Polonia

Ofiţerul german din filmul Pianistul a fost recunoscut

Ofiţerul Whermachtului Wilm Hosenfield, făcut celebru de filmul regizorului Roman Polanski, Pianistul, în 2002, a fost recunoscut Drept între Naţiuni cu titlu postum, de Yad Vashem, Memorialul pentru Shoah de la Ierusalim.


În iulie 1940, Hosenfield se afla la Varşovia. Cel pe care l-a salvat era nimeni altul decât celebrul muzician polonez evreu Wladyslaw Szpilman, eroul filmului lui Polanski.

Muzicianul a scris la Yad Vashem pentru a spune cum, în noiembrie 1944, ofiţerul german i-a oferit o ascunzătoare, hrană, pături şi suport moral.


Un alt supravieţuitor evreu, Leon Wurm, a certificat că Hosenfield, care lucra la Centrul Sportiv al armatei, l-a angajat după evadarea lui dintr-un tren care se îndrepta spre lagărul de exterminare de la Treblinka.


Comisia evreiască care i-a analizat cazul a stabilit că Hosenfield nu a participat la crime de război în timpul revoltei ghetoului din Varşovia. Recent, noi documente care au aparţinut ofiţerului german şi studiate de Memorialulu Shoahului, cum ar jurnale sau scrisori adresate soţiei lui, au arătat profunda sa dezaprobare faţă de politica dusă de nazişti împotriva evreilor.

Holocaustul în Polonia

La 1 septembrie 1939, fără declaraţie de război formală, armata germană a invadat Polonia sub pretextul că trupele poloneze au comis provocări de-a lungul frontierei germano-poloneză.


Atacată consecutiv de trupele germane şi sovietice, polonia a fost zdrobită. La 27 septembrie, Varşovia a capitulat şi, la la 28 septembrie, ţara a fost împărţită între Germania şi URSS.


În Polonia, trăia o importantă minoritate evreiască. În 1931, evreii reprezentau 9,8 % din populaţia poloneză, adică 3,1 milioane de locuitori. În marile oraşe (Varşovia, Lodz, Lvov, Cracovia, Vilno, Lublin), ei reprezentau între un sfert şi mai mult din populaţie.

Între 1935- 1937, au avut loc multe pogromuri ale evreilor şi mulţi au căutat să migreze. În Polonia se găsea centrul Diasporei evreieşti din întreaga lume şi cea mai amre comunitate de evrei.


La 26 octombrie 1939, germanii au creat Guvernământul General, sub conducerea lui hans Frank, şi i-a băgat pe evreii polonezi în ghetourile din cele mai mari oraşe, în vederea exterminării lor.


La Berghof, Hitler a schiţat la 22 august 1939 politica practicată de Reich în Polonia : « ţara trebuia să fie tratată cu cea mai mare brutalitate, populaţiile sale supuse sau ucise, cadrele poloneze ofiţeri, profesori, tehnicieni, titulari de bacalaureat exterminaţi ».


Dar în special evreii, aflaţi în număr atât de mare în acest teritoriu vast. Germanii au efectuat masacre în masă. Sub ocupaţia lor, au pierit aproximativ 6 milioane de polonezi, dintre care jumătate erau evrei.


Ţara a fost împânzită cu o reţea de lagăre de concentrare, printre care cele de temut de la Auschwitz-Birkenau, în urma deciziei naziştilor de a recurge la Soluţia finală, pentru exterminarea evreilor. Pogromurile s-au înteţit. Cel mai cunoscut este cel de la Jedwabne, de la 10 iulie 1941, când sute de evrei au fost masacraţi de populaţia poloneză (mult timp, acest masacru a fost atribuit germanilor).


La 21 septembrie 1939, Heydrich a emis directive stabilind ghetourile în Polonia ocupată. În 12 octombrie, au avut loc primele deportări ale evreilor austrieci şi cehi în polonia. Iar la 28, s-a stabilit primul ghetou la Piotrkow. O lună mai târziu, la 23 noiembrie, s-a instituit obligativitatea ca toţi evreii să poarte o banderolă cu steaua lui David.


La 7 mai 1940, în ghetoul de la Lodz (Litzmannstadt), destul de mic ca suprafaţă, au fost înghesuiţi 165.000 de persoane. În fine, la 20 mai, s-a deschis lagărul de la Auschwitz, pentru ca la 16 noiembrie să se creeze ghetoul din Varşovia, unde vor locui curând 500.000 de evrei.


După conferinţa de la Wannsee, care s-a ţinut la 20 ianuarie 1942 la Berlin, germanii au început exterminarea sistematică a evreilor. Au început prin evreii din Guvernământul General. Au fost construite şase lagăre de exterminare (Auschwitz, Belzec, Chelmno,Majdanek, Sobibor şi Treblinka) în Polonia pentru a pieri aici milioane de evrei din Polonia şi din alte ţări din Europa. Din trei milioane de evrei prezenţi în Polonia înainte de război, doar 50.000 vor supravieţui războiului.

Polonezii au devenit vânătorii evreilor şi germanofili sau, mai rar, rusofoni. Antisemitismul s-a manifestat cu o mare virulenţă în Polonia. Polonezii le-au reproşat evreilor de-a fi colaborat cu sovieticii precum şi faptul că evreii comunişti au jucat un rol de prim plan în acţiunile represive şi în deportările catolicilor polonezi. Cu toate acestea, în septembrie 1942, s-a constituit un Comitet provizoriu de ajutor al evreilor (Ty mczasowy Komitet Pomocy Zydom), mai cunoscut sub numele de Zegota. Se ştie că în 1943, acesta a salvat 2500 de copii evrei din Varşovia.


În toamna lui 1944, s-a deschis lagărul de la Belzec, iar în octombrie cel de la Auschwitz II (Birkenau). La 8 decembrie, a intrat în funcţiun e lagărul de la Chelmno (Kulmhof): până în aprilie 1943, aici au fost asasinaţi 340.000 de evrei şi 20.000 de polonezi.


Graţie agenţilor Cichociemni, ai Guvernului polonez în exil, s-a dezvăluit pentru prima oară, „în noiembrie 1942, existenţa lagărelor de concentrare şi de exterminare a evreilor de nazişti”.


La 17 martie 1942, au început exterminările la Belzec (până la sfârşitul anului, vor fi exterminaţi 600.000 de evrei). În mai, la Sobibor (până în octombrie 1943, aici vor pieri 250.000 de evrei). La 22 iulie, s-a deschis lagărul de la Treblinka şi a început rezistenţa armată a evreilor din ghetourile din Kletzk, Kremenets, Mir şi Tuchim.


În aprilie 1943, germanii au început deportările evreilor din ghetoul Varşoviei (creat de Hans Frank), provocând revolta armată a acestora, între 19 aprilie şi 16 mai, înăbuşită în sânge. Au pierit 70.000 deevrei. În iunie, Himmler a ordonat lichidarea tuturor ghetourilor din Polonia şi Uniunea Sovietică.


În timpul verii lui 1943, evreii au rezistat armat în ghetourile din Bedzin, Bialystok, Czestochowa, Lvov şi Tarnow.


La 14 octombrie a izbucnit revolta în lagărul de exterminare de la Sobibor. La 24 iulie, a fost eliberat lagărul de la Majdanek de către trupele sovietice. Câteva luni mai târziu, la 7 octombrie,  a avut loc revolta Sonderkommando la Auschwitz. Un crematoriu a fost distrus. În noiembrie, evreii din terezin au fost deportaţi către Auschwitz.

La 17 ianuarie 1945, a început evacuarea acestui lagăr uriaş al morţii.


 Cu deportarea masivă a evreilor din ghetouri către lagăre, aproape 1,7 milioane de evrei vor muri numai în luna octombrie 1943.

Putin nu a fost invitat oficial la comemorarea Holocaustului in Polonia

Președintele rus Vladimir Puţin nu va participa la comemorarea Holocaustului în Polonia în această lună, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la eliberarea de către Armata Roșie a lagărului de la Auschwitz la 27 ianuarie, deși acordă o mare importanță tuturor ceremoniilor dedicate celei de-a doua conflagrații mondiale, a declarat ieri purtătorul său de cuvânt, Dmitri Peskov, citat de Interfax.
„O astfel de vizită nu figurează în programul președintelui (rus) din această lună“, a indicat Peskov.
Potrivit Reuters, autoritățile de la Varșovia nu i-au trimis o invitație oficială liderului rus privind participarea la manifestațiile din 27 ianuarie din cauza temerilor legate de eventuale consecințe politice interne ale acestui demers, pe fondul confruntării dintre Rusia și Occident cu privire la Ucraina.
Într-o intervenție la postul de radio Eho Moskvî, Dmitri Peskov a confirmat că Puţin nu a primit niciun fel de invitație oficială pentru participarea la eveniment. El a adăugat că, din câte au înțeles autoritățile de la Moscova, de obicei nu sunt trimise invitații oficiale pentru astfel de evenimente, dar că Putin nu a fost invitat nici cu titlu personal.
Invitațiile oficiale, conform Reuters, au fost trimise delegațiilor străine nu de către guvernul polonez, ci de organizatorii ceremoniilor — Muzeul de Stat Auschwitz-Birkenau și Consiliul internațional Auschwitz.
Guvernul polonez a trimis țărilor străine, inclusiv Rusiei, doar o "notificare" cu privire la eveniment, ceea ce nu este totuna cu o invitație oficială.
Auschwitz, lagărul de concentrare nazist, unde au murit aproape 1,5 milioane de persoane, dintre care majoritatea evrei și foarte mulți cetățeni ai fostei Uniuni Sovietice, a devenit unul dintre principalele simboluri ale Holocaustului.

http://piatza.net/holocaustul/
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi ocuparea de către Germania a numeroase teritorii în care trăiau foarte mulţi evrei a avut un impact direct asupra soartei acestora în Europa. În septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, supunând cele aproximativ 2 milioane de evrei intraţi direct sub dominaţia nazistă la violenţă, umilinţe şi muncă forţată.
Întreaga populaţie evreiască a fost înregistrată şi obligată să poarte ca semn distinctiv o banderolă cu Steaua (în şase colţuri) a lui David. Mii de evrei au murit încă din primele luni de ocupaţie, fie prin împuşcare, fie în urma bătăilor, fie de foame şi frig. Ce este mai grav este faptul că în unele cazuri populaţia poloneză nu doar că nu a reacţionat la aceste violenţe din frică faţă de ocupant. De multe ori a privit cu indiferenţă, i-a ajutat pe nazişti şi chiar şi-a linşat “vecinii” evrei fără a i se cere acest lucru de către autorităţi şi fără ajutorul sau implicarea indirectă a acestora.
Imediat după invadarea Poloniei, germanii au instituit Consilii evreieşti (Judenrat) folosindu-le ca instrumente pentru implementarea politicii naziste privind populaţia evreiască din Polonia. Consiliile evreieşti erau responsabile cu îndeplinirea cerinţelor germanilor şi cu rezolvarea problemelor interne ale comunităţii. O prioritate pentru autorităţile naziste din Polonia a constituit-o, încă de la început, deportarea evreilor din mediul rural spre marile oraşe şi aici limitarea dreptului de rezidenţă al evreilor la anumite cartiere dinainte stabilite, aşa-numitele ghetouri.
Un perimetru perfect izolat şi controlat, ghetoul suprapopulat însemna: condiţii inumane de trai, muncă forţată, înfometare sistematică, frig, boli. Direct sau indirect aceste condiţii de trai nu reprezentau altceva decât acte deliberate care atentau la viaţa evreilor, sute de mii găsindu-şi moartea în aceste uriaşe închisori.
În perioada imediat următoare ocupării şi împărţirii Poloniei, infrastructura politică poloneză s-a prăbuşit făcând loc haosului. Sute de mii de polonezi şi-au părăsit casele, printre ei aflându-se şi evrei care au reuşit să ajungă pe teritoriul sovietic. La începutul ocupaţiei naziste, evreii au fost supuşi la acte de umilinţă, atacuri violente şi chiar au fost asasinaţi. Datorită absenţei unei politici naziste clare şi bine direcţionate, aceste atacuri erau arbitrare şi au contribuit la instalarea unei stări de permanentă incertitudine în rândul evreilor şi la diminuarea “ideii” de securitate personală.

Pasul următor va consta în segregarea evreilor polonezi, proces ce a culminat cu deportarea şi închiderea lor în ghetouri la începutul primăverii anului 1940. Majoritatea ghetourilor erau concentrate în Polonia ocupată, în teritoriul cunoscut ca General gouvernement, dar ghetouri au existat şi în teritoriile din vestul Poloniei anexate Germaniei. Particularităţile ghetourilor şi gradul lor de izolare au diferit de la regiune la regiune şi de la caz la caz. Astfel încât, putem vorbi de diferenţe radicale între ghetouri precum cel din Minsk şi cel din Lodz.
Consiliile evreieşti şi dilemele administrării ghetourilor
Noua realitate politică, socială şi economică, ce a urmat instalării naziştilor la putere i-a forţat pe evrei să-şi reorganizeze instituţiile de conducere existente şi să creeze unele noi. Reichsvertretung der Deutschen Juden (Reprezentarea în Reich a evreilor germani),fondată în septembrie 1933, a fost o coaliţie care-i cuprindea şi reprezenta pe majoritatea evreilor germani. Până în 1938 acest organism a coordonat activităţile publice ale evreilor din Germania.
Ulterior, în Germania şi în ţările ocupate din Europa de est şi cea occidentală, naziştii au impus înfiinţarea unor Consilii Evreieşti (Judenrat) cu rol în intermedierea relaţiilor dintre comunităţi şi autorităţile naziste din fiecare ţară, regiune, oraş.Aceste consilii se aflau într-o poziţie destul de ingrată, trebuind să combine responsabilitatea conformării la ordinele naziste cu obligaţia morală de a veghea la apărarea intereselor evreilor şi alinarea pe cât posibil a suferinţelor acestora. Membrii Consiliilor Evreieşti, responsabile de soarta evreilor din ghetouri, erau numiţi în funcţiile respective în diferite moduri: unii erau desemnaţi de către autorităţile germane, alţii erau aleşi de către evrei ca urmarea ordinelor primite în acest sens de la nazişti.
Pe măsură ce politica nazistă în privinţa evreilor avea să se radicalizeze, multe dintre aceste consilii s-au confruntat cu dileme teribile. Cooperarea cu autorităţile însemna trădarea semenilor lor.Mulţi au fost dealtfel acuzaţi de colaboraţionism atât în perioada Holocaustului cât şi după război. Alţii au preferat să nu se supună ordinelor, ceea ce ducea în mod automat la acuza de trădare şi execuţie, urmată de numirea unui nou consiliu. În aceste condiţii,în unele ghetouri s-au format grupuri – unele operând incognito -care au început fie să submineze activitatea acestor Consilii, fie pur şi simplu să se constituie într-o alternativă viabilă la conducerea şi rezolvarea problemelor comunităţii.
Angoasa din Ghetouri
Principalele greutăţi cu care evreii s-au confruntat în ghetouri erau:izolarea, suprapopularea, foametea, bolile. Raţiile de mâncare oferite de către germani erau extrem de reduse, ceea ce a condus inevitabil la malnutriţie şi la bolile aferente acesteia, rezultatul final fiind moartea a zeci de mii de evrei. Mulţi alţii au reuşit să supravieţuiască făcând contrabandă cu mâncare. Pentru asta era însă nevoie de foarte mulţi bani şi de oameni dispuşi să iasă din ghetou pentru a procura din exterior alimente. Adesea, această sarcină a căzut în seama copiilor. Riscurile erau însă extrem de mari, cei prinşi de către nazişti în afara ghetoului fiind adesea executaţi prin împuşcare. Nici pentru cei care decideau să nu părăsească ghetoul fără permis autorizat viaţa nu era sigură. Raziile făcute de SS în interiorul ghetoului erau adesea însoţite de răbufniri de violenţă gratuită şi aleatoare.
Ghetourile şi decizia exterminării evreilor din Europa de Est
În vara şi toamna anului 1941, armata germană a ocupat Polonia de est şi părţi importante din teritoriul URSS. Un număr mare de evrei a fost omorât în timpul operaţiunilor sau în spatele frontului. Restul au fost trimişi în ghetouri. Zvonuri, urmate apoi de informaţii credibile, privind exterminarea din lagărele din Polonia au ajuns curând în multe dintre aceste ghetouri.Mulţi dintre evrei nu au vrut însă să creadă,cel puţin în prima perioadă, că soarta lor fusese pecetluită. Ghetoul nu a reprezentat o etapă pregătitoare în vederea implementării“Soluţiei Finale,”în nici un caz una impusă de la centru. Ghetoizarea a contribuit însă la luarea deciziei finale şi la acceptarea ei prin înlocuirea imaginii stereotipice a evreului bogat cu cea a unei fiinţe umile, flămînde,disperate, subumane.
Rezistenţa în Ghetouri
Ghetourile au fost totodată şi centre de organizarea diferitelor forme de rezistenţă a evreilor. Într-unele din acestea, rezistenţa era rezultatul eforturilor făcute de grupuri clandestine formate de cele mai multe ori din membri ai organizaţiilor de tineret ale evreilor. Aceste grupuri de rezistenţă, care funcţionau în paralel cu Consiliile Evreieşti (Judenrat) au ales, în funcţie de situaţia din fiecare ghetou, fie să coopereze cu consiliile,fie să le submineze activitatea. Din momentul în care a devenit clar faptul că obiectivul nazist era exterminarea evreilor din Europa, aceste grupuri clandestine s-au transformat în grupuri de rezistenţă armată. Acest ultim tip de rezistenţă şi-a făcut simţită prezenţa mai ales în momentul în care naziştii au decis lichidarea ghetourilor şi deportarea evreilor în lagăre. Dintre revoltele armate ale evreilor din ghetouri, cea mai importantă şi cunoscută este cea a luptătorilor din ghetoul din Varşovia. În Europa de Vest, unde libertatea de mişcare era mai mare, majoritatea grupurilor de rezistenţă formate din evrei s-au axat pe colaborarea directă cu celelalte mişcări de rezistenţă deja existente,precum cea franceză.
Izolarea evreilor din Europa Centrală şi de Vest
Evreii din Europa Centrală şi de Vest se percepeau ca parte integrantă a societăţii în mijlocul căreia trăiau. Totuşi, ocupaţia nazistă a creat o nouă realitate. Evreii vor fi curând excluşi din societate şi supuşi persecuţiilor în toate aceste ţări.
Imediat după ocuparea Franţei,Olandei şi a altor ţări, evreii au fost supuşi unor legi discriminatorii, care le revocau dreptul la cetăţenie şi le interziceau participarea la viaţa economică. În consecinţă, evreii au trebuit să se reorganizeze separat ca să poată funcţiona ca un grup auto-suficient. În timp, evreii din aceste ţări, ca şi cei din Germania au fost obligaţi să poarte semne distinctive precum “Steaua galbenă ” sau echivalente ale acesteia. Mulţi dintre ei au fost obligaţi să trăiască în cartiere izolate de restul oraşului prin garduri de sârmă ghimpată, precum în cazul oraşului Amsterdam. “Ghetoul occidental” nu semăna însă cu cel din Europa estică,acest fapt datorându-se temerilor naziştilor faţă de orice formă de protest din partea populaţiei locale. În Europa civilizată nici măcar naziştii nu-şi puteau permite acelaşi comportament pe care îl afişau în “Estul barbar.” Această aparenţă nu a schimbat însă fundamental datele problemei. În final, radicalizarea continuă a politicii naziste a făcut ca şi evreii din Europa Centrală şi de Vest să fie deportaţi în lagărele morţii din Europa răsăriteană.

Amintiri din ghetoul Varșoviei

http://dezvaluiribiz.ro/operatia-secreta-reinhard/
S-a desfășurat începând cu sfârșitul anului 1941 și până în toamna anului 1943. Ea trebuia să rezolve chestiunea evreiască din Polonia ocupată, unde se găseau peste 2 milioane de evrei. A fost condusă de șeful poliției și SS-ului din Lublin Globocnik, el fiind supus direct lui Himmler.

În noiembrie 1941 și până în vara anului următor, s-au construit trei lagăre: Belzec, Sobibor și Treblinka, echipate cu camere de gazare sau alimentate prin motoare.

Începutul exterminării masive a avut loc în martie 1942  (după mărturia SS-istului Kurt Gerstein). În vara aceluiași an, s-a dat ordin de a se suprima urmele, deci de a arde cadravele îngropate, iar la sfârșitul anului de a se închide lagărele. În noimbrie 1943, Operația Reinhard a fost terminată și toate umele s-au șters. Estimarea victimelor: 1,5 milioane de oameni.

Operatia secreta Reinhard

Auschwitz (Oswiecim)

Lagărului de concentrare Auschwitz I, creat în 1940 cu Hoss, i se mai adaugă un lagăr de exterminare, Auschwitz II – Birkenau, cu camerele sale de gazare și cuptoarele sale crematorii, care vor funcționa din februarie 1942 până în noiembrie 1944 cu un ritm crescător (24.000 de evrei unguri exterminați într-o zi în augustt 1944). Numărul victimelor evreiești este estimat la 1 milion de persoane.

La Auschwitz, selecția la sosire sustrăgea la gazare imediat aproximativ 20-30% dintre deportați, care erau înmatriculați și puși la muncă (a supraviețuit o minoritate). Deportații “Sonder Kommando-urilor” erau însărcinați de a manipula hainele, obiectele și cadravele din camerele de gazare și de cuptoarele crematoriilor.

Germaniei i-au creat o organizație minuțioasă în toată Europa: evreii erau arestați, concentrați, li se punea triunghiul, erau transportați și recepționați în lagărele de exterminare (în trenuri cu 1000 de deportați), într-un mod regulat încât se asigura aprovizionarea continuă a camerelor de gazare evitându-se timpii morți sau supraîncărcarea. Contabilitatea era ținută minuțios, tren după tren, pentru deportații din Franța, Belgia și din Țările de Jos și parțial reconstituită, pentru sosiții la Auschwitz, prin numerele de înmatriculare notate clandestin de deținuți.

Numărul total de victime

La procesul de la Nuremberg, el a fost estimat la 5,7 milioane de oameni. S-a vorbit însă des despre 6 milioane. Istoricii au utilizat două metode:

- Prin adăugare, plecând de la contabilitățile parțiale consemnate în arhivele germane și completate prin deducere (ex. raportul făcut de ofițerul statistician S.S. Korherr pentru Himmler dădea, pe țări, cifra de “evacuate” de 2.670.000 la 31 martie 1943, verificată pentru Franța și Belgia prin listele nominative ale deportaților existente).

- Prin sustragere, comparând (în special pentru U.R.S.S. și țările baltice), cifrele populației evreiești ale recensămintelor de dinainte de război (1939) cu cele de după război (1959), cu toate calculele corective utile pentru a ține cont de mișcare naturală a populației sub toate formele sale. Calculele recente cele mai convingătoare sunt cele ale lui Raul Hilberg, care ajunge la un total de 5.100.000 victime evreiești ale genocidului.

Secretul

Autorii genocidului au folosit un limbaj codat (s-au ferit de un ordin scris clar), cum ar fi: soluție finală, acțiune specială, tratament special, evacuare, găzduire, reinstalare etc. Hoss, comandantul complexului de la Auschwitz, a prestat jurământ în fața lui Himmler pentru a păstra secretul. Lagărele și instalațiile de gazare au fost apoi distruse, iar arhivele arse. Această operație secretă a fost facilitată prin teroare, prin complicitatea celor care nu au vrut să vadă sau să știe și prin caracterul incredibil al dimensiunilor pe care l-a luat această acțiune fără egal in istoria omenirii. Niciodată un stat nu a decis și a aplicat exterminarea în întregime a unui grup uman pe întreg continentul.

Realitățile soluției finale (arestare, concentrare, deportare, selecție, gazare, arderea cadravelor) nu ar fi fost atât de crude dar martorii serioși le-ar fi făcut cunoscute întregii omeniri. Nimeni nu și-a putut imagina amploarea acestei tragedii umane, fără precedent.

Cunoașterea

În timpul războiului, înformațiile au fost filtrate, convingându-l pe G. Riegner care, de la Geneva, a transmis informația la Washington și la Londra, pentru mass-media. În noiembrie 1944, administrația americană a publicat cinci relatări, care au ajuns la aceasta, date în vara lui 1944 de evadații de la Auschwitz-Birkenau, printre care cele ale slovacilor Vrba și Wetzler. Ca și Vaticanul, Aliații au fost informați.

După eliberarea lagărelor, au fost arestați numeroși S.S.-iști care au declarat în cursul diverselor procese, începând prin Hoss care a oferit o lungă confesiune: dr. Kremer a explicat semnificația notelor codate din jurnalul pe care l-a ținut timp de mai multe luni la Auschwitz în 1942. El a asistat la o serie de “acțiuni special”. Ofițerul S.S. Gertein a scris în pușcărie, înainte de a se sinucide, mai multe rapoarte privind vizita sa la Belzec în august 1942, unde a asistat la gazarea unui întreg convoi, după care a încercat de a informa Suedia și Vaticanul. În 1961, Eichmann s-a explicat la procesul de la Ierusalem.

Operatia secreta Reinhard 2

De la Birkenau s-au dezgropat mai multe documente ascunse în pământ de deținuți, scrisori sau caiete evocând operațiile de selecție, gazare și ardere: rarii supraviețuitori ai “Sonderko mmando-urilor” au oferit și ei, la rândul lor, în 1944, mărturii elocvente privind crimele la care au fost martori.

Arhivele germane (armată, administrații, întreprinderi industriale) au conservat bine documentele privind fabricarea camerelor de gazare, livrările de materiale și diverse activități legate de deportare și de genocid.

Toate aceste documente nu pot fi însă exploatate decât după un studiu critic, confruntare conform regulilor de metodă istorică. Așadar, studiul critic al documentelor, confruntarea diverselor surse, continuă. De exemplu, în Franța se cunosc numele, adresele și vârstele a 76.000 de evrei deportați între primavara lui 1942 și august 1944, dintre care doar 2500 au supraviețuit.

Holocaustul ascuns (2013) [HD]
Documentarul dezvăluie în premieră dovezi ale uciderii în masă a evreilor ruşi şi polonezi, evenimente ce au precedat constituirea lagărelor europene de concentrare.
Holocaustul a reprezentat persecuţia sistematică şi omorârea a aproximativ 6 milioane de evrei din întreaga Europă, în timpul regimului nazist din cel de-al Doilea Război Mondial. Aceste evenimente au fost, de obicei, relatate din perspectiva celor din vestul Europei, însă, acum, HISTORY® dezvăluie povestea Holocaustului ce a avut loc pe Frontul de Est, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
În fosta URSS, numeroase filmări şi documente privind evenimentele din timpul Holocaustului au fost păstrate în seifuri. Recent, istoricul de film şi scriitorul Dr. Jeremy Hicks a primit acordul de a accesa Arhiva de Film de Stat Rusească, iar, în timpul cercetărilor, a găsit înregistrări nedifuzate până în prezent.
Acest documentar special va prezenta singura filmare descoperită până acum a masacrului din 1941 de la Babi Yar, Kiev, unde naziştii au împuşcat 33.000 de evrei în două zile. Utilizând acest film şi recent descoperita înregistrare a genocidului nazist de la Kerch, Dr. Hicks examinează felul în care atrocităţile din Est au reprezentat un teren de test, înainte de comiterea masacrelor de la Auschwitz şi din alte lagăre, devenite sinonime cu genocidul nazist.
“Holocaustul ascuns” foloseşte înregistrări nedifuzate până acum, precum şi documente ce completează povestea şocantă a Holocaustului. Dr. Jeremy Hicks este Senior Lecturer of Russian la Queen Mary University (University of London). De asemenea, a publicat recent cartea “First Films of the Holocaust: Soviet Cinema and the Genocide of the Jews, 1938-46”, bine primită de critica de specialitate. Historia.ro


Articol original: Holocaustul ascuns (2013) [HD] - Top Filme Documentare - Vizioneaza Gratuit Documentare Online

http://istoriesicultura.ro/teatru-vremea-holocaustului.html
Au apărut în ultima perioadă studii serioase despre spectacolele de cabaret din ghetourile evreieşti din Varşovia, dar şi din lagărele de concentrare din Westerbork, Dachau şi Theresienstadt; iar Rebecca Rovit a publicat în 1999 un volum-document despre teatru în timpul Holocaustului, adunând numeroase mărturii şi documente. Totuşi, dacă subiectul este în continuare insuficient cunoscut şi analizat de către istorici, aceasta vine din faptul că a discuta despre teatru în timpul celui de-al Treilea Reich a fost considerat multă vreme un act delicat. Motivul e lesne de intuit: documentarea unor acte de cultură în perioada Holocaustului părea un sacrilegiu; friza ridicolul, frivolul. A existat mereu pericolul ca prin astfel de studii atenţia opiniei publice să fie distrasă de la exterminarea sistematică a şase milioane de evrei; tocmai pentru că dacă aceştia au fost capabili să facă teatru, artă în general, în asemenea timpuri, asta ar fi însemnat, în mintea unora, că viaţa lor în ghetouri şi lagăre n-ar fi fost chiar atât de cumplită. Iar de-aici la a pune sub semnul întrebării cifrele Holocaustului sau Holocaustul însuşi n-ar mai fi fost decât un pas…
Ultimele decenii au arătat însă dimensiunile Holocaustului – iar aceasta a dat posibilitatea iniţierii unor cercetări amănunţite în ceea ce priveşte viaţa artistică, dar mai ales teatrul. De ce anume s-a pus un accent deosebit pe teatru? Ne întoarcem în 1932, când Republica de la Weimar i-a invitat pe cei mai importanţi actori ai ţării să scrie ceva pentru posteritate, într-o revistă născută exact în acest scop. Fritz Kortner, unul dintre actori, scria că inamicul cel mai periculos al teatrului nu ar fi criza economică (Europa îşi revenea cu greu după căderea bursei de pe Wall Street, în Vinerea Neagră din octombrie 1929), ci criza spirituală. Nici un an mai târziu, Kortner şi aproape jumătate dintre actorii invitaţi să scrie au fost daţi afară din teatrele germane, fiind consideraţi periculoşi pentru sentimentul naţional german. Cei obligaţi să plece erau actori evrei care se remarcaseră şi făcuseră carieră interpretând personaje emblematice ale culturii germane: Elisabeth Bergner şi Grete Mosheim au fost, de pildă, mari interprete ale personajelor lui Goethe. Parte dintre actori au emigrat, dar marea majoritate au ales să rămână în Germania pentru că erau prea înrădăcinaţi în cultura ţării. Şi rămânând au continuat să facă teatru.


Spectacolele de teatru au păstrat iluzia unei vieţi normale în sânul comunităţii evreieşti
Între 1933 şi 1945, anii celui de-al Treilea Reich, „teatru”este o denumire generică, deoarece reprezentaţiile au variat de la spectacole de teatru veritabil – care aveau loc oficial, în săli de teatru de pe întreg teritoriul german sau ocupat de germani – la spectacole clandestine, concerte şi performance-uri, unde cei care jucau îşi puneau viaţa în pericol.
Spectacolele organizate erau fie iniţiative ale tinerilor sau bătrânilor din ghetouri, cu intenţia de a ridica moralul locuitorilor, fie o trudă artistică organizată de nazişti pentru propria plăcere şi amuzament. Orchestre înfiinţate în lagărele de concentrare se ocupau cu distrarea ofiţerilor germani sau acompaniau execuţii – cum a fost cazul execuţiilor de la Mauthausen. De asemenea, spectacolele au fost folosite pentru a cosmetiza adevărată faţă a lagărelor de concentrare: în 1944, Crucea Roşie Internaţională a făcut o vizită la Terezin, iar copiii închişi acolo au prezentat opera „Brundibar” de Hano Krasa.
Trebuie să ne intereseze cum şi de ce s-a făcut teatru în acei ani ai Holocaustului, pentru că spectacolele din acea perioadă, pe de-o parte, sunt vinovate de a păstra iluzia unei vieţi normale în sânul comunităţii evreieşti, iar, pe de altă parte, viaţa teatrală semnala cu disperare înrăutăţirea treptată şi ireversibilă a situaţiei evreilor.
După ce Hitler a preluat puterea în Germania, mulţi evrei influenţi ar fi putut să părăsească ţara. Aceştia şi-au amânat însă planurile de emigrare tocmai pentru că încă se juca teatru evreiesc în Germania. Mai mult, naziştii au finanţat şi susţinut până în 1941 teatre evreieşti, unde întreg personalul artistic şi auxiliar era format din evrei. Repertoriul se dorea evreiesc, iar publicul trebuia să fie în exclusivitate evreiesc.

Susţinerea vieţii teatrale evreieşti în plină eră a naţional-socialismului german a fost o foarte inteligentă modalitate de a masca şi păstra aparenţele în faţa comunităţii internaţionale, care începea să primească, prin intermediul presei, informaţii alarmante despre schimbările nedemocratice şi antisemite operate de Hitler şi regimul său.
 
Cum a apărut Kulturbund şi ce efecte a avut pe termen lung o astfel de organizaţie
Kulturbund a fost o organizaţie culturală legitimă în timpul celui de-Al Treilea Reich, care îşi propunea să ofere locuri de muncă artiştilor evrei ce-şi pierduseră serviciul (muzicieni, dirijori, actori, scenografi, pictori), fiind totodată şi un fel de încercare de a consola o minoritate din ce în ce mai agresată. Prin existenţa acestui program, naziştii au reuşit multă vreme să păcălească restul lumii, evreii părând a suferi doar de pe urma măsurilor economice, sociale, politice şi civile, drepturile culturale fiind respectate şi chiar finanţate. Prin respectarea drepturilor culturale – dreptul la obiceiuri, limbă, religie – discriminările la care erau supuşi evreii păreau a fi doar de natură temporară.
Kulturbunda fost înfiinţat în martie 1933, la sugestia dr. Kurt Singer (1885-1944), un neurolog de succes, pasionat de muzica clasică. Pe lângă activităţile medicale, Singer a reuşit să-şi adauge în biografie şi alte merite, precum cele de muzicolog şi dirijor. În 1927 a fost numit director general al Operei Municipale din Charlottenburg (Berlin), dar a fost concediat imediat ce naziştii au preluat puterea. Totuşi, contactele sale au funcţionat şi relativ repede a reuşit să se întâlnească cu Hans Hinkel, căruia i-a prezentat ideea unui Judischer Kulturbund.Hinkel a luat legătura cu Göring, care a fost de acord cu înfiinţarea unei asemenea asociaţii. Iniţial,Kulturbund trebuia să opereze doar la Berlin, dar în martie 1935 existau 46 asemenea organizaţii locale în toată Germania, iar în 1937, aproximativ 50.000 de artişti evrei erau angajaţi în această reţea condusă de Hinkel.

Prin natura funcţiei sale, Hinkel făcea parte din aparatul ministerului de propagandă a Reichului. A acceptat repede ideea Kulturbund-ului pentru că, în anul 1933, statul german, eliminând evreii din întreg aparatul de stat, nu avea încă suportul şi sprijinul unui sentiment anti-evreiesc puternic pentru a-i putea opri pe cei disponibilizaţi de stat să nu se angajeze în sectorul privat. Hinkel a gândit, aşadar, că dacă artiştii evrei se vor reuni în organizaţii de tipul Kulturbund-ului, ei nu vor căuta să se angajeze în teatrele şi instituţiile culturale private. Reţeaua de teatre Kulturbund a fost – şi din acest motiv – sponsorizată, încurajată şi protejată de nazişti. Tocmai din această cauză se pune întrebarea dacă artiştii evrei, angajaţi în aceste asociaţii, au reprezentat cultura evreiască sau au slujit, inconştient şi indirect, regimul nazist care a exploatat politic organizaţia…
 
Repertoriul acestor asociaţii evreieşti a exclus de la început operele compozitorilor preţuiţi de regimul nazist
Ideii lui Kurt Singer i s-a alăturat scenograful Kurt Baumann. Împreună cei doi au definit scopurile Kulturbund-ului, care trebuia să servească şi să ajute comunitatea evreiască, să ofere locuri de muncă, să promoveze unitatea în rândul evreilor şi să-i educe prin artă. Dramaturgul teatrului, Julius Bab, îşi propunea: „vom crea o scenă evreiască care va fi şi germană în acelaşi timp“. Din păcate, comunitatea evreiasă nu era omogenă, aşa că teatrul Kulturbund-ului a fost fenomenul care a semnalat o dilemă identitară serioasă: existau evrei perfect integraţi lumii culturale germane, care se simţeau mai mult germani decât evrei, dar existau şi evrei sionişti, interesaţi în exclusivitate de moştenirea culturală evreiască pură. Primii nu erau interesaţi să vadă teatru despre evrei, iar ceilalţi îşi doreau o apropiere de originile ebraice şi idiş. De cealaltă parte, naziştii erau interesaţi ca evreii să creeze artă pentru evrei, agreând varianta sionistă.

De la început, repertoriul acestor asociaţii evreieşti excludea operele unor germani romantici ca Wagner şi a compozitorilor preţuiţi de regim, ca Richard Strauss. În 1936, pe lista interzisă intră Goethe, în 1936 – Beethoven, în 1938 – Mozart şiHändel.Hinkel încerca să îi determine pe artişti să joace texte evreieşti, deşi, oficial, puteau face parte din repertoriu textele oricărui autor non-german. În 1936, Herbert Freeden se alătură conducerii Kulturbund-ului. De pe poziţia sa sionistă, Freeden a lucrat timp de trei ani la traducerea în idiş a unor autori precum Scribe, Shakespeare, Ibsen, pentru că publicul, format în exclusivitate din germani evrei, nu era interesat de un teatru despre evrei. În stagiunea 1936-1937, piesa cea mai jucată a fost „Visul unei nopţi de vară”. Preferinţa pentru texte clasice, din marea literatură, se explica prin faptul că era deosebit de greu de găsit piese evreieşti care să treacă examenul cenzorului nazist.
 
Atunci când exterminarea evreilor a devenit politică de stat, Kulturbund şi-a pierdut raţiunea de a exista
Interesul naziştilor pentru existenţa asociaţiilor culturale evreieşti, care în general aveau în subordine un teatru, este foarte interesant de analizat şi înţeles. Grija pentru repertoriu şi realizarea acestuia, interesul ca publicul să fie format exclusiv din evrei, iar spectacolele să fie promovate exclusiv în presa evreiască ridică numeroase semne de întrebare.
O explicaţie o găsim în comportamentul lui Hans Hinkel, care, în 12 noiembrie 1938, la doar două zile după înfricoşătoarea Noapte de Cristal (Kristallnacht), a convins un grup de lideri ai comunităţii evreieşti să-şi reia programul cultural. Chestiunea era atât de urgentă încât Hinkel ar fi depus toate diligenţele pentru ca actorii evrei, arestaţi în acea noapte şi deportaţi deja în lagăre, să fie eliberaţi pentru a se putea întoarce şi juca teatru. Deşi se încerca cu disperare păstrarea aparenţelor, după noiembrie 1938, viaţa culturală evreiască, în care teatrul ocupa cel mai important loc, a început să pălească. Kristallnacht a însemnat începutul politicii de radicalizare a regimului faţă de evrei. Iar între 1940-1941, restricţiile impuse Kulturbund-ului s-au intensificat, pentru ca, în septembrie 1941, această organizaţie să fie dizolvată. Odată ce exterminarea evreilor a devenit politică oficială de stat, Kulturbund-ul şi-a pierdut raţiunea de a fi.
 
Artiştii evrei au devenit atât de implicaţi în viaţa teatrală încât au scăpat din vedere ce se întâmpla în viaţa reală
Efect paradoxal: prin activitatea sa intensă, teatrul – care dădea senzaţia că lucrurile nu stau chiar aşa de rău în realitate – pare să fi amânat gândul de emigrare al multor evrei
Într-un fel, naziştii au manipulat întreaga infrastructură a Kulturbund-ului, lăsând să se înţeleagă că teatrele aflate sub această umbrelă funcţionau ca teatre evreieşti de stat, a căror existenţă se datora regimului nazist. Prin această enclavizare, naziştii au obţinut un efect interesant: artiştii evrei, cărora li se cereau permanent producţii noi, au devenit atât de implicaţi în viaţa teatrală încât au scăpat din vedere ce se întâmpla în viaţa reală. Mai mult decât atât: ei au transmis prin spectacolele lor această falsă realitate în care trăiau, dând un impuls vital publicului. Teatrul din timpul Kulturbund-ului avea o aparentă libertate economică şi artistică, devenind salvarea multora, în special a artiştilor implicaţi. Din păcate însă, munca unui grup de lideri evrei – care şi-au dorit salvarea de la faliment a artiştilor evrei şi care au dorit folosirea suportului cultural pentru întărirea unei conştiinţe etnice aflată în plin proces de discreditare – se face vinovată, fără să vrea, de „crearea unei senzaţii false că lucrurile nu stau chiar aşa de rău, în realitate“.
Prin activitatea sa intensă şi poziţia sa activă, teatrul pare să fi amânat gândul de emigrare al multor evrei, care s-ar fi putut încă salva în anii de început ai Kulturbund-ului. Evident, oamenii de teatru n-au fost conştienţi de impactul social şi politic pe care-l aveau asupra publicului printr-un simplu act artistic; ei nu pot fi învinuiţi de propagandă sau colaboraţionism cu regimul nazist. Teatrul a fost folosit mai degrabă ca terapie. Freeden declara: „Teatrul era un fel de ancoră pentru evrei şi eram conştienţi de asta. Puteau, pentru o seară, să uite de toate şi să intre într-o altă lume“.
 
Iniţiatorul Kulturbund, Kurt Singer, a ajuns şi el în lagăr, la Terezin
Totuşi, în ciuda conştientizării importanţei pe care o aveau ca teatru în conştiinţa şi lupta pentru rezistenţă socială, economică şi politică, artiştii au început să se confrunte cu întrebări de ordin moral: se cuvenea sau nu ca teatrul să rămână deschis, în timp ce situaţia evreilor se înrăutăţea? Kulturbund-ul şi-a inaugurat activitatea cu montarea piesei „Nathan Înţeleptul” de Lessing. Morala piesei era că umanitateatranscendereligia. Poate că alegerea acestui prim text pentru a fi montat a avut un impact cu efect de reacţie în lanţ. Se făcea, parcă, apel la cultură pentru a se explica, la scenă deschisă, că situaţia de moment nu mai poate continua pentru multă vreme. Din păcate, realitatea a luat prin surprindere întreg aparatul cultural evreiesc şi publicul căruia i se adresa. Mai mult, chiar ajunşi în lagăre, mulţi dintre membrii Kulturbund-ului au continuat să facă teatru şi acolo. Ca o ironie a istoriei, teatrele evreieşti au fost în mare parte folosite drept centre de deportare, unde erau adunaţi evreii. Kurt Singer, iniţiatorul Kulturbund,a ajuns şi el în lagăr. Datorită „serviciilor aduse comunităţii germane“, Singer n-a fost însă deportat la Auschwitz, ci la Terezin, unde a murit în ianuarie 1944. În ultimele scrisori şi vederi pe care a avut voie să le trimită de acolo, reiese clar cât de mult credea în legătura dintre artă şi supravieţuire, în speranţa care vine odată cu un grup de oameni care se întâlnesc zilnic să facă teatru.
Liderii evrei din ghetouri sau din lagăre au devenit foarte repede conştienţi de valoarea artei produse în asemenea condiţii. Salvarea realizărilor artistice născute într-un asemenea mediu ostil depăşea interesul pentru estetic şi intelectual, devenind întâi de toate o altfel de documentare a catastrofei în desfăşurare, ceva ce ulterior ar fi putut fi valorificat şi juridic, nu numai artistic.
În lagărele de concentrare, salvare prin teatru
Nu toate lagărele erau la fel. Existau lagăre de muncă, de tranzit şi de exterminare. Fiecare avea legile proprii şi manifestările culturale oficiale sau clandestine erau mai mult sau mai puţin posibile şi frecvente. „În unele lagăre prizonierii puteau să-şi păstreze hainele civile; cărţile erau permise la Dachau şi Terezin. Hârtia şi ustensilele de scris erau interzise la Mauthausen şi Ravensbruck, unde exista însă o mică bibliotecă formată din câteva cărţi de versuri în franceză şi cehă şi câteva cărţi confecţionate de deţinuţi“, notează Rebecca Rovit. Tot în lagărul de la Ravensbruck, unul dintre liderii mişcării de rezistenţă, Germaine Tillion, a scris o operetă, „Le Verfügbar aux Enfers”, o parodie la „Orfeu în Infern” de Gluck. „Spectacolele de teatru şi muzică trebuie să fi contribuit la dorinţa de a trăi atât a artiştilor, cât şi a publicului spectator“.
Teatrul în timpul celui de-Al Treilea Reich a fost o activitate culturală firească, chiar într-un moment istoric în care situaţia economică, politică, civilă şi socială a evreilor germani era în declin. Însă ideea spectacolelor de teatru în lagăre de concentrare şi exterminare presupune un alt nivel de a înţelege teatrul, importanţa sa pentru o comunitate şi felul în care comunitatea respectivă se regăsea sau se salva – la propriu – prin teatru.
Varşovia: teatru în casele unor familii bogate de evrei şi în cafenele cu scenă
Merită amintite aici şi experienţele teatrale şi spectaculare din ghetourile evreieşti, în special cele poloneze, din perioada 1939-1942. Imediat după invadarea Poloniei au fost emise câteva decrete care au anihilat viaţa culturală evreiască poloneză publică. După şocul acestei prime faze, activităţile culturale sunt reluate, dar de data aceasta în case private. Familiile bogate înţelegeau în acest fel să organizeze seri la care participau câţiva invitaţi. Amuzamentul era asigurat de unu-doi actori. Banii strânşi erau folosiţi pentru ajutorarea familiilor sărace de evrei. Primul asemenea eveniment are loc la finele lunii noiembrie 1939, cu participarea unui faimos actor evreu polonez, S. Partel. Succesul şi reţeta sunt copiate rapid de celelalte familii cu posibilităţi din Varşovia, deja strămutate în zona care va deveni curând ghetoul oraşului.
Ghetoul varşovian a cunoscut două etape: o perioadă de aproximativ un an, până la ridicarea pereţilor care vor delimita zona de restul oraşului, şi a doua etapă, de un an şi jumătate, când vorbim de condiţii grele, până la lichidarea acestuia. Pentru prima perioadă, vidul lăsat de închiderea şi interzicerea instituţiilor culturale este umplut de evenimente culturale de casă, private. Ceea ce începuse ca un efort cultural şi de într-ajutorare devine repede o afacere profitabilă, aşa că se impune existenţa unui cadru care să permită prezenţa la asemenea evenimente a unui public relativ numeros. Aşa apare ideea cafenelelor cu scenă. Aceste spaţii ofereau însă rar spectacole de calitate. Cuvântul de ordine era distracţia şi succesul financiar. Cafenelele devin totuşi rapid localuri cu pretenţii, în ciuda divertismentului îndoielnic. De cealaltă parte, publicul care nu aveau resurse financiare care să le permită să frecventeze cafenelele a trebuit să inventeze altceva. Iar acestaltcevaau fost cluburile pentru jucătorii de cărţi (la un moment dat funcţionau 60 asemenea localuri in ghetoul din Varşovia85) sau scenele de teatru.
Cafenelele au devenit spaţii unde banii contrabandiştilor din ghetou erau etalaţi şi cheltuiţi cot la cot cu cei ai soldaţilor sau ofiţerilor germani cu care colaborau. Naziştii au fost de acord cu asemenea localuri de distracţii uşoare, deoarece aveau un renume prost, iar spectacolele de proastă calitate alterau rapid atmosfera din ghetou. În a doua parte, când ghetoul este închis, iar problemele economice devin apăsătoare, aceste cafenele devin simbol al calităţii vieţii de acolo.
Două teatre în limba idiş şi alte trei în limba poloneză
Intelectualii şi clasa de mijloc din rândul evreilor polonezi strămutaţi între graniţele noului oraş aleg teatrul: teatru pentru petrecerea timpului liber într-un mod elevat sau pentru educarea copiilor şi tineretului. Până la ridicarea zidurilor, astfel de teatre existau şi funcţionau clandestin în beciuri sau poduri de case. Participarea la un spectacol de teatru în asemenea condiţii era o aventură, cu spectatori care trebuia să urmeze un anumit traseu pentru a fi siguri ca nu sunt urmăriţi. Aceste teatre nu funcţionau pentru a face profit.
Este interesant că primul teatru recunoscut ca atare în acte oficiale naziste s-a deschis după ce ghetoul a fost izolat, în noiembrie 1940. Primul teatru s-a numit Eldorado, urmat apoi, în mai 1941, de deschiderea unui nou teatru: Nowy Azazel. Ambele teatre erau de limbă idiş, iar proprietara era o anume Judith, care avea relaţii cu un ofiţer german. Curând au fost înfiinţate alte trei teatre, dar care funcţionau în limba poloneză: Na Piaterku(mai 1941), Nowy Kameralni (iunie 1941) şi Femina (iulie 1941). Cum teatrele în limba poloneză erau mai numeroase, se poate deduce că majoritatea celor din ghetou preferau spectacolele în limba poloneză. Realitatea era însă alta: majoritari erau cei care vorbeau idiş, numai că primele două teatre fuseseră deschise ca afacere, neavând vreun temei cultural şi moral puternic. Cum ,,doamna Judith” a dorit să nu aibă concurenţă, amicul ofiţer nazist a ajutat-o astfel încât nu s-au mai eliberat permise decât pentru înfiinţarea de teatre în limba poloneză. Şi cum cele două teatre idiş nu aveau concurenţă, calitatea spectacolelor de aici a fost mereu în scădere. De cealaltă parte, cele trei teatre poloneze, care concurau între ele, au devenit din ce în ce mai performante. Ca urmare a acestui fapt, mulţi actori din cele două teatre idiş s-au mutat la unul dintre cele trei teatre de limbă poloneză. Aceste teatre îşi schimbau programul o dată pe lună pentru că publicul era limitat la maximum 30.000 de spectatori. În general erau prezentate piese clasice sau piese care ilustrau viaţa în ghetou. Doar în ghetoul Vilna, piesele de teatru care se jucau erau alese cu grijă, din repertoriul de texte clasice evreieşti, „dar care încurajau revolta“.
Teatrele din ghetoul Varşovia erau supuse unei cenzuri mai puţin drastice până în clipa în care s-a decis distrugerea perimetrului. De abia în iunie 1942 nemţii au impus o cenzură foarte strictă. Ghetoul a fost distrus aproape în totalitate în aprilie 1943, ordinul dat de generalul german Jurgen Stroop fiind acela de a nu fi lăsată cărămidă peste cărămidă.
Teatru la Buchenwald: „În teatrele de afară, actorii şi publicul sunt speriaţi pentru că ar putea sfârşi într-un lagăr de concentrare. Asta e o chestiune cu care noi nu ne mai batem capul“
În lagărele de concentrare, activităţile artistice aveau un caracter mai mult sau mai puţin oficial. Ceea ce făcea diferenţa era calitatea intelectuală a celui care conducea lagărul. În Dachau existau 10.000 de prizonieri, dar nicio licenţă pentru teatru. La Buchenwald erau închise 25.000 de persoane şi teatrul funcţiona atât legal, cât şi ilegal. Dachau era des folosit ca lagăr model, vizitat des de oaspeţii regimului nazist, iar ideea unui teatru care să funcţioneze legal părea o chestiune periculoasă – prizonierii nu trebuiau să lase impresia că aveau timp de distracţii sau aveau timp liber. Un supravieţuitor povesteşte cum în numeroase ocazii el şi colegii săi de baracă discutau operele lui Racine, Goethe, Mickiewicz şi Toller. O seară care i-a rămas în memorie a fost aceea când a fost discutată montarea lui Stanislavski cu „Înainte de răsărit” de Hauptmann.
Existau şi spectacole de teatru care se întâmplau clandestin. Acestea aveau loc de obicei duminica, în jurul orelor patru după-amiaza, când gardienii îşi părăseau temporar posturile vizibile. Spectacolele dramatice erau fie politice, fie nonpolitice. Spectacolele nonpolitice erau jucate în general de actorii profesionişti, deportaţi. După anexarea Austriei, în 1939, viaţa culturală în Dachau capătă o nouă turnură odată cu deportarea artiştilor vienezi de cabaret.
În Buchenwald, cu ocazia unui revelion, comandantul a ordonat un spectacol de cabaret. Acesta a fost realizat cu mult talent, într-o formulă artistică care le-a permis actorilor ad-hoc să aibă curajul de a spune lucrurilor pe nume. Prima replică din spectacol era: „Ce fericiţi suntem noi în această după-amiază! Aici, în Buchenwald, avem cei mai buni actori din Germania şi cea mai bună artă. Aici e cel mai liber teatru din tot Reich-ul. În teatrele de afară, actorii şi publicul sunt speriaţi pentru că ar putea sfârşi într-un lagăr de concentrare. Asta e o chestiune cu care noi nu ne mai batem capul“.
Avertismentul interpretului de cabaret Willy Rosen: „Nu pot trimite vederi de unde mă duc”
Teatrul, legal sau ilegal, era folosit ca un fel de terapie, o încercare de a uita de locul unde prizonierii se aflau. În alte lagăre, cum este cel de la Westerbork, în nordul Olandei, spectacolul de cabaret era agreat de către comandantul lagărului pentru că în acest fel prizonierilor le era distrasă atenţia, înainte de urcarea acestora în trenurile morţii care duceau la Auschwitz. La un moment dat, prin acest lagăr tranzitoriu a trecut marele autor şi interpret de cabaret Willy Rosen. În unul din numerele sale, intitulate „La revedere, Westerbork”, se pare că încerca să transmită un mesaj codat, ascuns, celor care-l ascultau. Unul dintre versurile cântate de el era: „Nu pot trimite vederi de unde mă duc“, un avertisment sever că drumul pe care publicul urma să-l ia era cel spre moarte. Versul trebuie înţeles cu atât mai profund cu cât, odată ajunşi la Auschwitz, prizonierii – înainte de a fi duşi la camerele de gazare – li se oferea şansa de a trimite la rude veşti despre buna lor sosire. În acest fel, ani la rând, mulţi dintre cei care se îndreptau spre Auschwitz mergeau cu speranţa că îşi vor întâlni şi revedea membri ai familiei.
Unul dintre cele mai bune texte de teatru scrise vreodată în lagăr îi aparţine baronului Rudolph von Ripper. Fiu al unei familii catolice viezene înstărite, baronul ajunsese în lagărul de la Oranienburg ca deţinut, condamnat pentru serioase activităţi antinaziste. Printre multele învinuiri care i s-au adus, von Ripper a fost acuzat că activase şi ca actor amator într-o trupă de teatru antifascistă. După luni de tortură, von Ripper ajunge în lagăr unde îşi continuă activitatea teatrală. Scrie o piesă în două personaje: un turist american şi un lucrător german la un birou de turism. Americanul se prezintă pentru a cere ajutorul pentru o călătorie turistică de succes în Germania. Oficialul, care marcase pe o hartă toate lagărele naziste, începe să i le prezinte americanului ca veritabile „burg“-uri – oraşe. Făcea aluzie la faptul că multe lagăre aveau nume care se terminau în „burg“: Oranienburg, Brandenburg, Papenburg etc. Americanul primeşte drept ghizi turistici doi ofiţeri SS, pentru că, i se explică, acesta este noul mod de a face turism în Germania lui Hitler.
23 septembrie 1943: lagărul de la Terezin e scena unui spectacol de operă cu totul aparte
Cea mai interesantă şi bogată activitate culturală s-a înregistrat la Terezin. În vara anului 1942, toţi locuitorii oraşului ceh au fost evacuaţi pentru ca acesta să poată fi în totalitate transformat în lagăr. Oraşul fusese construit în formă de stea pe timpul împăratului habsburg Iosif al II-lea. Mare parte din elita evreiască a fost deportată aici. La Terezin au ajuns mulţi evrei în vârstă, după ce au plătit sume exorbitante. Deşi nu a fost un aşezământ de exterminare, viaţa era la fel de grea ca în oricare alt lagăr nazist. Terezin a fost proiectat şi folosit ca lagăr model, unde erau primite vizite ale Crucii Roşii, îngrijorată de rapoartele care-i veneau pe căi neoficiale.
Terezin a fost scena unui spectacol de operă cu totul şi cu totul special. Şi deşi opera nu este acelaşi lucru cu teatrul, povestea merită spusă datorită felului în care un singur spectacol poate fi raţiunea pentru care unor oameni li se permite să mai trăiască câteva săptămâni, deoarece nu era nimeni care să înlocuiască interpreţii. Iar povestea este cu atât mai tristă cu cât artiştii erau copii cu vârste cuprinse între 5 şi 15 ani.
După ce Cehoslovacia este ocupată de nazişti în 1939, evreii sunt eliminaţi din viaţa publică. Compozitori ca Joza Karas au încercat să se adapteze lumii noi. Karas scrisese o operă pentru copii, „Brundibar”, care de trei ani îşi aştepta premiera. În noile condiţii politice era greu de imaginat că aceasta va avea loc curând. Aşa că îşi îndreaptă atenţia spre un orfelinat de băieţi, unde începe repetiţiile, combinând muzica cu educaţia şi încercând să îşi continue astfel viaţa artistică. Karas nu apucă să vadă premiera, care are loc în iarna lui 1942-1943, fiind deportat pe 10 aprilie 1942 la Terezin. Câteva luni mai târziu, în iulie 1943, întreg orfelinatul este deportat în acelaşi lagăr. Echipa artistică este reunită involuntar. Cu toţii hotărăsc ca spectacolul să fie reluat. Premiera are loc în 23 septembrie 1943. Acelaşi spectacol este jucat şi în data de 23 iunie 1944, în faţa unei echipe de la Crucea Roşie, venită în inspecţie. În perioada în care spectacolul se juca, deportările de copii în lagărele de exterminare fuseseră aproape sistate, deoarece era nevoie de fiecare în spectacol: fie la cor, fie ca solişti care nu aveau dubluri.
În toamna lui 1944, întreaga echipă, inclusiv copiii, au fost trimişi şi exterminaţi la Auschwitz. Partiturile operei au fost redescoperite de-abia în 1970. Premiera oficială, primul spectacol într-o lume liberă, a avut loc în 1975. „Brundibar” este în unanimitate considerată cea mai importantă creaţie artistică realizată în timpul Holocaustului.
Teatrul în timpul Holocaustului a eşuat în a trage semnalul de alarmă
Cu siguranţă, perioada cuprinsă între 1933-1944 se suprapune cu momentul formulării conceptului de societate deschisă de către filosoful Karl Popper. Definirea şi impunerea modelului de societate deschisă, ca singură modalitate pentru supravieţuirea statală şi individuală, au fost generate de nevoia de a trage un semnal de alarmă cu privire la societăţile închise, în al căror model pot fi încadrate ghetourile şi lagărele naziste. Aceste lumi închise, totalitare şi discriminatorii în relaţia cu propriii cetăţeni, au reuşit să păstreze aparenţele şi să înşele întreaga comunitate internaţională prin simpla prezenţă a teatrului, perceput ca înalt act cultural sau ca divertisment pur. Funcţionând ca instituţie sau doar ca mişcare de rezistenţă, înfiinţate pentru profit, propagandă sau demoralizare, teatrul este un atribut al societăţilor democratice, deschise. Acest fapt pare să fi indus în eroare multă lume, care ar fi putut să se salveze emigrând. Iar când emigrarea e devenit imposibilă, teatrul s-a transformat într-o formă de supravieţuire, în special pentru artişti şi comunităţile cărora li se adresau artistic. Spectacolele au fost tolerate ca modalitate de liniştire a maselor de prizonieri, făcându-se, într-un fel, partenere cu regimul nazist, chiar dacă scopul era exact contrariu. Teatrul în timpul Holocaustului a eşuat în a trage semnalul de alarmă. Fie că nu l-a tras de frica rămânerii fără spectatori sau nu l-a tras pentru că până în ultima clipă n-a sesizat pericolul – aceasta este o chestiune de interpretare personală, şi nu istorică.
În Grecia, teatru contra mâncare, pentru susţinerea mişcării de rezistenţă
De cealaltă parte a baricadei, teatrul a avut o altă greutate şi însemnătate.Armata Rusiei sovietice a avut în subordine 900 de brigăzi care însumau 15.000 de artişti, care, pe toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, au dat apoximativ 800.000 de reprezentaţii. Păpuşari, circari, actori – cu toţii se străduiau să înveselească soldaţii aflaţi între două bătălii. Cele mai cerute şi jucate spectacole de teatru erau: „Anna Karenina” (de Lev Tolstoi) şi „Trei Surori” (de A.P. Cehov).
În timp ce fasciştii şi naziştii se delectau cu opere şi spectacole grandioase în aer liber, la Londra actorii jucau la metrou, în buncărele antiaeriene, la cantinele fabricilor angajate în industria de război. În Franţa aflată sub ocupaţie nazistă, „Antigona” lui Sofocle era piesa preferată şi cel mai des jucată, pentru că era relevantă ideologiilor celor două părţi aflate în conflict: cotropitorii şi cotropiţii. În Grecia, membrii mişcării de rezistenţă aveau şi actori în componenţă şi încercau, prin spectacole de teatru, să-şi atragă sprijinul şi suportul comunităţilor în preajma cărora trăiau. De multe ori, spectacolele pe care le dădeau erau gratis. În schimb, cereau doar ca fiecare să aducă ceva de mâncare de acasă: fructe, ouă, grâne. Astfel, mişcarea de rezistenţă continua să trăiască şi să lupte, sporindu-şi numărul susţinătorilor şi simpatizanţilor din rândul populaţiei.
Teatrul şi noile valenţe descoperite şi testate cu ocazia celui de-Al Doilea Război Mondial compun doar o scurtă introducere într-o lucrare care ar putea fi în totalitate dedicată relaţiei pe care teatrul o are cu războiul. A doua jumătate a secolului XX ar adăuga capitole numeroase şi diverse despre motivul pentru care artiştii aleg zonele de conflict şi spectacolele pe care le fac cu sau pentru populaţia civilă afectată.
Într-o societate profund marcată de evoluţia şi omniprezenţa mass-media, teatrul continuă să fie un mediu alternativ în efortul de a atrage atenţia asupra puterii de distrugere a războiului. Spre deosebire de reportajul jurnalistic, obligat la obiectivitate, teatrul propune o perspectivă subiectivă asupra războiului, o analiză complexă şi puternic emoţională, a cărei concluzie statuează că războiul nu e dezirabil şi nici inevitabil.
Potrivit Universităţii Uppsala (Suedia), definiţia războiului ar fi folosirea forţei între două părţi care se soldează cu cel puţin 25 de victime. Cu aceasta în minte, câte războaie pot fi numărate după Al Doilea Război Mondial? Fie că este vorba de Orientul Mijlociu, America de Sud, Africa, Asia, lumea artistică militează pentru puterea teatrului şi a performance-ului de a vindeca traumele de război. Dar teatru se face nu numai pentru a mobiliza sau demobiliza, pentru a evada sau pentru reconciliere. Teatrul este acea activitate umană care, pe timp de război, face individul să se simtă din nou uman şi normal.

http://www.gazetademaramures.ro/revolta-din-ghetoul-varsoviei-14921

La 18 aprilie 1943 a început revolta evreilor din ghetoul Varşoviei, revoltă care a durat trei săptămâni. Aceasta a fost cea mai mare revoltă a evreilor din timpul Holocaustului. Grupen führerul SS, Jurgen Stroop, responsabilul cu înăbuşirea revoltei, a raportat în mai 1943 că au fost lichidaţi 56.065 evrei şi că foarte puţini au supravieţuit. După reprimarea revoltei, germanii au distrus ghetoul din Varşovia, făcându-l una cu pământul.
 
 
În 1942, în vremea în care comunitatea evreiască a ghetoului din Varşovia era încă intactă, mişcarea de opoziţie împotriva germanilor a fost una doar verbală. S-au împărţit ziare clandestine, motiv pentru care Gestapoul a împuşcat cincizeci şi una de persoane în semn de represalii. Mulţi evrei considerau că orice rezistenţă ar grăbi sfârşitul ghetoului şi că întreaga masă a evreilor va trebui să plătească pentru acţiunile unui mic grup de persoane.
 
Toamna lui 1942 a fost epoca în care au început primele pregătiri de rezistenţă. Organizaţia de rezistenţă a tineretului s-a constituit pas cu pas. Pretextând că ar construi adăposturi antiaeriene, evreii au săpat şi întărit câteva sute de şanţuri şi de canale, ca un fel de tranşee, dintre care unele erau legate de reţeaua de canalizare.
 
În aprilie 1943 a avut loc prima încercare de răzvrătire comunitară împotriva regimului nazist, în ghetoul creat de germani în 1940, în cartierul evreiesc al Varşoviei. Înainte de valul deportărilor înspre lagărele de concentrare naziste, în ghetou locuiau 400.000 de evrei, din care au rămas doar 60.000.
 
La începutul lui 1943, Reichsführerul SS, Heinrich Himmler, a dat un ordin de dărâmare a ghetoului, locuitorii acestuia urmând a fi deportaţi în lagărul de la Treblinka. Până atunci majoritatea evreilor s-au abţinut de la o revoltă armată, convingerile religioase înfrânându-le orice pornire războinică. Curând, însă, au început primele deportări, câteva sute dintre tinerii locuitori ai ghetoului hotărându-se să pună mâna pe arme.
Evreii polonezi sau pur şi simplu cei deportaţii din alte teritorii au decis să-şi înfrunte destinul cu armele în mână. Ani de-a rândul, istoria acestor evrei a fost marcată de trenurile care-i transportau spre lagărele de concentrare. La începutul anului 1943, situaţia s-a schimbat dramatic. Mii de evrei „cazaţi” în spatele zidurilor ghetoului din Varşovia s-au decis să-şi asume rolul de inamici ai celui de-al Treilea Reich.
Au făcut-o cu doar câteva arme şi cu puţine gloanţe, cu bombe improvizate, dar, mai ales, cu oameni care ştiau că vieţile lor valorează mult mai mult decât o moarte într-o cameră de gazare.
Armele specifice războiului modern le lipseau aproape cu desăvârşire evreilor varşovieni. Organizaţia de Luptă Evreiască a semnalat într-un apel către subterana poloneză aceste deficienţe majore. În martie 1943, din punct de vedere material, lucrurile stăteau prost. Din cele 49 de arme care le-au fost alocate, doar 36 puteau fi utilizate, din cauza lipsei de muniţie. Evreii aveau arme de slabă eficienţă, cocktailuri Molotov, diferite tipuri de puşti, carabine şi câteva mitraliere.
 
La 18 aprilie 1943, după aproape patru luni fără deportări, trupele germane au intrat în ghetoul Varşoviei, în mod neaşteptat, pentru a organiza o nouă deportare. În câteva ore, aproape şase sute de evrei au fost împuşcaţi. Germanii nu s-au aşteptat la o rezistenţă din partea locuitorilor ghetoului, cu toate că aceasta începuse să se organizeze din toamna anului trecut. Luptătorii evrei au obţinut un prim succes prin expulzarea trupelor germane şi preluarea controlului asupra ghetoului de către organizaţiile de rezistenţă 20B şi 22W. Revolta a fost sprijinită de activişti ai rezistenţei poloneze. Confruntarea armată l-a grăbit pe Himmler să ordone totala desfiinţare a ghetoului.
 
Pe 19 aprilie 1943, trupele germane trimise la faţa locului au întâmpinat o rezistenţă neobişnuită. Tinerii evrei ştiau cât de slabe sunt şansele lor de reuşită în faţa naziştilor, pentru că lipseau armele, hrana şi susţinerea logistică. Aceştia au reuşit însă să reziste atacurilor timp de trei săptămâni. În 20 aprilie, detaşamentele Wehrmachtului au intrat în acţiune cu aruncătoare de flăcări şi cu explozive. Canalele şanţurilor au fost aruncate în aer unul câte unul, de către trupele germane de geniu, pentru a zădărnici încercările evreilor de a fugi prin reţeaua de canalizare. 
 
Liderii Germaniei naziste erau uluiţi. Joseph Goebbels nota în jurnalul său: „Evreii chiar au reuşit să plaseze ghetoul în situaţia de a se apăra singur. Această revoltă arată cât de periculoşi pot fi evreii dacă au arme. Din nefericire, ei deţin şi câteva mitraliere nemţeşti. Doar cerurile ştiu cum au intrat în posesia lor.
 
8 mai 1943 a marcat începutul sfârşitului pentru rezistenţa evreiască. Câţiva prizonieri au fost constrânşi să dezvăluie ascunzătorile şi centrele de rezistenţă. Trupele germane au descoperit ascunzătoarea Organizaţiei de Luptă Evreieşti, lichidându-i pe aproape toţi liderii revoltei. Marek Edelman, ultimul supravieţuitor, a reuşit să scape prin sistemul de canalizare.
Trei zile mai târziu, Szmul Zyegielbojm, reprezentantul comunităţii evreieşti în Consiliul Naţional al guvernului polonez aflat în exil la Londra, scria în ultima scrisoare următoarele: „Nu pot să trăiesc în tăcere în timp ce poporul meu este lichidat. Camarazii mei din ghetoul Varşoviei au murit cu armele în mâini, în ultima lor bătălie, una eroică. Mie nu mi s-a permis să cad alături de ei, la fel ca ei, dar locul meu este lângă ei. Prin moartea mea creau să semnalez protestul meu profund la adresa inacţiunii, a nepăsării în care lumea contemplă distrugerea poporului evreu.” A doua zi, la Londra, Szmul Zyegielbojm s-a sinucis în propriul apartament, lăsând aragazul deschis. 
Atunci când, la începutul lui mai, naziştii au reuşit să înconjoare refugiul evreilor, aceştia s-au sinucis în grup. „Este imposibil să pun în cuvinte ceea ce s-a întâmplat. Un lucru e clar: realitatea a depăşit gândurile noastre cele mai îndrăzneţe”, nota Mordecai Anielewicz, comandantul revoltei din Varşovia, în ultima scrisoare pe care a scris-o, în 23 aprilie 1943.
Ghetoul era în flăcări. În şanţuri, evreii au fost îngropaţi sub dărâmături.
Grupen führerul SS, Jurgen Stroop, responsabilul cu înăbuşirea revoltei, a raportat în mai 1943 că au fost lichidaţi 56.065 evrei şi că foarte puţini au supravieţuit. După reprimarea revoltei, germanii au distrus ghetoul din Varşovia, făcându-l una cu pământul.
Pe 16 mai 1943, generalul Stroop a întregit tabloul în raportul final asupra revoltei din Varşovia: „Am decis distrugerea totală a ghetoului, prin incendierea tuturor clădirilor rezidenţiale. Acţiunea a avut ca efect scoaterea evfreilor din ascunzătorile lor. Nu de puţine ori, evreii stăteau în clădirile incendiate până când frica de a arde de vii îi împingea să sară de la ferestre. Cu oasele rupte încercau să se târâie în clădirile care nu erau în flăcări.” Generalul Stroop a ordonat ca Sinagoga Rlomacki, din zona ariană a oraşului, să fie aruncată în aer, ca simbol că bătălia luase sfârşit.
 
În anii comunismului, victimele evreieşti aproape că nu au fost amintite. În zilele noastre, dezbaterile despre relaţiile dintre polonezi şi evrei este mai intensă decât oricând. „Au vrut să aleagă singuri felul în care vor muri. Cu atitudinea lor, revoluţionarii evrei au vrut să arate lumii că se pot opune regimului nazist”, afirmă Stepinski Sigmund, directorului muzeului din Varşovia dedicat istoriei evreilor polonezi. Exemplul evreilor din Varşovia a fost urmat mai apoi de evrei din alte ghetouri poloneze.
 
În Exterminarea evreilor din Europa, referindu-se la revolta din ghetoul Varşoviei, Raul Hilberg afirmă următoarele: „Această luptă armată n-a schimbat câtuşi de puţin evoluţia procesului de distrugere a iudaismului. Însă, în istoria evreiască, această bătălie este, în sensul propriu al cuvântului, o revoluţie, deoarece, după două mii de ani de politică a supunerii, roata se întorsese şi evreii recurgeau, din nou, la forţă.”
 
 
Ghetoul Varşoviei
 
Zidul ridicat de trupele germane în jurul ghetoului din Varşovia începând din anul 1940 a avut scopul de a închide vieţile unor oameni destinaţi exterminării fizice. În 1940, la câteva luni după ocuparea Poloniei şi transformarea acesteia sub noul titlu de Guvernământ General în teritoriu arian, trupele armatei germane au început să concentreze populaţia de origine evreiască în ghetouri. Acestea aveau scopul de a reţine temporar „suboamenii”, până ce mecanismul lagărelor şi al camerelor de gazare avea să fie pus în funcţiune. Acest ghetou a fost cea mai mare „anticameră a morţii” de acest tip.
În 1942, atunci când germanii au început deportările înspre lagărul de la Treblinka, ghetoul număra aproximativ 400.000 de evrei, cei mai mulţi aduşi din alte zone ale Poloniei şi forţaţi să aştepte în mizerie şi disperare, la limita suprapopulării, în mijlocul epidemiei de tifos şi în lipsa hranei, ultima zi, aceea a deportării.
 
După lichidarea revoltei, zidul care înconjura ghetoul a fost distrus. Conform dorinţei lui Himmler, acesta a fost ras de pe faţa pământului şi fiecare adăpost astupat. 2.500 de deţinuţi din lagăr şi 1.000 de lucrători polonezi au muncit mai mult de un an la curăţarea de moloz a 180 de hectare de imobile prăbuşite şi la demolarea a aproximativ 2.300.000 de metri cubi de zid. Lucrările au fost întrerupte în iulie 1944. Himmler a cheltuit pentru această lucrare 150 de milioane de mărci germane. În Varşovia de astăzi se mai pot vedea rămăşiţele zidului care înconjura ghetoul.
 
 
O coagulare grea
 
Rezistenţa evreiască împotriva crimelor comise de nazişti s-a coagulat greu. Deşi poveştile lagărelor de exterminare circulau, evreii priveau cu neîncredere posibilitatea existenţei unui plan de lichidare în masă. Şi totuşi, în martie 1942, au apărut primele semnale, când un ziar al Rezistenţei evreieşti din Varşovia scria următoarele: „Ştim că sistemul ucigaş al lui Hitler se îndreaptă spre o fundătură şi spre distrugerea evreilor. Victoria asupra evreilor va servi germanilor ca recompensă pentru pierderile suferite pe front. Vărsarea sângelui evreiesc va alina eşecul marilor vise ale lui Hitler.”
 
La mijlocul anului 1942, aceste previziuni s-au îndeplinit cu exactitate: au început deportările din ghetoul varşovian, germanii urmărind lichidarea totală a celor care îl populau. În ianuarie 1943, situaţia devenise deja clară. Organizaţia de Luptă Evreiască a emis un comunicat către populaţia ghetoului: „300.000 de fraţi şi surori au fost trimişi la moarte cu cruzime, în lagărele de la Treblinka. Au trecut şase luni de viaţă trăită constant sub imperiul fricii, fără a şti ce poate să aducă a doua zi. Fiecare trebuie să-şi amintească mereu: suntem sclavi, iar când sclavii nu mai sunt profitabili, atunci ei sunt ucişi! Evrei, ora este aproape! Acum sloganul nostru trebuie să fie: Pregătiţi să moară ca nişte oameni!”
 
Mişcarea evreiască de rezistenţă n-a pornit de la Judenrat; organizaţia se compunea tocmai din elemente ale comunităţii care mizaseră totul pe o politică de colaborare totală cu administraţia. Pentru a-i mobiliza pe evreii din ghetou împotriva germanilor, era necesar să se formeze o nouă ierarhie, destul de puternică pentru a sfida cu succes Consiliul şi pentru a prelua controlul asupra comunităţii evreieşti.
Nucleul organizaţiei ilegale era format din partidele politice care erau reprezentate în aparatul comunităţii evreieşti dinainte de război. Aceste partide, ce reuşiseră să supravieţuiască în ghetou, ocrotindu-şi proprii lor membri, s-au aliat pentru a forma un bloc de rezistenţă. Mişcarea a pornit de la două blocuri extremiste care nu avuseseră contact între ele: comuniştii care ascultau de Moscova şi naţionaliştii autonomi. De la ele, ideea s-a extins la grupurile tineretului sionist, la sindicaliştii sionişti şi Partidul sionist-socialist. Mişcarea a sfârşit prin a cuprinde toate marile partide, cu excepţia unuia: partidul ortodox.

http://cultural.bzi.ro/ghetoul-litzmannstadt-11360

Ghetoul Litzmannstadt (in germana Der judische Wohnbezirk in Litzmannstadt, cunoscut si ca Ghetoul Łódź) a fost al doilea ghetou ca dimensiune (dupa Ghetoul Varsovia) infiintat pentru evreii si romii din Polonia ocupata de Germania nazista.

ituat in orasul Łódź, s-a intentionat initial ca acesta sa fie un punct de adunare temporar pentru evrei, dar ulterior s-a transformat intr-un centru industrial important, care a furnizat provizii pentru Germania nazista si mai ales pentru armata germana. Datorita productivitatii sale remarcabile, ghetoul a reusit sa supravietuiasca pana in august 1944, cand restul populatiei a fost deportata la Auschwitz. A fost ultimul ghetou din Polonia care a fost lichidat.

Ghetoul evreiesc din Cracovia
Ghetoul evreiesc din Cracovia a fost unul dintre principalele ghetouri infiintate de Germania Nazista in teritoriul administrat de Guvernamantul General al Poloniei ocupate in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial. El era un prim punct unde erau separati cei „capabili de munca” de cei ce aveau sa fie exterminati. Inainte de razboi, Cracovia era un centru cultural de referinta pentru cei 60.000-80.000 de evrei care locuiau acolo.

Persecutia populatiei evreiesti din Cracovia a inceput la scurt timp dupa ocuparea orasului de catre germani la 1 septembrie 1939 in contextul invaziei Poloniei. Evreii au fost obligati sa presteze munca fortata incepand cu acea zi. In noiembrie 1939, toti evreii de cel putin 12 ani au fost obligati sa poarte banderole distinctive la brat. In toata Cracovia, sinagogile au fost inchise si obiectele de valoare au fost confiscate de autoritatile naziste.


Autoritatile de ocupatie au anuntat ca, pana in mai 1940, Cracovia va deveni cel mai „curat” oras din Guvernamantul General (zona din Polonia ce a fost ocupata, dar nu si anexata de Germania). S-au ordonat deportari masive de evrei. Dintre cei peste 68.000 de evrei rezidenti in Cracovia la momentul invaziei naziste, doar 15.000 de muncitori si membri ai familiilor lor au fost lasati sa ramana. Toti ceilalti evrei au fost deportati in zonele rurale din jur.

Ghetoul Cracovia a fost oficial infiintat la 3 martie 1941 in cartierul Podgórze, si nu in cartierul evreiesc Kazimierz. Familiile poloneze mutate din Podgórze au fost reamplasate in fostele asezari evreiesti din afara ghetoului. Intre timp, 15.000 de evrei au fost inghesuiti intr-o zona locuita anterior de 3.000 de oameni care locuiau intr-un cartier cu 30 de strazi, 320 de cladiri rezidentiale, si 3.167 de incaperi. Ca urmare, fiecare apartment era alocat la patru familii, iar cei mai nefericiti trebuia sa locuiasca pe strazi. 

Ghetoul a fost inconjurat de ziduri care l-au separat de restul orasului. Toate ferestrele si usile care dadeau spre partea ariana au fost zidite. Doar patru intrari pazite permiteau traficul catre el. Unele sectiuni ale zidului inca mai stau in picioare.

Tinerii din miscarea sionista Akiva, care publicasera ziarul underground HeHaluc HaLohem (Pionierul luptator), s-au alaturat altor sionisti si au infiintat o ramura locala a Organizatiei Luptatoare Evreiesti (ŻOB, in poloneza Żydowska Organizacja Bojowa), si au organizat rezistenta in ghetou, cu sustinerea rezistentei poloneze, Armia Krajowa. Printre activitatile de rezistenta organizate de grupare s-a numarat atacul cu bomba de la cafeneaua Cyganeria, loc de intalnire al ofiterilor nazisti. Spre deosebire de Varsovia, eforturile de aici nu au dus la o revolta inainte de lichidarea ghetoului.

Incepand cu 30 mai 1942, nazisti au efectuat deportari sistematice din ghetou spre lagarele de concentrare din jur. Mii de evrei au fost transportati in lunile urmatoare ca parte a operatiunii Aktion Krakau condusa de SS-Oberführer Julian Scherner. Evreii erau adunati in piata Zgody, dupa care erau escortati la gara din Prokocim. Primul transport a constat din 7.000 de persoane, al doilea de alte 4.000, care au fost duse la lagarul de exterminare Belzec la 5 iunie 1942. In zilele de 13–14 martie 1943, s-a efectuat lichidarea finala a ghetoului sub comanda SS-Untersturmführerului Amon Göth. Opt mii de evrei considerati apti de munca au fost transportati la lagarul Płaszów. Cei considerati inapti de munca – circa 2.000 de evrei – au fost ucisi pe strazile ghetoului in acele zile. Toti cei ramasi au fost trimisi la Auschwitz.

Sondaj - Bieții polonezi contra ucigașilor lui Hristos
Mai mult de o cincime dintre polonezi consideră că evreii au comis crime rituale – rezultă din Sondajul prejudecăților polonezilor realizat anul trecut, prezentat de Gazeta Wyborcza în numărul din 18-19 ianuarie 2014.
Analiza Dinamica și condiționarea psi­ho­logică a antisemitismului. Sondaj po­lo­nez al prejudecăților a fost realizată în va­ra anului trecut de CBOS (Centrul pentru Analiza Opiniei Publice) pe un eșantion de 1.000 de persoane, ulterior comparată cu o analiză similară din 2009. Autorii ei sunt dr. doc. Michał Bilewicz și dr. Mi­ko­łaj Winiewski.
Psihologii de la Centrul pentru Analiza Prejudecăților au cercetat trei categorii de antisemitism. În primul rând, an­ti­se­mitismul tradițional, mai precis atitudinile rezultate în principal pe filieră religioasă, miturile antisemite (de pildă, cel al răpirii copiilor și al folosirii sângelui lor în ri­tua­lurile evreiești). În al doilea rând, an­ti­se­mitismul „conspirativ“, respectiv con­vin­gerea că evreii joacă un rol deosebit în con­ducerea statului și a lumii. În final, antisemitismul secundar, care îi acuză pe evrei că se folosesc de evenimentele din pe­^­rioada ultimului război în configurarea politicii.
Modul de adresare a întrebărilor a fost di­ferit de analizele sociologice, unde sunt cer­cetate opiniile. „Noi am dorit în pri­mul rând să analizăm stereotipurile și sis­temele de funcționare a imaginației, care pot, dar nu este neapărat necesar să conducă la anumite acțiuni“, spune Mi­chał Bilewicz. Cineva poate împărtăși ste­reotipuri antisemite, fiind în același timp un adversar al discriminării evreilor.
Cercetând antisemitismul tradițional, an­chetatorii au adresat următoarea în­tre­ba­re: „Răpirile copiilor creștini au avut loc în trecut?“. „Da“ și „Mai degrabă, da“ au răspuns 23% din respondenți. La a do­ua întrebare: „Evreii din ziua de astăzi sunt responsabili de moartea lui Hris­tos?“, „Da“ au răspuns 22%.
„Pentru mine este o surpriză. Ani de-a rândul, a părut că antisemitismul tra­dițional devine un aspect al trecutului și că e complet marginal. Acum se do­ve­deș­te că revine“, spune Bilewicz, în opinia căruia nu există o explicație bună pentru acest fenomen. Numeroase persoane au re­fuzat să răspundă la a doua întrebare, lu­cru care poate însemna că unele dintre ele doresc să-și ascundă părerile.
Timp de mai mulți ani, antisemitismul tra­dițional a fost strict legat de intensitatea practicilor religioase. Credința în crima rituală era împărtășită de persoane care mer­geau des la biserică. „De data aceas­ta, nu mai există o asemenea corelație“, subliniază Bilewicz. Situația este de în­țe­les, căci Biserica are în prezent un alt duș­man: laicizarea progresivă, liberalizarea obi­ceiurilor, mediul homosexual și LGBT.
La un nivel constant se mențin anti­se­mi­tismul „conspirativ“ și cel secundar. Con­vingerea generală că există o „conspirație evreiască“ a fost exprimată anul trecut de 63% din respondenți (în urmă cu patru ani erau 65%). Rezultatul este suma răs­pun­surilor la mai multe întrebări: 67% con­sideră că „evreii tind să-și extindă in­fluența asupra lumii“, 44% sunt de pă­re­re că „evreii conduc lumea“, iar jumătate dintre respondenți cred că evreii își ating „scopurile de grup datorită societăților se­crete“.
Categoria antisemitismului secundar arată si­milar. Cum au răspuns aici polonezii la în­trebări? Două treimi consideră că evreii doresc de la polonezi daune pentru fapte săvârșite în realitate de germani. Apro­xi­mativ 40% cred că evreii profită de mus­trările de conștiință ale polonezilor. 44% îi învinuiesc pe evrei de răspândirea în lu­me a convingerii că polonezii sunt an­ti­semiți.
Când aceste analize au fost prezentate, în urmă cu o săptămână, la ședința comisiei pentru minorități naționale din Sejm, mai mulți deputați i-au învinuit pe re­pre­zen­tanții organizațiilor minorității evreiești din Polonia că nu îi apără pe polonezi în străinătate. Această atitudine se înscrie per­fect în definiția antisemitismului se­cundar.
Potrivit lui Bilewicz, un simptom al an­ti­semitismului secundar este „rivalizarea pentru suferință“ dintre polonezi și evrei, un exemplu fiind lupta înverșunată dusă de mass-media și diplomația poloneză îm­potriva termenului „lagăr de concentrare polonez“. „Am analizat frecvența uti­li­ză­rii acestui termen în motoarele de cău­tare pe Internet. S-a dovedit că termenul «Polish Death Camp» apare extrem de rar. Cel mai des sunt căutate «german» și «nazi».“
Cercetarea indică, totodată, o scădere evi­dentă a numărului persoanelor cu pre­ju­decăți antisemite în rândul celor care se declară „patrioți mândri de patria lor“, a polonezilor mulțumiți de modul de trai sau instruiți. Concluzia tristă a sondajului este că antisemitismul în Polonia „este un fenomen durabil“.
Traducere şi adaptare de T.P.

Rezistenta evreilor din ghetoul Varsoviei, in fata atacului hitlerist

Pe 16 aprilie 1943 are loc prima incercare de razvratire comunitara impotriva regimului nazist. Evreii din ghetoul varsovian se ridica impotriva SS-ului nazist. Ghetoul fusese creeat in 1940, in cartierul evreiesc al orasului. Inainte de valul deportarilor inspre lagarele de concentrare, in ghetou locuiau 400.000 de evrei, dupa care aici au mai ramas doar 60.000, scrie Deutsche Welle, citat de ziare.com.

La inceputul lui 1943 Reichsfuhrerul SS, Heinrich Himmler, da un ordin de daramare a ghetoului, locuitorii acestuia urmand a fi deportati in lagarul de la Treblinka. Pana atunci majoritatea evreilor s-au abtinut de la o revolta armata, convingerile religioase infranandu-le orice pornire razboinica. Cand, insa, incep ultimele deportari, cateva sute dintre tinerii locuitori ai ghetoului decid sa puna mana pe arme.

Singur sa iti alegi moartea

Pe 19 aprilie 1943 trupele germane trimise la fata locului intampina o opozitie neobisnuita. Tinerii revolutionari stiau cat de slabe sunt sansele lor de reusita in fata nazistilor, pentru ca le lipseau armele, hrana si sustinerea logistica. Reusesc insa sa reziste atacurilor trei saptamani. Cand, la inceputul lui mai, nemtii reusesc sa inconjoare refugiul revolutionarilor, acestia se sinucid in grup.

"Au vrut sa aleaga singuri felul in care vor muri", spune Sigmund Stepinski, directorul noului muzeu varsovian despre istoria evreilor polonezi. Moartea revolutionarilor, conform lui, contine un mesaj politic clar: "cu atitutidinea lor, evreii revolutionari au vrut sa arate lumii ca se pot opune regimului nazist". Exemplul de aici a fost urmat ulterior si de alte ghetouri evreiesti mai mici.

Fostul ministru de Externe al Poloniei, Wladyslaw Bartoszewski, a numit revolutia evreilor din ghetoul varsovian "trezirea romantica", avand in vedere hotararea tinerilor care au decis ca-i mai bine sa moara cu arma in mana, decat sa fie deportati in "lagarele mortii". Chiar Bartoszewski a fost inchis in lagarul de la Auschwitz Birkenau.

Gruppen Fhurerul SS, Jurgen Stroop, responsabil cu inabusirea revoltei, raporta in mai 1943 ca au fost lichidati 56.065 evrei si ca foarte putini au supravietuit. In anii comunismului, victimele evreiesti aproape ca nici nu sunt amintite. In Polonia postbelica, aceasta tema era tabu si chiar manipulata politic. 

In zilele noastre dezbaterea despre relatiile dintre polonezi si evrei este mai intensa decat oricand.

Supravietuitorii Holocaustului se bucura ca istoria lor va ramane vie prin amintirea fotografiilor expuse in noul muzeu care se gaseste chiar in fata monumentului eroilor revolutionari din ghetoul varsovian. Ghetou pe care, dupa revolutie, nazitii il fac una cu pamantul pentru a nu ramane nici macar o amintire.

http://cultural.bzi.ro/castelul-malbork-din-polonia-foto-9638

Johttp://cultural.bzi.ro/ziua-cand-evreii-s-au-revoltat-impotriva-nazismului-8144
Pe 19 aprilie 1943, in spatele zidului care inconjura ghetoul Varsoviei, ultimul act al unei tragedii este jucat. Mastile cazusera demult. Evrei polonezi sau pur si simplu deportati din alte teritorii decid sa-si infrunte destinul cu armele in mana. Ani de-a randul, istoria acestor evrei isi continuase implacabil cursul, urmand traseele macabre ale unor trenuri ce-i transportau neincetat pe dusmanii de rasa ai Germaniei naziste. 


Inceputul lui 1943 a schimbat insa definitiv cursul Holocaustului. Mii de evrei „cazati“ in spatele zidurilor ghetoului din Varsovia s-au decis sa-si asume rolul de inamici ai celui de-al Treilea Reich. Si au facut-o la modul cel mai neasteptat cu putinta: declarand razboi. Cu putine revolvere. Cu doar cateva gloante la dispozitie. Cu bombe improvizate. Dar, mai ales, cu oameni care stiau ca vietile lor valoreaza mult mai mult decat o moarte intr-o camera de gazare, scrie evz.ro.


„Recompensa“ pentru Hitler 


Rezistenta evreiasca impotriva crimelor comise de nazisti s-a coagulat greu. Desi povestile lagarelor de exterminare circulau, evreii priveau cu neincredere posibilitatea existentei unui plan de lichidare in masa. 


Si totusi, in martie 1942, apar primele semnale, cand un ziar al Rezistentei evreiesti din Varsovia scrie: „Stim ca sistemul ucigas al lui Hitler se indreapta spre o funda tura si spre distrugerea evreilor. Victoria asupra evreilor va servi germanilor ca recompensa pentru pierderile suferite pe front. Varsarea sangelui evreiesc va alina esecul marilor vise ale lui Hitler“. 


La mijlocul lui 1942, previziunile se indeplinesc cu exactitate: incep deportarile din ghetoul varsovian, urmarindu-se lichidarea totala a celor care il populau. In ianuarie 1943, situatia devenise deja clara. Organizatia de Lupta Evreiasca emite un comunicat catre populatia ghetoului: „300.000 de frati si surori au fost trimisi la moarte cu cruzime, in lagarele de la Treblinka. Au trecut sase luni de viata traita constant sub imperiul fricii, fara a sti ce poate sa aduca a doua zi. Fiecare trebuie sa-si aminteasca mereu: suntem sclavi, iar cand sclavii nu mai sunt profitabili, atunci ei sunt ucisi! Evrei, ora este aproape! Acum sloganul nostru trebuie sa fie: «Pregatiti sa murim ca niste oameni!»“. 


Razboiul are armele sale. Pistoale, mitraliere, grenade, bombe, munitii - un intreg arsenal, care le lipsea cu desavarsire evreilor. Organizatia de Lupta Evreiasca semnala intr-un apel catre subterana poloneza aceste deficiente majore. 


„Cu oasele rupte incercau sa se taraie“ 


Era martie 1943: „Din punct de vedere material, lucrurile stau foarte prost. Din cele 49 de arme care ne-au fost alocate, doar 36 pot fi utilizate, din cauza lipsei de munitie. Informati autoritatile in numele nostru ca neacordarea unui ajutor pe scara larga va fi interpretata ca indiferenta fata de soarta evreilor din Varsovia. Alocarea armelor fara munitie este o batjocura cinica la adresa destinului nostru“. 


„Este imposibil sa pun in cuvinte ceea ce s-a intamplat. Un lucru e clar: realitatea a depasit gandurile noastre cele mai indraznete“, nota Mordecai Anielewicz, comandantul revoltei din Varsovia, in ultima scrisoare pe care o va scrie. Era 23 aprilie 1943. Revolta incepuse deja de 4 zile. 


Liderii Germaniei naziste erau uluiti. Joseph Goebbels noteaza in jurnalul sau: „Evreii chiar au reusit sa plaseze ghetoul in situatia de a se apara singur. Aceasta revolta arata cat de periculosi pot fi evreii daca au arme. Din nefericire, ei detin si cateva mitraliere nemtesti. Doar cerurile stiu cum au intrat in posesia lor“. 


Pe 16 mai 1943, generalul Stroop intregeste tabloul in raportul final asupra revoltei din Varsovia: „Am decis distrugerea totala a ghetoului, prin incendierea tuturor cladirilor rezidentiale. Actiunea a avut ca efect scoaterea evreilor din ascunzatorile lor. Nu de putine ori, evreii stateau in cladirile incendiate pana cand frica de a arde de vii ii impingea sa sara de la ferestre. Cu oasele rupte incercau sa se taraie in cladirile care nu erau in flacari“. 


SOLUTIA FINALA 


Camera de gazare, la Londra 


8 mai 1943 marcheaza inceputul sfarsitului. Trupele germane descopera ascunzatoarea Organizatiei de Lupta Evreiesti, lichidandu-i pe aproape toti liderii revoltei. Marek Edelman, ultimul supravietuitor al revoltei evreiesti, inca in viata, reuseste sa scape prin sistemul de canalizare. 


Trei zile mai tarziu, Szmul Zyegielbojm, reprezentantul comunitatii evreiesti in Consiliul National al guvernului polonez aflat in exil la Londra, scrie ultima scrisoare: „Nu pot continua sa traiesc in tacere in timp ce poporul meu este lichidat. Camarazii mei din ghetoul Varsoviei au murit cu armele in maini, in ultima lor batalie, una eroica. Mie nu mi s-a permis sa cad alaturi de ei, la fel ca ei, dar locul meu este langa ei. Prin moartea mea vreau sa semnalez protestul meu profund la adresa inactiunii, a nepasarii in care lumea contempla distrugerea poporului evreu“. 


A doua zi, pe 12 mai, camera de gazare se muta la Londra. Szmul Zyegielbojm se autoasfixiaza in propriul apartament, lasand aragazul deschis. 


Pianistul Wladyslaw Szpilman, eroul lui Polanski, si zidul memoriei 


In majoritatea cazurilor, oamenii construiesc ziduri pentru a se apara de alti oameni. Zidul ridicat de trupele germane in jurul ghetoului din Varsovia incepand cu anul 1940 a avut un alt scop, acela de a inchide vietile unor oameni destinati exterminarii fizice. 


Filmul epocal al lui Roman Polanski, „Pianistul“ (2002), pelicula puternica despre lupta pentru supravietuire a unui muzician cu destin mai presus de paranoia nazista, surprinde detaliu cu detaliu reactia fiecarui membru al familiei Szpilman atunci cand vad impreuna - de la geamul apartamentului in care erau fortati sa traiasca - cum se inalta, caramida cu caramida, zidul lung de 17 kilometri, care va delimita normalul orasului de oroarea ghetoului. 


In cartea care a stat la baza scenariului lui Polanski, pianistul Wladyslaw Szpilman relateaza minutios intreaga viata ce se desfasura in preajma zidului: trafic cu mancare, arme si munitie, dramatice acte de tradare, incercari de evadare, gardieni care nu ezitau sa traga. 


Si totusi, in ziua de 19 aprilie 1943, ceva a modificat radical menirea atribuita zidului care inconjura fostul cartier evreiesc. In finalul documentarului „Shoah“ (1985), regizorul Claude Lanzmann vorbeste cu doctorul Franz Grassler (responsabil in timpul razboiului cu „buna functionare“ a ghetoului din Varsovia) despre rolul zidului. Grassler recunoaste pe jumatate ca ghetoul, supravegheat cu strictete de trupele germane, avea rolul de a „colecta“ evreii in vederea transportarii lor catre Treblinka. Niciun militar german insa, isi aminteste batranul nazist, nu s-ar fi asteptat ca „prizonierii“ sa gaseasca resurse pentru a riposta. 


In timpul insurectiei din aprilie-mai 1943, ghetoul s-a transformat, pentru o scurta perioada, intr-o cetate. Dupa lichidarea revoltei, zidul a fost distrus. In Varsovia de astazi se mai pot insa vizita ramasitele acestuia. 


LUPTATORI 


Cronica unei revolte inabusite 


In 1940, la cateva luni dupa ocuparea Poloniei si transformarea acesteia sub noul titlu de Guvernamant General in teritoriu arian, trupele armatei germane incep sa concentreze populatia de origine evreiasca in ghetouri. Acestea aveau scopul de a retine temporar „sub-oamenii“, pana ce mecanismul lagarelor si al camerelor de gazare va fi fost pus in functiune. 


Cea mai mare „anticamera a mortii“ de acest tip a fost ghetoul din capitala tarii, Varsovia, locul unde pe 19 aprilie 1943 s-a declansat cea mai consistenta insurectie antinazista din timpul Holocaustului. La mijlocul anului 1942, germanii incep deportarile evreilor din Varsovia catre lagarul de exterminare de la Treblinka. In acel moment, ghetoul numara in jur de 400.000 de locuitori, cei mai multi adusi din alte zone ale Poloniei si fortati sa-si „astepte“ - in mizerie si disperare, la limita suprapopularii si a frigului, in mijlocul unei epidemii de tifos si in lipsa hranei - ultima zi, cea a deportarii. 


In ianuarie 1943, timpul renunta sa mai aiba rabdare si lupta impotriva nazistilor se declanseaza. Apogeul este atins pe 19 aprilie, cand trupele naziste intra in ghetou cu scopul de a selecta populatie pentru deportare. Uniunea Militara Evreiasca si Organizatia de Lupta Evreiasca, alaturi de partizani din rezistenta subterana poloneza, au opus o rezistenta acerba. Totul a durat mai putin de o luna insa, vreme in care trupele nemtesti au reusit sa-i prinda pe majoritatea celor angajati in activitatile de rezistenta. 


La mijlocul lunii mai, comandantul german Jürgen Stroop era capabil sa intocmeasca bilantul revoltei: sute de insurgenti executati, mii de evrei deportati, iar sinagoga din oras, impreuna cu cladirile din ghetou - in totalitate distruse. Curajul si devotamentul unic al acelor oameni ramaneau in istorie. Dincolo de orice statistica.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/teatru-vremea-holocaustului
Au apărut în ultima perioadă studii serioase despre spectacolele de
cabaret din ghetourile evreieşti din Varşovia, dar şi din lagărele de
concentrare din Westerbork, Dachau şi Theresienstadt; iar Rebecca
Rovit a publicat în 1999 un volum-document despre teatru în timpul
Holocaustului, adunând numeroase mărturii şi documente. Totuşi, dacă
subiectul este în continuare insuficient cunoscut şi analizat de către
istorici, aceasta vine din faptul că a discuta despre teatru în timpul
celui de-al Treilea Reich a fost considerat multă vreme un act
delicat. Motivul e lesne de intuit: documentarea unor acte de cultură
în perioada Holocaustului părea un sacrilegiu; friza ridicolul,
frivolul. A existat mereu pericolul ca prin astfel de studii atenţia
opiniei publice să fie distrasă de la exterminarea sistematică a şase
milioane de evrei; tocmai pentru că dacă aceştia au fost capabili să
facă teatru, artă în general, în asemenea timpuri, asta ar fi
însemnat, în mintea unora, că viaţa lor în ghetouri şi lagăre n-ar fi
fost chiar atât de cumplită. Iar de-aici la a pune sub semnul
întrebării cifrele Holocaustului sau Holocaustul însuşi n-ar mai fi
fost decât un pas...

Ultimele decenii au arătat însă dimensiunile Holocaustului - iar
aceasta a dat posibilitatea iniţierii unor cercetări amănunţite în
ceea ce priveşte viaţa artistică, dar mai ales teatrul. De ce anume
s-a pus un accent deosebit pe teatru? Ne întoarcem în 1932, când
Republica de la Weimar i-a invitat pe cei mai importanţi actori ai
ţării să scrie ceva pentru posteritate, într-o revistă născută exact
în acest scop. Fritz Kortner, unul dintre actori, scria că inamicul
cel mai periculos al teatrului nu ar fi criza economică (Europa îşi
revenea cu greu după căderea bursei de pe Wall Street, în Vinerea
Neagră din octombrie 1929), ci criza spirituală. Nici un an mai
târziu, Kortner şi aproape jumătate dintre actorii invitaţi să scrie
au fost daţi afară din teatrele germane, fiind consideraţi periculoşi
pentru sentimentul naţional german. Cei obligaţi să plece erau actori
evrei care se remarcaseră şi făcuseră carieră interpretând personaje
emblematice ale culturii germane: Elisabeth Bergner şi Grete Mosheim
au fost, de pildă, mari interprete ale personajelor lui Goethe. Parte
dintre actori au emigrat, dar marea majoritate au ales să rămână în
Germania pentru că erau prea înrădăcinaţi în cultura ţării. Şi
rămânând au continuat să facă teatru.



Spectacolele de teatru au păstrat iluzia unei vieţi normale în sânul
comunităţii evreieşti

Între 1933 şi 1945, anii celui de-al Treilea Reich, "teatru"este o
denumire generică, deoarece reprezentaţiile au variat de la spectacole
de teatru veritabil - care aveau loc oficial, în săli de teatru de pe
întreg teritoriul german sau ocupat de germani - la spectacole
clandestine, concerte şi performance-uri, unde cei care jucau îşi
puneau viaţa în pericol.

Spectacolele organizate erau fie iniţiative ale tinerilor sau
bătrânilor din ghetouri, cu intenţia de a ridica moralul locuitorilor,
fie o trudă artistică organizată de nazişti pentru propria plăcere şi
amuzament. Orchestre înfiinţate în lagărele de concentrare se ocupau
cu distrarea ofiţerilor germani sau acompaniau execuţii - cum a fost
cazul execuţiilor de la Mauthausen. De asemenea, spectacolele au fost
folosite pentru a cosmetiza adevărată faţă a lagărelor de concentrare:
în 1944, Crucea Roşie Internaţională a făcut o vizită la Terezin, iar
copiii închişi acolo au prezentat opera "Brundibar" de Hano Krasa.

Trebuie să ne intereseze cum şi de ce s-a făcut teatru în acei ani ai
Holocaustului, pentru că spectacolele din acea perioadă, pe de-o
parte, sunt vinovate de a păstra iluzia unei vieţi normale în sânul
comunităţii evreieşti, iar, pe de altă parte, viaţa teatrală semnala
cu disperare înrăutăţirea treptată şi ireversibilă a situaţiei
evreilor.

După ce Hitler a preluat puterea în Germania, mulţi evrei influenţi ar
fi putut să părăsească ţara. Aceştia şi-au amânat însă planurile de
emigrare tocmai pentru că încă se juca teatru evreiesc în Germania.
Mai mult, naziştii au finanţat şi susţinut până în 1941 teatre
evreieşti, unde întreg personalul artistic şi auxiliar era format din
evrei. Repertoriul se dorea evreiesc, iar publicul trebuia să fie în
exclusivitate evreiesc.



Susţinerea vieţii teatrale evreieşti în plină eră a
naţional-socialismului german a fost o foarte inteligentă modalitate
de a masca şi păstra aparenţele în faţa comunităţii internaţionale,
care începea să primească, prin intermediul presei, informaţii
alarmante despre schimbările nedemocratice şi antisemite operate de
Hitler şi regimul său.



Cum a apărut Kulturbund şi ce efecte a avut pe termen lung o astfel de
organizaţie

Kulturbund a fost o organizaţie culturală legitimă în timpul celui
de-Al Treilea Reich, care îşi propunea să ofere locuri de muncă
artiştilor evrei ce-şi pierduseră serviciul (muzicieni, dirijori,
actori, scenografi, pictori), fiind totodată şi un fel de încercare de
a consola o minoritate din ce în ce mai agresată. Prin existenţa
acestui program, naziştii au reuşit multă vreme să păcălească restul
lumii, evreii părând a suferi doar de pe urma măsurilor economice,
sociale, politice şi civile, drepturile culturale fiind respectate şi
chiar finanţate. Prin respectarea drepturilor culturale - dreptul la
obiceiuri, limbă, religie - discriminările la care erau supuşi evreii
păreau a fi doar de natură temporară.

Kulturbunda fost înfiinţat în martie 1933, la sugestia dr. Kurt Singer
(1885-1944), un neurolog de succes, pasionat de muzica clasică. Pe
lângă activităţile medicale, Singer a reuşit să-şi adauge în biografie
şi alte merite, precum cele de muzicolog şi dirijor. În 1927 a fost
numit director general al Operei Municipale din Charlottenburg
(Berlin), dar a fost concediat imediat ce naziştii au preluat puterea.
Totuşi, contactele sale au funcţionat şi relativ repede a reuşit să se
întâlnească cu Hans Hinkel, căruia i-a prezentat ideea unui Judischer
Kulturbund.Hinkel a luat legătura cu Göring, care a fost de acord cu
înfiinţarea unei asemenea asociaţii. Iniţial, Kulturbund trebuia să
opereze doar la Berlin, dar în martie 1935 existau 46 asemenea
organizaţii locale în toată Germania, iar în 1937, aproximativ 50.000
de artişti evrei erau angajaţi în această reţea condusă de Hinkel.



Prin natura funcţiei sale, Hinkel făcea parte din aparatul
ministerului de propagandă a Reichului. A acceptat repede ideea
Kulturbund-ului pentru că, în anul 1933, statul german, eliminând
evreii din întreg aparatul de stat, nu avea încă suportul şi sprijinul
unui sentiment anti-evreiesc puternic pentru a-i putea opri pe cei
disponibilizaţi de stat să nu se angajeze în sectorul privat. Hinkel a
gândit, aşadar, că dacă artiştii evrei se vor reuni în organizaţii de
tipul Kulturbund-ului, ei nu vor căuta să se angajeze în teatrele şi
instituţiile culturale private. Reţeaua de teatre Kulturbund a fost -
şi din acest motiv - sponsorizată, încurajată şi protejată de nazişti.
Tocmai din această cauză se pune întrebarea dacă artiştii evrei,
angajaţi în aceste asociaţii, au reprezentat cultura evreiască sau au
slujit, inconştient şi indirect, regimul nazist care a exploatat
politic organizaţia...



Repertoriul acestor asociaţii evreieşti a exclus de la început operele
compozitorilor preţuiţi de regimul nazist

Ideii lui Kurt Singer i s-a alăturat scenograful Kurt Baumann.
Împreună cei doi au definit scopurile Kulturbund-ului, care trebuia să
servească şi să ajute comunitatea evreiască, să ofere locuri de muncă,
să promoveze unitatea în rândul evreilor şi să-i educe prin artă.
Dramaturgul teatrului, Julius Bab, îşi propunea: "vom crea o scenă
evreiască care va fi şi germană în acelaşi timp". Din păcate,
comunitatea evreiasă nu era omogenă, aşa că teatrul Kulturbund-ului a
fost fenomenul care a semnalat o dilemă identitară serioasă: existau
evrei perfect integraţi lumii culturale germane, care se simţeau mai
mult germani decât evrei, dar existau şi evrei sionişti, interesaţi în
exclusivitate de moştenirea culturală evreiască pură. Primii nu erau
interesaţi să vadă teatru despre evrei, iar ceilalţi îşi doreau o
apropiere de originile ebraice şi idiş. De cealaltă parte, naziştii
erau interesaţi ca evreii să creeze artă pentru evrei, agreând
varianta sionistă.



De la început, repertoriul acestor asociaţii evreieşti excludea
operele unor germani romantici ca Wagner şi a compozitorilor preţuiţi
de regim, ca Richard Strauss. În 1936, pe lista interzisă intră
Goethe, în 1936 - Beethoven, în 1938 - Mozart şiHändel.Hinkel încerca
să îi determine pe artişti să joace texte evreieşti, deşi, oficial,
puteau face parte din repertoriu textele oricărui autor non-german. În
1936, Herbert Freeden se alătură conducerii Kulturbund-ului. De pe
poziţia sa sionistă, Freeden a lucrat timp de trei ani la traducerea
în idiş a unor autori precum Scribe, Shakespeare, Ibsen, pentru că
publicul, format în exclusivitate din germani evrei, nu era interesat
de un teatru despre evrei. În stagiunea 1936-1937, piesa cea mai
jucată a fost "Visul unei nopţi de vară". Preferinţa pentru texte
clasice, din marea literatură, se explica prin faptul că era deosebit
de greu de găsit piese evreieşti care să treacă examenul cenzorului
nazist.



Atunci când exterminarea evreilor a devenit politică de stat,
Kulturbund şi-a pierdut raţiunea de a exista

Interesul naziştilor pentru existenţa asociaţiilor culturale
evreieşti, care în general aveau în subordine un teatru, este foarte
interesant de analizat şi înţeles. Grija pentru repertoriu şi
realizarea acestuia, interesul ca publicul să fie format exclusiv din
evrei, iar spectacolele să fie promovate exclusiv în presa evreiască
ridică numeroase semne de întrebare.

O explicaţie o găsim în comportamentul lui Hans Hinkel, care, în 12
noiembrie 1938, la doar două zile după înfricoşătoarea Noapte de
Cristal (Kristallnacht), a convins un grup de lideri ai comunităţii
evreieşti să-şi reia programul cultural. Chestiunea era atât de
urgentă încât Hinkel ar fi depus toate diligenţele pentru ca actorii
evrei, arestaţi în acea noapte şi deportaţi deja în lagăre, să fie
eliberaţi pentru a se putea întoarce şi juca teatru. Deşi se încerca
cu disperare păstrarea aparenţelor, după noiembrie 1938, viaţa
culturală evreiască, în care teatrul ocupa cel mai important loc, a
început să pălească. Kristallnacht a însemnat începutul politicii de
radicalizare a regimului faţă de evrei. Iar între 1940-1941,
restricţiile impuse Kulturbund-ului s-au intensificat, pentru ca, în
septembrie 1941, această organizaţie să fie dizolvată. Odată ce
exterminarea evreilor a devenit politică oficială de stat,
Kulturbund-ul şi-a pierdut raţiunea de a fi.



Artiştii evrei au devenit atât de implicaţi în viaţa teatrală încât au
scăpat din vedere ce se întâmpla în viaţa reală

Efect paradoxal: prin activitatea sa intensă, teatrul - care dădea
senzaţia că lucrurile nu stau chiar aşa de rău în realitate - pare să
fi amânat gândul de emigrare al multor evrei

Într-un fel, naziştii au manipulat întreaga infrastructură a
Kulturbund-ului, lăsând să se înţeleagă că teatrele aflate sub această
umbrelă funcţionau ca teatre evreieşti de stat, a căror existenţă se
datora regimului nazist. Prin această enclavizare, naziştii au obţinut
un efect interesant: artiştii evrei, cărora li se cereau permanent
producţii noi, au devenit atât de implicaţi în viaţa teatrală încât au
scăpat din vedere ce se întâmpla în viaţa reală. Mai mult decât atât:
ei au transmis prin spectacolele lor această falsă realitate în care
trăiau, dând un impuls vital publicului. Teatrul din timpul
Kulturbund-ului avea o aparentă libertate economică şi artistică,
devenind salvarea multora, în special a artiştilor implicaţi. Din
păcate însă, munca unui grup de lideri evrei - care şi-au dorit
salvarea de la faliment a artiştilor evrei şi care au dorit folosirea
suportului cultural pentru întărirea unei conştiinţe etnice aflată în
plin proces de discreditare - se face vinovată, fără să vrea, de
"crearea unei senzaţii false că lucrurile nu stau chiar aşa de rău, în
realitate".

Prin activitatea sa intensă şi poziţia sa activă, teatrul pare să fi
amânat gândul de emigrare al multor evrei, care s-ar fi putut încă
salva în anii de început ai Kulturbund-ului. Evident, oamenii de
teatru n-au fost conştienţi de impactul social şi politic pe care-l
aveau asupra publicului printr-un simplu act artistic; ei nu pot fi
învinuiţi de propagandă sau colaboraţionism cu regimul nazist. Teatrul
a fost folosit mai degrabă ca terapie. Freeden declara: "Teatrul era
un fel de ancoră pentru evrei şi eram conştienţi de asta. Puteau,
pentru o seară, să uite de toate şi să intre într-o altă lume".



Iniţiatorul Kulturbund, Kurt Singer, a ajuns şi el în lagăr, la Terezin

Totuşi, în ciuda conştientizării importanţei pe care o aveau ca teatru
în conştiinţa şi lupta pentru rezistenţă socială, economică şi
politică, artiştii au început să se confrunte cu întrebări de ordin
moral: se cuvenea sau nu ca teatrul să rămână deschis, în timp ce
situaţia evreilor se înrăutăţea? Kulturbund-ul şi-a inaugurat
activitatea cu montarea piesei "Nathan Înţeleptul" de Lessing. Morala
piesei era că umanitateatranscendereligia. Poate că alegerea acestui
prim text pentru a fi montat a avut un impact cu efect de reacţie în
lanţ. Se făcea, parcă, apel la cultură pentru a se explica, la scenă
deschisă, că situaţia de moment nu mai poate continua pentru multă
vreme. Din păcate, realitatea a luat prin surprindere întreg aparatul
cultural evreiesc şi publicul căruia i se adresa. Mai mult, chiar
ajunşi în lagăre, mulţi dintre membrii Kulturbund-ului au continuat să
facă teatru şi acolo. Ca o ironie a istoriei, teatrele evreieşti au
fost în mare parte folosite drept centre de deportare, unde erau
adunaţi evreii. Kurt Singer, iniţiatorul Kulturbund,a ajuns şi el în
lagăr. Datorită "serviciilor aduse comunităţii germane", Singer n-a
fost însă deportat la Auschwitz, ci la Terezin, unde a murit în
ianuarie 1944. În ultimele scrisori şi vederi pe care a avut voie să
le trimită de acolo, reiese clar cât de mult credea în legătura dintre
artă şi supravieţuire, în speranţa care vine odată cu un grup de
oameni care se întâlnesc zilnic să facă teatru.

Liderii evrei din ghetouri sau din lagăre au devenit foarte repede
conştienţi de valoarea artei produse în asemenea condiţii. Salvarea
realizărilor artistice născute într-un asemenea mediu ostil depăşea
interesul pentru estetic şi intelectual, devenind întâi de toate o
altfel de documentare a catastrofei în desfăşurare, ceva ce ulterior
ar fi putut fi valorificat şi juridic, nu numai artistic.



În lagărele de concentrare, salvare prin teatru

Nu toate lagărele erau la fel. Existau lagăre de muncă, de tranzit şi
de exterminare. Fiecare avea legile proprii şi manifestările culturale
oficiale sau clandestine erau mai mult sau mai puţin posibile şi
frecvente. "În unele lagăre prizonierii puteau să-şi păstreze hainele
civile; cărţile erau permise la Dachau şi Terezin. Hârtia şi
ustensilele de scris erau interzise la Mauthausen şi Ravensbruck, unde
exista însă o mică bibliotecă formată din câteva cărţi de versuri în
franceză şi cehă şi câteva cărţi confecţionate de deţinuţi", notează
Rebecca Rovit. Tot în lagărul de la Ravensbruck, unul dintre liderii
mişcării de rezistenţă, Germaine Tillion, a scris o operetă, "Le
Verfügbar aux Enfers", o parodie la "Orfeu în Infern" de Gluck.
"Spectacolele de teatru şi muzică trebuie să fi contribuit la dorinţa
de a trăi atât a artiştilor, cât şi a publicului spectator".

Teatrul în timpul celui de-Al Treilea Reich a fost o activitate
culturală firească, chiar într-un moment istoric în care situaţia
economică, politică, civilă şi socială a evreilor germani era în
declin. Însă ideea spectacolelor de teatru în lagăre de concentrare şi
exterminare presupune un alt nivel de a înţelege teatrul, importanţa
sa pentru o comunitate şi felul în care comunitatea respectivă se
regăsea sau se salva - la propriu - prin teatru.



Varşovia: teatru în casele unor familii bogate de evrei şi în cafenele cu scenă

Merită amintite aici şi experienţele teatrale şi spectaculare din
ghetourile evreieşti, în special cele poloneze, din perioada
1939-1942. Imediat după invadarea Poloniei au fost emise câteva
decrete care au anihilat viaţa culturală evreiască poloneză publică.
După şocul acestei prime faze, activităţile culturale sunt reluate,
dar de data aceasta în case private. Familiile bogate înţelegeau în
acest fel să organizeze seri la care participau câţiva invitaţi.
Amuzamentul era asigurat de unu-doi actori. Banii strânşi erau
folosiţi pentru ajutorarea familiilor sărace de evrei. Primul asemenea
eveniment are loc la finele lunii noiembrie 1939, cu participarea unui
faimos actor evreu polonez, S. Partel. Succesul şi reţeta sunt copiate
rapid de celelalte familii cu posibilităţi din Varşovia, deja
strămutate în zona care va deveni curând ghetoul oraşului.

Ghetoul varşovian a cunoscut două etape: o perioadă de aproximativ un
an, până la ridicarea pereţilor care vor delimita zona de restul
oraşului, şi a doua etapă, de un an şi jumătate, când vorbim de
condiţii grele, până la lichidarea acestuia. Pentru prima perioadă,
vidul lăsat de închiderea şi interzicerea instituţiilor culturale este
umplut de evenimente culturale de casă, private. Ceea ce începuse ca
un efort cultural şi de într-ajutorare devine repede o afacere
profitabilă, aşa că se impune existenţa unui cadru care să permită
prezenţa la asemenea evenimente a unui public relativ numeros. Aşa
apare ideea cafenelelor cu scenă. Aceste spaţii ofereau însă rar
spectacole de calitate. Cuvântul de ordine era distracţia şi succesul
financiar. Cafenelele devin totuşi rapid localuri cu pretenţii, în
ciuda divertismentului îndoielnic. De cealaltă parte, publicul care nu
aveau resurse financiare care să le permită să frecventeze cafenelele
a trebuit să inventeze altceva. Iar acest altcevaau fost cluburile
pentru jucătorii de cărţi (la un moment dat funcţionau 60 asemenea
localuri in ghetoul din Varşovia85) sau scenele de teatru.

Cafenelele au devenit spaţii unde banii contrabandiştilor din ghetou
erau etalaţi şi cheltuiţi cot la cot cu cei ai soldaţilor sau
ofiţerilor germani cu care colaborau. Naziştii au fost de acord cu
asemenea localuri de distracţii uşoare, deoarece aveau un renume
prost, iar spectacolele de proastă calitate alterau rapid atmosfera
din ghetou. În a doua parte, când ghetoul este închis, iar problemele
economice devin apăsătoare, aceste cafenele devin simbol al calităţii
vieţii de acolo.



Două teatre în limba idiş şi alte trei în limba poloneză

Intelectualii şi clasa de mijloc din rândul evreilor polonezi
strămutaţi între graniţele noului oraş aleg teatrul: teatru pentru
petrecerea timpului liber într-un mod elevat sau pentru educarea
copiilor şi tineretului. Până la ridicarea zidurilor, astfel de teatre
existau şi funcţionau clandestin în beciuri sau poduri de case.
Participarea la un spectacol de teatru în asemenea condiţii era o
aventură, cu spectatori care trebuia să urmeze un anumit traseu pentru
a fi siguri ca nu sunt urmăriţi. Aceste teatre nu funcţionau pentru a
face profit.

Este interesant că primul teatru recunoscut ca atare în acte oficiale
naziste s-a deschis după ce ghetoul a fost izolat, în noiembrie 1940.
Primul teatru s-a numit Eldorado, urmat apoi, în mai 1941, de
deschiderea unui nou teatru: Nowy Azazel. Ambele teatre erau de limbă
idiş, iar proprietara era o anume Judith, care avea relaţii cu un
ofiţer german. Curând au fost înfiinţate alte trei teatre, dar care
funcţionau în limba poloneză: Na Piaterku (mai 1941), Nowy Kameralni
(iunie 1941) şi Femina (iulie 1941). Cum teatrele în limba poloneză
erau mai numeroase, se poate deduce că majoritatea celor din ghetou
preferau spectacolele în limba poloneză. Realitatea era însă alta:
majoritari erau cei care vorbeau idiş, numai că primele două teatre
fuseseră deschise ca afacere, neavând vreun temei cultural şi moral
puternic. Cum ,,doamna Judith" a dorit să nu aibă concurenţă, amicul
ofiţer nazist a ajutat-o astfel încât nu s-au mai eliberat permise
decât pentru înfiinţarea de teatre în limba poloneză. Şi cum cele două
teatre idiş nu aveau concurenţă, calitatea spectacolelor de aici a
fost mereu în scădere. De cealaltă parte, cele trei teatre poloneze,
care concurau între ele, au devenit din ce în ce mai performante. Ca
urmare a acestui fapt, mulţi actori din cele două teatre idiş s-au
mutat la unul dintre cele trei teatre de limbă poloneză. Aceste teatre
îşi schimbau programul o dată pe lună pentru că publicul era limitat
la maximum 30.000 de spectatori. În general erau prezentate piese
clasice sau piese care ilustrau viaţa în ghetou. Doar în ghetoul
Vilna, piesele de teatru care se jucau erau alese cu grijă, din
repertoriul de texte clasice evreieşti, "dar care încurajau revolta".

Teatrele din ghetoul Varşovia erau supuse unei cenzuri mai puţin
drastice până în clipa în care s-a decis distrugerea perimetrului. De
abia în iunie 1942 nemţii au impus o cenzură foarte strictă. Ghetoul a
fost distrus aproape în totalitate în aprilie 1943, ordinul dat de
generalul german Jurgen Stroop fiind acela de a nu fi lăsată cărămidă
peste cărămidă.



Teatru la Buchenwald: "În teatrele de afară, actorii şi publicul sunt
speriaţi pentru că ar putea sfârşi într-un lagăr de concentrare. Asta
e o chestiune cu care noi nu ne mai batem capul"

În lagărele de concentrare, activităţile artistice aveau un caracter
mai mult sau mai puţin oficial. Ceea ce făcea diferenţa era calitatea
intelectuală a celui care conducea lagărul. În Dachau existau 10.000
de prizonieri, dar nicio licenţă pentru teatru. La Buchenwald erau
închise 25.000 de persoane şi teatrul funcţiona atât legal, cât şi
ilegal. Dachau era des folosit ca lagăr model, vizitat des de oaspeţii
regimului nazist, iar ideea unui teatru care să funcţioneze legal
părea o chestiune periculoasă - prizonierii nu trebuiau să lase
impresia că aveau timp de distracţii sau aveau timp liber. Un
supravieţuitor povesteşte cum în numeroase ocazii el şi colegii săi de
baracă discutau operele lui Racine, Goethe, Mickiewicz şi Toller. O
seară care i-a rămas în memorie a fost aceea când a fost discutată
montarea lui Stanislavski cu "Înainte de răsărit" de Hauptmann.

Existau şi spectacole de teatru care se întâmplau clandestin. Acestea
aveau loc de obicei duminica, în jurul orelor patru după-amiaza, când
gardienii îşi părăseau temporar posturile vizibile. Spectacolele
dramatice erau fie politice, fie nonpolitice. Spectacolele nonpolitice
erau jucate în general de actorii profesionişti, deportaţi. După
anexarea Austriei, în 1939, viaţa culturală în Dachau capătă o nouă
turnură odată cu deportarea artiştilor vienezi de cabaret.

În Buchenwald, cu ocazia unui revelion, comandantul a ordonat un
spectacol de cabaret. Acesta a fost realizat cu mult talent, într-o
formulă artistică care le-a permis actorilor ad-hoc să aibă curajul de
a spune lucrurilor pe nume. Prima replică din spectacol era: "Ce
fericiţi suntem noi în această după-amiază! Aici, în Buchenwald, avem
cei mai buni actori din Germania şi cea mai bună artă. Aici e cel mai
liber teatru din tot Reich-ul. În teatrele de afară, actorii şi
publicul sunt speriaţi pentru că ar putea sfârşi într-un lagăr de
concentrare. Asta e o chestiune cu care noi nu ne mai batem capul".



Avertismentul interpretului de cabaret Willy Rosen: "Nu pot trimite
vederi de unde mă duc"

Teatrul, legal sau ilegal, era folosit ca un fel de terapie, o
încercare de a uita de locul unde prizonierii se aflau. În alte
lagăre, cum este cel de la Westerbork, în nordul Olandei, spectacolul
de cabaret era agreat de către comandantul lagărului pentru că în
acest fel prizonierilor le era distrasă atenţia, înainte de urcarea
acestora în trenurile morţii care duceau la Auschwitz. La un moment
dat, prin acest lagăr tranzitoriu a trecut marele autor şi interpret
de cabaret Willy Rosen. În unul din numerele sale, intitulate "La
revedere, Westerbork", se pare că încerca să transmită un mesaj codat,
ascuns, celor care-l ascultau. Unul dintre versurile cântate de el
era: "Nu pot trimite vederi de unde mă duc", un avertisment sever că
drumul pe care publicul urma să-l ia era cel spre moarte. Versul
trebuie înţeles cu atât mai profund cu cât, odată ajunşi la Auschwitz,
prizonierii - înainte de a fi duşi la camerele de gazare - li se
oferea şansa de a trimite la rude veşti despre buna lor sosire. În
acest fel, ani la rând, mulţi dintre cei care se îndreptau spre
Auschwitz mergeau cu speranţa că îşi vor întâlni şi revedea membri ai
familiei.

Unul dintre cele mai bune texte de teatru scrise vreodată în lagăr îi
aparţine baronului Rudolph von Ripper. Fiu al unei familii catolice
viezene înstărite, baronul ajunsese în lagărul de la Oranienburg ca
deţinut, condamnat pentru serioase activităţi antinaziste. Printre
multele învinuiri care i s-au adus, von Ripper a fost acuzat că
activase şi ca actor amator într-o trupă de teatru antifascistă. După
luni de tortură, von Ripper ajunge în lagăr unde îşi continuă
activitatea teatrală. Scrie o piesă în două personaje: un turist
american şi un lucrător german la un birou de turism. Americanul se
prezintă pentru a cere ajutorul pentru o călătorie turistică de succes
în Germania. Oficialul, care marcase pe o hartă toate lagărele
naziste, începe să i le prezinte americanului ca veritabile "burg"-uri
- oraşe. Făcea aluzie la faptul că multe lagăre aveau nume care se
terminau în "burg": Oranienburg, Brandenburg, Papenburg etc.
Americanul primeşte drept ghizi turistici doi ofiţeri SS, pentru că, i
se explică, acesta este noul mod de a face turism în Germania lui
Hitler.



23 septembrie 1943: lagărul de la Terezin e scena unui spectacol de
operă cu totul aparte

Cea mai interesantă şi bogată activitate culturală s-a înregistrat la
Terezin. În vara anului 1942, toţi locuitorii oraşului ceh au fost
evacuaţi pentru ca acesta să poată fi în totalitate transformat în
lagăr. Oraşul fusese construit în formă de stea pe timpul împăratului
habsburg Iosif al II-lea. Mare parte din elita evreiască a fost
deportată aici. La Terezin au ajuns mulţi evrei în vârstă, după ce au
plătit sume exorbitante. Deşi nu a fost un aşezământ de exterminare,
viaţa era la fel de grea ca în oricare alt lagăr nazist. Terezin a
fost proiectat şi folosit ca lagăr model, unde erau primite vizite ale
Crucii Roşii, îngrijorată de rapoartele care-i veneau pe căi
neoficiale.

Terezin a fost scena unui spectacol de operă cu totul şi cu totul
special. Şi deşi opera nu este acelaşi lucru cu teatrul, povestea
merită spusă datorită felului în care un singur spectacol poate fi
raţiunea pentru care unor oameni li se permite să mai trăiască câteva
săptămâni, deoarece nu era nimeni care să înlocuiască interpreţii. Iar
povestea este cu atât mai tristă cu cât artiştii erau copii cu vârste
cuprinse între 5 şi 15 ani.

După ce Cehoslovacia este ocupată de nazişti în 1939, evreii sunt
eliminaţi din viaţa publică. Compozitori ca Joza Karas au încercat să
se adapteze lumii noi. Karas scrisese o operă pentru copii,
"Brundibar", care de trei ani îşi aştepta premiera. În noile condiţii
politice era greu de imaginat că aceasta va avea loc curând. Aşa că
îşi îndreaptă atenţia spre un orfelinat de băieţi, unde începe
repetiţiile, combinând muzica cu educaţia şi încercând să îşi continue
astfel viaţa artistică. Karas nu apucă să vadă premiera, care are loc
în iarna lui 1942-1943, fiind deportat pe 10 aprilie 1942 la Terezin.
Câteva luni mai târziu, în iulie 1943, întreg orfelinatul este
deportat în acelaşi lagăr. Echipa artistică este reunită involuntar.
Cu toţii hotărăsc ca spectacolul să fie reluat. Premiera are loc în 23
septembrie 1943. Acelaşi spectacol este jucat şi în data de 23 iunie
1944, în faţa unei echipe de la Crucea Roşie, venită în inspecţie. În
perioada în care spectacolul se juca, deportările de copii în lagărele
de exterminare fuseseră aproape sistate, deoarece era nevoie de
fiecare în spectacol: fie la cor, fie ca solişti care nu aveau
dubluri.

În toamna lui 1944, întreaga echipă, inclusiv copiii, au fost trimişi
şi exterminaţi la Auschwitz. Partiturile operei au fost redescoperite
de-abia în 1970. Premiera oficială, primul spectacol într-o lume
liberă, a avut loc în 1975. "Brundibar" este în unanimitate
considerată cea mai importantă creaţie artistică realizată în timpul
Holocaustului.



Teatrul în timpul Holocaustului a eşuat în a trage semnalul de alarmă

Cu siguranţă, perioada cuprinsă între 1933-1944 se suprapune cu
momentul formulării conceptului de societate deschisă de către
filosoful Karl Popper. Definirea şi impunerea modelului de societate
deschisă, ca singură modalitate pentru supravieţuirea statală şi
individuală, au fost generate de nevoia de a trage un semnal de alarmă
cu privire la societăţile închise, în al căror model pot fi încadrate
ghetourile şi lagărele naziste. Aceste lumi închise, totalitare şi
discriminatorii în relaţia cu propriii cetăţeni, au reuşit să păstreze
aparenţele şi să înşele întreaga comunitate internaţională prin simpla
prezenţă a teatrului, perceput ca înalt act cultural sau ca
divertisment pur. Funcţionând ca instituţie sau doar ca mişcare de
rezistenţă, înfiinţate pentru profit, propagandă sau demoralizare,
teatrul este un atribut al societăţilor democratice, deschise. Acest
fapt pare să fi indus în eroare multă lume, care ar fi putut să se
salveze emigrând. Iar când emigrarea e devenit imposibilă, teatrul s-a
transformat într-o formă de supravieţuire, în special pentru artişti
şi comunităţile cărora li se adresau artistic. Spectacolele au fost
tolerate ca modalitate de liniştire a maselor de prizonieri,
făcându-se, într-un fel, partenere cu regimul nazist, chiar dacă
scopul era exact contrariu. Teatrul în timpul Holocaustului a eşuat în
a trage semnalul de alarmă. Fie că nu l-a tras de frica rămânerii fără
spectatori sau nu l-a tras pentru că până în ultima clipă n-a sesizat
pericolul - aceasta este o chestiune de interpretare personală, şi nu
istorică.



În Grecia, teatru contra mâncare, pentru susţinerea mişcării de rezistenţă

De cealaltă parte a baricadei, teatrul a avut o altă greutate şi
însemnătate.Armata Rusiei sovietice a avut în subordine 900 de brigăzi
care însumau 15.000 de artişti, care, pe toată perioada celui de-Al
Doilea Război Mondial, au dat apoximativ 800.000 de reprezentaţii.
Păpuşari, circari, actori - cu toţii se străduiau să înveselească
soldaţii aflaţi între două bătălii. Cele mai cerute şi jucate
spectacole de teatru erau: "Anna Karenina" (de Lev Tolstoi) şi "Trei
Surori" (de A.P. Cehov).

În timp ce fasciştii şi naziştii se delectau cu opere şi spectacole
grandioase în aer liber, la Londra actorii jucau la metrou, în
buncărele antiaeriene, la cantinele fabricilor angajate în industria
de război. În Franţa aflată sub ocupaţie nazistă, "Antigona" lui
Sofocle era piesa preferată şi cel mai des jucată, pentru că era
relevantă ideologiilor celor două părţi aflate în conflict:
cotropitorii şi cotropiţii. În Grecia, membrii mişcării de rezistenţă
aveau şi actori în componenţă şi încercau, prin spectacole de teatru,
să-şi atragă sprijinul şi suportul comunităţilor în preajma cărora
trăiau. De multe ori, spectacolele pe care le dădeau erau gratis. În
schimb, cereau doar ca fiecare să aducă ceva de mâncare de acasă:
fructe, ouă, grâne. Astfel, mişcarea de rezistenţă continua să
trăiască şi să lupte, sporindu-şi numărul susţinătorilor şi
simpatizanţilor din rândul populaţiei.

Teatrul şi noile valenţe descoperite şi testate cu ocazia celui de-Al
Doilea Război Mondial compun doar o scurtă introducere într-o lucrare
care ar putea fi în totalitate dedicată relaţiei pe care teatrul o are
cu războiul. A doua jumătate a secolului XX ar adăuga capitole
numeroase şi diverse despre motivul pentru care artiştii aleg zonele
de conflict şi spectacolele pe care le fac cu sau pentru populaţia
civilă afectată.

Într-o societate profund marcată de evoluţia şi omniprezenţa
mass-media, teatrul continuă să fie un mediu alternativ în efortul de
a atrage atenţia asupra puterii de distrugere a războiului. Spre
deosebire de reportajul jurnalistic, obligat la obiectivitate, teatrul
propune o perspectivă subiectivă asupra războiului, o analiză complexă
şi puternic emoţională, a cărei concluzie statuează că războiul nu e
dezirabil şi nici inevitabil.

Potrivit Universităţii Uppsala (Suedia), definiţia războiului ar fi
folosirea forţei între două părţi care se soldează cu cel puţin 25 de
victime. Cu aceasta în minte, câte războaie pot fi numărate după Al
Doilea Război Mondial? Fie că este vorba de Orientul Mijlociu, America
de Sud, Africa, Asia, lumea artistică militează pentru puterea
teatrului şi a performance-ului de a vindeca traumele de război. Dar
teatru se face nu numai pentru a mobiliza sau demobiliza, pentru a
evada sau pentru reconciliere. Teatrul este acea activitate umană
care, pe timp de război, face individul să se simtă din nou uman şi
normal.

Revolta din ghetoul din Varşovia


Revolta din ghetoul din Varşovia (19 aprilie – 16 mai 1943) – Revoltă a evreilor polonezi aflaţi sub ocupaţie nazistă împotriva deportării la Treblinka. Până în iulie 1942, naziştii adunaseră 500 000 de evrei din regiune în ghetoul din Varşovia. Deşi foametea ucidea mii de oameni în fiecare lună, naziştii au început să transfere câte 5 000 de evrei pe zi către lagăre de muncă rurale. După ce, la începutul lui 1943, evreii din ghetou au aflat că adevărata destinaţie erau camerele de gazare de la Treblinka, gruparea evreiască ilegală de luptă ZOB a atacat naziştii, omorând 50 de soldaţi în patru zile de luptă de stradă şi provocând suspendarea deportării. Pe 19 aprilie, Heinrich Himmler a trimis 2 000 de militari SS şi trupe armate ca să cureţe ghetoul de evreii rămaşi. Timp de patru săptămâni, grupul ZOB şi gherilele evreieşti au luptat cu pistoale şi bombe artizanale, distrugând tancuri şi ucigând câteva sute de nazişti, până au rămas fără muniţie. Abia pe 8 mai naziştii au reuşit să cucerească buncărul care adăpostea cartierul general al ZOB. Mulţi evrei s-au sinucis pentru a evita să fie capturaţi.

Luptele au continuat până pe 16 mai, când comandantul SS a declarat: „ghetoul din Varşovia nu mai există”. În cele 28 de zile ale revoltei, peste 40 000 de evrei au fost ucişi sau deportaţi.

Monumentele Holocaustului, vandalizate din nou în Polonia



Vandalii au măzgălit cu graffiti antisemite monumentele comemorative ale Holocaustului la un fost lagăr de concentrare construit de nazişti în Polonia, o desacralizare pe care autorităţile au semnalat-o sâmbătă şi pe care o investighează acum.
Cuvinte precum "Jude Raus", care înseamnă în limba germană "Afară cu evreii" şi "Hitler Good!", adică "Hitler e bun" au fost scrise cu vopsea roşie pe un momnument mare la fosta tabără de concentrare Plaszow, de lângă Cracovia. O altă placă memorială, mai mică, a fost măzgălită cu semnele svastica şi cu inscripţia "Jude Raus".
Vandalizarea a fost descoperită cu o zi înaintea unui marş planificat pentru a marca cea de-a 67-a aniversare de la lichidarea ghetoului din Cracovia.

În 13 martie, 1943, soldaţii germani au început o acţiune de două zile prin care au golit ghetoul din Cracovia în care se aflau aproximativ 16.000 de evrei, pe care i-au trimis la Plaszow şi la lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau.

Autorităţile încearcă să afle când a avut loc această profanare.

Lagărul de concentrare Plaszow a apărut în filmul câştigător de Oscar al lui Steven Spilberg, Schindler's List, care povestea eforturile depuse de industriaşul german Oskar Schindler pentru a salva evreii dându-le locuri de muncă în fabrica lui de la Cracovia.
Płaszów a fost o tabără de concentrare nazistă construită iniţial ca un lagăr de muncă forţată pentru evrei, în suburbia de sud a Cracoviei, imediat după invazia germanilor în Polonia şi crearea guvernului general.

Ofiterul nazist, salvatorul “pianistului”, a fost premiat
Holocaustul ramane, la mai bine de 50 de ani dupa al doilea razboi mondial, departe de a fi un subiect depasit. Nici atat un tabu. Ies la iveala documente secrete, oameni deconspirati, povesti cutremuratoare. Hollywood-ul inca profita din plin de potentialul artistic al subiectului, rareori trecand o editie a premiilor Oscar fara un film care sa nu aiba legatura cu holocaustul. Inca se scriu romane, bazate pe fapte reale, dovada ca subiectul este actual, “se vinde”.
Si bine face. Asemenea evenimente niciodata nu ar trebui uitate. Ar fi un risc prea mare.

In Aprilie anul acesta, a revenit in centrul atentiei unul dintre cei mai temuti gardieni de lagar: Ivan “Cel Groaznic” Demjanjuk. Acesta, aflat pe lista celor mai căutaţi 10 criminali de război a Centrului “Simon Wiesenthal”, a fost condamnat la moarte in 1988 de catre un tribunal din Israel, scapat insa in 1993, din lipsa de probe. Cetatean american, stabilit in SUA inca din anii ‘50, Ivan Demjanjuk ar fi responsabil pentru 29.000 de victime (!!!) dintre cele 200.000 de evrei exterminati la lagarul Sobibor, din S-E Poloniei.

In Aprilie, acesta urma sa fie extradat din SUA in Germania pentru a fi judecat. Un tribunal american insa s-a opus, pentru ca transportul fostului gardian ii putea fi fatal: batranul, in varsta de 89 de ani, este grav bolnav si imobilizat.

Zilele trecute am asistat insa la un eveniment complet diferit: capitanul nazist Wilm Hosenfeld a fost premiat post-mortem chiar de catre Yad Vashem ( Memorialul Victimelor Holocaustului) cu distinctia “Righteous Among the Nations”. Festivitatea a avut loc in Germania, membrii in viata ai familiei sale fiind prezenti. Wilm Hosenfeld este responsabil pentru salvarea a doi evrei, printre care si pianistul polonez Wladyslaw Szpilman, eroul filmului lui Roman Polanski (el insusi supravietuitor al holocaustului), “The Pianist” – castigator al premiului Oscar. Ofiterul nazist a decedat in anonimat intr-o puscarie sovietica in anii ‘50, in ciuda petitiilor inaintate de cativa cetateni polonezi. Wilm Hosenfeld fusese condamnat la 25 de ani de munca, insa a decedat rapid ca urmare a ranilor provocate de torturile sovieticilor. Szpilman a murit si el in anul 2000, la varsta de 88 de ani.
Intre timp, “doctorul mortii” Aribert Heim, medic in lagarul de la Mauthausen, unul dintre cei mai cautati nazisti, se presupune a fi inca in viata la varsta de 94 de ani. Sinistrul criminal a pastrat un jurnal al tuturor operatiilor pe care le-a facut, proba a cruzimii sale nemarginite. El realiza amputari si operatii diverse fara anestezie, injecta diferite substante in corpul victimei, tortura cu o cruzime demna de Hannibal Lecter. Paradoxal, acesta fusese capturat dupa razboi dar neacuzat initial, practicand medicina pana la fuga sa, in 1962.
Unul dintre taticii holocaustului, mai exact asistentul personal al arhitectului holocaustului - Adolf Eichmann este Alois Brunner. Acesta este ofiterul nazist cu cel mai inalt rang care nu a fost prins pana azi. Este inca pe lista celor cautati, fiind condamnat pe viata in 2001. Acesta se pare ca inca traieste in Siria, unde a fost identificat in anii ‘80 si chiar intervievat de ziaristi in ‘88 – amanunte [url=http://www.ihr.org/jhr/v10/v10p123_Weber.html]aici.[/url]
Acestea sunt doar cateva “povesti” ale holocaustului, dar imi inchipui ca fiecare nefericit care a fost implicat, de o parte sau de alta, reprezinta in sine o poveste. Probabil vom vedea si peste inca 100 de ani filme pe acest subiect, vom citi romane cu ofiteri nazisti, cu prizonieri evrei. Repet, important este sa nu uitam.
http://www.desprepolitica.ro/ofiterul-nazist-salvatorul-pianistului-a-fost-premiat.html

Expozitie cu ... inscriptii antisemite

O eleva - neevreica - de 14 ani din Wroclaw, Polonia, a deschis o
expozitie neobisnuita. Eleva, careia ii este teama sa-si dea numele,
prezinta 70 de fotografii color facute de ea, infatisand inscriptii
antisemite gasite pe peretii cladirilor din oras. Cateva din lozincile
fotografiate: Evrei, afara!, Evrei, banditi, africani!, Evrei -
Asasini!, Evrei - la gaze! Exponatele au fost selectate din circa 700
de fotografii facute de eleva. Ce a indemnat-o sa colecteze aceste
imagini? La scoala, a spus ea, avem un curs despre cel de-al doilea
razboi mondial, despre nazisti, despre rezistenta poloneza dar nici un
cuvant despre evrei. Asta m-a facut sa fiu mai atenta la subiect.
Polonia a fost "terenul" unde nazistii au omorit cei mai multi evrei,
mai mult de jumatate din cei sase milioane de evrei ucisi in perioada
Holocaustului gasindu-si sfaristul in lagarele mortii, aminteste
Agentia France Presse, care a transmis o depsese dedicata expozitiei.
Antisemitismul ramane o problema delicata in Polonia, continua agentia.

Antisemitismul, a spus eleva corespondentului AFP, e prezent in Polonia
dar ceea ce e mai grav este ca nimeni nu-i da atentie. Oamenii trec pe
langa inscriptiile antisemite cu nepasare. Nici macar nu se gandesc sa
le stearga. Sunt tineri, chiar si copii care scriu pe pereti. Ei nici
nu stiu despre ce e vorba, scriu ce aud in casele lor.
Wroclaw nu se deosebeste de celelalte localitati poloneze, i-a declarat ziaristului Marcin Kornak,
membru al organizatiei antifasciste si antirasiste "Sa nu se mai repete
niciodata!" Pentru combaterea antisemitismului e nevoie de vointa
politica a autoritatilor. Inscriptiile se afla pe pereti de cladiri
publice, de scoli si universitati, langa o tabara militara.

"E ca si cum un copil sopteste "Regele e gol", a declarat un vizitator,
adaugand "Expozitia ne face sa ne simtim stanjeniti". Shewak Weiss,
ambasadorul israelian in Polonia, supravietuitor al Holocaustului, a
declarat ca initiativa elevei arata ce inseamna sa ai curaj.
Majoritatea polonezilor gandesc ca ea dar exista o minoritate care
reprezinta un pericol atat pentru evrei cat si pentru polonezi.


http://www.isro-press.net/Portal/index.php?option=com_content&view=article&id=253%3Abuna-214&Itemid=59

“Luptand contra evreului, lupt pentru a apara creatia domnului”

Din primavara anului 1933, guvernul celui de-al III-lea Reich promulga legi care excludeau evrei din functii publice si din barou, luand masuri demagogice spectaculoase.
Posibilitatile de indignare se tocisera cand Hitler a edictat faimoasele “legi de la Nurnberg”, care
instituiau noi bariere rasiale, interzicand sub pedeapsa cu
inchisoarea, cat si “legaturile extra-maritale” dintre evrei si “supusi
cu sange german”. Era scoatere in afara legii a evreilor, dand putere
legala tabuurilor sexuale pe care Hitler le evoca plin de incapatanare in discursurile si scrierile sale:
,,Tanarul,
evreu cu ochii negrii, panditori ore intregi, cu fata iluminata de
bucurie satanica, tanara inconstienta de pericol, pe care o necinsteste cu sangele sau”

Totodata, lipsind cel mai neinsemnat criteriu biologic care
sa permita a se deosebi ,,sangele evreu “ de sangele arian, facatori de
legi ai celui de-al III-lea Reich au trebuit sa se limiteze la religia
ascendentillor; au fost socotite ca ,,nonarieni”, persoanele avand
macar doi bunici semiti.Mai apoi, alte legi au interzis evreilor sa se
aseze pe bancile publice, copiilor evrei sa frecventeze scolile
comunale, au fost elaborate carti de identitate speciale si au fost
impuse pronume obligatori(Sarah si Israel)Intre 1933 si 1939, mai mult
de jumatate din cei 600000 de evrei germani au reusit sa plece in strainatate , cu toate ca tarile zise civilizate nu i-au scutit de vize de cat cu zgarcenie.
In
noiembrie 1938, autoritatile celui de-al III-lea Reich a organizat
faimoasa ,,noaptea de cristal”, o explozie de brutalitate controlata,
in timpul careia sute de magazine apartinand evreilor au fost demolate
si jefuite si zeci de sinagogi incendiate; in acelasi timp, peste 20
000 de evrei au fost arestati si internati in lagare de concentrare .Asa s-a deschis era violentelor fizice.
La 30 ianuarie 1939, cu cateva luni inainte de declansarea ostilitatilor,Hitler in persoana anunta in fata lumii soarta pe care o rezerva totalitatii evreilor Europeni :
,,In
ziua de azi,care poate v-a ramane memorabila nu numai pentru germani,
as vrea sa adaug urmatoarele:in viata mea ,cu ocazia luptei mele pentru
putere, am fost adesea profet, si am fost adesea facut ridicol, in
primul rand de poporul evreu.Cred ca acest ras rasunator al evreilor
germani le-a ramas intre timp in gat.Azi vreau sa fiu din nou profet
:Daca evreimea internationala v-a reusi in Europa sau in alta parte sa
precipite popoarele intr-un razboi mondial ,rezultatul nu v-a fi deloc
o bolsevizare a Europei si o victorie a iudaismului ,ci exterminarea
rasei evreiesti in Europa.’’
Sapte
luni mai tarziu , chiar in ziua declaratiei de razboi ,Hitler decreta
un prim genocide.Pentru el era vorba de a ,,suplima vietile nedemne de
a fi traite’’, adica pe cei slabi de spirit si alienatii incurabili
germani.Ca urmare, sase stabilimente de eutanasie au fost instalate in
Germania,in care erau trimisi , dupa un examen sumar, acei purtatori de
tare care erau in acelasi timp guri inutile.Dupa unele tatonari,
procedeul adoptat a fost asfixierea cu oxid de carbon; din toamna 1939
pana in august 1941, aproape 100000 de bolnavi mintali au fost
exterminate facand oficiul de banc de incercari pt. evrei, asa cum vom
vedea.
,,Programul de
eutanasie” a fost inconjurat de secret, atat cat se putea face:
familistilor li se trimiteau scurte instintari, fiind invocate crize
cardiace si alte cateva forme de moarte naturale.Hitler a hotarat sa
suspende ,,programul de eutanasie” pe durata razboiului.Devenind
disponibil, personalul specializat a fost trimis atunci in Polonia pt.
a instala acolo stabilimente de exterminare pt. evrei, mult mai vaste.
Dupa
venirea lui Hitler la putere, a fost instituit un birou al afacerilor
evreiesti la Ministerul de Interne, in acelasi timp cu renumitul
Gestapo. In 1935, colonelul SS Adolf Eichmann devenea seful
acestui birou, numit “biroul IVB4”. Atributiile sale au crescut odata
cu trecerea anilor; in 1938, ele se extindeau in Austria si
Cehoslovacia; in 1940-1941, terenul de vanatoare cuprindea cea mai mare
parte a continentului European. Dupa ocuoarea militara a unei tari,
emisari lui Eichmann, inzestrati cu puteri mari, stabileau acolo o
sectie a biroului IVB4 si in primul rand se apucau, sa faca un
recensamant al evreilor. Nu se iveau probleme in numeroase tari,
incepand chiar cu Germania, in care religia era indicate pe doc. De
identitate sau pe diverse acte.
Germania

Insarcinat de la numirea in functie cu epurarea rasiala a
Germanie, Eichmann a inceput in primul moment dup ace a primit foc
verde pentru deportari, cu evrei de pe teritoriul “mare german”.
Aproape sapte zeci de mii dintre ei au fost “evacuati spre vest” in
octombrie si noiembrie 1941. In cursul acelei toamne, Eichmann avea sa
se achite, printre alte lucruri, de o cu totul alta
insarcinare.”Solutia finala” fiind inceputa, sa convenit sa fie pusi la
curent toti ministri si inalti functionary. Seful IVB4 a trebuit nu
numai sa pregateasca dosarul ci sis a redacteze expunerea pe care
Heydrich, seful tuturor politiilor germane, voia sa o tina personal in
fata adunarii. Prevazuta pt. 9 decembrie, reuniunea a fost amanata pt.
20 ianuarie, datorita atacului de la Pearl Harbour la 7 decembrie si
intrari in razboi a Statelor Unite.Heydrich a anuntat ca a fost numit
in noul post de “plenipotentiary pentru pregatirea solutiei finale a
problemei evreilor din Europa”si ca a fost insarcinat sa “curete
spatial vital de evrei sai”. Acest spatiu cuprindea intreaga Europa;
numarul evreilor fiind de 11000000 de oameni. In ceea ce priveste
soarta care li se rezerva,Heydrich a preferat sa se exprime in doua
trei vorbe:
“In
cadrul solutiei finale a problemei, evreii vor trebui transferati sub o
escorta serioasa in est iar acolo sa fie repartizati serviciului de
munca. Aliniati in coloane de munca, evreii valizi, barbatii intr-o
parte, femeile in cealalta, vor fi dusi in aceste teritorii pt a
construi drumuri; o parte din ei, fara a se spune, se va elimina in mod
natural datorita starii de deficienta fizica.
Restul,
care va subzista pana la sfarsit si pe care trebuie sa o socotim partea
cea mai rezistenta va trebui sa fie tratata in consecinta. Intr-adevar
experienta istoriei a dovedit ca eliberata, aceasta elita naturala
poarta in germene elementele unei noi renasteri evreiesti.

In vederea realizarii practice a solutiei finale, Europa va fi maturata
de la vest la est. Greutatiile de locuit si alte consideratii de
politica sociala ne-au indemnat sa incepem cu teritoriul Reich-ului,
intelegand si protectoratele Boemiei si Moraviei. ‘’

Secretarul
de stat Wilhelm Stuckart, care reprezenta Ministerul de Interne, a
propus sa lase in viata chiar metisii’’semitizati mai mult de 50%’’,
dar sa fie sterilizati.
In
decembrie 1941, intr-o scrisoare confidentiala a lui Wilhelm Kube catre
prietenul sau Heinrich Lohse, critica exterminarile, facandu-l partas
la indignarea sa:

‘’Pintre
acesti evrei se afla fosti combatanti, detinatori ai Crucii de fier,
raniti de razboi, semi-arieni sau pe trei sferturi arieni. Nu sunt
lipsit de duritate si sunt gata sa contribui la solutionarea problemei
evreilor, dar acesti oameni, care provin din aceleasi medii cu noi,
sunt cu totul altceva decat hoardele autohtone.’’

In
ochii agentilor lui Heydrich si Eichmann la Minsk, Kube s-a facut
vinovat de lipsuri foarte grave: Nu spusese el public ca-i place muzica
lui Mendelssohn si a lui Offenbach, nu stransese mana unui evreu care-i
scosese masina dintr-un garaj in flacari si nu promisese salvarea
vietii tuturor protejatiilor sai? La 31 iulie, Kube il anunta laconic
pe Lohse: ’’La Minsk au fost lichidate in jur de 10000 de evrei, la 28
si 29 iulie. Cea mai mare parte fusesera deportati la Minsk in
noiembrie trecut, din ordinul Fuhrer-ului, din Viena, Brunn, Bremen si
Berlin’’.

Capturarea evreilor
in Polonia

Exterminarea globala si planificata a evreilor europeni a debutat in
vara anului 1941, dupa atacul impotriva U.R.S.S. si vom vedea in ce
conditi.Dar evrei polonezi, al caror nr. Se apropia de 3 mil. Au
cunoscut inainte 2 ani de calvar. Pt. a incepe, unele unitati de trupe
de campanie, si in special detasamente SS s-au dedat la glume imunde care mergeau mult mai departe decat brutalitatile devenite moneda curenta in Germania.

Taierea barbii si a perciunilor evreilor era un divertisment
raspandit;multi germani au trimis familiilor lor fotografii eternizand
aceste fapte alese! Un alt amuzament la moda consta in a navali intr-un
apartament sau intr-o casa de evrei, a-I constringe pe tineri si
batrani sa se dezbrace sis a danseze astfel inlantuiti in sunetul unui
fonograf: violul consecutive era facultative(date fiind
riscurile:urmarire pt. ,,crima impotriva rasei”).In orase si-n
targusoare au fost concentrate toti in cartiere speciale sau
,,ghetouri”, uneori imprejmuite cu-n zid, pt. a-I izola complet de
populatia crestina poloneza si ea tratata totusi, ca “rasa
inferioara”.Lipsita de recurse si de slujbe, populatia ghetourilor era
expusa tuturor suferintelor, mizeriei si foametei, parand a fi sortita
sa sucombe cu timpul de boala inanitiei, inainte ca Hitler sa
accelereze procesul in lagarele morti I.Populatia evreiasca, in buna
parte specializata in munci de confectii si alte ramuri ale
mestesugurilor artizanale, servea ca mana de lucru aproape gratuita si
exploatabila, la discretia furnizorilor armatei si spuselor
specialistilor in economie militara; era vorba chiar de “muncitori
absolute indispensabili”. Incat odata ora venita, SS-isti insarcinati cu genocidul nu au mai avut nici o grija.

Asa cum am vazut, tehnicile de exterminare a grupurilor omenesti
nedemne de-a trai au inceput a fi elaborate in toamna anului 1939.
In decembrie, primul lagar de exterminare, cel de la Chelmno, intra in activitate; alte trei, cele de la Belzec, Sobibor si Treblinka, din
ce in ce mai bine utilate, au fost puse in functiune in martie, mai si
iulie 1942. Plasate sub autoritatea suprema a generalului SS, Odilo Globocnick, fostul gauleiter al Vienei, scapand astfel de cea a lui Eichmann. Exterminarea era infaptuita de SS-istii
lui Globocnick, ajutati de militari care complectau efectivul, in mare
parte acestia erau ucrainieni. O echipa de cateva sute de evrei se
ocupa de ridicarea cadavrelor si satisfacerea altor nevoi.

Fiindca se intentiona a fi transferate intr-un lagar de munca, adica
intr-un “teritoriu evreiesc autohton”, inscriptiile factice erau puse
la intrare, camuflate in gara obisnuita tali cladiri: “Intrare in
teritoriul autonom”, “sinagoga”, “sala de dusuri” si alte asemenea
inscriptii. Un obiectiv ajutator era recuperarea ultimelor avutii
corporale ale victimelor, adica hainele, destinate germanilor nevoiasi.
Tinand cont de felul cum se strangeau acele avuti, ei nu erau
intotdeauna satisfacuti. In consecinta, un delegate de la “Ajutorul de
iarna” german adresa urm. protest:

“Hainele
trimise de voi sunt intr-o stare atat de proasta incat, nu pot, in mare
parte sa fie distribuite celor care au nevoie. O mare parte din
vesminte este foarte murdara si patata de sange. Gulerele majoritatii
hainelor sunt atat de jegoase incat necesita o noua curatire (…) Nu sa
constatat decat mai tarziu, dupa deschiderea coletelor, ca in livrarea
facuta administratiei din Posnania-Oras, din 200 de vestoane, 51 erau
inca echipate cu steaua evreiasca!”


Iata o descriere a ultimelor clipe ala unui talia de evrei deportati la
Treblinka, datorata lui Elie Rosenberg, un supravietuitor al “echipei
de cadaver din acest lagar”:

“SS
cu caini, cravase si baionete in mana stateau de-a lungul
Himmelstrase(“Calea cerului”, asa era numit, in deradere, drumul ce
ducea spre camera de gazare la Treblinka). Evreii mergeau in tacere. Nu
stiau incotro merg. La intrarea camerelor de gazare erau doi
ucrainieni(Ivan si Nicolai). Ei dadeau drumul gazului. Gazul venea de
la un motor. Se punea petrol sau pacura. Ultimii ajunsi la camerele de
gazare erau loviti cu baionete; primii, vazand ce se petrecea in
interior nu mai voiau sa intre. Patru sute de personae puteau sa intre
odata in camerele de gazare. Era tocmai bine pentru a se putea inchide
usa exterioara a camerei. Dup ace se inchideau ne aflam in partea
cealalta. In acest moment auzeam strigate ca “Sema Israel”(Asculta
Israel, cea mai sfanta rugaciune evreiasca), “tata”, “mama”. Dupa
treizeci de minute, toti erau morti. Acolo erau doi germani care
ascultau si apoi spuneau: “Toti dorm…”


In continuare as dori sa fac cateva precizari si descrieri ale catorva
lagare din Polonia, cu precadere celor mai importante, bineinteles:
Chelmno.Lagarul
era talian la cca. 60 de km de Lodz; lagarul era destinat exterminari
din fasia de pamant a Poloniei taliant in “Marea Germanie”. Lagarul a
functionat din decembrie 1941, pana in vara lui 1943. Camera de gazare
nu era altceva decat vagonul unui camion al morti, asemanator celor
care erau folosite in Rusia; dupa fiecare gazare care se solda cu 40 de
victime, camionul transporta cadavrele catre o transee lunga sau o
groapa comuna, sapata intr-o padure vecina. In medie, pe zi aveau loc
cca. 10 gazari. In vara lui 1944, lagarul a fost pus in functiune pt. a
lichida ultimi supravietuitori ai ghetoului de la Lodz, crutati pana
atunci ca fiind muncitori folositori. Din comandoul permanent evreu nu
a mai ramas decat doua personae care au supravietuit atrocitatiilor
comise asupra grupului din care faceau parte. Numarul total al
victimelor au fost estimate, de catre cei indreptatiti sa faca
estimarile, la un numar de aproximativ 600000 de morti.
Belzec. Acest
lagar, in care au fost taliant aproape sasesute de mii de evrei din
partea orientala a “Guvernamantului general al Poloniei”, ca si cateva
mii de evrei cehi si germani, avea cinci camere de gazare stationare,
capabile sa suprime pana la cinci mii de suflete, zilnic. Gazarile au
functionat pana la sfarsitul anului 1942; in primavera anului 1944,
instalatiile au fost distruse chiar de germani.
Sobibor.Situat
in apropierea zonei anexate de Rusia in 1939, Sobibor avea aceleasi
caracteristici generale ca Belzec si era destinat, in special, evreilor
din aceasta zona; o parte nu putuse sa fie evacuate in iunie-iulie 1941
din interiorul Rusiei. Dar un anumit numar de convoaie provenind din
Tarile de Jos si din Belgia si un convoy francez au fost indreptate
acolo intre iulie si octombrie 1942, trimestrul celor mai massive
exterminari. Mia apoi operatiunile s-au talia findca cea mai mare parte
a munci, in legatura cu evreii polonezi, fusese facuta. La Sobibor,
comandoul permanent evreiesc format din 300 de oameni, a reusit sa isi
procure cateva arme tali declanseze o insurectie. Aceasta talian a
permis sa supravietuiasca un nr. de 30 de evrei si a dus la suprimarea
acestui lagar in octombrie 1943. Si in acest lagar numarul victimelor a
fost unul considerabil.Dupa ce s-a “tras linie”, sa talian,cu
aproximatie, ca aici si-au pierdut viata cca. 250000 de “nearieni”.
Treblinka.Este
de departe cel mai vast lagar polonez; a fost asezat la cca. 100 de km
de Varsovia; era destinat, in special, sa extermine rapid cei aproape
400000 de evrei din imensul ghetou al capitalei poloneze. Lagarul
dispunea de zece camere de gazare, avand o suprafata de 50 metri
patrati: treizeci de SS si cateva sute de auxiliary ucrainieni,
de asemenea, un comandou evreiesc, format din o mie de oameni care erau
repartizati permanent acolo. In vara 1943, dupa insurectia ultimilor
sclavi ai ghetoului din Varsovia, comandoul evreiesc de la Treblinka,
stimulat de acest exemplu, a hotarat si el sa “moara in picioare”.
Insurectia a reusit, in ciuda tuturor sanselor, iar numarul
supravietuitorilor a fost de cincizeci, dintre care uni vor participa
la fondarea kibitului israelian”Luptatori de ghetou”(1949). Ca si in
cazul celorlaltor lagare, si aici, au avut loc massacre. Aceste crime
odioase s-au soldat cu aproximativ 730000 de decese.
Maidanek.Acest
lagar a fost deosebit fata de celelalte. Se apropia, la o scara redusa,
prin principiul sau-combinarea exterminari immediate cu moartea lenta
prin inanitie-cu imensul complex al mortii care a fost Auschwitz.
Construit in vara anului 1941, a fost in mod primitive un lagar de
munca, prevazut pt. 15000 de detinuti de orice provenienta. Se stie ca
in toamna anului 1941 au murit acolo, din cauza relelor
tratamente,prizonieri de razboi rusi. In vara 1942, au fost instalate
doua camere de gazare, folosite pt. evrei; ele functionau cu “Zyklon B” nu
cu oxid de carbon, inca o analogie cu Auschwitz. Numarul total al
victimelor evreiesti, din care majoritatea erau din Tarile de jos si
Grecia, este talian in cazul Maidanek-ului la un numar de 1380000 de
victime.
Auschwitz-Birkenau.Lagarul de
la Auschwitz a fost creat in 1940 in Silezia, intr-o regiune de
frontiera, care fusese germana inainte de 1918. Locul prezenta
avantajul de a fi talian pustiu si de a se afla in apropierea unei
incrucisari feroviare.
Auschwitz functiona la
inceput ca un lagar de concentrare si/sau de munca, cu effective mai
ales poloneze. De la crearea sa, Auschwitz a fost condos de comandantul
Hoess, un SS impecabil si un bun administrator. In iunie 1941,
Himmler l-a convocat la Berlin pentru a-I dezvalui ca va primi de la
Fuhrer ordinal de a proceda la “solutionarea problemei evreiesti in
Europa”. Hoess a avut idea de a folosi, pentru asfixiere, un
dezinfectant folosit de armata, gazul ”Zyklon B”, primele experiente au
fost facute in anul 1941 pe prizonieri de razboi sovietici. Convoaiele
mortii au inceput sa soseasca din toate colturile Europei in primavera
lui 1941; toti evrei din Franta(aproape un talia), toti cei din
ungaria, o parte din cei din Polonia, de asemenea, tigani si multi alti
cetateni au fost gazati la Auschwitz. Oalta idée a lui Hoess a fost
arderea victimelor imediat dup ace au fost asfixiate si de a se
construe in acest scop cuptoare pentru crematorii uriase. In ciuda
taliant lor globale de 12000 de talian pe zi, era nevoie sa arda
surplusul afara.
Totodata, la Auschwitz, o
parte din efectivul convoaielor de evrei(cei buni de munca) era
crutata.”Selectia” se facea la sosirea lor la “Auschwitz
II”(Auschwitz-Birkenau). Iata o descriere datorata savantului francez
Robert Waitz:

“Putin
cate putin, deportati inainteaza catre extremitatea cheiului. Doi SS
sunt la mijlocul acestuia, unul este medic ofiter. Deportatii defileaza
prin fata lui. Cu degetul mare sau cu o joarda, ofiterul ii dirijeaza
pe detinuti cand la dreapta, cand la stanga. Asa s-au format doua
siruri care se vor aduna la cele doua extremitati ale cheiului. Sirul
din stanga este format din talian de 20-25 de ani, iar aspectul
exterior este talian robust. Limitele de varsta sunt elastice, uneori
ele se extend de la 16 sau 18 ani la 50 de ani.
“Aspectul
si infatisarea detinutului, faptul ca este bines au mai putin bin eras,
intervin la alegere. In acest sir sunt adaugate si cateva femei.
“Sirul din dreapta este format din barbate mai in varsta, batrani, marea parte a femeilor, copii si bolnavii…
“In
sirul din stanga, femeile sunt conduse pe jos catre lagarul vecin,
barbate pleaca in camioane si remorci, inghesuiti unii peste altii.
Detinuti din sirul din dreapta sunt incarcati in camioane.
“In
convoiul meu, din 1200 de deportati, o proportie foarte mare de
talian(circa 330) si de asemenea cateva femei. Cifra este exceptionala.
Ea este rara findca 150 pana la 200 de oameni erau retinuti din fiecare
talia.”
La Auschwitz, mistificarea era
impinsa mai departe decat in lagarele poloneze. In consecinta,
persoanele care beneficiau de o amanare din “sirul din stanga”, erau
foarte convinse ca, mai devreme sau mai tarziu, isi vor revedea copii
sau pe cei apropiati. In acest scop, umerase de haine numerotate
impodobeau pereti vestiarelor la intrarea in camerele de gazare si,SS-ul
sau kapo-ul(detinut privilegiat) care conducea grupul, le recomanda sa
tina minte numarul; bucati de sapun din piatra de nisip, distribuite
membrilor grupului, serveau la desavarsirea iluziei.

Evrei care aveau parte de o amanare au avut acolo destine diferite,
findca ajjungeau sa se ridice in posturi de mare putere. Kapo erau
adesea fosti camionagii germani, din vremea inceputurilor celui de-al
3-lea Reich. Ei deveneau rotite ale SS-ului si, totodata,
caractere tipice ale brutalitatii.Evrei, doctori, muzicieni, chimisti,
cat si desenatori, care erau pe placul SS, scapau datorita talentelor lor; in schimb, cei care erau ocnasi, li se reducea speranta de viata la cateva luni.

Joseph Wulf, un fost detinut privilegiat, relateaza discutia pe care a
avut-o cu un co-detinut german in legatura cu Gandhi(care inainte de
razboi adresase un apel, tuturor evreilor, la non-violenta). Actul cel
mai rasunator a fost o rascoala a unuia din comandourile permanente
evreiesti care deserveau cuptoarele crematoriilor. Patru evrei care
munceau la uzina de arme au facut posibila aceasta rascoala,
procurandule arme.
Totalitatea victimelor din acest lagar a fost de aproximativ 2000000 de personae.

Cazul deosebit al Frantei


In tarile invinse si ocupate din vest, evenimentele au luat cu totul o
alta intorsatura.Nazisti au sperat ca Franta va sfarsii, vazandusi
singura de ea.Trebuia ca masurile antievreiesti sa para tipic
frantuzesti, ceea ce era realizabil.Din vara anului 1940, zeci de mii
de evrei straini au fost internati in lagarele de la Gurs, Rivesaltes,
etc.si obligate la munca silnica. In schimb evrei francezi erau
mai”norocosi”, acestia erau doar exclusi din armata, din functii
publice si altele. Un evreu putea sa devina un evreu pe dea-ntregul, cu
conditia sa fie mort. Foarte des , chefuri montruoase precedeau
omoruri, pe care un martor ocular le descriea in acesti
termini:”Actiunea de la Novogrodek a fost opera unui commando SS care din idealism, executa exterminarile fara a folosi tuica”.

Tarile de Jos si Belgia


Vanatoarea de evrei in Belgia si Tarile de Jos a continuat intr-un fel
asemanator Frantei. Poporul olandez, cu un glorios trecut lliberal, a
fost, poate, poporul cel mai rezistent din Europa; primele razii vor
suscita in februarie 1941 fenomenul nemaintalnit in alte locuri aflate
sub cizma germana, o greva a docherilor iar actele de curaj si taliant
proevreiesc erau nenumarate, si totusi, aproape trei sferturi din evrei
olandezi au fost exterminate, in vreme ce in Franta proportia
pierderilor n-a fost decat in jur de 30%. Dat findca Danemarca n-a opus
rezistenta invadatorilor germani si in consecinta, oameni lui Eichmann
nu au putut opera acolo in voia lor; peste 90% din evrei danezi fiind
salvati.
Italia
In
1934 si apoi in 1936, Musssolini isi batea joc de rasismul lui Hitler;
dupa semnarea “pactului de otel” in 1938, s-a supus orbeste
ex-caporalului austriac si in problema evreilor, introducand o lege
antisemita. Totusi, atat timp cat ducele a ramas la putere, acolo nu au
fost deportari; pe deasupra comandamentul talian talian a intreprins in
1941-1942, in teritoriile straine controlate de el(Grecia meridionala,
Croatia, Franta de sud-est) o actiune de salvare sistematica nu numai
interzicand intrarea lui Eichmann si a zbirilor sai, ei smulgand
jandarmilor francezi sau ucigasilor croati pe “nearieni”. Paradoxul a
luat sfarsit in toamna lui 1943, dupa caderea ducelui si capitularea
italiei. Venise vremea revansei: pe teritoriul facticei “republici
sociale italiene”, IVB4, a putut opera in voie, ajungand sa curete
intr-o singura zi peste o mie de evrei romani
Cazul peninsulei balcanice

In peninsula balcanica, o parte din evrei iugoslavi au fost exterminati
sub cerul liber. Bulgaria aliindu-se cu cel de al-III-lea Reich, regale
si guvernul sau au adoptat legile antievreiesti; in schimb a fost
semnat un angajament sui generic cu reprezentantii de la IVB4 in vederea livrari a doua zeci de mii de evrei din cinci zeci de mii.

Contractul nu a putut fi indeplinit decat partial datorita protestelor
spontane ale populatiei iar clasa politica bulgara, si mai ales clerul,
au devenit purtatori de cuvant. Morala acestor evenimente a fost trasa
de ambasadorul celui de al-III-lea Reich: “Bulgarii, anunta el la Berlin, nu
observa la evrei defecte suspectibile a justifica masurile speciale in
ce ii priveste, acesti slavi naivi fiind cu totul lipsiti de
intelegerea ideological germana”.
In
Grecia, marea parte a evreilor traiau la Salonic. Ocupatia fiind acolo
militara, aparatul de deportare putea functiona acolo linistit. Ca
peste tot altundeva, evrei erau convinsi ca vor fi transferati intr-un
“teritoriu autonom”, creat special pt. ei in Polonia. In plus,
germanii, au stiut sa le picteze in roz viata lor viitoare, incat unii
se inscriau voluntari pt. urm. plecare.
Soarta
a peste sapte sute de mii de evrei romani a fost mai blanda. Romannia
fiind singura tara balcanica avand o traditie antisemita autohtona,
conducatori romani dorind ca ei sa resolve problema antisemita din
tara.
Ungaria


In Ungaria, in primavara lui 1944, intr-un fel de extremis, Eichmann a
parvenit sa inregistreze importante succese. Aceasta tara, folosea
anumite practice antievreiesti, dar legi mai stricte au fost introduse
dupa anul 1938, urmand exemplul german. Eichmann a inceput “operatiunea
sa” abia dupa luna martie 1944. Dupa inlaturarea lui Horthy de la
putere, Eichmann sa dus personal la Budapesta pt. a rezolva problema.
De la Budapesta, se transportau, spre Auschwitz, zilnic circa patru
convoaie cu evrei, pe zi. Totalul evreilor deportati se ridica la
650000 de ‘’nearieni

După 70 de ani - ceaţă la mal



http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=177&format=html



Astăzi,
eu nu prea mai înţeleg de ce a ordonat Hitler invadarea Poloniei. Leşii
erau meşteri în pogromuri, nemţii puteau lua chiar notiţe la lecţiile
cu pricina, chiar dacă al III-lea Reich era declarat antisemit. Este
adevărat că în Polonia trăia o populaţie evreiască destul de numeroasă,
dar şi în Germania trăiau mulţi evrei. Spărgeau băieţii nazişti
ferestrele prăvăliilor evreieşti, puneau focul sub streaşina sinagogii,
îl izgoneau pe Einstein, mă rog, făceau tot felul de lucruri
scandaloase, totuşi Hitler nu le-a cerut generalilor din Wermacht să
bombardeze Germania. Nici piloţilor din Luftwaffe nu le-a poruncit să
bombardeze Dresda. Au făcut-o, mai spre sfîrşitul celui de al II-lea
război mondial, aeroplanele aliate. A fost cea mai mare şi mai
distrugătoare misiune aviatică din istorie.

E
drept că istoria aviaţiei era mai la început pe vremea aceea. Ministrul
de externe polonez, colonelul Beck, s-a străduit mult să încheie un
pact cu Hitler. Chiar şi în noaptea în care războinicii nemţi aşteptau
pe poziţii semnalul de atac, ministrul Beck mai pîndea cancelaria lui
Hitler, doar-doar s-o îndura acesta să pecetluiască ,,prietenia
germano-poloneză". Nu s-a îndurat şi colonelul putea fi luat prizonier,
captură de război. Şi astfel s-au simţit şi englezii şi francezii
datori să se considere în conflict cu Germania. Care Germanie revendica
Danzig-ul şi încă nişte alte oraşe, mai mari şi mai mici, sate şi
provincii locuite amestecat, polaci şi nemţi laolaltă. Nici sovieticii
nu îi aveau la inimă pe polonezi. Ei pretindeau că panii stăpîneau
oarece pămînturi aparţinătoare Ucrainei, şi, în plus, îi supărau
catolicii cu veşnica lor misiune de prozelitism (De obicei încununată
de succes: catolicii spanioli i-au cam lichidat şi convertit pe incaşi,
pe azteci, pe maiaşi, pe alţii. O istorie glorioasă, cum ar veni, în
orice caz una care te trage de mînecă: amice, fii atent!). Ăştia-s
polacii, n-ai ce să le faci. Tot un polonez, devenit papă la Vatican,
va pune umărul şi bani la greu să-i înfunde pe sovietici, prin anii '80
ai veacului trecut. Cu Wallesa, cu panii restauraţionişti, cu întreaga
compoziţie leşească. Acuma, unii tipi, bine informaţi, susţin că Hitler
era dictator. El era caporal. Că Stalin era şi el dictator. El nu
ajunsese încă generalissim. Polonia se lăuda şi ea cu o dictatură
militară, avîndu-l în cap pe galonatul erou, Sikorsky. El nu se numea
dictator. El se numea general. Prin urmare doi dictatori, contra unui
general, au făcut harcea-parcea Polonia. Şi cum se întîmplă întotdeauna
în viaţă, lucrurile s-au desfăşurat ca la carte: scurtă vreme de la
victoria asupra polonezilor, se strică parteneriatul germano-sovietic
şi nemţii îl iau la bumbăceală pe soldatul Ceapaev. Ivan nu se lasă,
războiul se complică, englezii îşi revin. Franţa capitulardă îşi
salvează onoarea prin colonelul de Gaulle, devenit curînd general.
Toată lumea se încaieră şi foarte puţini înţeleg, la momentul
respectiv, ca şi în zilele noastre, cui folosea acea distrugere
nemaipomenită. În Europa era pîrjol, în Asia japonezii făceau prăpăd,
în Africa de nord italienii şi nemţii căsăpeau la englezi şi francezi
(cînd îi găseau). După aceea au început englezii şi francezii (cînd
apăreau) să-i căsăpească pe nemţi şi pe italieni. O minune de istorie.
Dar America? Ea ce făcea, America? Ne lămureşte un ins de toată
isprava, abil trăgători de sfori la Washington şi la Moscova, amic de
casă al preşedintelui Roosevelt, anume Averell Harriman, care iată cum
răspunde el unei întrebări puse de un cronicar dedicat vremii, Robert
Sinsheimer. Acesta se miră: ,,Ce s-ar fi întîmplat dacă Hitler nu ar fi
declarat război" (Statelor Unite ale Americii)? Ca să nu-l pună pe jar,
A. Harriman îl lămureşte prompt: ,,Am fi torpilat, mai mult ca sigur,
unul dintre vasele noastre pentru a-i putea acuza pe germani: faptul ar
fi furnizat o bună justificare pentru o declaraţie de război". V-aţi
prins cum se scrie istoria? Aşa se scrie, nu cum aţi învăţat voi la
şcoală! Şi ca să nu lungesc vorba, iată pe scurt urmarea poveştii:
Armata Roşie toacă armata germană, o înfrînge, o pune în genunchi, după
care sovieticii se opresc tocmai la Berlin ca să ridice steagul URSS pe
Reichstag-ul nemţesc. Pe frontul de Vest, Aliaţii ocupă Italia, debarcă
în Normandia şi poposesc apoi pe malurile Elbei, ca să facă o
binemeritată baie (Japonia urma să capituleze după bomba atomică).
Stalin, avansat între timp la gradul de generalissim, le spune textual
lui Churchill, Roosevelt şi de Gaulle: ,,După părerea mea, problema
germană nu se poate rezolva prin demolarea teritoriului acestei ţări.
După părerea mea, nu puteţi şterge Germania de pe hartă, aşa cum nu
veţi putea nici în cazul Rusiei. În demilitarizarea şi democratizarea
Germaniei trebuie căutată soluţia. Trebuie lichidat nazismul şi
Wermacht-ul şi aduşi în faţa poporului conducătorii criminali ai celui
de al III-lea Reich". Deştepte vorbe. Care i-au şi impresionat teribil
pe ceilalţi trei victorioşi. De asemenea manieră, încît acordurile de
la Yalta au trecut ca acceleratul prin haltă. Şi mai tîrziu cele de la
Malta. Şi pe viitor cele ce vor veni. Cu ce consecinţe, asta este o
altă istorie. Cît despre noi, românii?! Zice Hitler, la capătul
răbdării şi aproape de sfîrşitul războiului pierdut: ,,Românii s-au
comportat rău, italienii şi mai rău, iar cei mai dezastruoşi au fost,
fără nici un termen de comparaţie, ungurii. Ei au abandonat tot
armamentul aparţinînd unei divizii blindate şi au scăpat cu fuga... Au
luat cu asalt trenurile goale care trebuiau să-i repatrieze pe răniţi.
Două armate româneşti, efectiv, s-au volatilizat în patru zile".
Grozave cuvinte. Totuşi, ăstora le-au trebuit 20 de ani ca să facă praf
totul. Şi operaţiunea e în plină desfăşurare...

19 aprilie

Pentru multi dintre noi nu este o data deosebita, insa pentru evrei
inseamna prima zi din Pesach. Conform calendarului religios mozaic
sarbatoarea a inceput aseara deoarece pentru ei ziua se termina odata
cu lasarea serii.
Poate de multe ori v-ati intrebat care sunt
originile adevarate ale sarbatorii crestine a Pastelui, in cazul in
care nu ati acceptat deja variantele Bisericii Orotdoxe. Denumirea de
Paste vine de la denumirea sarbatorii evreiesti Pesach, insemnand
"trecerea peste". Pesach comemoreaza iesirea evreilor de sub sclavia
egipteana. Denumirea de "trecerea peste" se refera la ultima plaga
aruncata de catre Dumnezeu asupra egiptenilor, plaga ce ucidea intaiul
nascut din fiecare familie. Evreii, indrumati de catre Dumnezeu, si-au
uns usile si ferestrele cu sange de miel pentru a le fi recunoscute
casele si in felul acesta moartea sa nu le rapeasca copii. Mielul este
numit Korban Pesach adica sacrificiul de Pesach si trebuie consumat
pana la miezul noptii a celei de-a doua zi. Deci din aceasta cauza
mancam miel de Paste.
Mai mentionez ca Pesach se mai numeste si
"Sarbatoarea alimentelor nedospite" deoarece pe toata durata ei nu se
consuma alimente dospite sau fermentate simbolizand vremurile grele din
timpul exodului, o exceptie fiind vinul care are un rol major in
aceasta sarbatoare ca si in cele mai importante sarbatori evreiesti
(deci uite si vinul de la impartasanie, folosit simbolic si de catre
Iisus Hristos la Cina cea de Taina.) In prima noapte de Pesach cineva
recita povestea exodului. Masa de Pesach are 14 parti rituale
respectate cu strictete.
In ghetoul din Varsovia un grup de evrei
s-a hotarat ca nu sunt niste bieti miei ce asteapta sa fie dusi la
taiere si astfel in ianuarie 1943 au inceput prima revolta poloneza
impotriva ocupantului nazist, Organizatia de Lupta Evreiasca publicand
intr-un ziar clandestin "300.000 de fraţi şi surori au fost trimişi la
moarte cu cruzime, în lagărele de la Treblinka. Au trecut şase luni de
viaţă trăită constant sub imperiul fricii, fără a şti ce poate să aducă
a doua zi. Fiecare trebuie să-şi amintească mereu: suntem sclavi, iar
când sclavii nu mai sunt profitabili, atunci ei sunt ucişi! Evrei, ora
este aproape! Acum sloganul nostru trebuie să fie: <>".
Pe data de 19 aprilie 1943 trupele naziste au hotarat sa intre in
ghetoul din Varsovia pentru a restabili ordinea. Revolta a durat pana
la data de 16 mai 1943, insa pentru cateva zile deasupra unei zone din
Varsoviau au fluturat steagurile evreiesti si poloneze nu cel nazist!
Pentru a intregi tabloul ar tebui sa remarcam ca liderii revoltei
evreiesti s-au bazat si pe ajutorul Armia Krajova, grupare de gherila
poloneza ce lupta de asemenea impotriva germanilor. Ajutorul le-a venit
prin 49 de arme dintre care doar 36 puteau fi utilizate din cauza
lipsei de munitie! Unele surse afirma ca revolta evreiasca trebuia
sustinuta si de catre revolta Armiei Krajova insa aceasta, prin
Guvernul Secret Polonez, aflat in exil la Londra, a hotarat ca inca nu
este timpul pentru o actiune "pe fata."
In ghetoul din Varsovia au
fost deportati aproximativ 450.000 de evrei, aceasta fiind o escala
inaintea lagarului de exterminare de la Treblinka, aflat la aproximativ
100 de kilometrii de capitala poloneza. Doar aroximativ 60.000 de evrei
au supravietuit ghetoului si doar unul dintre liderii revoltei a
supravietuit, Marek Edelman, acesta avand in ziua de astazi varsta de
89 de ani, fiind decorat pe data de 15 aprilie 2008 de catre guvernul
francez cu Legiunea de Onoare. De remarcat faptul ca Marek Edelman a
fost un infocat luptator anticomunist el fiind arestat pentru acest
lucru in 1981 cand generalul Jaruzelski a impus legea martiala in
Polonia. Barbatii si femeile care au participat la revolta erau
constienti ca vor muri insa au hotarat ca moartea in lupta este mai
buna decat moartea in camerele de gazare. In semn de protest fata de
neimplicarea fortelor Guvernului Secret Polonez, reprezentantul
comunitatii de evrei din polonia din Guvern s-a sinucis la trei zile
dupa incheierea luptelor, in mod simbolic omorandu-se in apartamentul
sau din Londra lasand aragazul deschis.
Armia Krajova numara 380.000
de luptatori in momentul rascoalei evreiesti! Cateva luni mai tarziu
s-a format si Armia Ludowa, numarand 30.000 de luptatori, controlata de
catre Partidul Comunist Polonez. Abia in august 1944 guvernul polonez
din exil s-a hotarat sa actioneze deoarece Armata Sovietica era foarte
aproape de Varsovia si ii era frica sa nu scape din mana puterea in
favoarea comunistilor. Insurectia a numarat intre 12.000 si 30.000 de
oameni slab inarmati si au avut de infruntat 20.000 de soldati din
Wermarcht si Waffen SS (a nu se confunda cu trupele SS ce asigurau paza
lagarelor de concentrare, Waffen SS fiind trupe de elita exclusiv
combatante.) Armata rosie, desi aflata la doar 25 de km de capitala
poloniei nu a intervenit, oprind ofensiva, in felul acesta profitand de
faptul ca germanii vor strivi in locul lor opozantii democrati, iar
polonezii vor slabi trupele germane, Stalin numind revolta drept o
"aventura criminala", din aceasta cauza prea putini componenti ai Armia
Ludowa au participat la insurectie! Aliatii nu au reusit sa-i sprijine
pe polonezi asa cum promisesera din cauza refuzului Armatei Rosii de a
se implica. Tadeusz-Bor Komorowski, comandantul trupelor poloneze, a
fost nevoit sa capituleze iar oamenii sai au fost tratati ca prizonieri
de razboi, aceasta fiind conditia capitularii, deoarece luptasera cu
eroism si ferocitate iar germanilor le era frica sa nu-si decimeze
trupele ce puteau lupta impotriva inaintarii sovietice.

http://pabibabum.blogspot.com/