Oisteanu[v=]

Evreul, această "eternă victimă", pare a fi fost încă de la întemeierea creştinismului o problemă controversată. Un cuvînt-sperietoare, uneori o proiecţie a propriilor noastre prejudecăţi şi limite de înţelegere a Celuilalt. Un cuvînt-etalon pentru eşecurile şi dilemele noastre istorice, de multe ori chiar pentru buna funcţionare a unei democraţii. Toate aceste prejudecăţi şi dileme sînt consemnate cu acurateţe şi echilibru într-una din cele mai valoroase şi necesare cărţi apărute după 1990, "Imaginea evreului în cultura română-studiu de imagologie în context est-central-european", Editura "Humanitas", 2001, semnată de Andrei Oişteanu, un cunoscut etnolog, antropolog cultural, imagolog şi istoric al religiilor.

În acest erudit studiu de imagologie şi antropologie culturală, realizat în urma unei burse obţinute la Centrul Internaţional de Studiere a Antisemitismului din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim, autorul şi-a propus să urmărească în timp evoluţia "clişeelor care compun portretul fizic, profesional, spiritual şi moral, dar şi felul în care antisemitismul popular inconştient şi pasiv, l-a influenţat pe cel intelectual (conştient şi activ)."
Andrei Oişteanu a avut la îndemînă o bibliografie extrem de sumară, printre precursorii săi în domeniu numărîndu-se doar Moses Schwarzfeld, Simion Florea Marian şi Moses Gaster, de aceea efortul său de căutare în arhive şi presa vremii trebuie să fie subliniat încă de la început. În "Preliminarii" sîntem invitaţi la o interesantă dezbatere asupra chestiunii evreieşti. Oişteanu are o viziune etnico-culturală comparatistă, prezentînd cazul evreului român în raport cu situaţia din alte ţări din centrul şi estul Europei (Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Ucraina, Rusia, Grecia, Bulgaria, etc). Conştient de distanţa dintre evreul imaginar şi cel real, dar şi de dificultatea de a alcătui o imagine generică a evreului real, autorul conchide încă de la primele pagini că românul a convieţuit cu acesta "fără excesele cunoscute în vestul şi centrul Europei". Evreul, "sacul de box" al politicienilor extremişti, a căutat să se stabilească în România în zonele cu un pregnant multiculturalism, în acest sens fiind celebru acel "'triplex confinitum" din Bucovina, un punct situat lîngă Noua Suliţa, unde se întîlneau în secolul al XIX-lea graniţele a trei imperii: rus, austro-ungar şi otoman: "Călătorul englez ar fi băut ceai în Rusia, vin în Austria şi cafea în Turcia, stînd aşezat pe un scaun cu trei picioare, fiecare înfipt în alt imperiu", aşa cum relata revista "Der Humorist" din Viena (1844).
În ce priveşte antisemitismul, nu putem să nu fim de acord cu semnatarul acestei cărţi, care se citeşte ca un roman: "A nu vedea nuanţele şi detaliile, a renunţa la analizele obiective şi echilibrate, a nu ţine cont de condiţiile istorice, politice şi culturale specifice, a înlocui o realitate dramatică şi complexă cu cîteva sentinţe-ştampilă şi clasamente morbide, realizate pe baza numărului de evrei morţi, înseamnă a folosi aceleaşi tipuri de şabloane, de scheme rudimentare şi de clişee mentale pe care le reproşăm gîndirii antisemite." Merită semnalat faptul că astfel de aprecieri realiste şi de bun simţ vin tocmai de la un fost invitat al Centrului Internaţional de Studiere a Antisemitismului, o instituţie care beneficiază de serviciile unui bun cunoscător al realităţilor şi culturii româneşti, Leon Volovici, director de cercetare. Exagerările unor vînători de antisemiţi sînt ironizate de A. Oişteanu ("Nu cred că putem întocmi clasamente internaţionale la antisemitism, aşa cum o facem la atletism"), în consonanţă parcă cu o frază a lui Emil Cioran din "Caiete": "Există ceva mai rău decît antisemitismul: e anti-antisemitismul." În această teribilă vînătoare de vrăjitoare, îmi amintesc că unii editorialişti americani au început să sugereze în ultimii ani că anticomunismul ar fi tot una cu antisemitismul, o enormitate care poate aduce prejudicii unora dintre cei mai valoroşi intelectuali care s-au impus în Europa Centrală şi de Est după 1989.
Toleranţa la români, unul dintre clişeele cele mai îndrăgite de intelectualii extremişti, se pare că a fost mai mult teoretizată decît pusă în practică în epoca modernă, atît de politicieni cît şi de jurnalişti sau de reprezentanţii B.O.R. Din anul 1831, regulamentele organice au legiferat antisemitismul în Principatele Române, impunînd principiul apartenenţei la creştinism ca o condiţie sine qua non a acordării drepturilor civile şi politice. Prima Constituţie a României, cea din 1866, continua pe aceeaşi linie, împiedicînd peste o jumătate de secol emanciparea politică a evreilor prin articolul 7, în care se afirma negru pe alb că "numai străinii de rit creştin pot dobîndi calitatea de român." Abia prin Constituţia din 1923 li s-a recunoscut evreilor şi celorlalţi minoritari necreştini drepturile civile şi politice, dar prin rapida ascensiune a legionarilor, această victorie a democraţiei române interbelice avea să sfîrşească într-o baie de sînge, prin acele pogromuri, deportări şi exterminări în masă din perioada regimului Antonescu. Din păcate -consideră autorul-, în afară de politicienii extremişti A.C. Cuza, Nicolae C. Paulescu, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu, Mihai şi Ion Antonescu, ş.a., la această demonizare a evreului, act care a culminat cu "soluţia finală", au contribuit şi mulţi intelectuali români de marcă, scriitori, savanţi sau publicişti precum B. P. Hasdeu, Ion Ghica, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Conta, Nae Ionescu, Simion Mehedinţi, ş.a. Adevăruri care trebuie să fie cunoscute de generaţiile tinere, dar nucred că asta ar însemna că cei de mai sus trebuie să fie expulzaţi din cultura română sau să ne fie teamă să-i nominalizăm pe listele oficiale ale marilor valori naţionale, aşa cum a sugerat Tony Jundt, în articolul "'România, la fundul grămezii", publicat în 2001 în "The New York Review of Books". De altfel, în analiza sa destul de exactă şi de bine informată asupra situaţiei României, politologul american, după ce mai întîi îi pune la index pe Mircea Eliade şi Emil Cioran, spre sfîrşitul materialului îi citează copios cu fraze care-i aşează într-o lumină mai favorabilă.

Poate şi mai gravă este atitudinea incitatoare şi făţiş antisemită a unor reprezentanţi ai B.O.R. de-a lungul timpului, de la simpli preoţi şi chiar călugări, pînă la mari ierarhi. Nu întîmplător mişcarea legionară a preluat multe elemente din recuzita şi riturile B.O.R. şi numeroşi preoţi au activat alături de Căpitan.
În 1710, la Tîrgu Neamţ, "un călugăr a înscenat un aşa-zis omor ritual al evreilor", iar în 1803, la Iaşi, mitropolitul Moldovei, Iacob Stamate, patrona apariţia unui text antisemit, "Înfruntarea jidovilor asupra legii şi a obiceiurilor lor". În 1903, la Chişinău, P.A. Cruşevan, episcop ortodox, "a turnat gaz peste focul pogromului" soldat cu 50 de morţi, sute de răniţi, 800 de case şi 600 de prăvălii distruse şi prădate.
Printre primii care au vorbit la noi despre necesitatea exterminării evreilor a fost un preot ortodox, Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, în cartea sa "Teologia luptătoare" (1913). Andrei Oişteanu semnalează un fapt care spune multe despre continuitatea în intoleranţă a unor prelaţi ortodocşi: volumul amintit a fost reeditat în anii '90 de către Episcopia Huşilor, cu binecuvîntarea P.S. Eftimie. Poate nu era rău ca după 1990 ierarhii B.O.R. să-şi facă mea culpa în legătură cu rolul jucat în decursul secolelor de unii preoţi care au stigmatizat şi demonizat o parte a populaţiei României de altă confesiune, fapt care s-a repercutat prin creşterea alarmantă a sentimentelor de ură în rîndul populaţiei majoritare sau prin declanşarea unor pogromuri. Prea puţin cunoscut la noi este faptul că biserica romano-catolică a făcut un astfel de gest istoric. Oişteanu remarcă însă că antisemiţii români de azi refuză să facă acest pas.
Instituirea unei pedepse generice, reverberate la infinit, din generaţie în generaţie, cred că încalcă orice normă religioasă autentică. În acest sens, nu pot fi convins de necesitatea demonizării aproapelui meu nici de textele biblice, în primul rînd anti-iudaica Evanghelie după Ioan, în care Iisus îi numeşte pe evrei "fii ai lui Satan" şi nici de frumoasele fresce ale Judecăţii de Apoi de la Probota, Humor, Moldoviţa, Voroneţ, ş.a., în care soborul evreiesc, în frunte cu Moise, figurează printre locatarii stabili ai Infernului. Autorul studiului remarcă totuşi că iconografia creştin-ortodoxă a fost mai puţin incitatoare în comparaţie cu cea catolică din Europa de Vest.
"Dispariţia evreilor din societate nu a condus la dispariţia antisemitismului ci, mai degrabă, la abstractizarea lui prin accentuarea caracterului mitic al evreului", afirmă Leon Volovici. Aş adăuga că nu este vorba doar de un antisemitism abstractizat sau mitic în lipsa evreilor, ci de apariţia a două alte tipuri de antisemitism în societatea românească actuală: un antisemitism retrospectiv, care asociază comunismul cu iudaismul; un antisemitism globalist, globalizarea fiind percepută ca o periculoasă faţetă a "democraţiei cu perciuni" (A. C. Cuza). Oricum, aceste subiecte neglijate de mulţi intelectuali de azi, chiar şi de Andrei Oişteanu, trebuie tratate cu toată atenţia deoarece există elemente care atestă faptul că bancheri internaţionali precum Krupp, Warburg sau Rothschild i-au finanţat atît pe Hitler cît şi pe Lenin sau Stalin. Nici în situaţia în care aceste informaţii s-ar dovedi adevărate nu trebuie pus însă un semn de egalitate între aceştia, situaţi poate cu mult deasupra oricăror jocuri etnice, şi marea majoritate a evreilor, care a suferit la fel ca noi în timpul unor perioade istorice pline de tragism. Unii autori contemporani susţin chiar că reprezentanţi ai sionismului mondial ar fi incitat populaţia din Europa Centrală şi de Est la unele pogromuri de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi de după cel de-al doilea război mondial, deoarece nu exista o altă posibilitate de a strămuta grupurile compacte de evrei de aici, în Palestina şi în SUA.

Cartea lui Andrei Oişteanu era cu atît mai necesară cu cît în cei 50 de ani de comunism, evreul a constituit în România un subiect tabu, fiind cenzurată pînă şi o versiune a "Mioriţei" culeasă în 1926 din ţinutul Vrancei: "Iată, vine-n cale/ Trei turme de oi, cu trei mîndri feciori:/ Unu-i ungurean,/ Unu-i moldovean/ Şi unu-i jidan".
Printre stereotipurile din cultura română care conturează portretul fizic al evreului, reputatul imagolog aminteşte nasul mare şi acvilin, buzele graose şi senzuale, barba roşcată, perciunii, pistruii, dar arată în acelaşi timp că doar 14% dintre ei se pot încadra în descrierea pomenită, deoarece la această etnie există o mare diversitate a trăsăturilor fizionomice. În timp ce bărbaţii sînt priviţi cu un ochi critic pronunţat, evreicele sînt considerate frumoase şi elegante, pline de un incitant erotism exotic. Mai aflăm că stigmatul vestimentar, acea stea galbenă cu şase colţuri folosită mai ales în ghetouri şi lagăre, dar care putea fi văzută şi pe străzile Bucureştiului în timpul dictaturii legionare, nu este o invenţie modernă. Încă din prima jumătate a secolului al VII-lea, califul Omar a dat un decret ca toţi evreii şi creştinii să poarte un semn distinctiv, primii o centură galbenă, ceilalţi una albastră, iar în Evul Mediu aceşti "leproşi spiritual" au fost obligaţi, mai ales în Europa Centrală şi de Vest, să poarte fie rondele din stofă galbenă, fie tabula (tablele legii) sau pălăria ţuguiată de aceeaşi culoare.
În ce priveşte portretul profesional, evreii sînt văzuţi de români ca buni afacerişti, negustori şi cămătari, dar înclinaţi spre fraudă şi înşelătorie, aşa cum zice un proverb autohton: "Un grec înşală doi români, un armean doi greci, un ovrei doi armeni."
Doar Petre Carp afirma în parlamentul interbelic că românii ar trebui să urmeze exemplul evreilor în afaceri: "Imitaţi-i pe evreii din România în economie: cumpătare, silinţă şi iscusinţă." Din păcate, după 1990, în lipsa evreilor, mulţi oameni de afaceri "români curaţi" au infestat economia noastră şi sistemul financiar cu o periculoasă lepră morală, pe care nu am cunoscut-o nici pe vremea fanarioţilor.
Portretul moral şi intelectual al evreului este compus în principal tot din stereotipuri fără acoperire în realitate. Generalizările sociologice şi chiar proverbele care conţin referiri la diverse popoare devin cel mai adesea caricaturizări ale realităţii. Conform viziunii conaţionalilor noştri, evreul ar fi inteligent dar viclean, fricos, laş, "în avangarda spiritului" (E. Cioran), etc. Se ştie însă în acelaşi timp că 960 de luptători ai fortăreţei Masada de lîngă Ierusalim au preferat în anul 73 D. H. sinuciderea unei umilinţe a înfrîngerii în timp ce erau asediaţi de trupele romane, iar astăzi israelienii se numără printre militarii cei mai disciplinaţi şi curajoşi. Portretul mitic şi magic al evreului creionat în studiul lui Andrei Oişteanu este extrem de interesant şi bogat în informaţii, pe măsura acestui personaj fabulos care a devenit unul din miturile fundamentale ale Europei. "Evreii sînt creştinii Diavolului" (proverb german), locatari ai Infernului, oameni roşii, solomonari, "neam de şarpe" (cîntec legionar), vrăjitori, "jidovi rătăcitori", uriaşi din vechime, ucigaşii lui Dumnezeu, autori ai infanticidului ritual, etc. Filosoful Soren Kirkegaard considera de altfel că mitul "evreului rătăcitor" este unul din cele trei mituri fundamentale ale Europei, alături de Don Juan şi de Faust (cred că nu ar trebui uitat însă Don Quijote).
După încheierea acestei captivante lecturi, îţi vine parcă să faci o parafrază după o sentinţă celebră: "Le juif c'est moi!" Fiindcă şi Celălalt face parte din aventura fiinţei tale actuale, şi nu cred că Iisus şi-a purtat cu demnitate şi stoicism crucea pe Via Dolorosa ca noi să avem dreptul de a incita la ură şi de a ucide cu sînge rece. Evreul este o provocare pentru orice intelectual european şi steaua cu şase colţuri străluceşte acuzator în filigranul fiinţei noastre profunde.
(fragment din "Marele Joc")

http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=5970