Nicolaescu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

SERGIU  NICOLAESCU-
Nu sunt optimist, nu sunt pesimist, sunt doar un luptător!

Sergiu Nicolaescu: "În film, i-am ucis copilul lui Mihai Viteazul“
De unde pasiunea pentru filmele istorice?
O am din copilărie, să zic aşa. Patriotismul meu s-a manifestat din iubirea istoriei. O dragoste care a ţinut mulţi ani. Am făcut primul film istoric dintr-o întâmplare. Îmi doream ca primul meu film să fie „Ultima noapte de dragoste“, era subiectul care-mi plăcea. Mai doream să realizez un film după un roman al lui Radu Tudoran, „Întoarcerea fiului risipitor“, dar pe care nu l-am făcut niciodată, din păcate, şi regret acest lucru. Era şi greu de realizat. Este povestea unei fete care începe cu vârsta de 16 ani şi ajunge la 34 de ani. E foarte greu să găseşti o actriţă care să treacă prin toate aceste etape ale vârstei. Sau să găsesc cel puţin două să semene între ele. Povestea se sfârşea în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul unui bombardament în Bucureşti.
Aşa aţi ajuns la „Dacii“?
Înainte de „Dacii“ trebuia să regizez un alt film, „Castelul din Carpaţi“, după Jules Verne. Nici acela n-a mers. Eram în Franţa. „Castelul din Carpaţi“ urma să fie produs de un francez. Scenariul a căpătat o formă, însă lucrurile n-au mers întocmai cum a vrut producătorul Henry Deutschmeister, evreu de origine română. El mi-a creat cariera. Tot ce am realizat, am realizat sub influenţa lui. Sunt un om foarte serios şi, când fac un lucru, îl fac al dracului de bine. Chiar când e imposibil. Nu mă las până nu iese bine. Nu sunt optimist, nici pesimist. Sunt luptător. Plec cu toate gândurile rele, dar înving. Aşa s-a întâmplat şi cu „Dacii“. Am început o documentare extraordinară. Henry Deutschmeister m-a trimis la Roma. Aici m-am uitat pe Columnă pentru a afla povestea războiului daco-roman. Am copiat de acolo costumele, m-am întors la Bucureşti, le-am făcut din in necolorat şi, într-o dimineaţă de ianuarie, am ieşit cu toţii pe câmp să vedem costumele. Până atunci nu le văzusem şi când m-am uitat la cei 12 cascadori îmbrăcaţi în costume, parcă m-a lovit cineva cu lăuca în cap. Eram în faţa unor ţărani mexicani. Pictoriţa s-a uitat la mine şi i-am zis că nu pot să fac filmul aşa. I-am zis să vopsească costumele în culoarea stâncilor, a pietrelor. A fost colosal. Aveam 36 de ani când am făcut „Dacii“. Sunt inginer de profesie şi am intrat în cinematografie dintr-o întâmplare. Niciodată nu mi-am dorit să fac filme.
2.000 de de actori şi figuranţi la „Dacii“
Dar eraţi pasionat de filme...
Aşa este. Vedeam filme multe, americane în special. Vedeam chiar şi de două-trei ori un film. Când fugeam de acasă, mama ştia unde mă găseşte. Luam o sticlă de lichior, i-o dădeam proiecţionistului şi mă lăsa să stau cât voiam. Aveam un sistem de apreciere a peliculelor. Când mă întreba cineva cum e filmul, îi spuneam că este bun sau prost în funcţie de câte zile mă gândeam la el. Dacă m-am gândit trei zile, atunci e un film bun. Asta se întâmpla când nu ştiam să citesc. Mă aşezam lângă un domn sau o doamnă pe care îi simţeam eu că nu mă refuză. Îi rugam să-mi citească subtitrarea.
Ce film v-a rămas în minte din acea perioadă?
Multe-multe... „Pe aripile vântului“ este unul dintre filmele cele mai iubite de mine, pentru că avea de toate. Este o capodoperă.
Câte zile v-aţi gândit la el?
Vreo patru-cinci zile. Şi mi-a rămas în minte.
Să revenim la primul Dvs. film istoric...
Pentru „Dacii“ am avut la dispoziţie 2.000 de oameni în prima zi de filmare. M-am descurcat.
Astăzi aţi mai putea face un astfel de film?
Nu. Ar costa foarte mult. Cinematografia românească nu mai e capabilă să facă aşa ceva. Chiar dacă aş avea banii, tot ar fi mult prea greu. În 1968 am coregizat „Lupta pentru Roma“, cu mari actori: Laurence Harvey şi Orson Welles. Nu-mi venea să cred când i-am cunoscut. Eram un puşti. E adevărat că aveam 38 de ani, dar păream de 28. Am avut tupeu în meseria asta. M-am apucat să fac ce era mai greu.
Cât de dificil este să faci un film istoric?
În primul rând, cere o documentare serioasă. Prima condiţie a fost respectul pentru istorie. Sigur că am făcut şi modificări, pentru că filmu-i film. De exemplu, Mihai Viteazul avea o nevastă şi un fiu, care l-au trădat. Atunci eu l-am pus pe copil să moară, iar ea dispare în clipa când Mihai Viteazul reuşeşte să înfăptuiască Unirea.
Mulţi spectatori ai producţiilor Dvs. au învăţat puţină istorie uitându-se la ele...
Pentru ei am făcut filme istorice. N-am făcut filme istorice de dragul acestui gen sau de dragul meu. Sau al istoriei. Făceam filme pentru spectatori, prin care îi readuceam la dragostea de ţară, la patriotism.
N-aţi simţit vreodată că i-aţi trădat sau că aţi deformat realitatea?
Numai snobii au zis vreodată ceva. Spectatorii filmelor mele au învăţat istorie. Cred că prin cele opt filme istorice pe care
le-am făcut, a câte două serii fiecare, sunt regizorul cu cele mai multe filme istorice din lume.
Cel mai greu film din carieră
Cum a fost cu „Mihai Viteazul“, un film cu o desfăşurare imensă de forţe în perioada când a fost făcut, la începutul anilor ’70?
Când m-am hotărât să fac „Mihai Viteazul“, americanii au auzit de acest lucru. Îmi aduc aminte că a fost o luptă grea, dusă de Titus Popovici şi de mine, pentru a realiza acest film.
După succesul internaţional al filmului „Dacii“, firma americană Columbia a confirmat dorinţa de a produce filmul, alături de noi. Îmi dădeau nişte actori fabuloşi: Orson Welles – împăratul Rudolf, Laurence Harvey – sultanul turc, Elisabeth Taylor şi Richard Burton – cuplul Bathory, iar Kirk Douglas şi Charlton Heston concurau pentru rolul lui Mihai Viteazul. În plus, americanii ofereau 4 milioane de dolari pentru producţia filmului. Cu aceşti bani filmul ar fi fost de patru ori mai bogat. Eram constrâns de timp. În ultima zi, m-am dus la Comitetul Central, la Niculescu-Mizil, care era secretar, am rămas în birou, iar el s-a dus la Ceauşescu să obţină aprobare. Mi-a zis că e în regulă. Trebuia să zbor cu avionul în ziua aceea. După ce am primit aprobarea, m-am urcat în avion. Avionul a plecat. Pe pistă, în timp ce se ridica de la sol, a apărut o maşină. Cineva a urcat în avion şi mi-a spus să cobor. Am fost dus la Comitetul Central şi acelaşi Niculescu-Mizil mi-a spus că nu se mai aprobă. Totul s-a spulberat când Ceauşescu a hotărât să fie făcut numai cu actori români. Despre această întâmplare, Titus Popovici mi-a povestit că Mircea Albulescu ar fi făcut o scrisoare să nu se facă filmul cu actori americani. În realitate, se pare că a fost însuşi Titus Popovici, pentru că s-a mai repetat povestea. El bănuia că în momentul în care americanii iscălesc contractul urmau să facă modificări şi aruncau în aer subiectul pe care el îl scrisese. Pentru rolul lui Mihai Viteazul au existat nu mai puţin de 128 de variante, iar filmările au avut loc şi în Cehoslovacia şi Turcia. Am plătit din bani personali deplasarea la Istanbul a unei echipe de 32 de oameni şi patru cai. Fără ezitare pot spune că a fost cel mai greu film din cariera mea, dar a meritat. Acest film a fost cel mai greu „pariu“ al meu. Am avut nenumărate cenzurări.
Cum aţi reuşit să faceţi aceste filme în perioada comunistă?
Recunosc că regimul comunist mi-a dat nişte condiţii uluitoare. Am avut 2.000-3.000 de oameni la „Dacii“, 5.000 de oameni la „Mihai Viteazul“, mii de figuranţi la „Lupta pentru Roma“. Întotdeauna am avut preţul cel mai mic. La noi, era pe vremea aceea cel mai ieftin film din Europa. De-atunci începuseră să vină străinii la noi. N-am scăpat nici eu de cenzură. Dar tăceam din gură. La filmare mă mai scăpa. Am avut oameni de la Securitate care mergeau cu mine, tocmai pentru că ştiau că sunt slobod la gură. Dar niciodată nu m-am plâns că vor să-mi schimbe filmul. Am acceptat sau n-am acceptat. La „Mihai Viteazul“, seria a doua mi-a fost oprită de cenzorul Dumitru Popescu.
Consideraţi că sunteţi unul dintre regizorii care au ridicat cinematografia românească?
Erau filme bune în acea pe­­rioadă. Erau regizori re­marcabili:Victor Iliu, Jean Georgescu, Jean Mihail. Se făceau între 12 şi 16 filme pe an. Toată lumea era chinuită de subiectele politice. Rar se întâmpla să se facă un film după Rebreanu, „Pădurea spânzuraţilor“, de pildă, care a ieşit foarte bine.
Au urmat „Osânda“, „Pentru patrie“, „Noi, cei din linia întâi“...
Am făcut filme despre perioadele cele mai importante din istoria românilor. Am făcut „Dacii“, „Mihai Viteazul“, „Mircea“, apoi am făcut filme pe fundale istorice, de exemplu „Nemuritorii“ sau „Coroana de foc“. Am făcut, să zic aşa, basme pe o temă istorică, dar care urmăreau cu totul altceva. Urmăreau să fie personaje uşoare. Eu muream, de obicei. „Coroana de foc“, „Nemuritorii“ sau „François Villon“ îmi permiteau să creez mai mult sentiment. Nu cu oameni mari, ci cu oameni obişnuiţi. Subiectul filmelor mele: lupta pentru prietenie şi pentru idealuri.
Cum aţi ajuns să fiţi actor în filmele dvs.?
Începând cu „Dacii“. Titus Popovici mi-a spus: „Joacă şi tu“. Şi am jucat. În „Mihai Viteazul“ eu trebuia să interpretez rolul domnitorului. În clipa în care le-am spus producătorilor străini că n-avem voie să facem filmul decât cu actori români, ei m-au ales pe mine. Eu l-am impus pe Amza Pellea. Au existat totuşi 128 de variante. Până la urmă, m-am ras, m-am tuns şi m-am dus la Ion Brad, care era membru în Comitetul Central şi se ocupa de cinematografie, şi i-am spus: „Din acest moment, ori mă vreţi pe mine ca regizor şi atunci este Amza Pellea Mihai Viteazul, ori faceţi filmul fără mine“.'
Comanda lui Ceauşescu
Ceauşescu vă admira munca?

Am dat mâna cu Ceauşescu de trei ori în viaţă. O dată la „Mihai Viteazul“, pe urmă la ziua lui, unde reprezentam cinematografia împreună cu Francisc Munteanu. N-am vorbit niciodată cu el. E ciudat. Îmi plăcea filmele, dar nu-i plăceau complet. Multă vreme el a crezut că dacă eu am făcut „Mihai Viteazul“ şi a fost un film aşa de mare, dacă va da aceleaşi condiţii unui alt regizor, atunci Mihai Viteazul va vorbi precum Nicolae Ceauşescu la congrese. Eu nu făceam aşa ceva. Simţeam altfel decât el. Tatăl meu a fost la Canal. Nu puteam iubi regimul, dar mă foloseam de el. Instinctul îl făcea pe Ceauşescu să spună că Nicolaescu e un regizor bun. Lui nu-i plăcea că nu se auzea pe el. Atunci a dat titlurile filmelor mele altor regizori să le facă. Fiecare film a fost făcut de alţi regizori, colegi de-ai mei. Dar nu-i mai plăceau. Vezi „Mihai Viteazul“, vezi „Columna“ şi alte atâtea filme, pe toate le-a dublat. După doi ani, el comanda încă un film ca ăla. Cu acelaşi titlu sau aproximativ. De exemplu, Constantin Vaeni a mai făcut un film asemănător după „Mihai Viteazul“.
Care este povestea din spatele lungmetrajului „Mircea“?
„Mircea“ are o poveste, într-adevăr. Se apropia de ’89. L-am filmat în ’88. În „Mircea“ am spus nişte lucruri. Prima replică a lui Mircea era: „Eu nu vreau să domnesc peste oameni în genunchi“. Eu strecuram multe în filmele mele. De exemplu, în filmul „Mihai Viteazul“ am arătat prima biserică în sistemul comunist. Am folosit primul rege, Carol I, în 1977. Am folosit cântece interzise, am pus să se cânte colinde de Crăciun în „Osânda“. Acest lucru m-a costat. „Osânda“ a fost interzis. Într-o vară a venit un ofiţer de Securitate care era proiecţionistul lui Ceauşescu şi mi-a zis: „Aţi făcut un film. Daţi-mi-l să i-l arăt lui Ceauşescu“. „E un film interzis“, am spus. „Lăsaţi pe noi“, a replicat el. A proiectat „Osânda“ familiei Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu l-a văzut a doua zi. I-a dat drumul. Chiar mi-a salvat un film. De ce? Pentru că era un film cu ţărani. Şi el era ţăran şi sensibilităţile ca ţăran ajuns într-o anumită situaţie, ajunsese preşedintele României, rămâneau tot de ţăran. Atunci a fost impresionat de soarta lui Manlache Preda. I-a dat drumul filmului. E drept, a avut premiera la Constanţa, fiindcă nu aveam voie în Bucureşti. Este unul dintre filmele importante ale carierei mele.
„La dracu, dacă nu am premieră, nu vin...“

N-aţi terminat povestea cu „Mircea“...
Da... În 2 iunie 1989, eram în Germania, lângă Hamburg, la Bad Segeberg, unde lucram la un spectacol Karl May. Am fost chemat la telefon de tovarăşul Dulea, ministru adjunct la cultură, şeful cinematografiei: „Tovarăşul Sergiu, mâine trebuie să veniţi la Bucureşti. Dumneavoastră şi Titus sunteţi aşteptaţi în 4 iunie la «tovarăşii». „Oricum veneam la Bucureşti, îi răspund, la 5 iunie am premiera filmului «Mircea». În mintea mea, am gândit pentru o clipă că vor să ne felicite, să ne decoreze... „Nu, tovarăşul Sergiu, premiera nu va avea loc la 5 iunie, tocmai de aceea vor tovarăşii să stea de vorbă cu voi“. „La dracu, dacă nu am premieră, nu vin şi vreau să vă fie foarte clar, eu nu schimb nimic în filmul «Mircea», oricine mi-ar cere. Vă salut“.
Mi-a dat telefon Titus Popovici: „Sergiule, iar mă bagi în c...t ! Vino la Bucureşti, suntem chemaţi acolo, sus...“. „Nu vin Titus, nu vin. Aruncă şi tu vina pe mine“. Premiera nu a avut loc la 5 iunie, când fusese programată. Spre surprinderea tuturor, eu m-am întors în ţară la 15 iulie. Mi-au ridicat paşaportul încă de la graniţă. Dulea mi-a arătat 17 pagini cu modificările cerute de Ceauşescu şi scrise de Titus Popovici. Nu am luat materialul şi am refuzat orice modificare. La 22 decembrie, la cinema Patria din Bucureşti, a apărut filmul. N-am fost prezent în sală. Ceauşescu credea că dacă dă filme poporului, scapă el. Era mult prea târziu. În 22 decembrie, în biroul lui Ceauşescu din sediul CC-ului am găsit decupajul meu regizoral cu observaţii şi o scrisoare a lui Titus Popovici către Ceauşescu, în care explica diferenţele, nu puţine, dintre scenariul lui şi filmările mele. În acest film nu făcusem decât să arăt un conducător de neam altfel decât Ceauşescu. Acesta a fost scopul filmului „Mircea“. A simţit Ceauşescu acest lucru.
Care este perioada din istorie care vă place cel mai mult?
Totul îmi place. Am avut oameni mari, care au influenţat situaţia istorică a noastră. Astăzi nu mai avem aşa ceva, deşi au mijloace incomparabile. Vezi televiziunea, vezi presa. Figurile anonime nu mă interesează. Un om trebuie să lase ceva în urmă. Dacă această urmă e importantă, atunci eu mă bat să fac acest film. Sigur că mai există şi un Vlad Ţepeş, care e altceva decât Mihai Viteazul.
Un film despre Vlad Ţepeş n-aţi făcut...
L-am întruchipat copil. Mi-ar plăcea să fac un film cu Vlad Ţepeş matur. Este un personaj interesant, greu, crunt.
Care este personajul istoric pe care îl admiraţi?
I-am luat pe cei mai importanţi după părerea mea. Am făcut „Dacii“, am făcut „Mihai Viteazul“, pentru că a înfăptuit prima Unire, l-am luat apoi pe Carol I, în „Războiul Independenţei“, am făcut filme despre cele Două Războaie Mondiale, „Mircea“ şi aşa mai departe. Am făcut momentele-cheie din istoria noastră.
Care este filmul de suflet?
Cred că „Osânda“ rămâne filmul de inimă, să zic aşa, pentru că am lucrat mult la scenariu.
Despre tatăl dvs, care a ajuns la Canal în timpul comuniştilor, nu faceţi un film?
Tata a fost arestat la 5 ianuarie 1948, a făcut închisoare, a ajuns apoi la Canal. Era un om ciudat. Nu şi-a cerut nimic din averea de dinainte. Avea o casă aici în Bucureşti, care era a noastră. N-a cerut-o înapoi. Mi-a zis: „Măi băiete, dacă eşti capabil îţi faci altă casă, alte lucruri“. Nu am fost un om materialist, dar am avut bani. Nu sunt zgârcit. Dar sunt cumpătat. N-am fost la niciun restaurant după ’89. Nu beau, nu fumez. Nu am copii, nu am nepoţi, nu am strănepoţi. Din păcate, regret acest lucru. Cam asta...

mai mult

Sergiu Nicolaescu, internat la Spitalul de Urgență Floreasca




Regizorul Sergiu Nicolaescu a fost internat la Spitalul de Urgenţă Floreasca, după ce a căzut şi s-a lovit la cap, având o rană uşoară la frunte,...

La multi ani! Sergiu Nicolaescu
Regizor, actor, scenarist, scriitor si senator din 1990 pana in prezent. A regizat 78 de filme, a scris zeci de scenarii si a jucat in numeroase filme, printre care "Un comisar acuza", "Cu mainile curate", "Pistruiatul", "Carol I" si "Supravietuitorul

Sergiu Nicolaescu: "Am vrut sa ma impusc de trei ori"
In asteptarea varstei de 80 de ani, regizorul isi rememoreaza viata.

Sergiu Nicolaescu: "În afară de mama nu am reuşit să-mi fac o familie. Femeile nu au jucat vreun rol în viaţa mea"
A regizat pelicule precum "Dacii", "Mihai Viteazul", "Cu mâinile curate", "Un comisar acuză", "Ringul", "Supravieţuitorul", iar cel mai recent film al său este "Poker", care se anunţă a fi un succes la public, încă înainte de premieră, datorită distribuţiei şi

Sergiu Nicolaescu: "Militaru şi Petre Roman au fost propuşi de Brucan"




21:48Regizorul povesteşte cum a ajuns la TVR sau cine i-a propus pe Militaru şi Roman ministru al Apărării Naţionale, respectiv prim-ministru.

Sergiu Nicolaescu, la 31 ani de la "Nea Mărin Miliardar"



Regizorul Sergiu Nicolaescu a rămas în inimile publicului cinefil mai ales datorită producţiilor sale de acţiune şi istorice care au adus în săli milioane de români dornici de entertainment pur, lipsit de propaganda vremii. [Citeste]

Sergiu Nicolaescu ştie cine erau oamenii care trăgeau de pe acoperişul Palatului Victoria


00:48"După ce am plecat de pe balcon şi am intrat în biroul unde era prietenul meu Gelu Voican, în cica 15 minute au izbucnit focurile de armă. Eu am fugit la etajul şase, unde o serie de cascadori primiseră arme de la mine şi mi-au zis: uitaţi-vă pe acoperişul Palatului Regal. M-au întrebat ce facem şi le-am zis să nu tragă pentru că nu trăgeau în oameni, ci în sus. A fost o diversiune. Şi vreţi să vă spun ai cui erau oamenii? Pe acoperiş erau oamenii

Sergiu Nicolaescu despre Vadim: Dacă mai zice ceva, îl las în curu' gol


Cineastul refuză să-i explice lui Corneliu Vadim Tudor care sunt motivele pentru care nu a demarat nici până acum filmările la "Candele de zăpadă", lungmetrajul realizat după scenariul scris de politician.



Cineastul refuză să-i dea explicaţii lui Corneliu Vadim Tudor/ Foto: gruprc.ro
Proiectul fimului "Candele de zăpadă", după un scenariu al lui Vadim Tudor, a primit în 2004 o finanţare de 30 de miliarde de lei vechi din partea Consiliului Naţional al Cinematografiei (CNC).
Contactat de CANCAN, Sergiu Nicolaescu a refuzat să explice care sunt cauzele întârzierii, arătându-se extrem de deranjat de declaraţiile europarlamentarului. "Dă-l în p...a mă-sii. Dacă mai zice ceva, îl las în curu' gol! Nu am primit niciun ban. Acum am finalizat "Poker", care, cel mai probabil, va fi în martie pe ecrane. Cât despre "Candele" ce pot să vă spun, am ales distribuţia şi vă pot da doar un nume: Vladimir Găitan. Atât!", a spus Nicolaescu.

Sergiu Nicolaescu mai pariaza o data pe comedie

"Mihai Viteazul" lui Sergiu Nicolaescu, locul III în topul filmelor istorice din toate timpurile




Filmul "Mihai Viteazul", regizat de Sergiu Nicolaescu, ocupă locul trei în topul celor mai apreciate producţii istorice din toate timpurile, alcătuit de IMDB (Internet Movie Database).

http://mirceadumitrescu.trei.ro/cliseulsergiu.htm
Clişeul Sergiu Nicolaescu în cinematografia română

Sergiu Nicolaescu s-a născut Târgu Jiu în ziua de 13 aprilie 1930. Şcoala primară şi liceul le-a urmat la Timişoara. Între anii 1948 şi 1952 a urmat cursurile Facultăţii de Mecanică din Bucureşti, practicând ingineria în perioada 1954–1965. Apoi a practicat operatorie de film, devenind regizor, actor, scenarist şi producător de film. A debutat ca scenarist şi operator de filmări speciale în 1952. Ca regizor de documentare de scurt-metraj debutează în 1951, cu Scoicile n-au vorbit niciodată, iar cu ficţiune de lung-metraj debutează în 1966–1967, cu Dacii, o coproducţie cu studiouri din Franţa.

Prima constatare este că Sergiu Nicolaescu, dintre toţi cineaştii români, are activitatea cea mai bogată şi cea mai diversă, folosind numeroase mijloace şi încercând multiple soluţii pentru a-şi finaliza proiectele cinematografice. Sergiu Nicolaescu este deci cel mai activ, cel mai ambiţios şi mai prolific regizor din întreaga istorie a cinematografiei româneşti, şi cu cel mai numeros public. Adică, Sergiu Nicolaescu este şi un regizor popular. Tematica filmelor sale, inspirată îndeosebi din realitatea românească prezentă sau trecută, este foarte variată, folosind, uneori, surse literare de prestigiu. Formulele cinematografice folosite sunt, şi ele, foarte diverse – de la filmul istoric, căruia îi acordă mereu o importanţă deosebită –, la filmul de aventuri, de la cel de introspecţie psihologică, la comedie sau la filmul evocare. Uneori a folosit surse literare de prestigiu – Jack London, Liviu Rebreanu ori Camil Petrescu şi G. Călinescu. S-ar putea spune că intenţia lui, îmbinând filmul istoric cu cel ancorat în contemporaneitate, chiar cu cel de aventuri, este aceea de a alcătui o “frescă a societăţii româneşti”, de a elabora o “epopee naţională”. Prin urmare, un proiect vast, de largă perspectivă, îndrăzneţ şi meritoriu. O altă constantă la Sergiu Nicolaescu este practicarea coproducţiilor, modalitate de lucru fertilă prin contacte, prin efectele acestora în procesul de finalizare a produsului cinematografic.

În raport cu aceste prime constatări, trebuie să punem o întrebare, cea mai importantă, decisivă: reuşeşte Sergiu Nicolaescu să transfigureze istoria, operele literare, întâmplările cotidiene, procesele, fenomenele, tot complexul de trăiri, de sentimente, idei şi relaţii, reuşeşte el să le convertească în opere estetice, în acte poetice? Răspunsul e simplu: cu foarte rare excepţii – mai ales în Mihai Viteazul (1970), Ciuleandra (1984) şi François Villon (1987), Sergiu Nicolaescu nu îndeplineşte această minimă, dar hotărâtoare condiţie pentru ca lucrările sale cineastice să se înalţe la rangul de opere de artă cinematografică. Este doar un artizan silitor, harnic, meticulos, tenace, foarte ambiţios, însă nu şi creator. Lui Sergiu Nicolaescu îi lipseşte harul, inspiraţia artistică, “nebunia sublimă”. Filmele sale sunt ilustrative, expozitive şi descriptiviste. El ne arată doar “coaja”, doar învelişul istoriei, faptelor, evenimentelor, întâmplărilor. Ne mai arată fiinţele omeneşti în continuă agitaţie, în continuu neastâmpăr, dar este doar neastâmpărul regizorului, frenezia şi forfota sa superficială. El nu poate ajunge la resorturile tainice, la misterioasele mecanisme ce declanşează stări şi sentimente. El nu poate sugera relaţiile invizibile ce generează acea labilă ţesătură care este însăşi viaţa. Sergiu Nicoleascu nu ajunge niciodată la esenţe. Este prea tranşant şi simplificator. El nu poate fi ambiguu – în sens estetic, desigur –, nici aluziv, nici nu are acces la inefabil. Dorind să fie prea explicit, el reuşeşte să fie adesea simplist, în mod paradoxal neclar şi confuz.

Erorile din filmele lui Sergiu Nicolaescu, prin repetabilitate, formează “stilul Sergiu Nicolaescu”, care are următoarele trăsături: epicul bogat, încărcat cu filoane colaterale, parazitare, devenind stufos şi înecând orice tentativă de adâncire a temelor, a motivelor, sufocând idei, sentimente, sensuri, semnificaţii, totul transformându-se într-o masă epică dezordonată, ca o întindere de nisip mişcător, ca o capcană uriaşă, ca un cimitir al bunelor intenţii (epicul scăpat de sub control); un ritm accelerat, nervos, nestăpânit, bolovănos, consecinţă a unei aglomerări epice; căutarea senzaţionalului, a spectaculosului, a surprizei, acestea alimentate tot într-un ritm înnebunitor şi creând discordanţe; tonul retoric, grandilocvent, strident, de un romantism desuet; folosirea unui întreg arsenal de arme şi explozive întrebuinţate în mod curent şi abuziv; aglomerarea de personaje, de spaţii interioare şi exterioare, destrămarea, pulverizarea acestora ca prezenţă artistică, estetică, prin înghesuială, prin sufocare; accentele moralizatoare, de un optimism contrafăcut şi finalurile, în general, căutat fericite. Toate acestea se transformă, prin obositoare şi agasantă repetabilitate, în clişee, în locuri comune, în convenţionalisme.

Ca o firească şi inevitabilă consecinţă a acestor defecte, din filmele lui Sergiu Nicolaescu doar cu mare efort se pot desprinde unele sensuri şi semnificaţii, căci numai artei îi este propriu acest privilegiu. Din filmele sale desprindem insinuări, tendinţe obscure, scopuri greu de mărturisit, ce aparţin sferei extraesteticului. El este adesea ambiguu, dar nu în accepţiunea estetică a termenului! Din aceste motive, filmele lui Sergiu Nicolaescu rămân mereu la stadiul de “făcături”, de “confecţionări”, de “elaborări”, şi sunt reductibile la limba de lemn, dând o exasperantă senzaţie de repetare, de monotonie. Neastâmpărul, ritmul alert – un ritm exterior – este cel mai frecvent clişeu prin care încearcă să mascheze tocmai lipsa de har, de inspiraţie artistică. Faptele se înghesuie, întâmplările se rostogolesc, evenimentele ne asaltează, fiinţele omeneşti se zbat, aleargă, gesticulează violent, vorbesc enorm şi ţipă. Tonul filmelor sale este bubuitor, retoric, grandilocvent, de un romantism desuet. Un patetism de paradă, găunos, expresie a unui lirism anarhic, a unui egocentrism sinucigaş. Numeroasele filoane epice, începute, părăsite, reluate, sunt un argument pentru incapacitatea sa de esenţializare, de selecţie şi de sinteză. Rezultă un baroc de artizan depăşit de mijloacele pe care le are la dispoziţie. Marea slăbiciune a lui Sergiu Nicolaescu sunt armele de foc – de la flintă şi pistol până la tunurile de mare calibru. Exploziile, împuşcăturile, urmăririle abundă provocând o îngrozitoare hărmălaie. Cele mai multe dintre filmele sale par nişte comedii burleşti, din păcate cu totul neintenţionat! De fapt, contradicţia fundamentală a filmelor sale provine din intenţia sublimă şi finalizarea derizorie. Pe deasupra, prezenţa regizorului pe post de actor în mai toate filmele sale este proba unei ambiţii nemăsurate, a unui imens egocentrism.

Sergiu Nicolaescu este un cineast, fără îndoială, popular, însă unul de pur consum – nu e cazul să confundăm aici popularitatea cu valoarea. Fapt şi mai grav – ţinând seama şi de atitudinea lui în timpul dictaturii ceauşiste, e limpede că e un regizor de conjunctură, de “comandă”, un conformist irecuperabil şi în plan politic şi moral, nu doar estetic. De aceea el n-ar putea fi socotit un reper pentru o posibilă şcoală cinematografică românească.

Mulţi dintre colaboratorii săi, actori, operatori, decoratori, monteuri, ingineri de sunet, compozitori etc., sunt dintre cei mai buni profesionişti pe care îi avem. Dar aceste resurse, materiale şi umane, nu se finalizează în “opere de artă cinematografică”, ci în “produse cinematografice”. Şi aceasta deoarece Sergiu Nicolaescu, în întreaga sa filmografie, nu ni se relevă în calitate de creator, ci ca meşteşugar, artizan – dar nu ca unul de înaltă clasă, ca, de exemplu, William Wyler sau Yves Robert. Chiar dacă găsim câteva rudimente de artă în Mihai Viteazul, Ciuleandra şi în François Villon, aceste elemente singulare nu salvează, ci, mai mult, subliniază ratarea celorlalte.

Filmul Oglinda. Începutul adevărului este prima sa creaţie de după evenimentele din decembrie 1989. Face parte dintr-o cronică istorico-cinematografică în cinci părţi: ascensiunea şi decăderea legionarismului (1933–1941), războiul antisovietic (1941–1944), perioada 1944–1954 (tratată chiar în filmul acesta), epoca lui Gheorghiu-Dej, încheindu-se cu ascensiunea, decăderea şi execuţia lui Ceauşescu (cu titlul Punctul zero). Filmul Oglinda cuprinde deci fapte petrecute de la lovitura de stat de la 23 august 1944 şi până imediat după moartea lui Stalin. E epocă foarte importantă din istoria noastră contemporană. Este fără îndoială un merit că Sergiu Nicolaescu încearcă să “transfigureze” filmic o epocă atât de complexă, atât de bogată şi de tragică din istoria României. Mai rămâne să vedem şi în ce fel procedează la această “transfigurare”.

O primă observaţie este, de fapt, o acuză foarte gravă. În filmul Ziua Z (1984–1985), regizorul prezintă actul de la 23 august ca fiind opera PCR-ului, pe când din Începutul adevărului rezultă că Regele Mihai I, opoziţia – îndeosebi Maniu – şi chiar Mareşalul Antonescu sunt cei implicaţi în acel eveniment. Când a avut Sergiu Nicolaescu dreptate? Care este adevărul? Care din aceste două poziţii, complet

contradictorii, este cea sinceră? pentru că el nu poate afirma că, atunci, nu cunoştea adevărul. Nici că viziunea lui aparţinea ficţiunii şi nu unei realităţi istorice luate drept pretext. De altfel, evenimentele sunt prea importante pentru a le putea mistifica, fie şi în beneficiul unei capodopere artistice. Ceea ce nu este cazul cu acest film al lui Sergiu Nicolaescu.


Este, fără îndoială, un merit al lui Sergiu Nicolaescu faptul că în Oglinda. Începutul adevărului, se referă la multe dintre aspectele acelui tragic eveniment: dorinţa tuturor românilor de a ieşi dintr-un război periculos pentru existenţa noastră ca naţiune; dimensiunea morală, demnă de mari patrioţi, a lui Ion Antonescu, Gheorghe Brătianu şi Iuliu Maniu; caracterul complex

al lui Lucreţiu Pătrăşcanu; aspectul odios al celorlalţi lideri ai PCR, simpli agenţi ai Moscovei etc. Surprinde, în schimb, prezentarea subtil defavorabilă a regelui Mihai, precum şi cea favorabilă a lui Hitler. S-ar putea spune că Sergiu Nicolaescu demolează nişte clişee. Dar nu ne strecoară altele? Ar trebui ca asupra acestor evenimente şi asupra oamenilor implicaţi în ele istoricii să-şi spună cuvântul. Şi ar trebui să o facă neîntârziat!


Filmul este conceput în două perechi de planuri: documentar/ficţiune şi prezent/trecut. E impresionantă, de pildă, utilizarea documentului cu execuţia mareşalului Antonescu şi a celor trei colaboratori ai săi. Din păcate, strict filmic, alternanţa documentar/ficţiune şi prezent/trecut nu este convingătoare şi artistic. O altă alternanţă este între întâmplările de pe front şi cele din spatele frontului. Însă confruntările militare de pe front, din planul ficţiunii, preluate din filmul Ziua Z, se simt ca un balast, iar cele preluate după documentarele epocii nu le salvează artistic. Dimpotrivă, le subliniază parcă şi mai mult convenţionalismul. Suntem departe de Z al lui Costa-Gavras, de pildă, în care cronologia merge până la minute. Sergiu Nicolaescu dovedeşte, o dată mai mult, că nu poate converti istoria în artă. Filmul este o simplă vizualizare a unor evenimente, fără nici o putere de pătrundere în mecanismele lor profunde. Se vede că ambianţele sunt “făcute”, sunt “elaborate”. Chiar şi jocul actorilor este inegal. Cele mai bune roluri le-au făcut Ion Siminie (Mareşalul Antonescu) şi Ştefan Radof (Iuliu Maniu). Regele Mihai nu este credibil nici ca model, nici ca personaj. Foarte teatral este George Constantin în rolul lui Vîşinski. Deşi răstoarnă unele clişee, filmul pare a inocula altele şi e chiar periculos în măsura în care conţine o subtilă pledoarie pentru dictatură. Prin urmare, Sergiu Nicolaescu nu este convingător nici ca persoană care reciteşte, în felul său, istoria, nici ca regizor ce pretinde a fi produs o operă de artă. Poate că el a aspirat numai la modesta condiţie de ilustrator? În acest caz, el n-a realizat altceva decât un hibrid. Adică un film de conjunctură, un film de comandă, greoi şi didactic în cel mai prost sens al termenului. Ca aproape toată filmografia lui Sergiu Nicolaescu, acest film aparţine pe deplin realismului socialist.

Şi filmul Punctul zero, prima coproducţie româno-americană, Star Film, Kiper Lascu, Hollywood, 1996, conţine toate defectele “stilului Sergiu Nicolaescu”. Şi ceva în plus

: implicarea tragicelor evenimente din decembrie 1989 într-un film mediocru despre recuperarea unor bijuterii şi ratarea ocaziei finalizării artistice a unei colaborări româno-americane. Filmul debutează cu câteva fotografii frumoase din Los Angeles, noaptea, şi dintr-un bar

nocturn. Aici aflăm că servicii speciale nord-americane sunt implicate într-o acţiune spectaculoasă, în România, răpirea cuplului prezidenţial dictatorial. În acest scop, sunt trimişi în România, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, doi agenţi nord-americani “terorişti” şi, vedem apoi, şi o senzuală compatrioată a acestora. Dar Sergiu Nicolaescu părăseşte, deliberat, sau pierde această motivaţie, şi totul eşuează într-o urmărire complicată, stufoasă, pigmentată, ca de obicei, de spectaculos, de senzaţional, pentru recuperarea unor bijuterii aparţinând familiei detronate. O urmărire de maşini, o salvare miraculoasă a celor urmăriţi, cei care trebuiau să vină în România, contactul, şi tot noaptea, cu evenimentele tensionate din decembrie 1989, confruntări armate, salvări neaşteptate, contactele cu localnicii, reprezentanţi ai unor tabere adverse, incursiunea la un castel-orfelinat şi iar confruntări armate, în fine, tentativa de salvare şi răpire a cuplului dictatorial, tentativă, şi aceasta ratată, în dezbinări şi lichidări reciproce, mutarea acţiunii la Constanţa, o răpire, bineînţeles dorită senzaţională, o prietenie, născocită pentru pitorescul ei, cu ţiganii localnici, un interogatoriu foarte dur, implicarea poliţiei, eliminarea unui agent nord-american, revenirea la castelul orfelinat, bineînţeles, după bijuterii, o scenă lacrimogenă cu copii, una mai avusese loc anterior, reapariţia năucitoare, ca în filmele de aventuri, a celui eliminat, sacrificarea lui pentru salvarea celuilalt, o scenă de asemenea lacrimogenă, câteva cuvinte-testament ale celui sacrificat, iar lacrimi, cel rămas viu după toate încercările, pe un drum montan, filmat cu spatele, cu mâna dreaptă ţinând mâna stângă a unei fetiţe, iar el, cu stânga, făcându-ne un semn de adio, ba nu de “la revedere”, ca într-un film, şi tot de aventuri, de duzină.


Cel mai grozav aspect pentru Sergiu Nicolaescu este implicarea tragicelor evenimente din decembrie 1989, de la noi, în acest surogat cinematografic, în acest deşeu. Nu este pentru prima dată când Sergiu Nicolaescu bagatelizează istoria, când istoria este târâtă în filme de consum.

Cele “130 de milioane care au vizionat filmele mele” nu reprezintă un argument serios pentru a pretinde că filmele lui Sergiu Nicolaescu sunt şi valoroase din punct de vedere estetic – singurul argument de luat în seamă în sprijinul afirmaţiei că Sergiu Nicolaescu se poate constitui într-un reper valoric pentru o şcoală cinematografică românească. Or, el nu se constituie.

Sergiu Nicoleascu este doar un regizor de consum, un realizator de filme comerciale, făcute cu o oarecare uşurinţă. Pentru istoria cinematografiei româneşti, Sergiu Nicolaescu se reţine doar ca reper cantitativ. Ca reper valoric, pentru o posibilă “şcoală cinematografică românească”, de la Sergiu Nicoleascu nu se reţine nimic. Contribuţia lui la “epopeea naţională” este de conjunctură, de comandă, deci nesemnificativă din punct de vedere artistic.

Sergiu Nicolaescu este un caz clasat. Indiferent de ce va mai realiza el de acum înainte, totul este previzibil. El se va repeta doar. Destinul de regizor creator l-a ocolit întru totul. El n-a înţeles niciodată ce este arta cinematografului şi nici nu sunt semne că va înţelege. A ales numai aspectele sale periferice, nesemnificative, de instrument de manipulare şi de obiect de consum. Şi la acest nivel va rămâne.

Sergiu Nicolaescu:
Copiii dau atmosferă Crăciunului

Niciodată singur, mereu iubit de cei de lângă el şi de cei de departe, Sergiu Nicolaescu nu a uitat semnificaţia Crăciunului şi a fost de acord să ne împărtăşească bucuria acestei sărbători, povestindu-ne despre copilăria sa.

Sergiu Nicolaescu revine

Sergiu Nicolaescu, destin şi film
"Las spectatorilor toate filmele mele, unele cu dragostea de istorie românească, pe care copiii lor trebuie să le vadă. Pot spune cu toată convingerea că e cel mai important lucru realizat de mine, în afară de revoluţie", mărturiseşte cineastul Sergiu Nicolaescu într-o nouă carte, ce nu a fost încă lansată pe piaţă.Volumul intitulat "Destin şi film" reprezintă la prima vedere o dare de seamă despre cinematografia românească, în contextul istoric de dinainte de 1989 şi după Revoluţie, "făcută inginereşte" pe alocuri, după cum mărturiseşte chiar regizorul. Însă, pe parcursul celor peste 200 de pagini descoperi că "dinozaurul cinematografiei româneşti", aşa cum îl văd mai tinerii colegi de breaslă, vorbeşte despre viaţa sa dedicată în întregime filmului, dezvăluind amănunte ce ar putea face la rândul lor subiectul unui film de succes. Aşa este, spre exemplu, momentul în care Gheorghiu-Dej şi-a dorit cu ardoare ca fiica lui să primească rolul fiicei lui Decebal în coproducţia "Dacii", rol deja oferit unei actriţe din Franţa.

SEMNAL DE ALARMĂ
Inginereşte sunt prezentate tarele legii cinematografiei româneşti, dar şi ale concursului de proiecte cinematografice, criza prin care trece filmul românesc în prezent, probleme care îl determină pe regizor să observe că "producţia de film românesc nu este un business în România lui 2009. Autorităţile trebuie să conştientizeze necesitatea de a încuraja producătorii naţionali, altfel ne îndreptăm sigur spre dispariţie".

La aproape 80 de ani, vârstă pe care o va împlini anul viitor, la 13 aprilie, Sergiu Nicolaescu aminteşte de rigorile cenzurii, realitate cu care regizorii se confruntau ori de câte ori făceau un film, dar şi de tentaţia evadării din sistemul comunist: "Am trăit prin filmele mele şi nu întâmplător îmi omoram întotdeauna eroii pe care îi interpretam. Pentru că în acel regim eram cu toţii morţi şi părăsiţi de Occident. Toţi ne propuneau să rămânem în străinătate, nimeni nu ne-a propus să ne elibereze şi nimeni nu se pregătea pentru asta". De altfel, într-un interviu oferit unei ziariste franceze, în timpul unei deplasări la Paris, întrebat fiind de ce nu rămâne pentru totdeauna în Oraşul Luminilor şi care este locul unde se simte fericit, Nicolaescu răspundea: "(...) pentru mine acasă e în România, acolo m-am născut, acolo sunt părinţii şi mormintele străbunilor mei", realizând în acelaşi timp că cel mai fericit era atunci când se afla "pe drum", între cele două lumi, cu siguranţa că întotdeauna va reveni la ai lui.

LUPTA ÎNTRE GENERAŢII
"Destin şi film" cuprinde şi un capitol dedicat luptei între generaţiile de cineaşti, luptă prezentată în oglindă cu competiţia existentă şi la momentul afirmării sale profesionale: "Unii dintre noi aveau aceeaşi gândire ca şi unii de astăzi, se credeau buricul pământului pentru că făcuseră un film sau două ceva mai pricopsite. Erau şi atunci "modele" - ca şi astăzi -, dar nimeni nu susţinea că cinematografia românească a început o dată cu ei. Aş vrea să nu înţelegeţi că sunt răutăcios, dar vă garantez că peste câţiva ani veţi privi altfel "încercările de exprimare" ale unora din noua generaţie, care prin simplitatea lor dovedesc neprofesionalismul, dar nu lipsa de talent. Totuşi meritul lor este că au ştiut când să-şi facă aliaţi pe criticii din aceeaşi generaţie sau pe alţii mai bătrâni, sclifosiţi şi cu memoria năruită", punctează Nicolaescu.


Dincolo de acuzele care i-au fost aduse de-a lungul timpului, care îi sunt aduse şi astăzi, veteranul spune că a început să-şi simtă vârsta după accidentul vascular suferit la începutul acestui an, şi mărturiseşte împăcat: "Nu am copii sau nepoţi de care să mă bucur, am doar filme, amintiri şi morminte. Profesional, nu-mi pot imputa nimic. Nu regret nimic din viaţă sau din profesie. Asta-i!".



Amintiri în imagini
Cartea, editată la Axioma Print, conţine şi o selecţie de articole din revista "Cinema" sau din cotidiane, scrisori de la admiratori, precum şi o serie de fotografii din filme celebre: Dacii, Mihai Viteazul, Ringul, Felix şi Otilia, Mircea, Osânda, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Ciuleandra. Nu lipsesc pozele de familie, cu mama regizorului, sau de pe platourile de filmare.

"Mă văd obligat să aduc la cunoştinţa publicului nişte realităţi ale cinematografiei naţionale. Trebuie să le spună cineva care a dovedit că le cunoaşte şi nu un premiat la un important festival european, dar care a făcut doar două filme"
Sergiu Nicolaescu

Sergiu Nicolaescu, operat de colecist- Ştiri pe scurt

Sergiu Nicolaescu: “Trebuie să recunosc că există asemănări între mine şi Carol I”



Cu ocazia dublei lansări a docu-dramei sale “Carol I”, în cinema şi pe DVD, din acest weekend, Sergiu Nicolaescu a vorbit pentru Cotidianul despre revoluţie şi despre Columna traiană, despre cum omoară culorile şi despre cum e să-l joace pe rege având aceeaşi vârstă ca monarhul în anul morţii lui.
De ce aţi optat pentru o docu-dramă în locul unui documentar (“Carol I” a câştigat concursul de proiecte de la Centrul Naţional al Cinematografiei la secţiunea documentar - n.r.)?
Subiectul era prea vast, ridica multe probleme.... Într-un documentar bagi mai puţin sentimentalism şi eşti obligat să mergi mai mult pe documente. Or, Carol I avea atât de multe lucruri că nu puteau fi cuprinse decât în minimum o oră, ca să prinzi povestea lui din ’66 şi terminând cu 1914, când moare.

A apucat la viaţa lui trei războaie, o revoluţie şi două revolte, deci şase evenimente extrem de importante. Şi-a dat de trei ori demisia, sunt lucruri care nu pot fi excluse.
Apoi a fost ideea de docu-dramă pe care eu am abordat-o altfel. Nu e un amestec de figuranţi care se mişcă, cum am văzut în filmele străine. Eu am actori foarte buni care joacă bine. Cât despre Carol I, în 1977 l-am jucat chiar când aveam vârsta pe care o avusese el în timpul războiului din 1877; iar acum îl joc având vârsta morţii lui. Era o ocazie aproape unică în cinematografia mondială, să joc acelaşi rol la o diferenţă de 30 de ani.
Apropo de filme despre război aţi văzut “Restul e tăcere” de Nae Caranfil?
Da, l-am văzut. E un mod de a privi istoria, original, binişor făcut. Nu cred că el face parte din noua generaţie, are o anumită vârstă... Abordează 77-le şi încearcă să se descurce cu figuraţie şi cu militari. Ca orice nou artist care intră într-un film pe fundal istoric, se lasă influenţat de documentarea făcută privind costumele. Îmi amintesc că în 1977 Manole Marcus trebuia să facă filmul respectiv după un scenariu de Titus Popovici. Avea decorurile, costumele, tot.

Apoi s-a schimbat Dumitru Popescu şi Corneliu Burtică mi-a propus mie să regizez. Eu am zis: “Dacă îmi cereţi să fac un film fără regele Carol, fără Kogălniceanu, cum mi-aţi făcut la filmul despre 23 August - la care nu tu Mihai, nu tu Pătrăşcanu -, nu se poate face!”. Iar el mi-a zis că e Carol şi că ar vrea să-l joc. I-am atras atenţia că, dacă mai şi joc, va avea probleme. În două săptămâni am scris scenariul, însă, când am intrat în magazia de costume, parcă m-a lovit cineva cu un copac în cap, culorile erau îngrozitoare! Prima mea meserie a fost cea de pictor şi am un gust al culorii ca orice om de specialitate, s-a văzut asta din “Dacii” şi “Mihai Viteazul”, nu mai spun după.

Eu, în primul rând şi în primul rând, omor culorile: le elimin pe cele violente şi pe cele foarte calde ca să obţin imaginea pe care mi-o doresc. Un exemplu: ăştia aveau pantaloni albi, haina roşie. Eu am zis nu, facem toate costumele gri. Nu văzusem tabloul lui Grigorescu, l-am văzut abia după pe cel care este la Ministerul Apărării Naţionale şi parcă era cu figuranţii mei! Exact soldatul pe care l-am avut eu!

La “Dacii” aţi întâmpinat probleme cu costumele?
M-am dus la Roma, la Columna traiană, şi am desenat vreo zece costume de daci după ea. La Bucureşti i le-am dat pictoriţei de costume. Aveau pânză din in, necolorată, la dispoziţie. Când am văzut costumele, am rămas cel puţin trăsnit: arătau ca nişte mexicani, le lipsea doar pălăria! Era clar că aşa arătau, dar pot eu să îi arăt aşa? Am stat, m-am gândit la ce m-a şocat pe mine. Eu nu observasem că e colorată Columna traiană, că era din piatră.

Aşa că i-am zis costumierei să le facă pe toate de culoarea pietrei. Când te apuci de un film, trebuie să judeci toate lucrurile, nu sunt toţi obişnuiţi să facă asta, dar eu sunt, acum şi fără să-mi dau seama. Când ai pantaloni albi şi jachetă roşie, ce poate să iasă? E adevărat că Nae Caranfil, ca un băiat deştept şi cu talent ce e, a luat-o puţin în glumă şi a glumit chiar şi în personaj. Carolul lui n-are nici o legătură cu Carol I. O namilă de 1,88 metri, cât are actorul lui... Bine, şi eu sunt prea înalt pentru Carol, dar, ia uitaţi, am figura şi gura lui (se întoarce din profil- n.r.), mi-a spus-o şi Corneliu Burtică, că semănam.

El a avut probleme când l-aţi jucat prima dată pe Carol?
Da, a avut, dar nu mi le-a spus niciodată. Dar eu le ştiam. Pe urmă a fost schimbat din funcţie. M-am întâlnit cu el la revoluţie, la Ploieşti, unde se mutase. I-am spus: “Îmi pare rău, dar aţi fost trimis de partid. Ne mai vedem”. Nu aveam cum să facem o revoluţie cu activişti de partid. M-a înţeles, s-a retras imediat şi acum îmi pare sincer rău. Că sunt mulţi activişti de partid care sunt azi în funcţii... La el măcar ştiam că făcusem ceva foarte curajos.

La noul Carol n-am avut probleme cu costumele, el însuşi se îmbrăca într-un costum negru sau bleumarin închis. El nu se lăsa dus de val, era foarte sobru; chiar aş putea spune că pentru un tânăr de 27 ani - cât avea când a venit în România - era demodat. Avea parcă mereu acelaşi costum, pentru că întotdeauna se îmbrăca militar. Trebuie să recunosc că există nişte asemănări între el şi mine: amândoi suntem berbeci, considerăm că munca e mai importantă decât orice, o mâncăm pe pâine şi unul, şi celălalt. Amândoi suntem duri cu colaboratorii noştri, foarte duri, dar drepţi, amândoi am realizat ceva, sigur păstrând proporţiile: eu sunt un regizor, el era un rege. Însă şi eu am făcut ceva ce sigur nu mai face nimeni în România. Pentru că nici unul din generaţia nouă nu-mi dovedeşte că ar vrea să facă 77 de filme, cum am făcut eu. Tinerii regizori au foarte mari pauze pentru că deschid restaurante şi aşa mai departe. Nu sunt înnebuniţi după film.

Eu am fost înnebunit după film şi aşa am şi rămas. E şi un scop succesul, dar nu oricum. Succesul pe care îl obţineam în urma patriotismului pe care li-l transmiteam lor. “Dacii” a fost primul film naţionalist apărut după ’47; nici în literatură n-a existat un film gen “Dacii”, care arăta cum se revoltă personajele împotriva ocupaţiei. Pe care eu am trăit-o din plin: din ’47, când aveam 16 ani, până în ’89, când mi-am împlinit misiunea. Nu că am participat la revoluţie, ci am fost unul dintre primii care au participat. Şi care am împins oamenii, pentru că eram cunoscut, de-aia am câştigat eu popularitate. Prin popularitatea pe care o aveam, treceam pe oriunde, armată, ofiţeri, fără să mă oprească. Aveam un fel de permis de liberă trecere, aşa am şi făcut ce am făcut. Iar când am zis “Veniţi cu mine!”, a venit o fabrică întreagă.

Sergiu Nicolaescu: Lumea vedetelor este oribila


Regizorul Sergiu Nicolaescu sustine ca lumea vedetelor din Romania nu ii poate oferi subiecte pentru un eventual film. Motivul?

Sergiu Nicolaescu îşi povesteşte viaţa amoroasă

Euforia TV aduce în grila sa prima emisiune care inventariază traseul amoros al celebrităţilor: “Iubiri mondene”. În această duminică printre invitaţi se numără unul dintre cei mai cunoscuţi Don Juani ai [...]

Sergiu Nicolaescu: “Mi-am renegat familia!”

Cu o carieră colosală in spate, regizorul este insă bantuit şi acum de fragmente mai puţin plăcute din trecutul său, pe care nu le-a mai povestit până acum. Născut intr-o familie de burghezi, Sergiu Nicolaescu nu s-a putut bucura [...]

Sergiu Nicolaescu, alias Carol I, a găsit-o pe regina Maria