Oisteanu[v=]

SMARANDA VULTUR
Voi spune de la inceput ca Ordine si Haos este cartea unui savant, a unuia dintre cei mai buni specialisti pe care ii avem in domeniul antropologiei culturale. Cultura romana traditionala este plasata intr-un context comparativ extrem de larg si fertil, care ii pune in evidenta stralucit valoarea, cu argumente convingatoare si prin analize de o mare subtilitate. Ca de obicei, Andrei Oisteanu uimeste prin varietatea si multitudinea surselor - fata de o editie precedenta a cartii, aceasta beneficiaza si de o bogata si extrem de interesanta ilustratie, ea completand sau inlocuind adesea alte surse -, prin aria de cuprindere pe care o pune la bataie cu o acribie si o putere de analiza care dovedesc preocupari de lunga durata, o aprofundare in timp a unor teme de reflectie si pasiunea pentru sinteza in linia lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu si a altor savanti preocupati de viata miturilor ce modeleaza comportamentele si mentalitatile noastre pana tarziu, in epoca moderna.
Chiar daca am pierdut o parte din semnificatii si detalii, chiar daca ne scapa "ratiunea" unor gesturi si reactii, suntem inca in mare masura "modelati" de aceste matrici mentale si as indrazni sa spun si emotionale, de sensibilitate, pe fondul carora actionam si interpretam actiunile noastre si ale celorlalti intr-un cadru care le confera o anume solemnitate si iluzia "tasnirii" din regimul perisabilului. Probabil ca, intre altele, avem nevoie, constient sau nu, de mituri si rituri pentru a ne vindeca de derizoriu sau a-i face fata cu mai putina angoasa, pentru a recupera o demnitate amenintata de graba in care facem totul, pentru "a incetini" macar in mintea noastra timpul si a reda gestului uman semnificatii exemplare.
Nu prea indepartata trecere peste cumpana anilor, ca si speranta mereu proaspata cu care romanii intampina schimbarea guvernarilor, preferand-o adastarii in incremenire, sunt, iata, doar doua dintre atatea ocazii in care experimentam o reinnoire, adica o regresiune in haos a cosmosului invechit pentru a se regenera (si ma refer aici nu atat la fapte, cat la reflexul lor mental si atitudinal).
Relatia dintre ordine si haos este chiar tema cartii de care ma ocup, care este in acest sens o tema mereu actuala (nu vreau sa zic prin asta de actualitate), in baza careia autorul organizeaza un vast santier ce cuprinde, intre multe altele, mitologiile greco-latine, cele asiro-babiloniene, cele chineze sau indiene, cele pre- si proto- romane si cele crestine. Incercand sa suplineasca golurile unora prin altele, la fel cum face si cu sursele istorice sau arheologice, iconografice, textuale, autorul compara la nivelul structurilor constitutive. Un du-te vino atent si intregitor, menit sa dea seama de un model arhaic si universal de gandire mitica (p. 17). Punctul de pornire in aceasta intreprindere dificila, dar deplin rasplatitoare, cum poate constata cel care citeste cartea, este mitologia folclorica romaneasca, circumscriind o zona de maxim interes pentru cercetatori, cea a unui crestinism folcloric sau a unei mitologii sincretice pagane si crestine (p.18). Prilej pentru a ne readuce in memorie sau a redescoperi pentru noi texte de o mare frumusete pentru cine le citeste strict estetic, de o mare densitate simbolica pentru cel care incearca sa descifreze configuratii de sensuri, sa cartografieze, atat cat permit sursele, o mitologie adiacenta. De la texte cu caracter ritual, cum ar fi colindele de tip Furarea astrelor (p. 21-62) sau colindele "de flacau" in care junele participa la o vanatoare mito-rituala (p. 288), la basme sau practici magice, de la legende sau cantece batranesti la credintele in solomonari, de la jocurile de copii la ritualurile care marcheaza marile evenimente ale vietii, de la frescele din bisericile romanesti la textele biblice sau literare, de la marturiile unor istorici sau scriitori antici la jurnalele unor calatori, de la texte apocrife la documente si, desigur, la lucrarile antecesorilor in studiul reprezentarilor mitologice romanesti (sunt citati adesea, pe langa cei mai sus pomeniti, Romulus Vulcanescu si Mihai Coman), se dezvolta un itinerar hermeneutic de mare finete, care vizeaza discutia de specialitate.
Autorul avanseaza adesea solutii curajoase de rezolvare a unor dileme, de avansare pe terenul unor ipoteze pentru care se angajeaza intr-un dialog prudent polemic, venind cu argumente inedite si solutii de interpretare noi. Un exemplu, intre multe altele, l-ar putea constitui comentariul la legenda Mesterului Manole, pusa in relatie cu legenda romaneasca a Potopului, ocazie pentru autor de a descrie si defini mitosfera comuna careia ii apartin si de a depista stravechi motive magico-rituale, inserate in structura epica a mitului biblic (p. 111). Dar, prilej si de a avansa pe terenul miturilor de intemeiere care ilustreaza perfect infruntarea periodica dintre haos si cosmos si de a anticipa asupra unor elemente ce apartin aceluiasi sistem mito-ritual, cum ar fi "arborele consacrat" (vezi cap. Dendromitologie romaneasca. Paltinul), sau formulele si practicile de meteorologie magica, analizate in mai multe capitole ale cartii, inclusiv in folclorul copiilor. E dificil sa prezinti intr-o cronica o carte al carei comentariu e mai potrivit revistelor de specialitate, dar interesul ei e si unul mai larg cultural, lectura e pasionanta, iar metoda de lucru poate oferi un model valabil pentru intreprinderi similare. E vorba de un efort pluri- si interdisciplinar care situeaza cartea lui Andrei Oisteanu in linia si la nivelul unui Carlo Guinzburg, cu care, de altfel, prin unele tematici (din Istoria nocturna, Branza si viermii), dar pe alocuri si prin tehnica de investigare, prin capacitatea de a reuni antropologia culturala cu cea istorica, se aseamana.
Mi-a fost greu sa ma decid pentru a prezenta, intru sustinerea celor spuse mai sus, un capitol sau altul. Am ezitat intre Balaurul si solomonarul si Labirintul. Un monstru arhitectonic (de altfel, formand dintr-un anume punct de vedere o unitate in structura cartii) nu numai pentru ca ele sunt si cele mai extinse capitole si centrale in carte, ci si pentru ca ele ilustreaza cel mai bine modelul de analiza propus de autor si experimentat cu mare folos in plan hermeneutic.
Am ales capitolul consacrat Labirintului pentru ca legenda infrangerii Minotaurului de catre Tezeu cu ajutorul firului daruit de Ariadna este larg cunoscuta, iar tema i-a preocupat deopotriva pe specialistii in mituri, pe istoricii culturii sau ai artei, pe scriitori, artisti, teoreticieni literari. Asa cum anunta titlul capitolului, Labirintul (monstru arhitectonic) este asimilat in analiza cu Minotaurul, fiind ambele reprezentari simbolice ale Haosului. De aceea, rapunerea Minotaurului si capacitatea de a parcurge si de a scapa din capcana Labirintului sunt actiuni similare din punct de vedere simbolic. Ele echivaleaza cu recosmicizarea, cu ordonarea haosului (p. 276-278). Pornind de la acest sistem de echivalari, sunt luate in discutie rolurile (sau mai exact conceptele) care modeleaza structura mitului: Tezeu si Ariadna, Egeu si Minos, Minotaurul si Labirintul, Dedal. Fiecare dintre aceste concepte reprezinta poarta de intrare spre o configuratie de sensuri simbolice care permite sau descrierea unui sistem de echivalente (paradigme), sau reducerea la acelasi mitem a unor serii epice actualizate in legende diferite, uneori la mare distanta in timp.
"Arheologia" pe care ne-o propune A. Oisteanu nu e una a dezvaluirii straturilor succesive, una regresiva, de tip romantic, ci una a fragmentelor care se definesc prin raportare la o unitate virtuala, prin luminari reciproce, e una a supravietuirilor partiale si a corespondentelor intregitoare, un fel de infrastructura mitica pe care o reconstituie tesand intre ele texte si imagini, marturii si reprezentari, dislocand, izoland acele nuclee din care iradiaza unele spre altele intelesuri din care se reconstituie treptat logica mitului si a gandirii arhaice in general, alta decat cea cu care operam in mod obisnuit. In jurul unor echivalente simbolice analizate in detaliu, precum ghem-labirint, erou/zeu razboinic-erou/zeu magician, legare si dezlegare - ambivalenta simbolica a firului care se desfasoara pentru a dezlega (taina Labirintului) si se infasoara pentru a "lega" (Minotaurul) p. 323 - sau a unor cupluri precum fecioara si fiara, tatal si fiul, a unor serii de echivalente in care Minotaurul e doar una dintre aparitiile zoomorfe sau hibride care intruchipeaza stihiile haotice, iar actul tesutului si cel al rostirii sau cantatului sunt acte complementare de reinstaurare pe cale magica a ordinii cosmice (p. 308), se definesc treptat analogii si se avanseaza cel putin doua concluzii teoretice. Una e cea a rezistentei structurilor arhaice in textele cu caracter ritual, cum sunt de pilda colindele sau descantecele sau bocetele, tocmai pentru ca eficacitatea lor magica e garantata de inalterabilitatea textului, alta e cea a continuitatii dintre aceasta gandire arhaica si cea crestina sau, mai exact, a resemnificarii in cadru crestin a unor simboluri si practici pagane. In aceasta perspectiva, disocierea dintre colindele laice si cele pagane, de pilda, isi pierde valabilitatea, autorul fiind preocupat de ceea ce se pastreaza dincolo de diversele ipostaze sub care se poate prezenta un concept mitico-simbolic. Este si cazul cuplului Cosmos-Haos si al conceptelor ce le sunt asociate in mitul lui Tezeu si al Labirintului. Pentru a recupera articulatiile gandirii arhaice, este nevoie - crede autorul - de un parcurs labirintic de la Concret la Abstract, de la Substanta la Esenta, de la Tip la Arhetip (p. 324).
Am spune, deci, ca orice demers hermeneutic de tipul celui pe care cartea de fata il experimenteaza este el insusi modelat de matricea mitica pe care isi propune a o face transparenta. Este, in cazul de fata, un ritual reusit de legare a sensurilor si de ordonare, de luare in stapanire a surselor fragmentare si partiale pentru a reconstitui ansambluri coerente si a reintemeia un domeniu de studiu in care autorul il recunoaste pe Mircea Eliade ca pe un adevarat precursor. Pentru a ne initia in tehnica imblanzirii progresive a Labirintului pe care il strabate, autorul se foloseste de organizarea surselor in functie de o serie de jaloane constituite sub forma unor "intrari" de tipul celor dintr-un dictionar: e vorba de subtitlurile capitolelor care ne indica mereu alte cai de acces (indicele foarte bogat e un alt ghid de acest fel) spre tematica centrala a cartii. As aminti doar cateva dintre cele utile si hermeneuticii literare: desfraul sacru, somnul malefic, demonofobia zeilor, toaca lui Noe si toaca lui Dumnezeu, paltinul cosmic, balaur-solomonar, Solomon-solomonar, Carte-solomonar, Ghem si Labirint, "legarea" Minotaurului, Fecioara si Fiara, decapitarea rituala. Sunt in carte si cateva capitole mai relaxate sub aspectul ambitiilor teoretice si generalizatoare, dar nu mai putin atractive si docte, cum ar fi cel despre Narcotice si halucinogene la getodaci si romani. Andrei Oisteanu reia aici un studiu mai vechi, care ii da prilejul sa isi arate competenta in zona etnobotanicii si a folclorului medical romanesc, desi sursele la care apeleaza pentru a ilustra subiectul depasesc cu mult acest cadru. Autorul mobilizeaza surse istorice, dar si literare, combina marturia lingvistica si argumentul etimologic cu cel de ordin etnografic, oprindu-se, in consens cu tema principala a cartii, mai ales asupra semnificatiilor magico-rituale ale folosirii plantelor in diferite contexte (funerar, terapeutic, apotropaic), dar si asupra felului in care au aparut si s-au difuzat in diverse straturi sociale practicile de consumare a plantelor psihotrope. Pot confirma ca, in ansamblul ei, cartea lui Andrei Oisteanu nu e doar o adevarata enciclopedie a miturilor Creatiei, ci este si un act magic reusit.
http://www.revista22.ro/html/index.php?art=1519&nr=2005-02-18