum interpretează aceste măsuri;
- concepţiile obiectivului cu privire la posibilităţile de realizare în condiţiile actuale a intelectualui român.ş...ţ
- modul cum facilitează publicarea anumitor scriitori şi respectiv creaţiişlorţ în cadrul Editurii Cartea Românească al cărei director este (lucrări din punct de vedere ideologic);
- relaţiile obiectivului cu diferite elemente ostile care se află în atenţia organelor de securitate.
în scopul realizării măsurilor ce ne propunem a le întreprinde privitor la obiectiv se impun următoarele sarcini:
1) Dirijarea reţelei informative de care dispunem pe lîngă obiectiv pentru a-i stabili convingerile, concepţiile sale, precum şi relaţiile pe care le are. Astfel obiectivul fiind plecat în prezent în Franţa în scopul documentării sale în activitatea scriitoricească, am dirijat pe informatorul ŤSavinť, care se afla temporar tot în Franţa. Cu sprijinul Direcţiei I vom obţine materiale informative cu privire la obiectiv prin informatorii ŤArturť şi ŤLascărť din legătura tovşarăşuluiţ colonel Albescu Mircea.
- poziţia sa actuală faţă de măsurile întreprinse de partid în domeniul literaturii - convingerile sale politice, afirmaţiile pe care le face în cercurile sale intime privind politica partidului şi statului nostru;
- dacă aplică măsuri preferenţiale în funcţia de director al Editurii Cartea Românească şi dacă facilitează publi­carea unei anumite literaturi. (Marin Preda se lupta pentru literatură de bună calitate, nu accepta compro­misul estetic. Refuzul lui, ani de zile, de a deveni mem­bru de partid era şi un efect al colectivizării forţate. Memoria ţărănească nu putea accepta confiscarea bunurilor şi privarea de muncă în libertate, prestarea la "colectivă", n.n.);
- caracterul relaţiilor sale cu alte elemente suspecte (printre care şi Mihai Gafiţa, redactor şef la aceeaşi editură) precum şi cu alţi cetăţeni străini. [...]
3) Exploatarea, în continuare, a Tşehniciiţ Oşperativeţ existente la biroul obiectivului şi analizarea instalării Aşparaturiiţ Tşehniciiţ Sşpecializateş la domiciliu, după revenirea obiectivului din Franţa. [...]
6) Prin Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor vom stabili ce intenţionează obiectivul să publice în viitor, obţinînd date în legătură cu această problemă. [...]
în funcţie de o nouă situaţie informativă operativă creată vom completa planul cu noi măsuri.

MARIN PREDA
Era intr-o seara de iarna la Mogosoaia, ninsese proaspat, un aer de colinde si

REMEMBER Marin Preda (5)
Se intampla sa nu vorbeasca zile intregi cu nimeni. Brusc, aproape de nerecunoscut,

Remember MARIN PREDA (4)

Remember Marin Preda (3)

Remember Marin Preda (2)