Rusia/Tarile Baltice

Rezumarea primului mesaj :

Antisemitismul in Ucraina

Gruparile de extrema dreapta si factiunea IuscenkoViktor
Iuscenko a devenit noul presedinte al Ucrainei, dupa o lupta electorala
care ameninta sa degenereze in razboi civil. O lupta care a imbracat si
forma manifestatiilor de strada, dar care s-a purtat mai ales in
culise. O batalie intre servicii secrete, centre de putere si grupuri
de interese globale. Din care nu au lipsit loviturile de teatru si
rasturnarile de situatie. In
acest "razboi al civilizatiilor", care a ajuns acum in Ucraina, unul
dintre marile semne de intrebare apare legat de acceptarea de catre
Occident a gruparilor de extrema dreapta - care fac parte din factiunea
Iuscenko-Timosenko - si a campaniilor antisemite, care au dat nastere
in Ucraina la mari scandaluri de presa, soldate cu procese. In timp ce
in alte tari est-europene se pune problema Holocaustului, in Ucraina
lucrurile evolueaza cu totul altfel: Iuscenko si Timosenko -
intruchiparea democratiei de tip occidental in mass-media
internationala - sunt binecunoscuti in Ucraina drept nationalisti cu
vederi antisemite. De ce, oare, Occidentul tace?Miza ucraineanaCunoscutul
editorialist (neoconservator) Charles Krauthammer nota, pe marginea
evenimentelor din Ucraina: "In cursul unei singure generatii, rusii au
pierdut unul din cele mai mari imperii din intreaga istorie: au
pierdut, mai intai, imperiul sovietic din Lumea a Treia, coloniile din
Nicaragua si Angola, pana in Indochina; apoi au pierdut controlul
asupra imperiului din Europa de Est, acum total integrat in NATO si UE;
a urmat imperiul din cadrul URSS. Republicile sovietice musulmane au
iesit de sub controlul Moscovei una cate una. Republicile baltice sunt
deja, si ele, in NATO. Regiunea atat de importanta a Transcaucazului a
devenit extrem de instabila si plina de conflicte militare. Tot ce a
mai ramas Rusiei din fostul URSS sunt doar republicile slave. Belarus
este, efectiv, o colonie a Rusiei. Dar marele premiu a fost, pana de
curand, Ucraina. Din motive strategice (Peninsula Crimeea), istorice
(Kievul este considerat de rusi leaganul civilizatiei slave) si de
identitate (partea de est a Ucrainei este vorbitoare de limba rusa si
ortodoxa)." In continuare, Charles Krauthammer observa in privinta
"revolutiei portocalii" din Ucraina: "Acum, rusii nu mai au puterea sa
le faca ucrainenilor ceea ce predecesorii lor sovietici au facut
Ungariei (1956) si Cehoslovaciei (1968) in cursul razboiului rece. Asa
incat "razboiul civilizatiilor" (al lui Sam Huntington - n.n.) s-a
mutat in Ucraina, chiar la granita Rusiei". Anne Applebaum numeste
aceste evenimente "Cortina de fier II" sau "Noul razboi rece", si
noteaza ca in 2004 "Cortina de fier" cade peste Ucraina, la granita
rasariteana a Poloniei: "In 1946, Winston Churchill a tinut celebrul
sau discurs, in care a sustinut ca o "cortina de fier" a cazut peste
Europa Centrala, declansand razboiul rece. Anul 2004 este cel in care
asistam la caderea unei noi "cortine de fier", care nu mai trece prin
centrul Germaniei, ci se intinde la granita de est a Poloniei"."Revolutia
portocalie" a Opozitiei din Ucraina - condusa de Viktor Iuscenko si de
"printesa gazelor naturale", magnata Iulia Timosenko (fost vicepremier
sub regimul Leonid Kucima) - a ajuns la granitele Rusiei. In "Ukrainska
Pravda" (cotidian pro-Iuscenko), Iulia Timosenko (aceasta Robespierre
cu fusta) ameninta Rusia in numele Noii Ordini Mondiale: "Indata ce vom
finaliza revolutia portocalie in Ucraina, o vom transfera urgent in
Rusia". Timosenko sustine ca automobile cu panglici portocalii se pot
vedea inca de pe acum la Moscova.Susan
Eisenhower sustine ca Putin se teme de o noua extindere a Noii Ordini
Mondiale prin NATO si UE, deoarece are viu in minte ceea ce a patit
Mihail Gorbaciov, care a dat prea multa crezare "asigurarilor"
Occidentului, privind extinderea NATO in estul Europei: "Daca o
Germanie unificata va deveni membru NATO, i-a spus secretarul de stat
James Baker lui Gorbaciov in februarie 1991, jurisdictia si fortele
NATO nu se vor mai extinde catre Europa de Est". Aparent, Gorbaciov a
parut receptiv la asigurarea lui Baker, dar a tinut sa precizeze ca
"nici o extindere spre est a zonei NATO nu este acceptabila". Pe buna
dreptate, Charles Krauthammer noteaza: "Occidentul doreste acum sa
termine inaintarea inceputa in 1989, prin caderea Zidului Berlinului,
si continuata cu marsul NATO spre estul Europei". Articolul "Evreii in Ucraina de azi" a provocat la Kiev un proces de presaLa
28 ianuarie 2004, judecatoarea Irina Saprachina - de la tribunalul
raionului Sevcenko - a hotarat, in prima instanta, inchiderea
principalului cotidian al "opozitiei portocalii" (Iuscenko-Timosenko)
"Silski Visti" ("Stirile Orasului"), pentru publicarea unui articol
care "alimenteaza conflictul etnic". Articolul, scris de Vasil
Iaremenko, se intituleaza "Evreii in Ucraina de azi: realitatea dincolo
de mituri". Autorul este profesor la Academia Inter-regionala pentru
Managementul de Personal.Hotararea
tribunalului din Kiev a provocat indignarea "opozitiei portocalii",
care se baza in campania electorala pe cotidianul "Silski Visti", cu un
tiraj de 520.000 de exemplare. Liderii Opozitiei - Viktor Iuscenko
(blocul "Ucraina Noastra"), Iulia Timosenko (blocul "Patria Mama") si
Aleksandr Moroz (Partidul Socialist) - au semnat imediat un
articol-manifest, intitulat "Jos mainile de pe Silski Visti",
argumentand ca inchiderea unui cotidian al opozitiei, inaintea
campaniei electorale, indiferent sub ce motiv, este un afront si o
incalcare evidenta a libertatii presei, facute de guvernul
contracandidatului oficial, primul ministru Viktor Ianukovici. Totusi,
unii analisti au observat ca decizia tribunalului de la Kiev nu era una
definitiva. Nu era executorie. Ea putea fi atacata in Justitie, asa
incat inchiderea lui "Silski Visti" ar fi putut deveni efectiva abia
peste un an sau doi, daca ziarul nu cumva castiga in instanta suprema a
Ucrainei. Articolul lui
Iaremenko - publicat pe 30 noiembrie 2003 - cuprinde multe din tezele
pe care autorul le publicase anterior tot in "Silski Visti", la 15
noiembrie 2002, in articolul intitulat "Mitul antisemitismului
ucrainean". Teza fundamentala a articolelor lui Iaremenko este ca
evreii ar reprezenta in Ucraina de azi o minoritate nationala
privilegiata ("discriminata pozitiv"), care controleaza finantele,
sectoarele-cheie din economie si cea mai mare parte din mass-media.
Opozitia fata de acesti oligarhi este imediat catalogata drept
antisemitism sau iudeofobie, si sanctionata. Ucrainenii, argumenteaza
Vasil Iaremenko, sunt obligati sa se hraneasca doar cu "produsele
informationale si spirituale ale acestei bucatarii evreiesti".
Iaremenko sustine ca toate canalele de televiziune din Ucraina ar fi in
mana acestor oligarhi, in timp ce finantele si economia ar fi acaparate
de Vadim Rabinovici, Viktor Pinciuk (ginerele presedintelui Kucima),
Iuhim Zviahilski, Hrihor Surkis, Viktor Medvedciuk etc. Potrivit lui
Iaremenko, o treime din membrii Radei (Parlamentul Ucrainei) ar fi
minoritari evrei. Iaremenko satirizeaza in articolul incriminat
Parlamentul Ucrainei care, dupa parerea lui, s-ar fi transformat
intr-un Knesset ucrainean sau in sinagoga centrala a Ucrainei.Aceste
afirmatii - pe care multi le considera fie exagerate, fie nefondate -
palesc insa in fata trimiterilor cu caracter istoric pe care le face
Iaremenko. Potrivit lui Iaremenko, evreii de la Moscova ar fi organizat
foametea tragica din anii 1932-1933 din Ucraina - soldata cu milioane
de morti - pentru a se razbuna pe antibolsevismul ucrainenilor.
Iaremenko afirma ca, in anii 1937-1938 (perioada de varf a proceselor
staliniste din URSS), milioane de ucraineni care se opuneau politicii
lui Iosif Vissarionovici Stalin (despre care Iaremenko sustine ca se
numea, in realitate, Iosif Davidovici Djugasvili) au fost exterminati
de NKVD, care era condus de evrei (Ghenrik Iagoda, apoi Aleksandr Ejov,
supranumit "piticul sangeros") si format, sustine Iaremenko, in
proportie de 99% de evrei.In
al doilea razboi mondial, Ucraina ar fi fost invadata, in conceptia lui
Iaremenko, de Germania nazista alaturi de care luptau zeci de mii de
evrei, incadrati in Waffen SS, pe baza unei intelegeri secrete.La
sfarsitul lui 2003, Alexksandr Slaiev - presedintele Comitetului
Anti-Fascist-Ucrainean - a actionat in instanta cotidianul "Silski
Visti" pentru publicarea articolului lui Vasil Iaremenko, care, in
opinia lui Slaiev, alimenta discordia interetnica din Ucraina. O tara
acuzata de masacrul evreilor de la Babi Yar.Asasinarea lui Aleksandr Slaiev, presedintele Comitetului Anti-Fascist-UcraineanUn
lucru ciudat s-a petrecut ulterior. Pe 28 ianuarie 2004 - cum am vazut
- tribunalul din Kiev s-a pronuntat in favoarea actiunii introduse de
Aleksandr Slaiev. In august 2004 Slaiev murea subit, asupra decesului
sau plutind multe semne de intrebare.Intr-un
interviu acordat agentiei JTA ("Jewish Telegraphic Agency") editorul
lui "Silski Visti" - Vasili Gruzin - sublinia ca articolul lui
Iaremenko a fost publicat ca "publicitate platita", mai exact ca anunt
publicitar al cartii lui Iaremenko, si nu exprima convingerile
redactiei. Gruzin a adaugat: "Personal, eu n-am nimic cu evreii. Ci
doar cu un mic grup de oligarhi evrei, care controleaza Ucraina
economic si politic".Judecatoarea
Saprachina a declarat insa in "Zerkalo nedeli" ("Oglinda saptamanii")
ca articolul lui Iaremenko din 30 noiembrie 2003, publicat de "Silski
Visti", nu avea nici o mentiune ca ar fi "publicitate platita".
Saprachina a adaugat ca, si in acest caz, legile Ucrainei sunt foarte
clare, condamnand cu suspendarea pe diferite termene publicatiile care
gazduiesc publicitatea atunci cand aceasta alimenteaza conflicte
etnice, rasiale sau religioase.Presa israeliana a semnalat faptul ca Iuscenko utilizeaza antisemitismul in campania electorala

http://www.ziua.net/display.php?id=166580&data=2005-01-08&ziua=d1c49d434b79fa80db564842735b2f00

http://acum.tv/articol/69294/

Despre autor: Mark Semionovici Solonin (n. 1958) este istoric şi scriitor din Rusia, autor a numeroase cărţi şi articole privitoare în special la începutul războiului germano-sovietic (iunie 1941). ACUM a mai vorbit despre acest autor (v. articolul acesta) şi despre afirmaţia acestuia că Armata Roşie a fost spulberată în primele luni de război deoarece pur şi simplu a refuzat să lupte, deşi era mult superioară celei germane atât numeric cât şi ca armament. În limba română a apărut cartea sa “Butoiul si cercurile: 22 iunie 1941 sau cind a inceput Marele Razboi pentru Apararea Patriei”
Eu nu-l iubesc pe Stalin. Şi nu este nimic deosebit în această afirmaţie – toate sondajele arată că fiecare al treilea (dacă nu cumva fiecare al doilea) locuitor al Rusiei încearcă aceleaşi sentiment. Prin natura ocupaţiilor mele am expus de nenumărate ori şi în mod public atitudinea mea faţă de Stalin şi stalinism, dar nici acest fapt nu este unic. O oarecare specificitate a situaţiei mele personale constă în altceva – practic în fiecare zi mi se aminteşte (fie prin scrisorile primite prin site-ul meu personal, fie în cursul discutării cărţilor mele pe forumurile din internet) că sunt pur şi simplu obligat, dacă nu chiar să-l iubesc pe Stalin, atunci cel puţin să dau dovadă de respect pentru Comandantul Suprem, căci sub conducerea acestuia Armata Roşie “i-a salvat pe evrei de la arderea în cuptoarele din Auschwitz”
Trebuie să recunosc că părerea criticilor mei coincide cu poziţia “întregii omeniri progresiste”. Când, în urmă cu cinci ani, ONU trebuia să hotărască la ce dată să fie fixată Ziua Comemorării Holocaustului, din toate variantele posibile a fost aleasă ziua de 27 ianuarie, ziua eliberării Auschwitz-ului (Oświęcim, Polonia,1945) de către Armata Roşie. În Israel de pildă, această zi este asociată cu aniversarea declanşării Răscoalei din ghetoul de la Varşovia, o hotărâre identică a fost adoptată şi de SUA, Canada şi Polonia; în Austria s-a adoptat ziua de 5 mai, când armatele Aliaţilor au eliberat lagărul de concentrare de la Mauthausen din Austria (1945).
De altfel, de ziua de 27 ianuarie, dar a anului 2005, se leagă încă o întâmplare, deja practic uitată. Cu câteva zile înainte de această dată comemorativă, toate principalele mijloace de informare ruseşti au raportat ştirea că preşedintelui Rusiei i se va acordă medalia “Pentru Salvare” cu numărul 1, că această medalie a fost instituită de guvernul Israelului şi că îi va fi înmânată lui Vladimir Putin în cursul unei ceremonii solemne de la Auschwitz de către însuşi Preşedintele Israelului, Mosche Katzav. Despre acest eveniment a trâmbiţat ubi et orbi rabinul-şef al Rusiei, Berel Lazar, care a explicat că: „rolul principal în eliberarea deţinuţilor din Auschwitz l-au jucat tocmai soldaţii sovietici. Vom ţine minte de-a pururi felul cum i-au salvat pe fraţii noştri”. Nu a mai urmat nicio continuare. Încet, încet s-a aflat că în Israel nu ştie nimeni nimic despre această “medalie” şi că de fapt ea a fost instituită de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Rusia, foarte ataşată Kremlinului. Înmânarea a făcut-o însuşi Berel Lazar, care a fost nevoit să înmâneze şi o medalie cu numărul 2, şi anume preşedintelui Poloniei, Aleksander Kwaśniewski, deoarece acesta era de faţă. Probabil pentru contribuţia Poloniei la salvarea evreilor…
La drept vorbind, asemenea gafe supărătoare nu s-au mai repetat. Evreii „utili” frecventează cu regularitate activităţile utile şi politic corecte, de genul Conferinţei internaţionale din Berlin pe tema “Învăţămintele celui de al 2-lea Război Mondial şi Holocaustul” din 15-17 decembrie 2009, în cursul căreia “învăţământul” principal a fost înfierarea Estoniei, Ucrainei, a lui Miheil Saakaşvili [preşedintele Gruziei] personal, precum şi a altor “ticăloşi” nenominalizaţi care încearcă să „rescrie istoria celui de al 2-lea Război Mondial” [1]. Înţelegerea reciprocă a ajuns până într-acolo încât în cursul conferinţei de la Institutul de Stat pentru Relaţii Internatioanale din Moscova, conducătorul Departamentului de istorie şi documentare al Ministerului de Externe al Federaţiei Ruse, Constantin Provalov, a putut declara, de-a dreptul, că „aliatul cel mai important şi consecvent al Rusiei în lupta contra falsificării istoriei este Israelul“ [2].
Din păcate, sunt nevoit să nu fiu de acord cu o asemenea părere reprezentativă. În ceea ce priveşte Auschwitz-ul, problema este extrem de simplă : la momentul eliberării lagărului de concentrare, practic acolo nu au mai rămas evrei vii. La dată de 28 Ianuarie 1945, şeful departamentului politic al Armatei a 60-a, general-maiorul Grişaev, a raportat şefului direcţiei politice a frontului 1 Ucrainean, general-maiorului Iaşecikin, că la Auschwitz şi în filialele acestuia au fost găsiţi câteva mii de deţinuţi. “Toţi sunt extrem de epuizaţi, plâng, mulţumesc Armatei Roşii. Oamenii erau de multe naţionalităţi, dar nu am întâlnit evrei. Deţinuţii declara că toţi aceştia au fost lichidaţi”.
Un raport mai amănunţit, datat 30 ianuarie 1945, cu subtitlul “Despre lagărul de concentrare de la Auschwitz”, se termină cu o concluzie asemănătoare : “Din lagărul de la Auschwitz au fost eliberati 2.000 de deţinuţi, din Birkenau (Březinka) – 2.500, din altele câte 500-800 de oameni. Evreii fuseseră lichidaţi în totalitate“.
Se înţelege că rapoartele făcute într-o perioada febrilă a unei înaintării grandioase nu puteau fi de o precizie exhaustivă. În plus, în starea în care erau deţinuţii din Auschwitz, era foarte dificil să distingi între un schelet viu învelit doar în pielea sa, şi un cadavru, darămite să distingi un evreu de un polonez. Este foarte posibil ca printre cei eliberaţi să fi fost câteva zeci de evrei, dar luând în consideraţie că după cele mai precise şi conservative calcule, la Auschwitz au pierit circa 800-900 de mii de evrei, nu putem vorbi de vreo “salvare”.
Doamne fereşte să vedeţi în aceste cuvinte chiar şi cel mai mic reproş la adresa soldaţilor şi comandanţilor Armatei Roşii. Soldaţii execută ordinele. Aşa cum a stabilit istoricul rus P. Polian care a studiat aprofundat această problemă, nimeni – începând cu comandanţii diviziilor nr. 100 şi 107 de puşcaşi care au ocupat Aushwitzul şi împrejurimile sale, şi până la comandantul de Frontului, mareşalul Konev – nu au primit de la Cartierul General al Forţelor Armate (condus de I. V. Stalin) nicio indicaţie, nicio directivă pe tema “lagărului morţii”; Auschwitz-ul era pentru ei doar un punct oarecare de pe harta operaţiunii strategice de cucerire a regiunii industriale a Sileziei Superioare. Despre faptul că în comunicatul oficial al Comisiei Extraordinare de Stat [3] cuvântul “evreu” nu a fost pomenit sub nici o formă şi că Auschwitz-ul a fost calificat drept „un lagăr uriaş creat de guvernul german pentru lichidarea prizonierilor sovietici”, nici nu mai este cazul să amintim.
Terminând cu problema mai simplă, să încercăm măcar să conturăm (cadrul unui articol de ziar nu permite mai mult) problemele incomparabil mai complexe.
Cum a putut să apară pe pământ polonez un „lagăr al morţii” creat de nazişti? Cine le-a dat drumul să intre acolo? Oare nu cumva cineva l-a ajutat pe Hitler să zdrobească Polonia, şi nu cumva cineva i-a împiedicat pe refugiaţii evrei să părăsească teritoriul ocupat de nemţi? Iar după ce au împărţit între ei Europa Orientală într-o atmosfera de deplină înţelegere, a pus Stalin, ridicând paharul de şampanie în sănătatea lui Hitler (“eu ştiu cât de mult îşi iubeşte conducătorul naţiunea germană, şi de aceea vreau să beau în cinstea lui”), ceva condiţii referitoare la soarta milioanelor de evrei polonezi?
În împrejurările reale din toamna anului1939, Hitler era dispus să-i dea stăpânului de la Kremlin şi ultima sa cămaşă brună, şi întrucât Stalin nu avea nevoie de acea cămaşă nici pe degeaba, Hitler a fost nevoit să-i răsplătească pe Stalin pentru “prietenia” sa cu multe mii de utilaje industriale şi tehnologice, unicate, şi să-i remită lui Stalin prototipurile celor mai noi avioane, tancuri, tunuri terestre, marine şi antiaeriene, echipamente optice, de vizare şi hidroacustice. În acel moment Stalin era în situaţia de a putea dicta condiţii, dar despre genocidul iminent nici nu şi-a amintit. Este de presupus că dorinţa de a-i “salva pe evrei “ nu l-a chinuit prea tare.
De altfel, aliatul era dispus să-i dea pe evrei lui Stalin şi fără niciun fel de “condiţii” sau concesii. La începutul lui februarie 1940 nimeni altul decât Adolf Eichmann a adresat o scrisoare Direcţiei de Strămutare de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului, prin care propunea organizarea strămutării în Uniunea Sovietică a evreilor de pe teritoriile controlate de Germania. Pe data de 9 februarie scrisoarea a fost prezentată şeful guvernului sovietic, Viaceslav Molotov, şi cu asta totul s-a terminat, deşi s-ar fi putut crede că în nesfârşitele întinderi ale Uniunii Sovietice putea să fie loc pentru toată lumea. Deşi, în acea iarnă, „strămutarea”, mai precis deportarea administrativă, a evreilor se efectua deja în ritm foarte susţinut… [4]
Teritoriile Poloniei Orientale anexate de Uniunea Sovietică au fost, de-a lungul multor secole, printre principalele regiuni locuite de evreimea europeană. În anul 1939 erau acolo 1.270 de mii de evrei; în voievodatele Liov (Lvov, Lwów), Belostok (Białystok), Vilnius (Wilno), Volîn (wołyński), evreii reprezentau între 35 şi 59% din populaţia urbană. După începutul războiului cu Germania şi în ciuda împotrivirii din partea Puterii Sovietice, s-au mai strămutat spre răsăritul (fostei) Polonii încă circa 300 de mii de refugiaţi evrei. Contrar unui foarte popular mit, procentul evreilor din aparatul administrativ sovietic pe „teritoriile eliberate” era mult mai mic decât ponderea lor în populaţia totală, în schimb arestaţi erau mult mai des.
Astfel, printre cei 55 de deputaţi “aleşi” în martie 1940 din zona Ucrainei de Vest şi a Bielorusiei de Vest în Sovietul Suprem al URSS nu a existat nici un singur evreu, în schimb printre cei arestaţi de organele NKVD în perioada dintre septembrie 1939 până în februarie 1941, circa 23.000 erau de evrei, ocupând locul doi după polonezi şi depăşind semnificativ numărul de arestaţi ucraineni şi bieloruşi, deşi aceştia erau mult mai numeroşi ca proporţie de populaţie. Procentul de evrei din totalul deportaţilor din Ucraina de Vest era în jur de 30%. Numai aceşti oameni – aceşti deportaţi, precum şi acea parte din arestaţi pe care NKVD-ul nu a apucat să-i execute în operaţiunea de „evacuare a închisorilor” – pot cu adevărat fi numiţi “evreii salvaţi de Stalin”. Da, fără nicio intenţie umanistă, da, împotriva propriei voinţe, dar i-a salvat ! Toţi ceilalţi au pierit.
În iunie 1941 Armata Roşie, în retragere precipitată, a abandonat teritoriul Bielorusiei de Vest în decursul primelor 4-5 zile ale războiului, iar Ucraina de Vest – în decurs de circa o săptămână. Desigur, nu a existat nici un fel de evacuare organizată a populaţiei evreieşti. Autorităţile nu s-au obosit nici măcar să-i avertizeze de pericol. Până în prezent nu s-a găsit nici un document, nici o mărturie că guvernul sovietic ar fi încercat să caute căi de a salva pe acei cetăţeni ai săi pe care, în condiţiile ocupaţiei germane, nu-i aştepta doar o viaţă amară, de foamete, ci o moarte crudă şi inevitabilă. Mai mult, în primele zile de război, zile care erau decisive pentru soarta populaţiei evreieşti din regiunile apusene, la aşa numita “graniţă veche” (graniţa sovieto-poloneză din 1939) continuau să funcţioneze pichetele de grăniceri care-i reţineau pe toţi cei care nu aveau un permis special de trecere spre Est!
Rezultatul a fost unul perfect previzibil. Înainte de război, în oraşul de graniţă Brest locuiau 25 de mii de evrei. Până la eliberare (iulie 1944) au supravieţuit doar 19 (nouăsprezec!) oameni. O situaţie asemănătoare s-a creat pe întregul teritoriul Bielorusiei şi al Ucrainei de Vest. Mai târziu, deja după război, istoricii sovietici au recurs la un truc simplu, incluzându-i pe evreii ucişi acolo în rândul victimelor genocidului din… Polonia.
Ceva mai bună a fost soarta populaţiei evreieşti din regiunile de est ale Ucrainei: nemţii au ajuns acolo ceva mai târziu, astfel încât multe familii au avut o şansă să se salveze prin fugă spre răsărit. Totuşi, nici în acest caz nu a avut loc o evacuare organizată de autorităţi, salvarea celor ameninţaţi de moarte neintrând pe lista de preocupări ale statului sovietic. Ca rezultat final, în teritoriile ocupate de inamic au rămas circa 3 milioane de evrei (300 de mii în zona Baltică, 250 de mii în Moldova, 800 de mii în Belorusia, şi 1,5milioane în Ucraina).
Au pierit aproape toţi. Faptul că nu au pierit chiar toţi nu se datorează acţiunilor partizanilor sovietici (până în ziua de azi nu s-a găsit niciun document prin care Cartierul General al Mişcării de Partizani să fi dat vreo indicaţie privitoare la protejarea evreilor), ci doar relaţiilor complicate dintre cei doi ocupanţi – Germania şi România. Regiunile întinse ale Ucrainei dintre Nistru şi Bugul de Sud (aşa numită Transnistrie) a fost făcută cadou de către Hitler aliatului său. În anii 1943-44 guvernul român, pregătindu-se să „întoarcă armele”, a pus capăt uciderilor în masă şi chiar a permis livrarea în ghetoul transnistrean a ajutoarelor în alimente trimise de organizaţiile umanitare internaţionale.
Când, în iarna 1943-44, Armata Roşie şi-a început marşul de eliberare de la Volga până la Bug, nu mai exista nimeni de salvat. În zona germană de ocupaţie au pierit practic toţi evreii. Cazuri singulare de oameni salvaţi (în total se adună câteva mii) se datorează curajului fără seamăn al unor locuitori din acele zone; câteva zeci de mii au reuşit să fugă în păduri, la detaşamentele de partizani (astfel, în regiunea Baranovici din Bielorusia, evreii reprezentau 12% dintre partizani, în zona de partizani din Lida/Lyda – 25%). Nu puţini evrei au luptat în rândul Armatei Poloneze din Interior (Armia Krajova, AK). Chiar şi în detaşamentele Armatei Insurecţionale Ucrainene (naţionaliste) a lui Stepan Bandera existau evrei.
Dar ce merit are Stalin în toate aceste portiţe de scăpare?
Cea mai binevoitoare caracterizare ce se poate da acestei atitudini este că guvernul sovietic şi personal „Tătucul popoarelor” au avut faţă de moartea milioanelor de evrei o aceeaşi indiferenţă rece cu care întreagă “lume civilizată“ a privit la această tragedie fără seamăn. Care este diferenţa? Diferenşa constă într-un singur aspect, şi anume că popoarele şi ţările civilizate nu se bat cu pumnul în piept şi nu cer să fie recunoscute ca “salvatori“; din contra, ele construiesc muzee ale Holocaustului, ridică monumente pe locurile execuţiilor în masă şi îi urmăresc prin tribunale pe difuzorii de maculatură antisemită. Deci iată un exemplu bun de urmat.
Note:
[1] Aluzie la politica oficială actuală de „standardizare” a manualelor de istorie a Rusiei şi defăimarea istoricilor care, ca M. Solonin, V. Suvorov şi alţii combat varianta propagandistică sovietică a istoriei URSS (v. pe ACUM, aici şi aici) (aici şi mai jos – n.tr.).
[2] Este vorba în principal de istoricul israelian Gabriel Gorodetsky, un fel de papă al istoricilor din Israel. Acesta susţine energic tezele oficiale ruseşti, fapt pentru care este răsplătit cu drept de acces la unele arhive sovietice închise celorlalţi cercetători. De asemenea, Gabriel Gorodetsky blochează sistematic publicarea în limba ebraică a cărţilor lui Suvorov şi a simpatizanţilor acestuia.
[3] Titlul oficial: Comisia Extraordinară de Stat pentru stabilirea şi investigarea crimelor comise de invadatorii fascişti şi de complicii lor, şi a daunelor produse de aceştia cetăţenilor, gospodăriilor colective, organizaţiilor sociale, întreprinderilor şi instituţiilor de stat ale URSS. A fost instituită în noiembrie 1942 pentru a culege informaţiile relevante care vor fi prezentate ulterior Tribunalului de la Nüremberg.
[4] Ca şi în toate teritoriile alipite URSS în 1939-40 conform protocolului secret la pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 (Ţările Baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord), şi în Polonia de Est serviciile sovietice de securitate au deportat imediat, într-un prim val, „elementele social-duşmănoase”. Al doilea val de deportări a avut loc în mai-iunie 1941 şi a urmărit curăţirea de elemente nefiabile a regiunilor de graniţă în preajma atacului planificat asupra Germaniei ( v. detalii în acest articol). Ambele valuri includeau persoane aparţinând claselor mijlocii şi înstărite, deci şi foarte numeroşi evrei.
Publicat cu permisiunea autorului; originalul în limba rusă a apărut în cotidianul „Nezavisimaia gazeta” pe 2 februarie 2010 (v. aici).
Traducere: P. Sfartz şi A. Leibovici

Dispariţia unui popor de Pincu Sfartz

Tema prezentului articol este de fapt inspirată de un articol al lui Grigorii Nikiforóvici, doctor în ştiinţe biofizice din Saint Louis, SUA, emigrat din Rusia, articol apărut în revista “Seminar Ştiinţific Electronic”. Articolul este despre evreii din Rusia şi are titlul “A existat aşa un popor; cum a dispărut un popor care s-a autointitulat ‘Evreii Sovietici’” (20 aprilie 2013).

Articolul începe cu relatarea faptului că în Spania zilelor noastre, descendenţii maranilor (evrei convertiţi voluntar-obligatoriu la creştinism de către Inchiziţie), sunt curtaţi de spanioli, care vor să se intre în pătura socială aristocratică prin căsătorie cu urmaşii foştilor evrei din secolul XV, deci cu rădăcini creştine având o vechime de câteva secole. Autorul consideră că va veni poate vremea când acelaşi fenomen se va repeta în Rusia, cu înnobilarea unor ruşi prin alianţa cu descendenţii casatorilor mixte ale evreilor sovietici, evrei sovietici care în prezent nu mai există!

In esenţă, autorul analizează doua atitudini ale ruşilor faţă de evrei, atitudini contradictorii, dar unite prin elemente comune de esenţă antisemită.

Prima atitudine este exprimata de celebrul scriitor Alexandr Soljeniţîn şi este cuprinsă în cartea acestuia “Două secole împreună (1795-1995)”, apărută în doua volume (editate în 2001 şi 2002), din care cel de-al doilea este dedicat în întregime rolului evreilor în timpul Revoluţiei şi al comunismului.

Este ştiut că Soljeniţîn a fost un naţionalist neînduplecat, convins că în cei două sute de ani de convieţuire evreii nu au fost pătrunşi de soarta ruşilor şi nu sau preocupat de aceasta. Din contră, evreii au susţinut şi chiar au condus revoluţia bolşevică, că prin aceasta au dăunat în mod ireparabil poporului rus, şi prin urmare ar trebui acum să se căiască pentru vechile păcate, dar refuză s-o facă.

La apariţia acestei cărţi a lui Soljeniţîn s-a iscat o furtuna de reacţii, pro şi contra, şi desigur nimeni nu a convins pe nimeni! Cu timpul, cererea lui Soljeniţîn ca evreii sovietici să ceara iertare ruşilor pentru revoluţie şi pentru bolşevism s-a atenuat, deja datorită simplului fapt că în momentul de faţă nu mai exista în Rusia nici “evrei sovietici” şi nici “bolşevici”.

Totuşi, problema evreilor sovietici a reapărut, şi anume după publicarea de către un anume Zahar Prilepin, în iulie 2012, a unei “Scrisori către tovarăşul Stalin” pe sit-ul “Presa libera”. Prilepin este un naţionalist rus care, spre deosebire de Soljeniţîn, crede că evreii sunt nu creatorii bolşevismului, ci dimpotrivă, că evreii au fost principalii distrugători ai Uniunii Sovietice, şi anume în scopul de a pune mâna pe bogăţiile acestei tari, bogăţii, spune el, adunate cu multa truda de marele Stalin. Prilepin mai deplânge faptul că evreii mai şi îndrăznesc sa-l calomnieze pe cel care i-a salvat de pericolul hitlerist cu preţul vieţii unui număr imens de ruşi. Aceasta este deci cea de-a doua atitudine.

Un laitmotiv al antisemitismului, despre care ştiu că este răspândit printre ruşi şi nu numai, cum că evreii sovietici nu au luptat în Marele Război pentru Apărarea Patriei ci s-au ascuns în locuri călduţe, este obiectul demonstraţiei din articolul lui Grigorii Nikiforovici, demonstraţie făcută pe baza datelor statistice oficiale. Vom prezenta succint aceste date.

Din cei 19,65 milioane de ruşi mobilizaţi în timpul războiului în Armata Roşie, pierderile irecuperabile (morţi, prizonieri dispăruţi definitiv, invalizi) au fost de 5,75 milioane de suflete, adică 29%. Dintre cei 434 mii de evreii mobilizaţi, nu s-au mai întors 140.000, adică 32% , deci pierderile evreilor au fost proporţional mai mari decât ale ruşilor.

Daca însă raportăm numărul de victime la totalul populaţiei etnic ruse şi evreieşti, rezulta că ruşii au pierdut (am făcut calculul în mii de persoane şi conform datelor din recensăminte, v. Wiki):

5.750/145.000=3,96% din populaţia lor, luând în consideraţie toata populaţia Federaţiei Ruse, sau, 5.750/117.278=4,9%, luând în consideraţie numai pe etnicii ruşi.

Pe de altă parte, evreii sovietici au pierdut pe front 140/2.268=6,17% din populaţia lor, fără a include şi evreii sovietici morţi în Holocaust.

Şi atunci se pune întrebarea: cine s-a ascuns de fapt în locurile “călduţe” din spatele frontului? Este evident că nu evreii sovietici sunt aceia!

În motivarea psihologica a participării la luptele cu fascismul german cotropitor, ruşii, ucrainenii şi beloruşii au avut ca principal motiv nu lupta pentru apărarea puterii sovietice a lui Stalin, ci lupta pentru apărarea pământului natal. Evreii nu aveau nici un teritoriu propriu de aparat, ei au luptat doar pentru Puterea sovietica care, de bine, de rău, i-a protejat, în orice caz până în acel moment…

La scară mondială, conform datelor secretariatului ONU publicate în 1965, în coaliţia antihitleristă au luptat 2 milioane de evrei, adică 12,5% din totalul mondial al acestei populaţii, fata de media de 7-8% de participare a altor naţiuni.

De asemenea şi contribuţia evreilor sovietici în industria de apărare a URSS, şi deci la asigurarea victoriei asupra fascismului, este enormă. Numărul de cadre de conducere evrei în aceste industrii a fost în timpul războiului de 37,5% în metalurgie, de 25% în industria de tancuri, de 24% în industria constructoare de maşini. Participarea cadrelor tehnice inginereşti de origine evreiasca în industriile cheie de apărare a fost de 25% in aviaţie, de 33% în industria de tancuri şi artilerie, de 20% în metalurgie şi de 22% în industria constructoare de maşini.

Aceasta participare masiva a evreilor sovietici este şi mai evidenta daca ţinem seama că populaţia evreiasca din URSS era de cel mult 2,8% din populaţia tarii, conform cu datele unor recensăminte mai vechi. (Am folosit termenul de “cel mult” din cauza lipsei de date exacte privind populaţia URSS-ului în preajma războiului, pentru că rezultatele recensământul din 1937, ultimul anterior războiului, a fost declarate secrete, iar principalii “vinovaţii” pentru rezultatele “necorespunzătoare” ale recensământului au fost împuşcaţi, conform cu buna tradiţie a comunismului sovietic).

Ce să mai spună detractorii antisemiţi, în minciunile lor sfruntate, de existenţa pe fronturile sovietice a unui număr de 276 de generali şi amirali de origine evreiasca, în toate genurile de arme sovietice (din cartea lui I.I. Kremenetskii: “Evreii din societatea bolşevica”, Mineapolis, 2000).

Trăsătura specifica a poporului evreu este învăţătura. Iar în URSS-ul de dinainte de război acest specific evreiesc s-a manifestat din plin, şi anume prin faptul că 30% din întreaga populaţie evreiasca avea studii superioare, adică în jur de 50% din populaţia ei adultă, o situaţie total diferită de oricare alte grupe de populaţii (datele provin din cartea lui A. Voroneli, “Taina asasinilor”).

In anii 90 a avut loc al doilea exod al evreilor din URSS. În jur de 2 milioane de evrei au plecat în Israel, Statele Unite, Canada şi Australia; foarte mulţi din aceştia făceau parte din elita tehnico-ştiinţifica a Rusiei.

Succesele obţinute de URSS în perioadele anterioare, succese la care au avut o contribuţie mjoră evreii sovietici, au fost înlocuite de o prăbuşire economica şi de destrămarea sistemului sovietic. Şi foarte mulţi dintre acei evrei care erau cândva o elită veritabilă a Rusiei au plecat, iar acum li se recunosc meritele chiar la nivelul conducerii Rusiei, dovada fiind faptul că azi, în Rusia, se fac eforturi active ca să fie aduşi înapoi aceşti evrei; este însă puţin probabil că o eventuală reîntoarcere ar fi la fel de masiva ca plecările din timpul acelui exod.

Primul exod a avut loc în anii premergători Primului Război Mondial, când aproape un milion de evrei din Rusia au emigrat în Statele Unite. Mai exact 938 mii de evrei, conform statisticii din anul 1917 a Societatii Statistice Evreieşti. Aceasta cifra reprezenta 24% din numărul total al evreilor, conform recensământului din 1897 din Rusia. În conformitate cu datele Enciclopediei Electronice Evreieşti, în perioada 1881-1914 emigraţia din Imperiu Rus, incluzând şi Polonia ţaristă, a cuprins 1.980.000 de evrei, un adevărat EXOD, din care 80% au plecat în Statele Unite. Daca nu intervenea războiul ruso-german din 1914, Rusia ar fi rămas fără evrei încă din anii 20 ai secolului XX. Este la fel de adevărat că în fata acestui val de emigranţi, Congresul SUA a introdus legile anti-emigraţie deja în 1924. Emigrarea liberă din Rusia Sovietică a fost oprită încă din anul 1922.

Remarcabil este faptul că emigranţii din Rusia erau extrem de săraci, doar 4-6% dintre ei aveau o suma de peste 35 de dolari, suficienta doar pentru o supravieţuire pe o perioada de una-doua săptămâni, deşi această sumă reprezenta pentru mulţi economiile de o viaţă întreagă. Noii sosiţi au trebuit să se apuce imediat de lucru; astfel, 63% dintre ei s-au angajat în industrie, fata de numai 38% câţi lucraseră în industrie în Rusia. Priceperea în ale comerţului, câştigată în timpul vieţii aşezate a orăşelelor (Steitl) din Rusia, nu a folosit decât unui număr de 0,9% din emigranţi, fata de 38% din ei care au practicat arta comerţului în Rusia (v. aici).

Exista şi un aspect psihologic al acestor exoduri. Nu oricine se hotărăşte să părăsească un loc în care, de bine, de rău, s-a obişnuit să trăiască. Numai cei mai curajoşi, mai pricepuţi, şi care sunt capabili să vadă în perspectivă, au plecat în primul exod. Şi evreii din al doilea exod din URSS au prezentat aceste caracteristici.

După Soljeniţîn, care merită tot respectul pentru curajul său şi pentru talentul său de scriitor, evreii nu trebuiau să părăsească Rusia care le-a oferit o patrie, ei trebuiau să fie recunoscători ruşilor chiar în ciuda unor prigoniri care, spune Soljeniţîn, nu erau mai mari decât a ruşilor fata de iobagii săi…

Cum este posibil ca un scriitor de frunte, iubitor de adevăr ca Soljeniţîn, să se prefacă că nu ştie de crimele în masă comise prin pogromurile neîncetate, atât pe timpul ţarismului, în anii 80 ai secolului XIX, cat şi în anii 1903-1905 ai secolului XX, dar în special în perioada războiului civil dintre albi şi roşii, când în aceste pogromuri săvârşite de albi (şi de roşii, dar mult mai puţin), au fost omorâţi peste 200.000 de evrei?

Războiul civil din Rusia a fost precursorul Holocaustului evreimii din Ucraina, Rusia de sud, şi Bielorusia. Conform datelor istoricului O.V. Budnitskii prezentate în cartea sa “Evreii ruşi, între albi şi roşii”, unde este bine argumentată această situaţie, între anii 1918 şi 1921, pe lângă cei 200.000 de evrei ucişi, au fost răniţi, violaţi, batjocoriţi şi prădaţi alţi 200.000 de evrei, mai mulţi decât numărul evreilor care au suferit de pe urma lui Bogdan Hmelniţkii în secolul XVII.

Şi bandele de diverşi “luptători pentru libertate”, şi unităţi ale armatei regulate, şi Garzile Albe ale lui Petliura şi Denikn, au participat din plin la aceste acţiuni antisemite, sub titlul “omorâţi-i pe jidani, salvaţi Rusia”. În vorbe, generalii Denikin şi Petliura luau apararea evreilor, dar în fapt se făceau că nu vad masacrele la care se dădeau subordonaţii lor. Conducatorii de bande Tutuniuc, Grigoriev şi Struk actionau deschis, singurul care a luat masuri de protecţie a evreilor împotriva propriei sale armate a fost atamanul “Tătuca Mahno”.

Generalul Denikin a luat măsuri severe doar după ce a fost fugărit de Armata Roşie pana la Novorosiisk, emiţând un ordin sever care ameninţa cu pedeapsa cu moartea pentru acte contra populaţiei evreieşti (cf. Budnitskii, pg. 338).

Nu trebuie uitat că evreii nu au venit în Rusia de bună voie (spre deosebire de nemţi, de exemplu). Ei au ajuns în Imperiul Rus ca o pradă nedorită, odată cu ocuparea de câtre ruşi a Poloniei.

Este greu de presupus că un întreg popor, cu stilul său specific de viaţă, cu propria religie, cu propria sa limbă (idiş), cu dreptul de autoconducere pe care îl avusese, nimerind prin voia soartei sub călcâiul altui popor, al ruşilor în cazul de faţă, ar fi trebuit să dea dovada în mod automat de patriotism faţă de aceştia, aşa cum pretinde Soljeniţîn în cartea sa “Două secole împreună”.

Şi nu exista nici o garanţie că în ţările de unde evreii au fost alungaţi, vânduţi sau au plecat benevol din cauza antisemitismului, chiar daca în aceste tari a rămas un număr insignificant de evrei, sau chiar daca n-o să mai rămână nici un singur evreu, vor înceta să existe manifestări antisemite, pentru simplul motiv că este comod să ai un “ţap ispăşitor” pentru greşelile proprii.

Dispariţia “evreilor sovietici” din Rusia justifică afirmaţia de mai sus de “antisemitism fără evrei”, prin vigoarea organizaţiilor de tipul “Pamiati” (Memoria) şi a multor altor curente antisemite şi naţionaliste de extremă dreapta, şi de stânga.

Evreii din Ucraina intocmesc o LISTA NEAGRA cu “antisemitii” din tara


O “listă neagră” a antisemitiştilor ucrainieni a fost realizată şi câteva nume vor fi date pubilicităţii, a anunţat noul preşedinte ales al Comunităţii Evreieşti Unite din Ucraina, Igor Kolomoysky.

“Am făcut progrese mari în realizarea aşa-zisei liste negre a antisemitiştilor. Sunt de părere că, în curând, vom putea face publice numele unor persoane din această listă”, a spus Kolomoysky, un prosper om de afaceri, pentru ziarul Kommersant.

Kolomoysky a mai atras atenţia şi asupra succesului electoral fără precedent al naţionaliştilor din Partidul Libertăţii (Svoboda) de la alegerile parlamentare de duminică. Formaţiunea condusă de Oleg Tyagnobok a adunat 10 la sută din voturile exprimate, fapt ce îi permite să acceadă pentru prima oară în viitorul Legislativ de la Kiev.

Liderul evreilor i-a reamintit lui Tyagnobok că la alegerile din 2004, atunci când a folosit “un discurs antisemit” promiţând că va salva Ucraina de “mafia ruso-eveiască”, nu a avut succesul scontat şi a obţinut un sprijin infim din partea votanţilor. Preşedintele Svoboda a negat însă acuzaţiile că ar fi “antisemit”.

Partidul Svoboda a fost fondat în 1991 iar denumirea actuală datează din 2004, când s-a renunţat la titulatura de Partidul Social-Naţional al Ucrainei. În urma alegerilor regionale din 2009 şi 2010 partidul a devenit o forţă politică de luat seamă, mai ales pe plan local. În 2011 formaţiunea a organizat un protest de stradă împotriva pelerinajului anual al evreilor ultra-religioşi din oraşul Uman.

În Ucraina trăiesc în prezent peste 71.000 de evrei dintr-un total de aproape 46 de milioane de locuitori. Sursa:

O “listă neagră” a antisemitiştilor ucrainieni a fost realizată şi câteva nume vor fi date pubilicităţii, a anunţat noul preşedinte ales al Comunităţii Evreieşti Unite din Ucraina, Igor Kolomoysky.

“Am făcut progrese mari în realizarea aşa-zisei liste negre a antisemitiştilor. Sunt de părere că, în curând, vom putea face publice numele unor persoane din această listă”, a spus Kolomoysky, un prosper om de afaceri, pentru ziarul Kommersant.

Kolomoysky a mai atras atenţia şi asupra succesului electoral fără precedent al naţionaliştilor din Partidul Libertăţii (Svoboda) de la alegerile parlamentare de duminică. Formaţiunea condusă de Oleg Tyagnobok a adunat 10 la sută din voturile exprimate, fapt ce îi permite să acceadă pentru prima oară în viitorul Legislativ de la Kiev.

Liderul evreilor i-a reamintit lui Tyagnobok că la alegerile din 2004, atunci când a folosit “un discurs antisemit” promiţând că va salva Ucraina de “mafia ruso-eveiască”, nu a avut succesul scontat şi a obţinut un sprijin infim din partea votanţilor. Preşedintele Svoboda a negat însă acuzaţiile că ar fi “antisemit”.

Partidul Svoboda a fost fondat în 1991 iar denumirea actuală datează din 2004, când s-a renunţat la titulatura de Partidul Social-Naţional al Ucrainei. În urma alegerilor regionale din 2009 şi 2010 partidul a devenit o forţă politică de luat seamă, mai ales pe plan local. În 2011 formaţiunea a organizat un protest de stradă împotriva pelerinajului anual al evreilor ultra-religioşi din oraşul Uman.

În Ucraina trăiesc în prezent peste 71.000 de evrei dintr-un total de aproape 46 de milioane de locuitori. Sursa: FrontPress.ro

Românii îi salvează de teroarea bolşevică pe evreii din Rusia

O problemă complexă cu care s-a confruntat Europa după Primul Război
Mondial a fost cea a refugiaţilor. În fapt, partea de vest a
continentului a fost invadată de valuri succesive de fugari – la
nivelul anului 1926, de exemplu, numărul lor era de aproximativ 9,5
milioane. Potrivit unor evaluări parţiale, numărul refugiaţilor din
fostul imperiu ţarist se cifra la 1,5 milioane[1]. Pe măsura
consolidării Sovietelor, a escaladării procesului de eliminare fizică
a elementelor antisovietice („duşmănoase” şi „dăunătoare”), cifrele
respective s-au modificat considerabil. Poartă de intrare în „lumea
civilizată” a nefericiţilor care abandonau tânărul imperiu din cauza
„marii revoluţii socialiste”, a războiului civil, a foametei în masă,
a represiunilor generalizate au fost, în primul rând, statele din
vecinătatea occidentală a tânărului imperiu – Finlanda, Ţările
Baltice, Polonia şi România. Cu perioade de remisie şi acutizare,
frontiera sovieto-română, una dintre cele mai întinse, nerecunoscută
de Moscova, era practic asaltată de grupuri disperate care încercau să
se salveze de teroare.

Statul Român, a cărui supremaţie regională, în opinia Consiliului
Comisarilor Poporului, se întemeia pe „sărăcie, exploatarea nemiloasă,
sângele muncitorilor şi ţăranilor”, se confrunta însă nu doar cu un
dosar umanitar. În contextul lipsei relaţiilor diplomatice cu Rusia
sovietică, problema refugiaţilor de peste Nistru avea profunde
dimensiuni politice, completând lista subiectelor contondente de pe
agenda bilaterală, în fruntea cărora figurau problema basarabeană şi
cea a tezaurului confiscat de bolşevici[2]. În tentativele eşuate de
bolşevizare a Basarabiei, prin propagandă comunistă şi atacuri
teroriste organizate de Kremlin, în anii ’20-începutul anilor ’30[3],
refugiaţii erau frecvent utilizaţi în acţiuni subversive, ce aveau ca
scop subminarea autorităţii de stat în provincia românească. Deşi au
existat refugiaţi de diverse etnii, din perspectivă cronologică,
socială, etnică sau militară, populaţia care a reuşit să treacă în
România poate fi împărţită în patru grupuri mari: evreiască,
ucraineană, rusă şi românească. Documentele din arhivele de la
Bucureşti din perioada menţionată acoperă toate aceste categorii.

România – „pământ al făgăduinţei”

În baza datelor din Arhivele Diplomatice şi din Arhivele Naţionale[4],
ne propunem să reconstituim, în câteva episoade, soarta celor pentru
care România, ţară de destinaţie sau de tranzit, a reprezentat, dacă
nu un adevărat „pământ al făgăduinţei” – cum erau calificare România
şi Polonia, în luna martie 1930, de către ataşatul militar polon la
Moscova – cel puţin, un colac de salvare. Materialele relevă situaţia
dramatică a refugiaţilor din URSS, cauzele fenomenului, mijloacele
frauduloase de trecere a frontierei, modul în care au fost primiţi de
autorităţi, demersurile Bucureştiului în plan intern şi internaţional.
Un subiect aparte îl constituie masacrele comise pe malul sovietic al
Nistrului. În condiţiile unui blocaj informaţional întreţinut activ de
regimul bolşevic nu doar pentru a ascunde realităţi interne greu de
imaginat şi crimele în masă comise asupra populaţiei supuse unui
proces brutal de sovietizare, creşterea masivă a numărului de
refugiaţi a alimentat şi o creştere a nivelului de informare a opiniei
publice internaţionale.

Pe lângă importanţa ştirilor de la faţa locului pe care le furnizau
refugiaţii – la mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, ziarele
sovietice ajungeau în Centrala Ministerului Afacerilor Străine prin
intermediul legaţiei de la Varşovia cu o întârziere de 2 săptămâni –
dimensiunea umanitară se impune cu precădere în acest dosar. În pofida
incidentelor cu caracter local şi nu generalizat, cum au fost
prezentate de propaganda sovietică, România a acceptat un număr
important de refugiaţi din URSS, asumându-şi deteriorarea relaţiilor
cu gigantul de la răsărit. Zeci de mii de persoane – iar potrivit unor
surse, în total, peste 100.000 de refugiaţi sovietici – au tranzitat
ori s-au stabilit în România în primele două decenii după Primul
Război Mondial. Pe de altă parte, izvoare primare scot în evidenţă şi
elemente care au complicat problema refugiaţilor transnistreni,
indiferent de etnie. Autorităţile române au fost obligate să calibreze
spiritul umanitar cu necesitatea asigurării pazei frontierei de stat,
a protecţiei pieţei interne a forţei de muncă, dar mai ales cu
interese de ordine publică şi siguranţă naţională. În cazul evreilor,
solidaritatea populaţiei autohtone, rolul liderilor comunităţilor în
ceea ce priveşte legătura şi sensibilizarea factorilor de decizie au
fost decisive în salvarea multor vieţi.

Evreii, din „iadul bolşevic” în Vechiul Regat

Memoriul Marelui Rabin din Chişinău către prim-ministrul Al. Averescu,
din 7 septembrie 1921, confirmă „purtarea ospitalieră” a României faţă
de „nenorociţii refugiaţi din Ucraina”, orientată de deciziile
generalului şi ale ministrului de Război din perioada noiembrie
1920-ianuarie 1921.

La ordinul autorităţilor centrale, autorităţile locale au fost
obligate să elibereze „paşapoarte de emigrare” acelor refugiaţi care
aveau actele necesare pentru plecare şi „bilete de liberă petrecere”
celor care se stabileau temporar în Basarabia, până la obţinerea
actelor necesare emigrării. Potrivit memoriului, rolul cel mai
important în salvarea refugiaţilor îl avea posibilitatea ca aceştia,
în timpul şederii în Basarabia, să corespondeze cu rudele, cu
cunoscuţii şi cu comitete de ajutorare din străinătate, să obţină
actele necesare pentru vizarea paşapoartelor şi bani pentru
cheltuielile de drum. De asemenea, prin ordinele ministrului de Război
emise în luna februarie 1921 au fost suspendate arestările şi
internările în curs şi s-a dispus eliberarea celor deja arestaţi.

Cu toate acestea, Marele Rabin îşi exprimă îngrijorarea faţă de unele
intenţii ale autorităţilor militare, „în urma cărora aceşti nenorociţi
vor fi internaţi în lagăre speciale, unde sunt ameninţaţi să piară, cu
femeile şi copiii lor, de foame şi de relele condiţii de trai, cu care
ei nu sunt deprinşi, căci mulţi dintre refugiaţi au fost oameni cu
stare şi au posedat o oarecare cultură”. În opinia sa, bănuielile
politice sunt nefondate, „căci refugiaţii, din care cea mai mare parte
sunt evrei, nu numai că nu sunt un element dăunător Statului Român şi
poporului român, dar din contra este folositor acestora. Despuiaţi de
tot avutul lor, ai căror fii şi fraţi au căzut jertfe ale bestiei
sălbatice din Ucraina, ar fi o imposibilitate psihologică ca tocmai
ei, care au suferit atât de mult de pe urma grozăviilor bolşevice, să
joace la noi în ţară rolul de rusificatori, din contra, ei păstrează
un adânc sentiment de recunoştinţă faţă de România Mare, ce le-a
îngăduit un adăpost. Şi aceştia, care au trăit în iadul bolşevic şi au
văzut perindându-se moartea lor, grozăviile fără seamă, propagandează,
fiecare cât poate, contra acestui regim, masa prin povestirile ei, iar
pătura cultă scriind prin ziare. Acei ucraineni ce au convingerea
bolşevică nici nu încearcă să pătrundă la noi în ţară, căci ce ar
putea să-i silească să părăsească «paradisul lor de demoralizare şi
anarhie» pentru a rătăci prin ţări străine? Dacă totuşi, unii dintre
ei pătrund în Basarabia pentru propagandă, ei nu vin ca refugiaţi
săraci şi lipsiţi de mijloace, ci vin cu acte în regulă şi trăiesc în
voie, ca cetăţeni români, mulţumită enormelor lor sume de bani”.

Rezoluţia primului ministru, general Al. Averescu, din 10 septembrie
1921, trasează liniile de acţiune la nivelul autorităţilor de la
Bucureşti cât îi priveşte pe „israeliţii refugiaţi”: „1) vor fi
obligaţi, acei contra cărora nu sunt luate măsuri judiciare pentru
delicte ordinare, a veni în Vechiul Regat, la Vest de linia
Galaţi-Nămoloasa-Focşani, putându-se stabili, provizoriu, unde ar voi,
prin excluderea însă a capitalei Bucureşti; 2) populaţia israelită va
fi ajutată de comitetele israelite ce se vor institui şi în Vechiul
Regat, pe baza Statutului aprobat pentru Basarabia; 3) fiecare
refugiat va putea obţine, pe garanţia Comitetului Central din
Chişinău, prezidat de Marele Rabin, bilet de liberă petrecere, cu
obligaţiile ce comportă obţinerea acestor bilete; 4) autorităţile vor
putea elibera «paşapoarte de emigrare» pentru ţările unde asemenea
paşapoarte ar putea fi valabile. Consulul rus din Bucureşti eliberează
asemenea paşapoarte pentru toate ţările”.

În aceeaşi zi, Al. Averescu este informat de Legaţia României la
Varşovia cu privire la comunicatul dat ziarelor polone de către Biroul
Ucrainean Sovietic al Afacerilor Evreieşti, potrivit căruia, de la 1
iulie 1921, au intrat în Polonia 200.000 evrei, iar în România –
50.000. Considerând informaţiile respective „de natură a deştepta cele
mai mari griji, dacă le punem în legătură cu cele ce plănuiesc
Sovietele faţă de România”, misiunea menţionează că „pentru această
pătrundere în masă a atâtor evrei şi fugari ruşi, nu va putea
niciodată fi trasă la răspundere legaţia noastră, care în eliberarea
vizelor este de o străşnicie deosebită. Nu mă îndoiesc că şi celelalte
legaţii vor fi arătat aceeaşi străşnicie faţă de acei dintre evrei şi
ruşi care caută să ocolească severitatea oficiului nostru de
paşapoarte şi vize, adresându-se lor”. În contextul politicii
restrictive de acordare a vizelor de intrare în ţară a cetăţenilor din
Rusia sovietică, autorul raportului conchide că „n-ar rămâne de
învinuit decât insuficienţa profesională şi morală a autorităţilor
noastre de la fruntarie, care nu-şi dau îndestul seama de pericolul
care ameninţă ţara lor”.

„Pe spezele şi răspunderea” comunităţilor evreieşti

La 13 septembrie 1921, Consiliul de Miniştri al României a decis
obligarea refugiaţilor din URSS de a se stabili provizoriu într-o zonă
ce urma să fie stabilită de Ministerul de Interne. În prealabil,
printr-un memorandum adresat preşedintelui Consiliului de Miniştri,
Uniunea Evreilor Pământeni şi Uniunea Comunităţilor Evreieşti au luat
act „cu adâncă mulţumire” de proiectul de decizie privitor la fixarea
provizorie a evreilor refugiaţi din Ucraina într-o zonă din Vechiul
Regat. Cele două organizaţii îşi luau angajamentul de a organiza, „pe
spezele şi răspunderea” lor, următoarele acţiuni: „a) primirea şi
instalarea refugiaţilor, b) întreţinerea lor, fie prin muncă, fie prin
asistenţă, c) buna stare sanitară, d) supunerea la dispoziţiile luate
de administraţiile administrative şi poliţieneşti, e) păstrarea bunei
atitudini loiale faţă de România, f) procurarea actelor necesare
pentru obţinerea paspoartelor şi a drepturilor de a intra în ţările
unde voiesc să emigreze şi restituirea biletelor de liberă petrecere a
acelor care părăsesc ţara”.

Foto: Document al Siguranţei din Basarabia, cât priveşte împuşcarea
unui refugiat şi situaţia din Transnistria (Arhivele Naţionale ale
României)

Având în vedere hotărârea ca persoanele refugiate în România să fie
obligate să-şi aleagă domiciliul provizoriu într-o localitate din
Vechiul Regat, situată la Vest de linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi,
Consiliul de Miniştri a stabilit, la 17 septembrie 1921, printre
altele, drepturile şi obligaţiile celor care au obţinut „bilete
speciale de liberă petrecere”: „1) să se fixeze provizoriu într-una
dintre localităţile de pe teritoriul Vechiului Regat, situate la Vest
de linia Focşani-Nămoloasa-Focşani, în afară de capitala Bucureşti.
Până la organizarea de transporturi, se permite locuirea în
localitatea unde se găseşte refugiatul, cu condiţia să satisfacă
obligaţiile impuse refugiaţilor în următoarele alineate: 2) să se
anunţe sau chiar să se prezinte personal autorităţilor din localitate,
în conformitate cu dispoziţiile Ministerului; 3) să nu părăsească
localitatea de reşedinţă fără încuviinţarea autorităţii; 4) să se
supună tuturor măsurilor sanitare ce se vor lua; 5) să restituie
biletul de liberă petrecere înainte de părăsi ţara”.

Pe lângă activitatea specifică a autorităţilor administrative şi
poliţieneşti, decizia semnată de generalul Al. Averescu reglementează
funcţionarea unor comitete particulare de asistenţă. La Chişinău, sub
preşedinţia sau garanţia Marelui Rabin, urma să funcţioneze un Comitet
Central de Ajutorare a Refugiaţilor din Rusia, cu câte o sucursală în
fiecare judeţ, având ca scop:„1) a da garanţii scrise pentru liberarea
biletelor speciale de liberă petrecere, 2) a procura, fie prin
asistenţă, fie prin muncă, întreţinerea refugiaţilor până la plecarea
lor din localitate, 3) a aranja distribuirea refugiaţilor în zona de
reşedinţă provizorie pe localităţi şi transportul lor în legătură cu
comitetele de întreţinere a refugiaţilor instituite în Vechiul Regat,
4) în general, orice lucrare pentru ajutorarea refugiaţilor”. Potrivit
documentului, Uniunea Evreilor Pământeni, Uniunea Comunităţilor
Evreieşti, precum şi comitetele acestora din judeţele din Vechiul
Regat, situate la Vest de linia Focşani-Galaţi, trebuiau să
organizeze, pe cheltuiala lor, activitatea de asistenţă, potrivit
angajamentelor asumate în faţa Consiliului de Miniştri. Dispoziţiile
finale stipulează un tratament juridic analog „refugiaţilor creştini”,
pe măsură ce se vor organiza comitete pentru garantarea şi ajutorarea
lor.

Din Ordinul circular nr. 61290 din 4 octombrie 1921 al ministrului de
Interne, adresat prefecturilor de judeţe şi poliţiei din Basarabia, în
executarea deciziilor ministeriale referitoare la refugiaţi, rezultă
că data de 14 octombrie 1921 fusese fixată ca termen pentru „grabnica
transportare” a acestora din Basarabia în zona determinată la Vest de
linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Transportarea refugiaţilor urma să se
facă „prin îngrijirea şi pe spezele” Comitetului Central Evreiesc, a
comitetelor judeţene sau locale, pe grupe. Fiecărui transport urma să
i se fixeze, înainte de plecare, oraşul de destinaţie din zonă şi să
fie condus până acolo de un reprezentant al comitetului, care va fi
obligat să aibă asupra sa un tablou nominal asupra refugiaţilor
transportaţi, cu indicarea numărului autorizaţiei provizorii de
şedere, precum şi corespondenţa comitetelor din Basarabia către
comitetele instituite în oraşele de destinaţie. Un agent din Brigada
de Siguranţă urma să supravegheze fiecare transport până la oraşul de
destinaţie, chestiunea „interesând de aproape siguranţa statului”. Se
solicita concursul comitetelor de ajutorare din ţară.

Dincolo de linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi

Potrivit procesului-verbal al Şedinţei Comisiei pentru luarea
măsurilor necesare în vederea transportării refugiaţilor evrei din
Basarabia în Vechiul Regat, din 24 octombrie 1921, cifra generală a
acestor refugiaţi se ridica la 22.000, nefiind exclusă posibilitatea
ca aceasta să fie mai mare. S-a convenit în cele din urmă ca data
începerii transportului să fie 20 noiembrie.

Ulterior, la cererea Uniunii Evreilor Pământeni, acţiunea a fost
amânată pentru data de 27 noiembrie. Şi după ce, la 11 noiembrie 1921,
Ministrul de Stat pentru Basarabia îl informa pe ministrul de Interne
cu privire la demararea acţiunii de evacuare, considerând că aceia
care au un serviciu sau rude ar putea fi lăsaţi să locuiască în
Basarabia, la 13 noiembrie, Marele Rabin de la Chişinău, transmitea
aceluiaşi ministru motivele pentru care, în mod verbal, a solicitat ca
evacuarea să nu fie executată sau să fie amânată până în primăvara
anului 1922. Considerentele solicitării oferă detalii importante
asupra condiţiei refugiaţilor evrei din URSS:

„1. Refugiaţii se găsesc în Basarabia în număr mai apreciabil cam de
vreun an de zile. Înainte vreme se găseau refugiaţi în diferite oraşe
ale Basarabiei, încă în număr foarte redus. Prin faptul că refugiaţii
vin dintr-un ţinut locuit de evrei cu care aveau toate legăturile de
rudenie şi de cultură, ei sunt mai aproape de noi, evreii basarabeni,
decât de evreii din Vechiul Regat. În acelaşi timp, noi cerem ca
refugiaţii evrei să rămană aici, aceasta fiind cererea colectivă a
tuturor comunităţilor evreieşti din Basarabia. Comunităţile evreieşti
din Basarabia îşi asumă responsabilitatea pentru aceşti refugiaţi în
ceea ce priveşte starea lor morală şi nevoile lor materiale şi
sanitare.

2. Odată cu venirea refugiaţilor aici, viaţa economică a Basarabiei
s-a resimţit în bine. Cu banii veniţi în ţară de la rudele lor din
străinătate s-a întărit clasa micilor producători agricoli,
industriali şi a comercianţilor. Evacuând acum peste 20.000 [de]
oameni, expuneţi la o criză acută un număr foarte apreciabil de mici
producători de la ţară şi de la oraş, lăsându-i şi pe ei în toiul
iernii în prada foamei. Afară de aceasta, aceşti refugiaţi, ei înşişi,
conform statisticii noastre, sunt ocupaţi în tot felul de
întreprinderi industriale, agricole şi comerciale, contribuind cu
braţele lor la îmbogăţirea ţării. Plecarea lor acum, în toiul
sezonului de lucru activ, ar expune multe instituţii industriale să se
închidă, în lipsă de lucrători şi specialişti ce s-au recrutat din
masa refugiaţilor. Unii refugiaţi au deschis chiar ei întreprinderi
industriale şi comerciale utile dezvoltării economice a Basarabiei.

3. Refugiaţii au venit aici cu scopul de a emigra în America şi
Palestina şi roagă să fie lăsaţi aici întrucât şederea lor e
provizorie şi, încet-încet, vor emigra, neuitând niciodată
ospitalitatea de care s-au bucurat în România. Ţara are nevoie de
braţe de muncă şi majoritatea lor lucrează până când îşi procură
hârtiile şi banii de la rudele lor din străinătate şi pleacă. În orice
caz, pentru acei care probează că-şi câştigă aici existenţa, fiind
ocupaţi în întreprinderi industriale, comerciale şi agricole, vă rugăm
să se aprobe rămânerea aici pentru ca să nu fie urmăriţi toată viaţa
lor de mirajul groaznicei mizerii de care au fugit şi să trăiască din
munca proprie”.

În plus, se atrage atenţia ministrului de Interne că populaţia
evreiască din Muntenia şi Oltenia e în număr foarte redus şi
trimiţându-se acolo contingente apreciabile de refugiaţi evrei, s-ar
putea produce perturbaţii între aceştia şi creştini. Refugiaţii vor fi
complet izolaţi şi incapabili de a câştiga existenţa, întrucât nu
cunosc nici limba locuitorilor, nici obiceiurile acestora. În ceea ce
priveşte ideile politice, nu s-a putut dovedi că refugiaţii ar fi fost
cândva amestecaţi în vreo organizaţie comunistă. Concluzia Marelui
Rabin este că „ospitalitatea de care s-a făcut România vestită în
toată lumea civilizată nu trebuie să fie acum zdruncinată prin
executarea evacuării a zeci de mii de femei, copii şi bătrâni, în
toiul iernii, într-o regiune necunoscută lor, nici prin limbă şi nici
prin obiceiuri. Executarea acestei măsuri ar provoca în Europa şi
America proteste, care ar putea aduce prejudicii politicii României,
tocmai pentru că România a arătat multă milă acestor nenorociţi şi i-a
adăpostit până azi”.

La reuniunea Comisiei pentru luarea măsurilor necesare în vederea
transportării refugiaţilor evrei din Basarabia în Vechiul Regat, care
s-a întrunit la 18 noiembrie 1921, în urma propunerii reprezentanţilor
Uniunii Evreilor Pământeni, s-a dispus exceptarea de la evacuare, sub
garanţia Comitetului din Basarabia, a unui număr total de 5.000 de
refugiaţi din următoarele categorii: a) 2.500 copii de ambele sexe
fără părinţi, până la vârsta de 16 ani inclusiv, sau şi cu părinţi; b)
1.600 bătrâni de la 50 de ani în sus, de ambele sexe; c) 500 văduve,
indiferent de vârstă; d) 700 femei ale căror soţi nu se află în
Basarabia, indiferent de vârstă; e) bolnavii, indiferent de sex şi
vârstă, pentru a căror rămânere urma să se hotărască prin ordonanţa
medicală a medicului oficial al garnizoanei respective.

Suspendarea evacuării „până la noi dispoziţii”

Condiţiile de trai din localităţile în care urmau să fie sau au fost
transportaţi o parte dintre refugiaţii evrei erau precare, populaţia
autohtonă nefiind în măsură să asimileze un număr semnificativ de
refugiaţi. În acest sens, din procesul-verbal al Comitetului Local
Câmpina pentru ajutorarea refugiaţilor evrei din URSS, din 27
noiembrie 1921, rezultă că „maximum-ul de sacrificiu” pe care evreii
localnici sunt în stare să-l facă constă în primirea şi întreţinerea
de către fiecare familie a cel mult 76 de refugiaţi, timp de maximum o
lună. Potrivit raportului Inspectoratului Sanitar Galaţi, din 8
decembrie 1921, în acel oraş au fost adăpostiţi 1.700 evrei refugiaţi
din Ucraina sovietică. Refugiaţii au fost adăpostiţi în sinagogi de
către populaţia evreiască. Inspectorul Sanitar a solicitat suspendarea
evacuării motivat de următoarea stare de fapt: „promiscuitatea în care
trăiesc şi condiţiile de igienă în care se află sunt mai mult decât
barbare. În paturi suprapuse şi lipite unele de altele stau
îngrămădiţi bărbaţi, femei, fete şi copii de toate vârstele. Scabioşii
stau alături de favici. Puşi în imposibilitate de a se spăla şi de a
se primeni, apariţia tifosului exantematic nu este exclusă. Dat fiind
că în oraşul Galaţi e multă scarlatină, această populaţie trăind în
astfel de condiţii, este ameninţată să se contamineze şi de
scarlatină, cu toate măsurile sanitare posibile ce le-am luat”.

Avându-se în vedere deficienţele şi posibilele complicaţii mai sus
menţionate, astfel cum rezultă dintr-un referat al Ministerului
Afacerilor Străine redactat în luna martie 1922, din transporturile
programate pentru anul 1921 s-a efectuat numai unul, la Galaţi.
Intervenţii în sensul suspendării operaţiunii de evacuare a
refugiaţilor din Basarabia, în acea perioadă în cea mai mare parte
evrei, s-au făcut din partea delegatului Societăţii Naţiunilor în
România şi a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Bacilieri, a
delegatului Comitetului Executiv al Conferinţei Universale Evreieşti
de Ajutoare, Herman, a Uniunii Evreilor Pământeni. Măsura evacuării
decisă a se efectua în Vechiul Regat s-a suspendat „până la noi
dispoziţii”. Decizia de suspendare a fost adusă la cunoştinţa
Directoratului de Interne Chişinău la 5 ianuarie 1922.

Foto: Hotărârea Consiliului de Miniştri, din august 1921, privind
extinderea stării de asediu asupra Chişinăului din cauza numărului
mare de refugiaţi sovietici (Arhivele Naţionale ale României)

În pofida dificultăţilor înregistrate în România, similare cu cele
înregistrate în Polonia sau în alte state europene, în această
perioadă, informatorii de peste Nistru ai Direcţiei Poliţiei şi
Siguranţei Generale nu anticipau o stopare a migraţiei. Un exemplu în
acest sens este relatarea căpitanul elen al vaporului „Macedonia”,
care a fost capturat şi reţinut împreună cu vaporul la Odesa, de către
bolşevici: „la Odesa este stare de disperare mare, tifosul exantematic
este într-o creştere de disperare, ori înainte de a-i da drumul s-au
semnalat 70 morţi de tifos, mulţi se aruncă fără să fie îngropaţi,
oriunde a fi. Cimitirele sunt pline şi se găseau morţi neîngropaţi şi,
în special, cimitirul evreiesc este plin de morţi neîngropaţi şi
mâncaţi de câini. Această disperată scenă a fost văzută şi de doi
marinari inteligenţi americani, care, la faţa locului, au fotografiat
toate acestea şi le vor publica în presa americană”.

Astfel, stereotipurile care au întreţinut o anumită imagine negativă a
etnicilor evrei din URSS (acuzaţi de prăbuşirea imperiului ţarist,
sovietizare, propagandă comunistă în diverse state, dezastru economic
etc.) sunt infirmate de cei care au reuşit să evadeze din Rusia
sovietică. Pe lângă motivele comune tuturor categoriilor de refugiaţi
sovietici, de ordin politic, economic sau religios, precum foametea
artificială, lichidarea proprietăţii private, represiunile
generalizate sau deportările în masă, în cazul evreilor a mai existat
un motiv – pogromurile. Mijloace definitorii ale terorii, acestea
figurează în numeroase documente tematice. Problemele economice cu
care s-au confruntat în România cei care au trecut fraudulos Nistrul
au fost majore, neputând fi însă comparate cu calvarul sovietic. În
pofida dificultăţilor, România a rămas, timp de aproape două decenii,
unul dintre punctele de atracţie pentru cei care au realizat printre
primii natura antiumană a regimului bolşevic.

Patriarhul KIRIL îşi reconfirmă orientarea JIDOVEASCĂ


Patriarhul Moscovei şi Întregii Rusii Kiril a răspuns la adresarea principalului rabin al Rusiei Berl Lazar care este şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din Rusia. Publicaţia virtuală „SOVA Centru” a aflat despre acest fapt pe data de 28 aprilie.
Drept motiv pentru înaintarea adresării de către principalul rabin a servit scrisoarea membrilor parohiei Acoperămîntului Maicii Domnului din Irkutsk către comunitatea evreiască locală. În decembrie 2010 ortodocşii au protestat împotriva „transformării Hanukăi evreieşti într-o sărbătoare pan-rusească”.
„Sărbătorirea Hanukăi la scară largă, instalarea menorei [de fapt, a hanukiei – nota mdn.md] în capitală poartă un caracter provocator, obraznic şi umilitor pentru oamenii din Rusia, majoritatea dintre care sînt ortodocşi, precum şi musulmani, şi reprezintă, în esenţă, o instigare la ură religioasă”, - se spunea în adresare.
Răspunzînd la adresarea rabinului principal, patriarhul Kiril a declarat că BORu PM (Patriarhia Moscovei) „s-a pronunţat întotdeauna împotriva oricăror manifestări de vrăjmăşie şi ură pe bază de criteriu naţional, fie aceasta antisemitism, rusofobie sau înjosiri la adresa nativilor din Caucaz sau Asia mijlocie”.
„Vă dau asigurări că Biserica noastră nu a avut niciodată careva obiecţii faţă de desfăşurarea în locuri publice a sărbătorilor religiilor tradiţionale din Rusia [printre care se înţelege şi iudaismul – nota mdn.md], în condiţiile respectării tradiţiilor şi a modului de viaţă a majorităţii ortodoxe” – se spune în scrisoarea Patriarhului.
Anterior Patriarhul chema să se ia în consideraţie „cultura şi religia majorităţii” în cazul construcţiei lăcaşurilor neortodoxe. (www.portal-credo.ru)
Notă: Patriarhul Kiril este cunoscut ca fiind un prieten bun şi chiar "frate" al rabinului Berl Lazar, pe care îl cunoaşte de multă vreme. De asemenea, s-au făcut publice, în repetate rînduri, schimburi de felicitări şi scrisori de susţinere reciprocă între aceşti doi "lideri religioşi".

Andrei MURARU - Un american despre (masacrul românesc de la) Odessa

Moartea a învins de multe ori viaţa la Odessa. O moarte violentă, amară, imprevizibilă, rece, neînduplecată – dacă aceste alegorice apelative nu sînt cumva ale oricărei morţi în sine. Fie că a fost vorba despre epidemia de ciumă (1812-1813) din vremea contelui Mihail Voronţov, de pogromul de la începutul secolului al XIX-lea (1905) sau de exterminarea evreimii din oraş (1941-1942), comunitatea locală a experimentat în decurs de un secol şi jumătate aforistica alternanţă a unor morbide „furtuni“ cu farmecul vieţii oferit de personaje remarcabile.

Cartea profesorului american Charles King, despre Odessa, este o epopee istorică modernă, o fabuloasă călătorie în trecutul citadelei cosmopolite. Nu e o monografie în sens strict academic, nici o sinteză panegirică, ci un volum de popularizare, atent scris şi, în general, virtuos documentat. Oraşul, care a fost, începînd cu fondarea sa (1794), pe rînd sub patru stăpîniri (rusă, sovietică, românească şi ucraineană), a dezvoltat în timp ciudata „tentaţie de a cădea în prăpastia autodistrugerii“ (trad. A.M.). King are talent şi inspiraţie de prozator întrucît cartea sa dovedeşte puterea de a reconstrui o istorie socială, urbană, din poveşti personale seducătoare sau tulburătoare, însă mereu captivante. Tînărul oraş, „chiar şi după standarde americane“, a devenit un centru comercial prosper în secolul al XIX-lea, „cel mai aglomerat şi mai vibrant port din Imperiul rus“. Această înflorire dinamică a generat apariţia unei stări comunitare energice, în care viaţa culturală, religioasă, economică s-a împletit cu o dezvoltare urbanistică, cum a fost, de exemplu, în vremea lui Richelieu, cînd oraşul a căpătat eleganţa unui port oriental cu influenţe occidentale. Spectacolul vieţii urbane a avut şi efecte amare (crime sinistre, tîlhării homicide, afaceri abstruse) în pestriţele cartiere, precum Moldavanka (numele provine, se pare, de la comunitatea de moldoveni stabiliţi aici). „Morbul“ Odessei a explodat practic către finalul secolului al XIX-lea, cînd „judecătorii ruşi vor ordona mai multe spînzurări decît în orice alt oraş“, motiv pentru autor de a recompune cîteva dintre poveştile mahalalelor.


Ocupaţia românească

În umbra unei istorii urbane semiorientale, King a reconstituit pasionant istoria evreilor din Odessa. Revine ori de cîte ori tumultuoasa viaţă a citadelei se intersectează cu o comunitate care a găsit aici libertăţi şi oportunităţi pentru o dezvoltare socială aparte (de pildă, în Odessa nu a existat, contrar numeroaselor exemple urbane din epocă, un cartier evreiesc, tradiţie curmată de înfiinţarea ghetoului în vremea ocupaţiei româneşti). Pînă la începutul secolului al XX-lea, care avea, de altfel, să-i aducă şi violentul apus, comunitatea evreiască de aici a reprezentat motorul vieţii economice. A fost, notează profesorul american, „cel mai important port al lumii vorbitoare de idiş“, dar sentimentele antisemite au izbucnit periodic în secolul al XIX-lea, cu intensitate variată, într-un vîrtej al violenţelor de la periferia imperiului rus. Pogromul din 1905, în care au căzut sute de victime, a fost, subliniază autorul, „restilizat“ mai tîrziu de cinematografia sovietică sub forma unei revolte antiţariste, în filmul Crucişătorul Potemkin (1925).


Lui King nu îi este străină o înclinaţie aproape naturală pentru restituiri biografice. O face uneori implicat şi sentimental, alteori cu detaşare rece, dar mereu cu o anumită apetenţă pentru detaliul pitoresc şi evocator al personajelor care şi-au legat destinele de Odessa: Grigori Potemkin, Alexandr Puşkin, Isac Babel (romancierul asasinat de NKVD), Vladimir Jabotinsky (liderul sionist cunoscut pentru opiniile sale extreme), Gherman Pîntea (primarul basarabean din vremea ocupaţiei româneşti) şi mulţi alţii.



Ocupaţia românească a Odessei este, cred eu, punctul culminant al cărţii. A fost, observă istoricul, singurul mare oraş sovietic administrat de o putere aliată Berlinului. Vreme de 907 zile, citadela a fost administrată de România, care a pus în practică un amplu plan de purificare etnică. Ocupaţia românească a început cu un atentat împotriva trupelor noastre, în care au murit aproape 90 de militari, după care mareşalul Ion Antonescu (1941-1944) a declanşat largi şi sîngeroase represalii împotriva civililor evrei (se estimează că aproximativ 40% din populaţia evreiască din regiunea Odessei a fost exterminată, procentul fiind mai mare în oraş). Cel mai probabil, făptaşii nu s-au aflat printre cei masacraţi, ci s-au retras odată cu autorităţile sovietice. Armata română a participat masiv la crimele odioase care au dus la moartea prin împuşcare, spînzurare sau ardere a peste 22.000 de suflete, începînd cu seara de 22 octombrie 1941. Străluciţi ofiţeri români, unii decoraţi pentru faptele de arme din Primul Război Mondial, au condus masacrul. Totuşi, trebuie adăugat că la crimele produse pe teritoriul Odessei au participat, fiind încă neclar rolul jucat de acestea, şi unităţi speciale germane1. Teroarea a continuat în lunile următoare. Un „areopag“ românesc, avîndu-l în frunte pe un reputat profesor de drept administrativ, guvernatorul Gheorghe Alexianu, a decis soarta evreilor din Odessa: i-a triat şi i-a deportat, pe jos sau în trenuri de vite, în nordul şi centrul Transnistriei. Aici, la Bogdanovca, Dumanovca sau Acmecetca, înghesuiţi uneori în cocini de porci ale unor foste ferme sovietice, evreii Odessei au fost lăsaţi să moară de foame, de frig, de tifos sau au fost asasinaţi. De exemplu, la Bogdanovca, în iarna 1941-1942, jandarmii români care coordonau masacrul, ajutaţi de colaboratori ucraineni, au ucis cu sînge rece peste 40.000 de evrei români sau localnici. I-au împuşcat şi apoi i-au ars şi îngropat. Măcelul a luat însă o pauză pentru ca gradaţii români să poată sărbători în tihnă Crăciunul. Dacă citeşti astăzi mărturiile supravieţuitorilor, îţi spui că e ultima haltă a umanităţii. Probabil, şi-au spus locuitorii lucizi ai oraşului-port, nu va exista clipă mai tragică decît căderea citadelei în mîinile fanatismului bolşevic (1920). Numărul morţilor, în ultimii ani ai ocupaţiei sovietice dinainte de război, este însă de zece ori mai mic decît cel al evreilor ucişi de Armata noastră în cîteva zile de ocupaţie românească. Nu au lipsit colaboratorii locali. Delaţiunea nu a fost nici ea o noutate stridentă pentru statul român. Ba dimpotrivă, a fost utilizată din plin la Odessa, unde vecinii familiilor de evrei i-au denunţat cu năduf pe aceştia, poveste demnă de Jan T. Gross.

Nu poţi să nu fii empatic citind pagini răscolitoare din istoria Odessei. Insomniac al memoriei, King încă mai caută finalul unui episod trist: el, sergent român, ea, evreică prigonită, îşi trăiesc în vremea ocupaţiei o adolescentină poveste de dragoste. Vertijul terorii îi urmăreşte însă îndeaproape şi speranţa că ar putea părăsi citadela sulfuroasă se sfîrşeşte dramatic pe peronul gării, în aşteptarea, cu acte false, a unui tren de Buzău care nu a mai venit niciodată. Vera Sepel a luat, probabil, drumul lagărelor din nord şi s-a stins de tifos sau cu un glonţ în ceafă. Nicolae Tănase a fost judecat de Curtea Marţială şi a primit ani grei de puşcărie. Tipul acesta de reconstrucţie microistorică ar putea aduce, cred eu, Holocaustul mai aproape de un nivel adecvat de înţelegere şi de receptare.
Sursele există şi aşteaptă să fie decriptate



Pentru specialiştii în genocidul evreiesc, cartea îşi arată totuşi limitele. Informaţia istorică referitoare la masacru este pe alocuri banală, fără intervenţii de substanţă, fără pretenţia de a ordona în vreun fel variatele surse. Pentru publicul larg este însă, aşa cum arătam la început, o analiză izbutită a unui capitol al Holocaustului românesc. Unui alt american – de această dată, prin adopţie –, profesorul Alexandr Dallin, fiul unui lider menşevic al revoluţiei ruse, refugiat în Germania2, îi datorăm o complexă lucrare despre Odessa în timpul celui de-al doilea Război Mondial3. Alţi specialişti şi-au spus deja cuvîntul: Jean Ancel a înfăţişat lumii pentru prima dată documentarul campaniei româneşti de exterminare4, Radu Ioanid a reconstituit fidel ce s-a întîmplat cu evreii din Odessa în octombrie 19415, iar Dennis Deletant a publicat o fascinantă analiză, tradusă şi la noi, a regimului antonescian, în care a discutat pe larg despre anihilarea evreilor din Transnistria6.

Anul acesta, în octombrie, se împlinesc 70 de ani de la represaliile româneşti de la Odessa. Am citit cu interes ştirea potrivit căreia regizorul Florin Iepan a realizat un documentar despre masacrul românesc. Nu sînt în ţară, aşa că nu am putut fi prezent la prezentarea proiectului regizorului timişorean în cadrul Festivalului Internaţional de Film One World. Dacă este să dau crezare presei, discutarea proiectului lui Iepan a fost mai degrabă un „reality-show“ care a intrigat şi a cutremurat publicul din sală. Nu cred că modul acesta de a investiga trecutul, cu un artist îmbrăcat în robă de judecător, este foarte util şi asimilabil. Ar fi mai înţelept să cunoaştem întîi ce s-a petrecut în istoria noastră recentă. Peste două milioane de pagini despre Holocaustul românesc din Transnistria se găsesc astăzi la Memorialul Holocaustului de la Washington; arhiva este accesibilă de cîţiva ani şi la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“. Mărturii orale sînt, de asemenea, stocate în diferite arhive din lume. Aşadar, sursele există şi aşteaptă să fie decriptate, contextualizate şi interpretate. Revenind, cartea lui Charles King ridică vălul greu al uitării unei crime odioase din timpul războiului. Astfel de eforturi temerare şi simpatetice rămîn însă singulare dacă statul nu se implică pentru a comemora un moment dureros al trecutului nostru.

Efectele Holocaustului sunt resimţite şi acum puternic de Rusia

În perioada 1941-1944 peste 100.000 de evrei din sudul şi vestul Rusiei aflate sub ocupaţie nazistă au fost omorâţi. Un nou studiu citat de "The Moscow Times", sugerează că aceste acţiuni au condus în timp la o scădere economică treptată şi la o politică mai reacţionară în zonele unde acţiunile împotriva evreilor au fost intense.

În opinia economiştilor Daron Acemoglu de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, Tarek Hassan de la Universitatea din Chicago şi James Robinson de la Universitatea Harvard, oraşele şi regiunile cuprinse în harta de desfăşurare a Holocaustului s-au dezvoltat mai puţin, au un PIB scăzut pe cap de locuitor, dar şi un salariu mediu mai redus. Totodată, în aceste regiuni s-a observat, după căderea URSS, că acei candidaţi de extremă stângă, comunişti, au obţinut mai multe voturi decât ceilalţi.

Studiul mai arată că locuitorii din zonele aflate sub ocupaţie nazistă au votat în proporţie majoritară cu comuniştii după 1990, având o tendinţă mai ridicată de sprijin pentru conservarea URSS. Regiunile care au fost timp de minimum şase luni sub ocupaţie nazistă au fost Belgorod, Bryansk, Karelia, Kursk, Leningrad, Novgorod, Oryol, Pskov, Rostov, Smolensk and Voronezh. Cifra evreilor ucişi în Uniunea Sovietică este contestată: unii estimează că numărul lor a fost de 800.000, iar numărul minim avansat a fost de 135.000 de persoane ucise.

Autorii studiului subliniază şi faptul că uciderea evreilor a afectat structura socială a regiunilor, prin faptul că au fost omorâte persoane cu deplină capacitate de muncă, dar şi o parte din clasa de mijloc a societăţii, ca doctori, ingineri, supraveghetori, membrii ai partidelor.

Studiul limitează, în analiza sa, efectul factorilor antebelici, ca situaţia şi caracteristicile economiei, dar şi alte efecte negative ale ocupaţiei naziste. Această cercetare este primul pas în vederea determinării impactului evenimentelor istorice în lungul proces de dezvoltare a acestor regiuni.

Evreii rusi acuza recrudescenta nazismului

Federatia comunitatilor evreiesti din Rusia (FCER) a cerut responsabililor UE si ONU sa ia o pozitie fata de “reabilitarea fara precedent a nazismului si a criminalilor nazisti” in Europa, in special in Republica Moldova, Letonia, Estonia si Ucraina, scrie agentia rusa Ria Novosti. Documetul a aparut in contextul condamnarii de catre Rusia a unei rezolutii a Adunarii Parlamentare a OSCE, care a echivalat ororile regimului nazist cu cele ale stalinismului.
“Recentele evenimente din Moldova constituie un sacrilegiu cu atit mai socant cu cit s-au produs inaintea aniversarii a 65 de ani de la sfirsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial”, se arata in declaratia organizatiei nonguvernamentale ruse, citata de Ria Novosti.
FCER denunta si decizia guvernului de la Chisinau de a acorda fostilor combatanti ai armatei romane, aliata a Germaniei naziste, aceleasi privilegii de care se bucura soldatii Armatei Rosii.
La Chisinau, pe data de 13 decembrie 2009, un grup de 100 de membri ai unei asociatii crestin-ortodoxe a doborit menora evreiasca, instalata in centrul capitalei cu ocazia
sarbatorii Hanuka. Protestatarii purtind drapelul Moldovei si pe cel al Rusiei tariste au proferat mai multe insulte antisemite, iar politia nu a intervenit. Protestul a fost condamnat de Mitropolia Moldovei si de executiv.
In Ucraina, fostul presedinte Viktor Iuscenko l-a declarat drept erou al Ucrainei pe Stepan Bandera, fost lider al Organizatiei Nationalistilor Ucraineni, un personaj controversat, considerat in vestul tarii drept un aparator al independentei tarii in fata armatei naziste si a celei sovietice, iar in estul rusofon drept un aliat al nazistilor. Gestul lui Iuscenko a fost condamnat de Centrul Simon Wiesenthal si de Parlamentul European, ceea ce a adus mai multe voturi pentru candidatul prorus Victor Ianukovici.
In ce priveste Letonia, FCER protesteaza fata de organizarea anuala a unui mars al fostilor combatanti letoni din trupele Waffen SS, “o insulta adusa memoriei nenumaratelor victime ale crimelor impotriva umanitatii comise de SS si de colaboratorii regimului nazist”.

Pestera vietii

Ultimul razboi mondial a adus cu sine suferinte, distrugere si moarte pentru zeci de milioane de oameni de pe intreaga planeta. Indiferent de cauzele care l-au declansat, el a scos din fiinta umana tot ce era mai rau, mai had, mai oribil. Dar pe de alta parte a scos in evidenta si caractere remarcabile, oameni care si-au ajutat semenii cu pretul unor imense sacrificii, ca si uimitoare exemple de curaj si dragoste de viata. O poveste de acest gen, despre care nu s-a stiut nimic, timp de 60 de ani, a iesit la iveala de curand, gratie tenacitatii unui reporter american de la prestigioasa revista National Geographic.

Masacre – Pete negre ale istoriei.

http://2012en.wordpress.com/2008/10/10/masacre-pete-negre-ale-istoriei/

Protocoalele înţelepţilor Sionului, un document fals fabricat de securitatea ţaristă Ce se ştie despre Protocoalele înţelepţilor Sionului? Că este ca un fel de cartă propunând o adevărată colonizare a Pământului de către rasa evreiască şi prezentând diferite directive, pentru a-i ajuta pe evrei să-i transforme treptat pe ceilalţi locuitori ai Pământului în sclavi. Scopul era favorizarea distrugerii treptate a raselor numite „goim”, adică neevreieşti, şi înlocuirea lor cu o nouă stirpe principală a omenirii, formată exclusiv din descendenţii lui Moise. Planul lor ar cuprinde, printre altele, următoarele:
- controlul banilor;
- controlul presei;
- extinderea puterii: crearea impresiei că sunt prietenii tuturor;
- controlul credinţei: îndepărtarea adevăratei credinţe, gândire materialistă;
- provocarea confuziei în mintea oamenilor;
- aspiraţia spre lux;
- politica folosită ca instrument;
- controlul hranei: cei care trăiesc în zona rurală constituie o problemă, deoarece pot să trăiască în autarhie (pentru a preveni acest lucru, sporirea impozitelor);
- rolul războiului;
- controlul lojilor francmasonice;
- moartea: suprimarea tuturor celor care constituie un obstacol.
Cei care cred în „cultura suspiciunii”, pentru care cei mai mari teoreticieni fanatici, Hitler şi Stalin, sunt adevărate icoane, îşi vor însuşi acest text ca să le servească interesele şi să provoace astfel cea mai mare baie de sânge din istorie.
Să vedem ce se recunoaşte a fi adevărata poveste a Protocoalelor înţelepţilor Sionului. În 1864, un avocat francez în mizerie, Maurice Joiy, scoate, în Belgia, o lucrare intitulată Dialoguri în infern între Montesquieu şi Machiavelli. Este vorba de un pamflet contra regimului lui Napoleon al lll-lea, care nu va înşela cenzura, autorul ajungând la închisoare, unde stă doi ani. Această carte, lipsită de interes, ar fi putut să treacă neobservată dacă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, unul sau mai mulţi falsificatori periculoşi nu ar fi pus mâna pe ea, în scopul de a fabrica un fals redutabil intitulat Protocoalele înţelepţilor Sionului, cu subtitlul Programul evreilor de cucerire a lumii, care va deveni una dintre cele mai josnice scrieri antisemite apărute vreodată.
În ediţia originală a Dialogurilor nu este vorba, bineînţeles, de evrei. După trei ani de la primul congres sionist de la Bale, în 1900, un membru al poliţiei secrete a ţarului — Mateus Golovinski — are ideea să plagieze structura acestui text, înlocuind doar „Napoleon al lll-lea” cu „evreii” şi „Franţa” cu „lumea”, şi să-l facă public în Rusia ţaristă, atunci în mod tradiţional antisemită.
Această falsificare va provoca, în Rusia, un val fără precedent de pogromuri şi de spolieri ale averilor evreilor. În esenţă, cartea relatează – prin intermediul a douăzeci şi patru de „conferinţe” – programul elaborat de un colegiu de înţelepţi evrei, în scopul guvernării lumii şi a aducerii creştinilor în stare de sclavie. Aşadar, se prezintă ca un raport al acestor douăzeci şi patru de reuniuni pretins secrete, în cursul cărora „înţeleptul Sionului” îşi expune planul pentru dominarea omenirii. În acest scop, trebuie să fie distruse monarhiile şi civilizaţiile creştine. Planul machiavelic preconizează recurgerea la violenţă prin anarhie şi revoluţie pentru distrugerea ordinii mondiale existente şi, pe ruinele ei, construirea unei noi puteri evreieşti.
În programul susţinut de acest fals josnic găsim: folosirea violenţei şi a intimidării; distrugerea statelor; recurgerea la societăţi secrete; instaurarea unei autocraţii; încurajarea alcoolismului şi a corupţiei; distrugerea regimurilor dinastice; dobândirea de influenţă asupra presei; opoziţia între două partide politice; interzicerea aristocraţiei; protecţia comuniştilor; crearea unei crize economice mondiale; protecţia totală a viitorilor conducători; distrugerea credinţei în Dumnezeu; încurajarea speculaţiei financiare pentru ruinarea opozanţilor; mare libertate a popoarelor ca să fie mai bine controlate mai târziu; instaurarea unui guvern despotic; dezbinarea popoarelor; monopolul afacerilor în mâinile viitorilor conducători; ruinarea aristocraţiei prin impozite; încurajarea luxului; şomaj pentru înspăimântarea maselor; dispariţia familiei; domnia mondială a unui suveran ales de viitorii conducători; organizarea unor masacre ale opozanţilor; abolirea libertăţii de instruire; dispariţia libertăţii de gândire şi mai ales distrugerea Vaticanului şi a Bisericii Catolice cu instaurarea unei Biserici universale.
Dezvăluirea acestui mare complot evreiesc internaţional se va răspândi cu repeziciune şi va deveni un succes fără precedent imediat după primul război mondial şi, în urma emigraţiei ruşilor albi, la începutul anilor douăzeci, datorită traducerilor în engleză, franceză şi mai ales în germană. Din această tragică falsificare, care va duce la uciderea a milioane de persoane în lume, va extrage Adolf Hitler materialul care îi va permite să scrie Mein Kampf şi să arate cu degetul spre cel vinovat de toate relele din Germania: evreul!
Urmarea este cunoscută… Protocoalele înţelepţilor Sionului – cartea cea mai infamă din secolul XX, a cărei publicare şi deţinere este interzisă în Europa şi în Statele Unite – este astăzi difuzată în unele ţări arabe şi e prezentă în esenţa discursurilor teroriştilor din organizaţia palestiniană Hamas.

Sacandalul Odesa sau trecutul nostru fascist in viziunea regizorului Iepan
http://www.confidentialpress.ro/stareadefapt.php?newb_id=55
Se anunta un nou scandal de pomina, in care vor fi implicati istorici si politicieni deopotriva. Dar si exponentii societatii civile ori presa. Regizorul Florin Iepan (foto) realizeaza un film despre masacrul de la Odessa. Tema e controversata si va naste polemici peste polemici. Dupa ce maresalul Antonescu a dat celebrul ordin: "Ostasi, va ordon treceti Prutul", armata romana a ajuns si la Odesa. Comandamentul a fost instalat intr-un fost sediu NKVD (serviciul secret sovietic, considerat de multi istorici organizatie criminala). In octombrie 1941, cladirea, minata de agentii sovietici, a sarit in aer. Atunci cand i s-a raportat ca in urma exploziei au murit 90 de militari romani, Antonescu ar fi ordonat ca evreii din oras sa fie luati ostateci si sa fie ucisi 200 de comunisti pentu fiecare soldat roman. Aproximativ 20.000 de evrei ar fi pierit in noua magazii incendiate de armata. Iepan sustine ca realizeaza acest film pentru ca trebuie sa “constientizam ca Romania are si un trecut fascist, ca o parte din populatia Romaniei interbelice a simpatizat cu ideile si cu liderii acestei ideologii, ca e incorect sa ne spalam pe maini spunand ca ideologia de extrema dreapta era apanajul exclusiv al miscarii legionare, din moment ce marea majoritate a crimelor comise impotriva evreilor si tiganilor apartin unor institutii ale statului roman.”

Rusia si Israelul s-au aliat in lupta impotriva revizuirii istoriei celui de-al doilea razboi mondial
Este inadmisibila glorificarea nazismului si a persoanelor care au colaborat cu regimul fascist, a declarat marti, in fata presei, presedintele Rusiei Dmitri Medvedev, la finalul convorbirilor cu omologul sau israelian Shimon Peres, care s-au desfasurat la resedinta sa de vara de la Soci, celebra statiune de pe tarmul rusesc al Marii Negre, relateaza ITAR-TASS.

Discutiile s-au axat pe tema celui de-al doilea razboi mondial, a spus Medvedev, adaugand ca, in finalul acestora, partile au adoptat o declaratie comuna.

„Istoria celui de-al doilea razboi mondial este o tema extrem de sensibila pentru tarile noastre. Am suferit pierderi umane imense in acest conflict si, evident, sarcina noastra este astazi ca istoria reala sa nu fie denaturata in beneficiul unui sau altui scenariu politic”, a afirmat presedintele Rusiei, adaugand: „Nu putem sa privim cu calm atunci cand alte state pun sub semnul indoielii contributia decisiva a URSS la zdrobirea nazismului, precum si grozaviile Holocaustului”.

„De aceea, am abordat aceasta chestiune si am pregatit o declaratie speciala, dedicata implinirii, la 1 septembrie, a 70 de ani de la inceperea celui de-al doilea razboi mondial”, a mai spus el.

Relatiile Israelului cu Rusia sunt deosebite. Nu vom uita contributia acesteia la victoria aliatilor impotriva fascismului. Daca nu ar fi fost Rusia, este greu de crezut ca lumea ar fi biruit molima fascista si nu putem sa nu ne aducem aminte de pretul enorm pe care l-a platit poporul rus in lupta impotriva nazismului”, a afirmat, la randul sau, presedintele israelian, subliniind ca relatia Israelului cu Rusia are la baza memoria istorica a faptei de curaj a URSS.

„Noi suntem o tara mica, Rusia este un stat mare, dar suntem capabili sa contribuim la eforturile comune ca lumea sa devina mai buna”, a spus Shimon Peres.

„Aducand un omagiu victimelor celui de-al doilea razboi mondial, ne exprimam indignarea profunda in legatura cu tentativele de negare a contributiei enorme a poporului rus si a altor popoare din URSS la victoria impotriva Germaniei naziste, de negare a crimelor Holocaustului impotriva evreilor europeni si de genocid impotriva acestora, crime ce au fost stopate de Armata Rosie si trupele aliate. Tentativele de negare a Holocaustului nu sunt altceva decat o ofensa directa adusa memoriei tuturor victimelor celui de-al doilea razboi mondial si tuturor celor care au luptat impotriva fascismului”, se mentioneaza in Declaratia comuna adoptata de presedintii Dmitri Medvedev si Shimon Peres.

„Un astfel de sacrilegiu este periculos si absolut nepermis. Facem apel la totii oamenii de buna credinta sa spuna un categoric 'nu' tuturor celor care sustin, cu rea-vointa, revizuirea istoriei si denaturarea evenimentelor tragice si a rezultatelor celui de-al doilea razboi mondial. Grozaviile prin care au trecut oamenii acelor vremuri nu ar trebui sa-si gaseasca loc in secolul XXI si in genere” - se mai spune in textul citat, recunoscandu-se in mod oficial aportul comunitatii evreiesti din URSS la victoria impotriva nazismului.

„Sute de mii de evrei au luptat cot la cot cu rusii si cu reprezentantii altor popoare din Uniunea Sovietica in randurile Armatei Rosii. Aceasta din urma a eliberat lagarele de concentrare si lagarele mortii, a jucat un rol-cheie si vital in lupta impotriva Germaniei naziste”, subliniaza declaratia, in care se mai spune ca „niciun fel de tentative de revizuire a istoriei nu sunt capabile sa diminueze sau sa umbreasca faptele reale”.

Autoritatile ruse si-au intensificat „lupta impotriva denaturarii istoriei celui de-al doilea razboi mondial”, in special dupa ce Adunarea Parlamentara a Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) a asimilat, intr-o rezolutie adoptata la 3 iulie a.c., stalinismul fascismului, conchide ITAR-TASS.
http://www.inforusia.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=451:rusia-si-israelul-s-au-aliat-in-lupta-impotriva-revizuirii-istoriei-celui-de-al-doilea-razboi-mondial&catid=34:politica&Itemid=54

Evreii români şi comunismul în perioada 1938-1944
Un capitol din Raportul final al Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în România: "Propaganda antisemită si retorica oficială despre primejdia iudeo-bolşevismului. Evreii români şi comunismul în perioada 1938-1944."

Introducere

„Iudeobolşevismul”, una din temele centrale ale ideologiilor de tip fascist, plasează alianţa dintre evrei şi comunişti la originile mişcării comuniste (revoluţiei bolşevice), considerându-i pe evrei adevăraţii inspiratori şi principalii responsabili ai subversiunii ordinii publice. Deşi este o variantă a unei mai vechi viziuni poliţiste a istoriei, complotul „iudeo-masonic” prefigurând-o, teoria complotului iudeobolşevic are o mult mai mare răspândire istorică şi mai mari implicaţii politice. În istoria antisemitismului, tema a fost abordată din cel puţin trei unghiuri diferite şi complementare : ca formula epistemologică, structura cognitivă a gândirii preştiinţifice („primitive”), hiperdeterministă („cauzalitatea diabolică”, analizată de Léon Poliakov)[1] ; în istoria propriu-zis politică, de studiile privind mişcările socialiste revoluţionare, poziţia lor faţă de antisemitism şi de problema emancipării evreilor ; în istoria socială a comunităţilor evreieşti europene, privind efectele violenţei fasciste şi staliniste. Constanta diabolizării evreului considerat responsabil pentru orice criză socială indică forţa de reproducere a unor stereotipuri arhaice care traversează epocile şi limitele explicaţiilor ştiinţifice neputincioase faţă de asemenea ficţiuni ideologice. Aceasta justifică o analiză deopotrivă istorică şi transistorică, luând în considerare faptul că este vorba de avatarul unei teme mai vechi, care a cunoscut o serie de metamorfoze istorice. Ţinând cont de literatura ştiinţifică existentă şi de particularităţile perioadei 1938-1944 din istoria României, sunt necesare următoarele repere de studiu :

1. Din punct de vedere al istoriei politice, adeziunea unor reprezentanţi ai minorităţii evreieşti la mişcarea socialistă şi muncitorească a fost una dintre modalităţile de integrare a acestei minorităţi în viaţa socială şi politică a României şi aspiraţiilor ei de emancipare. Prin caracterul său multietnic, non-religios ateu, şi internaţionalist, mişcarea socialistă se situa în perioada interbelică în avangarda procesului de modernizare a României. Pe de alta parte, militanţii de origine evreiască nu reprezentau din punct de vedere politic comunitatea lor de origine, organizată în alte structuri reprezentative, iar originea confesională era lipsită de semnificaţie într-un partid militant ateu. Suprareprezentarea minorităţilor etnice în rândurile partidului comunist din acei ani constituia un efect direct al conflictelor de tip naţionalist din România interbelică şi a politicii de discriminare a minorităţilor. Este de menţionat de asemenea faptul că, deşi în general favorabili acordării de drepturi egale evreilor, nici socialiştii, nici comuniştii nu au evitat, în unele situaţii, preluarea unor stereotipuri antisemite, în special prin reprezentarea caricaturală a capitalismului şi a burgheziei (figura simbolică a cămătarului evreu). Critica plutocraţiei internaţionale a putut constitui un fond cultural comun pe a cărui bază s-au apropiat poziţiile naţionaliste şi socialiste, constituind una din rădăcinile istorice ale fascismului, naţional-socialismului şi, în România, a naţional-comunismului lui Ceauşescu.

2. Din punctul de vedere al istoriei ideilor politice, teoriile privind existenţa unui complot mondial evreiesc (între care se înscrie şi tema „iudeobolşevismului”) sunt produsul unei reprezentări diabolice a istoriei[2], rezultatul laicizării superstiţiilor religioase (Karl Popper). „Cauzalitatea diabolică” este un hiperdeterminism specific formelor de sociologie spontană, care atribuie în mod sistematic unui grup sau unor indivizi anume puterea de a provoca evenimente malefice, deoarece acestea le-ar fi profitabile. „Cauzalitatea diabolică” (Leon Poliakov), specifică „mentalităţii primitive” (Lévy-Bruhl), mai degrabă preştiinţifică decât prelogică (Leon Brunschvicg), demonstrează perpetuarea unor forme de gândire mistică în societatea modernă, ori unele manifestări de regresiune intelectuală în societăţile de tip sovietic[3]. O distincţie necesară este de făcut aici între capacitatea de reproducere a unor asemenea superstiţii în orice societate şi instrumentalizarea politică în construcţii ideologice cu efecte criminale de genul „iudeobolşevismului”.

3. Un argument major împotriva tezei complotului iudeo-bolşevic al evreilor este istoria socială profund neviolentă a comunităţilor evreieşti europene de până la Holocaust. Contrar tezelor antisemite, ataşamentul general al evreilor faţă de regimurile de tip democratic-burgheze se baza pe un un dublu proces istoric, de asimilare şi de mobilitate socială. În relitate, adeziunea la ideologiile salvării revoluţionare era în realitate statistic neglijabilă şi un efect direct al ascensiunii naţionalismului politic antisemit începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea[4]. Absenţa unei „morale a dominaţiei”, nerecunoaşterea legitimităţii practicilor violente, şi în special a violenţei fizice, caracterizau habitusul istoric al evreilor. Raportul evreilor faţă de violenţa care a dat naştere „mentalităţii fascist-staliniste” din anii 1930-1940 era, în Europa Centrală, unul extrem de redus în comparaţie cu cel al altor comunităţi etno-religioase. Acest fapt este demonstrat statistic de o serie de indicatori: raporturile socio-economice, pedagogice, relaţiile de statut, raporturile intercomunitare, de vecinătate sau familiale, viaţa sexuală maritală şi extramaritală, formele de sociabilitate (între care raportul faţă de alcool şi alcoolismul), etc. Ansamblul acestor factori constituia o formă de cenzură colectivă care limita manifestările violente în rândul comuniăţtii evreieşti. Cultura tradiţională nonviolentă a evreilor se datora de asemenea, în buna parte, excluderii lor pentru o perioadă istorică îndelungată de la instrucţia militară, imposibilitatea unei cariere militare însemnând concomitent excluderea evreilor de la exerciţiul ritualic al violenţei familiar celorlalte grupuri etno-religioase europene.

Iată cum descrie sociologul francez Victor Karady, pe baza unei investigaţii aprofundate, viaţa evreilor din Ungaria, în prima jumatate a secolului XX, asemănătoare în multe privinţe cu cea a evreilor din România. “Dacă crimele şi delictele împotriva statului erau destul de rare, agresiunile împotriva persoanelor sunt încă şi mai reduse în rândurile populaţiei respective. Autorii de delicte printre evrei sunt cu atât mai puţini, cu cât violenţa acestor delicte are un grad mai înalt. Această cenzurare a agresivităţii priveşte deopotrivă daunele fizice (incendii) sau însuşirea bunurilor prin efracţie (furt, spargere) care afectează bunurile altora. Înclinaţia de a se abţine de la violenţele fizice de orice fel pare deci confirmată la modul general. Singura excepţie importantă o constituie duelul, care ţine de codul de onoare al elitelor, aparţinând sau fiind asimilate vechii nobilimi, însă reprimat de către Codul penal. Este îndreptăţit să se vadă în suprareprezentarea considerabilă a evreilor printre participanţii la dueluri excepţia care confirmă regula (…) Pe scurt, acţiunile violente nu reprezintă decât o cincime (20,3%) a infracţiunilor comise de evrei, faţă de o proporţie mai mult decât dublă, depăşind două cincimi (42,1%) la non-evrei. (...) Judecata aceasta se poate găsi într-o varietate de expresii în toată presa timpului. În această ordine de idei, am evocat deja morala familială (şi, ca ipoteză, educaţia şcolară), raportul faţă de stat, faţă de sexualitate, de ocupaţiile din timpul liber, etc., domenii în care s-a putut vedea că iudaismul asimilat din perioada vechiului regim maghiar (de până la razboi- n.n.) dă dovadă de o mai bună stăpânire a agresivităţii şi a pulsiunilor corelative renunţării la folosirea forţei fizice”[5].

În aceste condiţii, violenţa masivă exercitată împotriva evreilor în special în anii războiului, experienţa Holocaustului au produs mutaţii profunde de tip identitar în rândul supravieţuitorilor. Ele au condus la ruperea unui pact moral cu vechea societate şi la adoptarea de strategii radicale, în direcţia dezasimilării sioniste şi, într-o mai mică masură şi pentru o durată mai scurtă, a asimilării politice socialiste. În România, strategia dezasimilării a fost majoritară după 1944, consecinţă a mutaţiilor produse de Holocaust mai întâi, a politicii de asimilare forţată şi a discriminărilor naţionaliste ulterior.

„Iudeo-bolşevismul” în presa din timpul războiului

1.Un singur discurs. Ceea ce se impune celui ce parcurge presa românească din perioada 1 ianuarie 1938 – 23 august 1944 este, mai întâi, monotonia ideologică: ziarele şi mai toate revistele acelui timp au, cel puţin atunci când abordează chestiunile politice interne şi internaţionale, aceeaşi opinie, aceeaşi viziune, aceleaşi credinţe. Pluralitatea de voci, chiar dacă inegale, care caracteriza perioada anterioară se estompează o dată cu începutul anului 1938, pentru a fi curând complet înlocuită de o voce unică. Este vocea, se înţelege deja, a regimului politic: a guvernului Goga mai întâi, a regimului de dictatură regală apoi, a guvernelor Ion Antonescu în cele din urmă.

Interzicerea de către guvernul Goga-Cuza, îndată după instaurarea sa, a ziarelor democratice din Sărindar – «Adevărul», «Dimineaţa» şi «Lupta» – anunţă că de acum înainte presa are un alt regim, că ea este pusă sub controlul cenzurii. Când, mai târziu, în iunie 1940, regele Carol al II-lea transformă Frontul Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii, noua organizaţie politică fiind definită – cu vizibilă mândrie – „partid unic şi totalitar”, un decret-lege emis cu această ocazie criminalizează explicit „faptul de a propovădui prin viu grai sau prin scris schimbarea organizării politice a Ţării aşa cum este ea stabilită prin Decretul Lege de înfiinţare a «Partidului Naţiunii»”[6]. Nichifor Crainic avea să „desăvârşească” ceea ce fusese început de guvernul naţional-creştin, cum singur o spune: „Un splendid act de dreptate românească a săvârşit Octavian Goga când, în 1938, a suprimat «Adevărul», «Dimineaţa» şi «Lupta». Restul abia în 1940 l-am putut duce la capăt eu când, în calitate de ministru al Propagandei, am stârpit toate cotidianele şi publicaţiile săptămânale şi lunare, evreieşti din România. Dreptul sfânt de-a vorbi în numele românismului aparţine exclusiv Românilor. Noi putem vorbi în numele străinilor de-aici, fiindcă suntem stăpînii acestui pămînt”[7]. Iar în 1942, Mihai Antonescu, într-un bilanţ triumfalist al guvernării Ion Antonescu, consacră un capitol special „Propagandei Naţionale”, prilej de a oferi date statistice privind acţiunile punitive ale regimului la adresa libertăţii cuvântului: „Acţiunea de românizare sănătoasă a presei a dus la suspendarea a 30 de ziare fără valoare, din care 12 cotidiane şi 18 periodice; 4 străine şi 26 româneşti; la suprimarea a 171 de mici ziare nefolositoare, suprimându-se publicaţiile obscene şi risipa neîngăduită a publicaţiilor.”[8] În locul acestora, Ministerul Propagandei înfiinţează propriile sale publicaţii – «Cuvîntul Mareşalului către săteni», «Basarabia», «Bucovina», «Transnistria», «Argeşul», «Pentru Jertfitori», «Dacia Traiană», «Soldatul», «Der Soldat», «Il Soldato» –, unde, se-nţelege, servitutea e totală.

Discursul politic unic nu se aude însă doar în aceste medii oficiale, ci şi în ziarele şi revistele aparent independente, în fapt oficioase, cu răspândire naţională şi definitorii pentru epocă: «Curentul», «Viaţa», «Universul», «Gândirea», «Convorbiri literare», «Vremea (Războiului)», chiar în «Revista Fundaţiilor Regale», ş.a.m.d., pentru a nu le mai aminti pe cele precum «Porunca Vremii» sau «Sfarmă Piatră», ale căror vederi extremiste erau demult de notorietate. Laitmotivul acestui discurs multiplicat în toată presa românească a epocii poate fi rezumat în două cuvinte: anti-democratismul şi pro-totalitarismul. Ideea care cucerea spiritele atunci era aceea – cum o formula Pamfil Şeicaru, directorul şi patronul importantului ziar «Curentul» – că „democraţia este lichidată (subl. aut.)”[9], că o altă ordine politică, opusă, de genul fascismului sau naţional-socialismului[10], îi ia locul, că această schimbare ţine de sensul istoriei şi că ea este, şi din punct de vedere românesc, dezirabilă, chiar imperativă. Asemenea premise duceau inevitabil spre cultul figurilor europene care întruchipau, prin politica lor, „noua direcţie” a istoriei: Adolf Hitler, Mussolini, Salazar, Ion Antonescu ş.a.m.d.. Presa românească a timpului este plină nu numai de ditirambi la adresa acestora[11], dar şi de punctele lor de vedere, de cuvântările şi articolele lor, sau ale celor care-i secondau – Goebbels, Alfred Rosenberg, von Ribbentrop, Manfred von Killinger, contele Ciano etc. etc. –, reproduse adesea integral ori generos rezumate, mereu superlativ apreciate.

2. De la „iudeo-democraţie” la „iudeo-comunism/iudeo-bolşevism”. În exerciţiul de demonizare a democraţiei, un argument deseori folosit era acela că această ordine politică înseamnă în esenţă „înscăunarea dominaţiei străinilor, a jidanilor”[12], cum o spunea într-o conferinţă Traian Brăileanu, ministrul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor în guvernul „naţional-legionar”. Asortată frecvent cu teza „iudeo-masoneriei”[13] sau cu cea a „plutocraţiei”[14], noţiunea de democraţie astfel rezultată apărea, în opinia acestor critici, ca fiind eminamente evreiască sau ca servind exclusiv evreimea. În acest mod gîndea, bunăoară, şi Nichifor Crainic: „Dacă până mai ieri revendicările naţionalismului românesc se lichidau în tragedie, faptul se datora puterii internaţionale iudaice, grefate pe democraţiile occidentale, care exercitau o adevărată teroare asupra guvernelor ţării. Eram, în chip învăluit, vasalii acestei iudeo-democraţii, iar naţionalismul românesc nimic nu putea realiza dincolo de voinţa ei”[15].

Democraţiile occidentale care supravieţuiau erau prezentate la fel, ca fiind infiltrate şi controlate de elementul evreiesc. Administraţia prezidenţială americană era descrisă ca fiind o marionetă aflată în mâinile evreilor[16], ca şi guvernul britanic condus de Winston Churchill[17].

În optica multor publicaţii româneşti, spiritul european originar al Marii Britanii fusese astfel pervertit de influenţa unui spirit non-european: „Războiul intercontinental de azi va avea de ales între spiritul european (întruchipat de Hitler, n.n.) şi cel anglo-saxon pe care tot Europa l-a creat, dar pe care iudaismul l-a deformat. Victoria, ca în toate veacurile de altfel, nu poate fi decât de partea Europei, care reprezintă aristocraţia spiritului.”[18]

Presa românească a epocii este invadată, mai ales după iunie 1941, de retorica, zgomotoasă şi maşinală, a Axei ca „apărătoare a Europei”, în care se întâlnesc la tot pasul sintagme ca „războiul sfânt”, „cruciada” „biruinţa Crucii”, etc., acestea fiind considerate definitorii pentru „spiritul european” şi pentru noţiunea de „Europa”[19]. „Rolul hotărâtor pe care îl joacă România în istoria bătrânului continent”[20] devine o temă obsedantă a ziarelor şi revistelor[21]. Discursul public era puternic saturat de credinţe jertfelnic-triumfaliste, eroizante, totul creionând o mitologie salvaţionistă a războiului purtat de Germania şi aliaţii săi.

Momentul încheierii alianţei dintre Marea Britanie şi Statele Unite, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică, pe de altă parte, este, privind retrospectiv, momentul-cheie în care „iudeo-democraţia” virează brusc spre „iudeo-comunism”. Alianţa militară este explicată de presa românească prin reliefarea maniacală a ceea ce au „comun” cele două lumi: elementul evreiesc. În Anglia „s-a întronat definitiv lucrarea diavolească a jidanilor introduşi în cetate ca s-o năruiască. […] Patria lui Carlyle, apologetul eroismului, a devenit o junglă stăpânită total de hoardele fără suflet ale iudeo-masoneriei comuniste”[22].

Glisarea de la o atitudine la cealaltă era însă mai veche în cultura politică românească, manifestându-se frecvent în anii ’30, astfel că bascularea bruscă şi cvasi-generalizată din timpul războiului avea deja terenul pregătit. Tudor Teodorescu-Branişte, un remarcabil ziarist democrat, observa, chiar în ultimul număr care a mai putut apărea al ziarului «Adevărul», această suprapunere dintre democraţie şi comunism cu care operau deja spiritele extremiste devenite tot mai ofensive: „Dacă o bună parte din opinia publică este azi în rătăcire şi repudiază ideea de libertate, ca să îmbrăţişeze principiul dictaturii, nu este vina opiniei publice, ci a celor care au contribuit la rătăcirea ei. Să nu se uite că ani de zile, democraţii sinceri, moderaţi au fost etichetaţi ca «bolşevici», deşi chiar şi cei care le aplicau eticheta ştiau foarte bine că au în faţa lor oameni profund ataşaţi ideii de libertate şi legalitate, în cadrul actualului regim monarhic-constituţional. În felul acesta, s-a căutat compromiterea şi înăbuşirea oricărei iniţiative de reală şi chibzuită democraţie.”[23] Democraţia şi comunismul apăreau astfel, în viziunea multora, ca strâns înrudite, organic legate între ele: comunismul n-ar fi (fost) altceva decât ipostaza esenţializată şi/sau radicalizată a democraţiei.

Alianţa militară dintre anglo-americani şi sovietici a fost interpretată ca o probă irefutabilă şi zdrobitoare a asemănării de fond dintre democraţie şi comunism. În ciuda unor neînţelegeri pasagere dintre cele două ordini politice, a deosebirilor lor de formă, recunoscute câteodată chiar de cei care subliniau similitudinile de „esenţă”, ambele ordini politice sunt prezentate tot mai stăruitor – o dată cu începutul anilor ’40 – ca fiind opera aceluiaşi autor (iudaismul) şi ca având acelaşi scop (dominaţia iudaica), funciar ostil Europei. Punctul de vedere oficial nazist – bazat pe ceea ce Hitler numea „complotul iudeo-bolşevic” şi „complotul între evrei şi democraţi, bolşevici şi reacţionari”[24] împotriva naţiunii germane – găsea astfel receptivitate şi susţinere în publicaţiile româneşti care mai puteau apărea.

3. Teza „iudeo-bolşevismului”. Dacă teza „iudeo-democraţiei” era afirmată cu oarece economie în presa românească a timpului, cea a „iudeo-comunismului” se dezvoltă cu mult mai multă vigoare şi devine mult mai vizibilă, chiar dacă cele două noţiuni rămân interschimbabile în multe contexte[25].

Ultimatumul sovietic din iunie 1940, soldat cu pierderile teritoriale ştiute, şi, un an mai târziu, intrarea României în război alături de Axă împotriva Uniunii Sovietice au fost momentele care au adus o bruscă intensificare şi lăţire a prezenţei stereotipului „iudeo-bolşevic” în presa scrisă românească. Dacă reprezentarea evreimii ca infidelă şi trădătoare în raport cu statul român avea deja vechime, măsurile punitive începute în ianuarie 1938 fiind astfel justificate, de-acum, după pierderile teritoriale din 1940, percepţia mediatică – derivată din cea oficială – a minorităţii evreieşti cunoaşte o nouă simplificare: propensiunea spre comunism este considerată definitorie pentru evrei. În discursul jurnalistic este adesea insinuată o legătură irezistibilă între Uniunea Sovietică şi evreii din interiorul statului român, îndeosebi cei din Moldova, în consonanţă cu ceea ce credeau autorităţile româneşti.

Şi aceasta pentru că multe cercuri mediatice considerau că regimul sovietic este o operă prin excelenţă evreiască. Teza potrivit căreia revoluţia bolşevică din 1917 a avut la comanda sa evrei cunoaşte formulări dintre cele mai tranşante: „Revoluţia bolşevică a fost pregătită de Lenin şi de jidanii: Trotzky, Zinoviev, Kamenev, Uritzky. (…) Toate aceste numiri rusificate ascund pe acelea de: Bronstein, Radomirsky, Apfelbaum. (…) Întrunirea clandestină din 10 octombrie 1917, cu prilejul căreia s-a hotărât revoluţia armată, cuprindea şapte jidani, cinci ruşi (dintre cari trei căsătoriţi cu jidance) şi un polonez (s.n.)”[26]; toate acestea sunt apreciate ca fiind „cea mai mare îndrăsneală judaică a tuturor timpurilor”[27]. Regimul instaurat astfel nu putea însemna decât o dominaţie evreiască: faptul, de exemplu că „fiorosul Stalin, avea drept sfătuitor pe evreul Kaganovici [devenea] bună chezăşie pentru orientarea Kominternului”[28]. În Uniunea Sovietică – susţinea însuşi Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliul de Miniştri, în 1942 – „intelectualii sunt sclavi, ţăranii sunt pietre, iar evreii stăpâni.”[29]. Nici Nichifor Crainic, al cărui cuvânt deopotrivă politic şi jurnalistic atârna greu în epocă, nu se sfiia să vorbească de „iudeo-ruşi” şi de „Rusia iudeo-bolşevică”[30], elementul evreiesc fiind găsit vinovat de pierderea Basarabiei şi a Bucovinei. Acum nu numai cotidianele invocă „iudeo-bolşevismul” atunci când se referă la Uniunea Sovietică, ci şi periodice culturale cu cel mai respectabil trecut. Revista «Convorbiri literare», de pildă, se înscrie şi ea în acelaşi cor general, utilizând în editorialele sale expresii precum „bolşevismul iudeo-comunist al republicilor sovietice”, sau „evreul bolşevic Bela Kun”[31]; chiar redactorul ei şef, I.E. Torouţiu, vorbeşte de „apocaliptica încleştare dintre supra-statul iudeo-bolşevic şi popoarele civilizate ale Europei, în cruciadă”[32]. O asemenea teză, se-nţelege, nu avea cum să lipsească din periodicele tradiţional extremiste, precum «Sfarmă Piatră» sau «Porunca Vremii»[33].

Pe scurt, reprezentarea mediatică, modelată mereu propagandistic, instituie frecvent un semn de egalitate între „evreu” şi „comunist” sau „bolşevic”, operaţie pe care nimeni nu o pune în vreun fel la îndoială.

În aceste condiţii, atracţia evreilor români pentru statul sovietic, îndată după ce acesta se extinde până la Prut, devine un fel de laitmotiv în presa timpului. Ziarul «Curentul» găzduia în iulie 1940 „reportaje” de la noua graniţă româno-sovietică în care era descris un exod necontenit de evrei români spre Basarabia tocmai devenită sovietică: „Este interesant de relevat, că cei mai mulţi care pleacă dincolo de Prut sunt evrei, fără deosebire de rang social sau de vechime în ţară. Am putut vedea pe str. Portului lungi coloane de căruţe pline cu geamantane de lux, cufere ticsite cu hăinărie fină, lucruri scumpe etc., iar alături sau în urma lor, grupuri de evrei ce păreau după îmbrăcăminte oameni de cultură şi situaţie.”[34] Autorul nu utilizează termenul de „iudeo-bolşevici” sau „iudeo-comunişti” pentru a-i desemna pe pribegii în cauză, dar e animat de convingerea că ceva irezistibil îi atrage pe evrei spre lumea sovietică, ceva iraţional, himeric, propriu spiritului lor.

Ideea că evreimea basarabeană şi bucovineană în ansamblul ei a jubilat la anexarea de către Moscova a celor două regiuni, developându-şi astfel sentimentele antiromâneşti şi pro-sovietice, cunoaşte o varietate de expresii, de la aserţiunea abruptă şi nechestionabilă la prezentarea de „dovezi” considerate irefutabile. Un articol din «Viaţa» (director: Liviu Rebreanu) consacrat problemelor demografice ale Chişinăului, bazat chipurile pe date statistice inatacabile (furnizate însă de autorităţile române), susţinea următoarele în noiembrie 1941: „Când anul trecut Rusia sovietică a cucerit Basarabia, oraşul Chişinău avea 120.000 de locuitori. Cum pentru evreii din România, raiul bolşevic constituie un mare punct de atracţie, foarte mulţi evrei au trecut în Basarabia; aşa că sub dominaţie bolşevică Chişinăul ajunsese să aibă aproape un milion de locuitori. După pârjolul aruncat de bolşevici în retragerea lor, asupra capitalei Basarabiei, n-au mai rămas în Chişinău decât 38.000 de locuitori. Atâţia s-au găsit la numărătoarea făcută de administraţia românească.”[35]

În aceeaşi ordine de idei, ziarul «Universul» (director şi proprietar: Stelian Popescu) publică, de pildă, fotografii reprezentând persoane exprimându-şi bucuria, având sub ele menţiunea: „Manifestările iudeo-comuniştilor la Chişinău pentru răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către bestiile roşii”. În comentariul care însoţeşte fotografiile se precizează încă o dată: „Mutrele hidoase din fotografii sunt ale evreilor din Chişinău”. Deşi în imaginile respective nu apare nici un indiciu, cât de mic, care să susţină o asemenea identificare, certitudinea autorului nu cunoaşte nici o fisură, finalul articolului instituindu-se într-un îndemn punitiv: „Recunoaştem munca grea a autorităţilor noastre la identificarea acelora care ne-au fost duşmani şi asasini. Dar, odată identificaţi şi dovediţi că au participat la neîntrecutele şi fioroasele orori, nici o milă.”[36]

„Nici o milă” devenise demult motoul subînţeles al singurului discurs politic şi jurnalistic ce se putea auzi în spaţiul românesc. Începute de guvernul Goga, legile şi măsurile antievreieşti se succedau de-atunci necontenit, înlăturând pe rând drepturi politice şi civile elementare, presa aprobându-le de fiecare dată, când explicit, prin comentarii proprii[37], când implicit, prin popularizare[38]. Într-un asemenea climat politic şi social, actele antievreieşti – chiar dacă erau comise în afara legalităţii stabilite, căzând direct sub incidenţa codului penal – se bucurau de un fel de legitimitate şi, pe cale de consecinţă, de o impunitate subînţeleasă. Pogromul săvârşit de legionari în cartierele Văcăreşti şi Dudeşti din Capitală în ianuarie 1941 se prevala de acest tip de „dezlegare”. Faptul se poate constata urmărind presa acelui moment, care, abia după aproape trei săptămîni de la rebeliune, dă în sfârşit ştirea că jafuri, devastări, incendieri, omoruri s-au înregistrat „atât asupra locuitorilor români nevinovaţi cât mai cu seamă în cartierele evreieşti Dudeşti şi Văcăreşti, unde s-au executat adevărate pogromuri”[39]. Un comunicat oficial dat publicităţii tot atunci – anunţând că s-au înregistrat 236 de morţi, din care 118 evrei – se încheie cu o propoziţie care sugerează o circumstanţă atenuantă pentru cei ce-au comis acest act: „Mai mult de jumătate din numărul celor căzuţi îl formează comuniştii recrutaţi dintre muncitori, meseriaşi, funcţionari comerciali, şoferi, ucenici etc.”[40] Cu alte cuvinte, îşi meritau într-un fel soarta…

Reprezentarea jurnalistică a evreimii române ca aservită comunismului este ulterior, mai precis după intrarea României în război, considerabil întărită. «Curentul» din iulie şi august 1941 relatează pe larg, de pildă, despre „distrugerea Chişinăului” şi incendierea catedralei sale, fapte atribuite fără dubiu evreimii filo-comuniste locale: „Jidanii, marii pionieri ai comunismului, în fuga lor peste Nistru n-au uitat să dea foc celui mai scump altar, nu numai al Basarabiei ci şi al României.”[41]. La fel sunt prezentate lucrurile şi în Bucovina de Nord. Chiar directorul ziarului, Pamfil Şeicaru, în general reţinut în textele sale faţă de clişeul „iudeo-bolşevismului”, marşează la un moment dat – în acord cu colaboratorii săi – la aceeaşi intoxicare a opiniei publice: „Un an de ocupaţie bolşevică a prilejuit evreilor o manifestare de ură, le-a înlesnit mărturisirea în acte de o neegalată ticăloşie, încît coabitarea evreilor cu românii în Bucovina ar egala [cu] o provocare.”[42]

Anul de ocupaţie sovietică a Basarabiei este prezentat peste tot ca un an de ocupaţie propriu-zis evreiască. «Viaţa», bunăoară, vorbeşte şi ea de „domnia elementului jidovesc între Prut şi Nistru”; de exemplu, în sistemul de învăţământ basarabean, se susţine, rolul de dascăl a fost încredinţat evreilor, „indivizi în majoritate degeneraţi din punct de vedere moral”. Finalul articolului în chestiune formulează o concluzie-revanşă: „Din pustiu au venit (evreii, n.n.); acolo se vor întoarce, iar noi românii ne vom reface cuiburile pătate de anul ocupaţiei iudeo-comuniste”[43].

Acest climat mediatic nu făcea decât să răspundă vederilor guvernanţilor. Prima măsură pe care Ion Antonescu, „Conducătorul Statului”, o ia îndată după intrarea României în război este aceea a „îndepărtării” evreilor din mediul rural al Moldovei, încredinţat, desigur, că toţi aceştia erau potenţiali prieteni ai inamicului, iar ziarele timpului titrează cu litere mari şi roşii comunicatul guvernamental[44]. Că guvernul Antonescu vedea în evreii români – şi nu numai pe cei din comunele rurale – trădători siguri, se poate constata câteva zile mai târziu, când presa anunţă – fără nici o tresărire de conştiinţă, fără să exprime vreo îndoială asupra justeţii unui asemenea act – despre cei „500 de evrei comunişti executaţi la Iaşi”, consecinţă brutală, dar previzibilă, a maniei „iudeo-bolşevismului” ajunse la climax. Comunicatul oficial dat publicităţii cu acea ocazie vorbeşte de altfel de „populaţia iudeo-bolşevică”, care s-ar fi făcut vinovată de faptul că ar fi tras focuri de armă asupra soldaţilor germani şi români, şi totodată îndeamnă pe majoritari la delaţiune, sub ameninţarea că în caz contrar vor suferi sancţiuni identice: „Cine nu divulgă la timp pe aceşti turburători ai ordinii şi siguranţei vor fi executaţi, împreună cu toată familia.”[45]

E un moment în care „iudeo-comunismul” devenise o psihoză endemică, deopotrivă politică şi mediatică. Măsurile represive oficiale ating un prag al abuzului şi al arbitrariului înspăimântător. Un comunicat ulterior genocidului de la Iaşi încunoştinţează opinia publică că autorităţile sunt hotărâte să meargă chiar mai departe: „Orice încercare de repetare a acestor mişeleşti agresiuni va fi reprimată fără cruţare. Pentru fiecare ostaş german sau român vor fi executaţi 50 iudeo-comunişti.”[46] Iar jurnaliştii nu fac altceva decât să salute modul decis în care autorităţile antonesciene vor să sancţioneze „trădările”[47] „iudeo-comuniştilor”.

Într-un asemenea context, viaţa evreilor din Basarabia şi Bucovina devine un infern. „Toţi evreii de aici – scrie din Basarabia corespondentul de război al ziarului «Curentul» – sunt spioni, toţi sunt gata să saboteze orice măsură de interes naţional, toţi şi-ar da bucuroşi viaţa dacă ar putea să contribuie cu ceva la succesul bolşevicilor.”[48] Este motivul pentru care, relatează cotidianul mai departe, „împotriva acestora măsurile de siguranţă se înăspresc zi de zi. Toate târgurile şi oraşele au fost evacuate de evrei între 16 şi 55 de ani, cărora, [de acum] înainte, domiciliul le este lagărul.”[49] Corespondentul de război descrie apoi, cu nereţinută satisfacţie, tragedia evreiască pe care o vede la faţa locului: „Pe drumurile Moldovei am întâlnit numeroase convoaie de căruţe şi trenuri întregi de jidovi rătăcitori. […] Iar femeile şi bătrânii cari au mai rămas în târguri şi oraşe, poartă drept semn distinctiv, o banderolă galbenă pe care se află cusută steaua jidovească. În sfârşit, le-a sunat şi lor ceasul. […] Să purtăm de aceea cu vrednicie acest război sfânt, căci el ne va aduce două victorii definitive: înfrângerea bolşevismului şi prăbuşirea judaismului.”[50]

În Bucovina, situaţia era aceeaşi, iar presa nu ezită să popularizeze şi să susţină măsurile luate de administraţia românească. Alex. Rioşanu, împuternicitul lui I. Antonescu în Bucovina, dă mai multe ordonanţe menite să fixeze regimul evreilor de-acolo, vizând modul în care pot circula şi se pot aproviziona, obligaţia de a purta la piept „steaua evreiască” etc.; una din aceste ordonanţe era popularizată prin afişe în care se spunea «Se va aduce la cunoştinţă întregii populaţii că au fost ridicaţi şi internaţi un număr de 50 de fruntaşi evrei din Cernăuţi care vor garanta cu viaţa lor şi averea lor deplina linişte din partea populaţiei evreieşti. În caz că evreii se vor deda la cel mai mic act de violenţă contra armatelor române sau aliate, toţi ostatecii vor fi imediat executaţi.»”[51]. Politicile antisemite capătă astfel toate atributele terorismului de stat, iar ziarele şi revistele socotesc acest lucru justificat. Actele curente şi concrete de justiţie vizându-i pe evrei devin veritabile modele ale abuzului şi chiar ale crimei, pe care presa le consemnează aprobativ[52].

4. Soluţiile ideologiei „iudeo-bolşevismului”. În imaginarul politic şi jurnalistic schiţat mai sus, „iudeo-comunismul” apare ca o teorie a răului absolut, care – pe fondul războiului aflat în desfăşurare – sintetizează şi potenţează, într-un fel de corolar ideologic, „tarele” evreităţii imaginate de antisemitismul tradiţional. În acest sens, punctele de vedere ale lui Goebbels, ministrul propagandei celui de-al III-lea Reich, sunt generos găzduite de presa românească a timpului: „Jidanii sunt cauza războiului. De aceea ei nu suferă o nedreptate în urma tratamentului care li se aplică din partea noastră. Ei merită acest tratament. Este treaba guvernului să termine definitiv cu ei”[53]; sau: „Acest război, evreii l-au voit. […] Aceasta ar putea duce la hotărîri cu caracter grav, dar n-are nici o importanţă lucrul acesta faţă de mărimea primejdiei. […] Concepând împotriva poporului german un plan de distrugere totală, ei (evreii, n.n.) şi-au semnat propria sentinţă de moarte.”[54]

Teza era larg împărtăşită şi de autorităţile regimului de la Bucureşti. Chiar Ion Antonescu susţinea – într-un răspuns către W. Filderman – că „răsboiul deslănţuit de iuda împotriva Germaniei se întoarce acum împotriva lui însuşi”[55]. Presa românească, la rândul ei, contribuia cu propriile sale articole la susţinerea acestui punct de vedere, vorbind de „războiul evreimii”[56], de faptul că „războiul de astăzi, cu toate nenorocirile lui, a fost pus la cale şi întreţinut să nu se stingă, de puterile evreimii din largul lumii”[57] etc.

În faţa „primejdiei evreieşti” de acest tip, care defineşte situaţia majoritarilor ca una de legitimă apărare, căutarea măsurilor radicale devine un imperativ. Citind presa timpului, constaţi nu o dată că „soluţia finală” la „problema evreiască” era tatonată şi dorită. „Numai trecând peste cadavrele judaismului şi bolşevismului, omenirea îşi va găsi liniştea, propăşirea şi misiunea spirituală pe care i-a încredinţat-o Providenţa”, scria Ilie Rădulescu, directorul de la «Porunca Vremii»[58]. A.C. Cuza, „specializat” de multe decenii în „problema evreiască”, dădea adesea interviuri sau făcea declaraţii în care clama imperativul unei „SOLUŢII UNITARE”[59] (s.n.), de genul colonizării evreilor într-un spaţiu extra-european (Uganda, Madagascar, Rodesia, Palestina)[60]. Ziarul «Curentul» consacră frecvent articole acestei teme, uneori pledând pentru expulzarea în masă a evreilor[61], oferind sugestii – animate chipurile de umanism – asupra ţării în care s-ar putea aşeza (Bolivia[62]), alteori socotind – sibilinic, dar şi sugestiv – că „soluţia problemei evreieşti va avea poate un caracter EROIC […] pentru vindecarea lor şi mântuirea ordinei în lume.”[63]. Gazeta «Unirea» îmbrăţişa aceeaşi „soluţie”, formulând ameninţări nevoalate în cazul în care evreii nu consimt să plece „voluntar” din România: „Nu atârnă decît de ivirea posibilităţilor necesare pentru ca normele de lichidare să fie puse imediat în aplicare.”[64]

Participarea evreilor la miscarea comunista intre mit si realitate

1. Apartenenţa, sprijinul, simpatia pentru un partid politic sau o organizaţie civică apropiată de un partid politic reprezintă un act individual, liber asumat. El este rezultatul combinării unor factori diverşi dintre care amintim: stabilitatea economică si socială internă, specificul sistemului politic (deschiderea politică şi civică), conjunctura politică internaţională, apartenenţa familială, nivelul educaţional, cariera profesională, starea de religiozitate, apartenenţa la structuri comunitare sau civice, vârsta, rezidenţâ etc. Prin urmare, în condiţiile unui regim politic nedemocratic, care încurajează politici de discriminare etnică, rasială, persoane aparţinând comunităţilor puternic discriminate vor dovedi o mai mare disponibilitate de a participa la acţiunile acelor partide politice sau organizaţii civice centrate pe lupta împotriva sistemului de putere şi/sau a politicilor rasiale sau etnice pe care le pune în practică regimul politic. Asemenea reacţii politice individuale nu se confundau cu reacţia comunităţii etnice.

2. Structurile civice comunitare au autonomia şi identitatea lor. Ele elaborează reacţii specifice, ca răspunsuri la situaţii istorice exceptionale, pe care membrii comunităţii etnice le pot urma. În contextul sistemelor politice nedemocrate, care nu recunosc un statut specific comunităţilor etnice sau religioase, care practică politici şovine şi antisemite ce pot duce de la excluderea din drepturi civice, economice sau politice până la reprimarea prin genocid a minoritarilor, reprezentanţii acestora pot avea o atitudine obedientă faţă de putere (liderii Centralei Evreilor) sau pot milita pentru acţiuni de eliberare sau de salvare, în numele şi în folosul comunităţii şi a membrilor săi. Un exemplu elocvent în acest sens, îl reprezintă acţiunile întreprinse de W. Filderman pentru prevenirea deportărilor sau pentru ajutorarea celor deportaţi în Transnistria. Astfel de atitudini sunt pe larg prezentate în capitolul Viaţa comunităţilor evreieşti în timpul regimurilor politice conduse de Ion Antonescu. Răspunsul comunităţilor evreieşti la Holocaustul din România.

3. În România, partidul comunist a avut, în perioada 1938-1944, mesaje şi atitudini politice critice la adresa politicii antisemite a statului din timpul guvernărilor dictatoriale. În problema minorităţilor sau cea antifascistă PCR a preluat, în genere, poziţiile Internaţionalei Comuniste.

Documentele PCR din perioada 1938-1944, aflate în Arhivele Naţionale ale României, oferă sursa documentară pentru a prezenta câteva dintre poziţiile acestui partid faţă de problema evreiască. Din această perspectivă, documentele exprimă trei atitudinii ale partidului comunist: 1. o reacţie directă de respingere a discriminărilor şi acţiunilor politice antisemite organizate de stat; 2. o reacţie implicită şi 3. reacţia de triviliazare a Holocaustului din România.

Se observă că, exceptând ultimul tip de reacţie, practic în oricare din celelalte situaţii, mesajele PCR din acea epocă erau, cel puţin potenţial, surse de atracţie pentru evreii din Romania, care în aceea perioadă traiau un acut sentiment de insecuritate multiplă.

Câteva exemple care ilustrează atitudinile partidului comunist menţionate mai sus.

Critica procesului de românizare; se respingea efectul acestui proces asupra statutului economic şi social al evreilor[65]. “Guvernul Antonescu-Sima a pornit în întreaga ţară pe baza legii pentru «românizarea personalului» să arunce pe drumuri zeci de mii de muncitori şi funcţionari evrei, maghiari şi să-i înlocuiască cu partizanii lor mai cu seamă din rândurile refugiaţilor…La întreprinderile evreieşti, maghiare şi cu capital străin (afară de cele germane) au fost numiţi câteva mii de comisari de românizare cu lefuri grase…Sub egida «românizării industriei şi a comerţului» legionarii şi partizanii lor înarmaţi au trecut în întreaga ţară la exproprierea magazinelor mici şi mari evreieşti prin ameninţări cu moartea…Regimul legionar în frunte cu generalul Antonescu şi Horia Sima un numai a îndemnat la împărţire, dar a şi împarţit prin lege sau fără lege averea populaţiei evreieşti”[66].

Reacţii critice la antisemitismul violent întreţinut de extremismul de dreapta; în ianuarie 1938, în urma manifestărilor antisemite din Transilvania, “Partidul comunist trebuie să explice în mod marxist maselor înţelesul pogromurilor periodice, să explice că acestea nu sunt fenomene accidentale, că sunt un produs al politicii naţionale realizate de dictatura capitalului financiar”. Solidarizarea sau apărarea evreilor faţă de antisemitismul violent avea drept scop şi atragerea evreilor de partea stângii comuniste. “Aducând la cunoştinţă maselor atitudinea muncitorimii revoluţionare, comuniştii răspândesc în rândurile maselor minoritare simpatii pentru organizaţiile muncitoreşti revoluţionare”.

Antisemitismul era perceput de către partidul comunist prin optica luptei de clasă, a opoziţiei radicale dintre burghezieşsi proletariat. În acest context, ei dezavuau atitudinile politice ale liderilor comunităţii evreieşti. “Totodată partidul comunist trebuie să demaşte cu arătarea faptelor (discursurile lui Ely Bercovici, Filderman în parlament, absenţa completă a partidului maghiar) toată laşitatea şi plecăciunea burgheziei minoritare şi să înfiereze pe aceia care sunt aliaţii liberalilor: Uniunea Evreilor Români, partidul maghiar, care au încheiat pacturi cu călăii propriilor popoare”[67].

Documentele antifasciste sau cele împotriva regimurilor politice dictatoriale exprimau, printre altele, şi poziţia partidului comunist pentru drepturi egale ale minoritarilor ; “Apărarea drepturilor naţionalităţilor şi demascarea demagogiei pe care guvernul o încearcă pe acest teren”[68] sau “Contra politicii de persecuţie naţională, anularea decretelor de revizuire a cetăţeniei şi repunerea în liste a celor revizuiţi şi şterşi din liste, anularea «legii de protecţie a muncii naţionale », …, pentru drepturi egale tuturor popoarelor din România”[69].

Problema evreiască a fost un subiect prezent şi în corespondenţa comuniştilor către Internţionala a III-a. Într-o scrisoare redactată după rebeliunea legionară se menţiona : „Garda de fier a pierdut foarte mult din influenţa sa. Această rebeliune multora le-a deschis ochii. Jaful, incendierile şi asasinatele despre care scriau ziarele constituie o jucărie în comparaţie cu ceea ce a fost. Pe 21-22 ianuarie, înainte ca Garda de Fier să înceapă atacurile serioase asupra Consiliului de Miniştri, Antonescu nu s-a amestecat. Legionarii au jefuit în voie Văcăreşti, Oţeşti şi alte raioane. Pe strada (bulevd.) Domniţei legionarii au organizat o orgie. În mijlocul legionarilor care dansau ca nişte turbaţi a fost aruncat un grup de evrei şi evreice şi astfel «dansând» legionarii îi omorau pe aceşti oameni cu drugi de fier. La abator evreii au fost atârnaţi în cârlige în care se atârnau şi tăiau vitele. Avem unele fotografii pe care vi le trimitem”[70].

PCR, în asociaţiile civice pe care le controla, a permis minoritarilor evrei ca, pe lângă acţiunile organizaţiei, să aibă posibilitatea de a milita şi pentru obiective specifice; astfel în cadrul Uniunii Patrioţilor, PCR a susţinut că “grupul evreiesc trebuie să aibă o comisie a lui, deci evrei care să se ocupe şi de chestiuni pur evreieşti”[71].

De asemenea, PCR a organizat reţele de ajutorare a evreilor aflaţi în Transnistria în lagărul de la Vapniarca, acolo unde majoritatea celor aflaţi in detenţie erau evrei şi comunişti[72]. Menţionăm aici că în 1942, în timp ce comuniştii români au rămas internaţi în lagărul de la Târgu Jiu, comuniştii de origine etnică evreiască, peste 400, au fost deportaţi la Vapniarca. Pentru că au fost hrăniţi cu mazăre furajeră stricată, mulţi dintre ei au revenit în ţară paralizaţi. Peste 40 de comunişti români de etnie evreiască, care aveau condamnări, au fost mutaţi de la Vapniarca la închisoarea Râbniţa. Doar 3 dintre ei au supravieţuit.

Există însă şi informaţii despre Holocaust care sunt fie indirecte, fie eludează voit meţtionarea “populaţiei evreieşti”, pe care o înlocuieşte cu termenul de “popoare conlocuitoare”. Cu atît mai neaşteptată este o asemenea situaţie în cazul pogromului de la Iaşi. Un document PCR din acea perioadă, după ce descrie cu indignare bilanţul guvernării Antonescu, „mizeria, foametea, munca forţată, robia naţională, internarea cu miile în lagăre de concentrare şi împuşcarea în masa a evreilor, a patrioţilor români şi războiul nimicitor în interesul fasciştilor germani”, menţionează doar că ”asasinarea celor 2.000 de patrioţi de la Iaşi şi a altora din toată ţara nu poate să intimideze poporul român!”[73], genocidul antisemit metamorfozîndu-se într-un asasinat în masă a unor „patrioţi”.

Într-un Raport al Secretariatului CC al PCR din 20 mai 1938 se descria situaţia grea a evreilor în urma Legii de revizuire a cetăţeniei, fără însă ca ei să fie menţionaţi. “Dictatura regală a dezlănţuit o teroare sălbatică contra popoarelor conlocuitoare din România prin «revizuirea cetăţeniilor», prin care se răpeşte cetăţenia la zeci şi sute de mii de oameni. Prin aplicarea barbara a «legii protecţiei muncii naţionale» alte sute de mii de bărbaţi şi femei sunt scoase din producţie şi date afară din slujbe. Dictatura regală duce o politica şovinistă de aţâţare a poporului român contra popoarelor conlocuitoare prin care periclitează existenţa ţării în cazul unei agresiuni a ţărilor fasciste contra României”[74].

Un document al CC al PCR de după rebeliunea legionară, minimaliza problema evreiască prin aceea că definea mişcarea legionară ca “semănarea şi hrănirea şovinismului sălbatic în poporul român, aţâţarea şi ura între popoare, legionarismul însemna pentru muncitori 12-16 ore de lucru pe zi, pentru salarii mizerabile, pogromuri în contra muncitorimii revoluţionare şi a naţiunilor asuprite”[75].

4. Aşa cum arăta şi sociologul Andrei Roth, în perioada interbelică a existat o suprareprezentare a evreilor în Partidul Comunist din România. Aceasta înseamna că ponderea lor era mai mare decât proporţia pe care o reprezenta minoritatea evreiască, ca grup demografic, în ansamblul populaţiei. „Cu toate astea, considera A. Roth, această suprareprezentare a evreilor în mişcarea comunistă nu înseamna că majoritatea evreilor ar fi fost comunişti şi nici că majoritatea comuniştilor ar fi fost evrei”. Aşa de pildă, în 1933, evreii reprezentau 4% în totalul populaţiei, în timp ce în partidul comunist, care număra 1665 membri, ei erau 18,22% (303 persoane la o comunitate care număra peste 750.000 persoane). Era practic, al treilea grup etnic, după maghiari (26,8%) şi români (22,65%)[76]. Intre 1933 si 23 august 1944, numărul membrilor de partid s-a modificat. Astfel, conform unei Note a CC/PCR, în 1940 ar fi fost între 4 si 3 mii de comunişti, pentru ca în ajunul lui 23 august 1944 numărul acestora să se apropie de mie[77].

Iudeo-comunismul a fost cu precădere un mesaj de propagandă menit să dezbine oamenii. El nu s-a născut pe baza evaluarii statistice sau a forţei politice a PCR în societate. Pe de o parte membri PCR între 1938-1944 erau într-un număr foarte mic (astăzi se apreciază că la 23 august 1944 existau numai 1000 membri PCR), iar împreună cu simpatizanţii, cei care făceau parte din asociaţii civice apropiate de PCR, totalizau circa 4 mii de persoane. Pe de alta parte, după 1924 PCR a fost o formaţiune politică în afara legii, cu resurse extrem de limitate pentru a influenţa reacţiile politice ale puterii. Relaţia dintre mesajul politic şi realitatea istorică este cea care poate oferi o explicaţie plauzibilă pentru înclinaţia unor cetăţeni minoritari de a milita în partidul comunist. Adeziunea la PCR, a maghiarilor şi a evreilor, se datorează şi faptului că partidul avea în epocă un pronunţat caracter antifascist şi o poziţie clară (ideologic şi pragmatic) în chestiunea naţională, aşa cum de altfel o probează şi documentele pe care le prezentăm. Atitudinea PCR în chestiunea minorităţilor era conformă cu tezele Internaţionalei a III-a şi prevedea, în mare, principiul autodeterminării popoarelor.

5. Populaţia evreiască a avut de suferit de pe urma ocupării Basarabiei şi Bucovinei în vara anului 1940 de către armată şi administraţia sovietică. Există date statistice, tabele nominale privind deportarea cetăţenilor evrei din Basarabia şi Bucovina. Deportarea s-a făcut în baza criteriilor ideologiei „luptei de clasă”. În aceste condiţii au fost deportaţi evrei înscrişi în mişcarea sionistă, considerată de sovietici ca organizaţie politică burgheză precum şi cei care aparţineau micii burghezii (comercianţi) sau partidelor tradiţionale din România. Cu ajutorul informaţiilor statistice provenind de la Chişinău[78] s-a putut stabili următoarea pondere a populaţiei evreieşti deportate sau deţinute de către autorităţile sovietice în perioada 1940-1941:



Concluzii

Aspectele analizate susţin ideea că „iudeo-bolşevismul” sau „iudeo-comunismul”, departe de a fi repere conceptuale pentru a clarifica şi evalua geneza şi transformările comunismului ca mişcare, partid sau putere politică în România, au reprezentat în epocă şi sunt şi astăzi expresii ale propagandei antisemite, totalitare şi naţionaliste. Cei doi termeni au ajuns instrumente banale în panoplia naţionaliştilor şovini, prin care se urmăreşte deturnarea de la probleme reale, politice sau economice, spre un mental primitiv încorsetat de prejudecăţi etnice şi rasiale. Activarea facilă a unor asemenea stări de spirit prin lozinci antisemite desprinse din strategia „ţapului ispăşitor”, incită iraţionalitatea, dezbină oamenii. Singurul temei real pentru astfel de expresii este disponibilitatea mentalului individual sau colectiv de a reacţiona la ele de o manieră previzibilă: anatemizarea şi pedepsirea unei colectivităţi umane.

Apartenenţa unei persoane la o mişcare sau partid politic este un act de voinţă individuală la care concură situaţia istorică naţională şi internaţională, mediul social şi familial, educaţia fiecăruia etc. Suprareprezentarea minoritarilor etnici în mişcările politice de stânga, în perioada interbelică, a fost influenţată puternic de ascensiunea fascismului şi a nazismului în Europa.

În timp ce studiile de impact şi imagologie privind mitul iudeo-bolşevismului au un grad mai mare de accesibilitate, cele privind relaţiile complexe dintre partide politice, instituţii comunitare sau implicarea persoanelor şi personalităţilor aparţinând diferitelor comunităţi etnice în viaţa politică reprezintă un capitol puţin studiat până astăzi.
http://redpelikan.blogspot.com/2009/09/evreii-romani-si-comunismul-in-perioada.html

Mitul iudeo-bolşevismului
Bolsevismul evreiesc, iudeo-bolsevismul si iudeo-comunismul sunt stereotipuri peiorative bazate pe ideea ca evreii sunt forta motrice a miscarii comuniste moderne, in special bolsevicii rusi.

Expresia a fost titlul unui pamflet, “Bolsevismul evreiesc”, si a fost folosita curent dupa Revolutia din Octombrie (1917) din Rusia, ocupand un loc important in propaganda anti-comunista a fortelor Albe din timpul razboiului civil rus. S-a raspândit la nivel mondial, in 1920, o data cu publicarea si circulatia Protocoalelor Sionului, creand o problema din originea evreiasca a unor lideri bolsevici (mai ales Leon Trotki) in timpul si dupa Revolutia din Octombrie. Daniel Pipes spune ca "in primul rând prin Protocoalele Sionului, “Albii” au raspandit aceste acuze unui public international". James Webb scrie: "este dificil sa gasesti o sursa anti-semita dupa 1917 care nu se datoreaza analizei “Albilor” asupra revolutiei".

Eticheta "iudeo-bolsevismului" a fost utilizat in Germania nazista pentru a arata echivalenta comunistilor cu evreii ceea ce presupunea ca miscarea comunista a servit interesele evreiesti si/sau ca toti evreii erau comunisti. In Polonia, inainte de Al Doilea Razboi Mondial, Żydokomuna a fost folosita in acelasi mod pentru a pretinde ca evreii au conspirat cu URSS-ul pentru a captura Polonia. Aceasta acuza este folosita chiar si in vremurile noastre in publicatiile si site-urile antisemite.

Rusia

Evreii au fost o minoritate persecutata in Imperiul Rus. Ei au indurat o forma de segregare rasiala fiind obligati să se limiteze la aşa-numitul Teritoriu – Pale of the Settlement, precum si prin pogromurile sporadice. In perioada 1881 - 1920, mai mult de doua milioane de evrei au parasit Rusia.

Potrivit lui Berel Wein:

Expulzarile, deportarile, arestarile, bataile au devenit povara de zi cu zi a evreilor, nu doar pentru clasele inferioare, dar si a clasei de mijloc si a intelectualitatii evreiesti. Guvernul lui Alexandru al III-lea a dus o campanie de razboi impotriva cetatenilor sai evrei... Evreii au fost haituiti si emigrarea parea sa fie singura scapare de sub tirania teribila a Romanovilor.

Protocoalele înţelepţilor Sionului
“Protocoalele Inteleptilor Sionului” este un scurt tratat care anunta existenta unui complot masonic si evreiesc pentru dominatia lumii. Cartea pretinde ca face parte din “protocoalele” scrise de o organizatie secreta evreiasca cunoscuta sub numele de Inteleptii Sionului si prezinta 24 de protocoale care ar trebui urmate de poporul evreu. S-a dovedit ca aceste protocoale sunt falsuri literare si de asemenea - cazuri clare de plagiat.

Scurta istorie.
Sursa originala a fost identificata ca fiind o carte din 1864 scrisa de Maurice Joly si intitulata “Dialog in iad intre Machiavelli si Montesquieu”. Aceasta a fost scrisa ca o satira ce ataca ambitiile si metodele imparatului francez Napoleon al III-lea. In carte Napoleon al III-lea este reprezentat de Machiavelli si este descrisa o metoda pe care acesta intentiona sa o urmeze indeplinind o serie de etape pentru a deveni conducatorul lumii. Cartea lui Joly a fost la randul sau inspirata dintr-un roman popular la acea vreme scris de Eugene Sue si intitulat “Misterele oamenilor” in care cei care complotau sa conduca lumea erau Iezuitii. Nici cartea lui Joly si nici cartea lui Sue nu mentioneaza evrei sau masoni.

Bazate pe elemente coroborate din surse britanice, germane, ucrainiene, poloneze si ruse pe o perioada de 75 de ani, Protocoalele, departe de a fi un document “descoperit” asa cum se pretinde, au fost de fapt fabricate intre 1895 si 1902 de un jurnalist rus – Matvei Golovinski. Intr-un proces elvetian din anii 1930 legat de circulatia acestor protocoale, “doi dintre martorii rusi au depus marturie indicand implicarea lui Pyotr Ivanovich Rachkovsky in falsificarea documentelor.” Rachokovsky era director al filialei din Paris a Politiei Secrete Ruse.

Sursa materialului pentru aceste falsuri a fost o sinteza intre cartea lui Joly si un capitol dintr-o lucrare de fictiune intitulata Biarritz care a fost scrisa in 1868 de un romancier german antisemit – Hermann Goedsche si tradusa in Rusa in 1872. Pentru crearea Protocoalelor, Golovinski a luat romanul lui Joly si a schimbat autorul complotului, adica Napoleon al III-lea, cu Poporul Evreu la fel cum Joly schimbase complotul din unul Iezuit in cel al lui Napoleon al III-lea. In prezent se crede ca falsificarea a fost initiata si autorizata de factiuni ale aristocratiei ruse care se opuneau reformelor politice si sociale initiate de Tarul Alexandru al II-lea. Documentul fabricat avea drept scop convingerea tarului antisemit Nicolae al II-lea sa nu permita si alte reforme deoarece toate reformele vor fi folosite de aceste nou descoperite “conspiratii secrete evreiesti”. O data cu Revolutia Rusa din 1905 aceste falsuri a fost folosite in alt scop. Acelasi grup, acum parte din Miscarea Alba, a raspandit acest document in timpul celor 18 ani de lupta impotriva bolsevicilor in incercarea de a lega Armata Rosie – care avea cativa evrei in conducere – de falsa conspiratie.

Note literare

Flasul contine numeroase elemente tipice pentru ceea ce este cunoscut in literatura ca un “document neautentic”: un document care este scris cu scopul deliberat de a-l face pe cititor sa creada ca ceea ce citeste este adevarat si corect, chiar daca nu este. Este de asemenea unul dintre cele mai cunoscute si cele mai discutate exemple de fals literar, analiza dovezilor originilor sale frauduloase mergand inapoi pana in anul 1921. Falsul este si un exemplu timpuriu al literaturii de tipul “Teoria Conspiratiei”. Scris la prima persoana singular, textul contine generalizari, truisme, platitudini despre cum sa cuceresti lumea: sa ai controlul media si al institutiilor financiare, sa schimbi ordinea sociala traditionala etc. Nu contine informatii exacte.

Origini si continut

Cartea este structurata in 24 sau 27 de paragrafe sau sectiuni intitulate “Protocoale”. A fost publicata si distributa in multe forme: manuscris, periodic, brosura, carte si pe internet. A fost editata si transmisa publicului pentru prima oara in 1903 de Pavel Cruşeveanu, instigatorul pogromului de la Chişinău. A fost apoi republicata in 1906-1907 de Uniunea Oamenilor Rusi, o parte din grupul antisemit pro-tarist “Sutele Negre” ca un pamflet intitulat “Inamicii Rasei Umane”. Pamfletul a fost publicat pentru a blama evreii pentru infrangerea jenanta a Rusiei in razboiul Ruso-Japonez. A fost folosita intr-un mod similar de opozitia fata de Revolutia Rusa din 1905, Revolutia din Octombrie (1917) si negocierile de pace pentru a incheia Primul Razboi Mondial, devenind cunoscuta la nivel mondial intre 1919-1920 cand a circulat in Occident.

In engleza a fost publicata pentru prima oara in 1919 sub forma a doua articole in ziarul Philadelphia Public Ledger de catre jurnalistul Carl W. Ackerman, dar toate referintele la evrei au fost inlocuite cu referinte la bolsevici si bolsevism. Prima sa publicare in Statele Unite in forma originala antisemita a fost in anul 1920 in "The Dearborn Independent", un ziar detinut si controlat de Henry Ford – fondatorul Ford Motor Company.

Maurice Joly

Elemente din textul Protocoalelor erau plagieri din cartea din 1864 - “Dialog in iad intre Machiavelli si Montesquieu” scrisa de satiristul frances Maurice Joly. Lucrarea lui Joly ataca ambitiile politice ale lui Napoleon al III-lea folosindu-l ca personaj pe Machiavelli drept uneltitor diabolic in iad. Chiar si Joly pare sa fi imprumutat acest material dintr-un celebru roman al lui Eugene Sue – “Misterele oamenilor” in care uneltitorii erau Iezuitii. Evreii nu apar in niciuna dintre lucrari. Deoarece era ilegal sa critici monarhia, Joly si-a publicat pamfletul in Belgia si apoi a incercat sa il aduca ilegal in Franta. Politia a confiscat toate exemplarele descoperite si apoi a l-a scos in afara legii. Dupa ce originea cartii i-a fost atribuita lui Joly, acesta a fost judecat pe 25 Aprilie 1865 si condamnat la 15 luni in inchisoare la Sainte-Pelagie. Joly s-a sinucis in 1878.

Hermann Goedsche

Romanul din 1868 a lui Hermann Goedsche's "Biarritz" a adus o alta idee care l-ar fi putut inspira pe cel care se afla in spatele Protocoalelor. In capitolul “Cimitirul Evreiesc din Praga si Consiliul Reprezentantilor celor 12 Triburi ale lui Israel”, Goedsche a vorbit despre o intalnire nocturna intre membrii misterioasei cabale rabinice, descriind cum la miezul noptii diavolul apare in fata celor care s-au adunat din partea celor 12 Triburi ale lui Israel pentru a pune la cale o “Conspiratie Evreiasca”. Descrierea lui este similara unei scene din «Joseph Balsamo» scrisa de Alexandre Dumas tatal unde Cagliostro si ai sai pun la cale afacerea colierului cu diamante. Cum "Biarritz" a aparut aproape in acelasi timp ca si “Dialog in iad intre Machiavelli si Montesquieu” este posibil ca Goedsche sa fi fost inspirat de ideile din pamfletul lui Joly, mai ales sa detalieze rezultatul intalnirii secrete.

Goedsche , un reactionar al revolutiei din 1848 si-a pierdut slujba pe care o avea la Serviciul Postal Prusac dupa ce a falsificat dovezile pentru a-l incrimina pe liderul democratic Benedict Waldeck intr-o conspiratie impotriva regelui. Dupa indepartarea sa, Goedsche si-a inceput cariera de editorialist conservator si in acelasi timp a elaborat lucrari literare sub numele de Sir John Retcliffe. S-a presupus ca Goedsche ar fi un spion pentru Politia Secreta Prusaca. In 1871, povestea a fost prezentata in Franta drept o realitate. In 1872, “Cimitirul Evreiesc din Praga”, tradus in limba rusa, a aparut in St Petersburg ca un pamflet separat cu un aer de insinuata non-fictiune . Francois Bournard , in cartea sa “Les Juifs et nos contemporains” (1896) a reprodus o parte din acel capitol ca si cum ar apartine Rabinului Sef “John Readcliff”.


Publicatii istorice, utilizare si investigatii

Aparitia in Rusia

Capitolul “Cimitirul Evreiesc din Praga” din cartea Biarritz scrisa de Goedsche, cu o tema puternic antisemita si continand un asa-zis complot rabinic impotriva civilizatiei Europene, a fost tradusa in rusa ca un pamflet separat in 1872. In 1921 printesa Catherine Radziwill a citit acest pamflet la New York. Ea sustinea ca Protocoalele sunt un fals compilat intre 1904 si 1905 de jurnalistii rusi Matvei Golovinski si Manasevich-Manuilov la comanda lui Pyotr Rachkovsky, Seful Serviciilor Secrete Ruse din Paris. Golovinski a colaborat impreuna cu Charles Joly (fiul lui Maurice Joly) la ziarul “LeFiagaro” din Paris. Aceasta intalnire contrazice totusi succesiunea cronologica a publicarii protocoalelor din moment cele ele aparusera deja in 1903 in ziarul Znamya. Catherine Radziwill a fost anterior condamnata pentru falsificarea semnaturii lui Cecil Rhodes pe o scrisoare de indatorare. Ea a fost de asemenea si autoarea a numeroase carti de propaganda si zvonuri. In 1935 Radziwil a redepus marturie ca martor la Procesul de la Berna.

In 1944 scriitorul german Konrad Heiden l-a identificat pe Golovinski ca autor al Protocoalelor. Marturia lui Radziwill a fost sustinuta si de istoricul rus Mikhail Lepekhine, care si-a publicat cercetarile in noiembrie 1999 in ziarul francez L’Express. Lepekhine considera Protocoalele parte dintr-un complot menit sa il convinga pe Tarul Nicolae al II-lea ca modernizarea Rusiei face parte din conspiratia evreilor de a cuceri lumea. Invatatul ucrainean Vadim Skuratovsky realizeaza o aprofundata analiza literara, istorica si lingvistica asupra textului original al Protocoalelor si gaseste inflente din proza lui Feodor Dostoievski (in special din Marele Inchizitor si Posedatul) in lucrarile lui Golovinski, inclusiv in Protocoale.

In cartea «Manuscris inexistent», invatatul Cesare G. De Michelis studiaza primele publicari in Rusia ale Protocoalelor. Protocoalele au fost mentionate pentru prima oara in presa rusa din aprilie 1902 de un ziar din Saint Petersburg - Novoye Vremya (Новое Время – Timpuri Noi). Acest articol a fost scris de un faimos publicist conservator Mikhail Menshikov ca o parte dintr-o serie “Scrisori catre vecini” si a fost intitulat “Complot impotriva umanitatii”. Autorul descrie intalnirea sa cu o femeie (Yuliana Glinka dupa cum s-a descoperit mai tarziu) care, dupa ce i-a povestit despre revelatiile sale mistice l-a implorat sa se familiarizeze cu documentele cunoscute mai tarziu drept Protocoalele; dupa ce a citit cateva sectiuni Menshikov a devenit sceptic in privinta originilor acestora si nu le-a publicat. De Michelis crede ca originea Protocoalelor este in Franta: “Conform opiniilor actuale, PSM (Protocols of the Sages of Zion) Protocoalele Inteleptilor din Sion este traducerea ruseasca a textului scris in franceza transmisa pe de-o parte in varianta “completa” si “corectata” din editiile publicate in 1905 de S. Nilus si pe de alta in “prescurtata” si “corupta” versiune publicata de P. Cruşeveanu in 1903.

Primele tipariri si editiile Nilus.

Se pare ca Protocoalele au fost publicate, prima data intr-o serie, din 28 august pana in 7 septembrie 1903 in Znamya (Знамя - The Banner), un ziar din Sankt Petersburg de catre Pavel Cruşeveanu. Pavel Cruşeveanu a initiat pogromul Chişinău cu 4 luni in urma.
Dupa 1905 protocoalele s-au bucurat de un nou val de popularitate cand elementele politice progresive din Rusia au reusit sa creeze o constitutie si un parlament, Duma. Reactionara «Uniunea a oamenilor rusi», cunoscuta drept «Sutele Negre», impreuna cu Ohrana, politia secreta Tarista, au pus aceasta liberalizare pe seama conspiratiei evreiesti internationale si au inceput un program de raspandire a Protocoalelor ca mijloac de propaganda prin care sa sustina valul de pogroame care au maturat Rusia intre 1903 si 1906 si o unealta menita sa distraga atentia de la activismul social. Au fost interesante si pentru tarul Nicolae al II-lea care se temea de modernizare si dorea sa protejeze monarhia prezentand miscarea revolutionara care continua sa se raspandeasca, drept parte dintr-o conspiratie mondiala si i-a invinut pe evrei pentru problemele Rusiei.

In 1905, Serghei Nilus a publicat textul integral al Protocoalelor in Capitolul XII, ultimul capitol (paginile 305–417) din a doua editie (sau a 3-a dupa unele surse) a cartii sale «Velikoe v malom i antikhrist» care se traduce prin “Marele din Mic: Venirea Anticristului si Domnia lui Satan pe Pamant”. El a sustinut ca aceasta reprezinta lucrarile primului Congres Sionist tinut in 1897 la Basel in Elvetia. Cand a fost aratat ca primul Congres Sionist a fost deschis publicului si nu au participat numai evrei, Nilus a schimbat povestea sustinand ca Protocoalele au fost de fapt rezultatul intalniriilor Inteleptilor din 1902 – 1903 contrazicand ceea ce afirma anterior – ca el a intrat in posesia unui exemplar in 1901:

“In 1901, am reusit printr-o cunostinta de-a mea (raposatul maresal al curtii Alexei Nikolayevich Sukotin de Chernigov) sa obtin un manuscris care descria cu neobisnuita exactitate si claritate cursul si dezvoltarea conspiratiei secrete Masonice Evreiesti, care ar putea sa duca aceasta lume ciudata la sfarsitul sau inevitabil. Persoana care mi-a dat acest manuscris mi-a garantat ca este o traducere cat se poate de exacta a documentelor originale care au fost furate de o femeie de la un foarte inalt si influent lider al Francmasonilor la o intalnire undeva in Franta – leaganul conspiratiei masonice.“

http://redpelikan.blogspot.com/2009/09/protocoalele-inteleptilor-sionului.html

Mişcarea comunistă europeană şi evreii
Am analizat într-o serie de trei articole publicată sub titlul «Mişcarea comunistă europeană şi evreii» principalele componente ale teoriei fasciste a complotului iudeo-masonic-bolşevic împotriva întregii «omeniri creştine». Absurdităţile evidente scoase în evidenţă cu acest prilej nu mai lasă loc nici unei posibile contraargumentari care ar pretinde că analizează ştiinţific problema, lăsând în acelaşi timp sub semnul ridicolului teoriile fasciste, care de altfel nici nu pretind a avea dovezi atunci când se lansează într-o astfel de polemică. Comunismul este o doctrină care s-a format în mijlocul civilizaţiei europene, având numeroase influenţe în structura sa şi împrumutând o parte din trăsăturile principalelor curente de gândire din epocă. Primele teorii comunist-utopice închegate apar în perioada formării capitalismului, ca o expresie a aspiraţiilor maselor ţărăneşti şi ale sărăcimii oraşelor către o societate echitabilă, dreaptă şi lipsită de exploatare. Principalii socialişti şi comunişti utopici au fost, în perioada Renaşterii, Th. Morus (termenul «socialism utopic» provine de la titlul cărţii Utopia, în care Th. Morus descria viitoarea societate ideală) şi Campanella, în sec. 17-18, Meslier, Mably, Morelly, Babeuf în Franţa, Winstanley în Anglia.

După revoluţiile burgheze, în perioada postrevoluţionară, a evidenţierii contradicţiilor capitalismului, s-au afirmat cei trei mari socialişti utopişti: Saint-Simon, Charles Fourier şi Robert Owen, precum şi Dézamy, Cabet etc. Dezvoltarea ideilor acestora a fost facută ulterior în operele a doi mari gânditori: Karl Marx şi Friedrich Engels. Aceştia au mai fost influenţaţi în teoria lor şi de dialectica lui Hegel, filosofia lui Immanuel Kant, materialismul lui Ludwig Feuerbach, economia politică clasică engleză (Adam Smith şi David Ricardo) dar şi de evoluţionismul lui Charles Darwin. O influenţă importantă au avut-o ideile lui Jean-Jacques Rousseau şi teoriile lui Pierre-Joseph Proudhon.

Revoluţionarii socialişti, social-democraţi (deşi social-democraţii nu sunt tocmai revoluţionari), comunişti şi anarhişti au militat consecvent de-a lungul timpului împotriva oricăror forme de discriminare, pentru progres şi pentru egalitatea oamenilor, ideile de stânga situându-se întotdeauna în avangarda procesului de modernizare au fost astfel o sursă de inspiratie pentru numeroase personalităţi remarcabile precum: Romain Rolland, Anatole France, Emile Zola, George Bernard Shaw, H.G. Wells, Herbert Marcuse, Jean-Paul Sartre, John Steinbeck, Pablo Neruda, Oscar Wilde, Jack London, Gabriel Garcia Marquez, Pablo Picasso, André Malraux sau Albert Einstein. Militanţii de origine evreiască s-au alăturat mişcării revoluţionare din rândul popoarelor în care trăiau, participând împreună cu acestea la încercările de schimbare a regimurilor politice şi sociale cu speranţa că un nou tip de societate şi de guvernare le vor oferi o viaţă mai bună şi mai onorabilă.

În Rusia, de exemplu, evreii au fost o minoritate persecutată. Ei au îndurat o formă de segregare rasială fiind obligaţi să se limiteze după 1791 la aşa-numita Regiune de Colonizare Evreiască (Черта постоянной еврейской оседлости), în engleză «Pale of the Settlement», precum si prin pogromurile sporadice. În perioada 1881 - 1920, mai mult de două milioane de evrei au părăsit Rusia. La fel şi în România - într-o scrisoare a PCR redactată după rebeliunea legionară către Internaţionala a III-a se descriu astfel de manifestări îngrozitoare: «Legionarii au jefuit în voie Văcăreşti, Oţeşti şi alte raioane. Pe strada (bulevd.) Domniţei legionarii au organizat o orgie. În mijlocul legionarilor care dansau ca nişte turbaţi a fost aruncat un grup de evrei şi evreice şi astfel „dansând” legionarii îi omorau pe aceşti oameni cu drugi de fier. La abator evreii au fost atârnaţi în cârlige în care se atârnau şi tăiau vitele. Avem unele fotografii pe care vi le trimitem.» A.C. Cuza, de exemplu, «specializat» de multe decenii în «problema evreiască», dădea adesea interviuri sau făcea declaraţii în care clama imperativul unei «SOLUŢII UNITARE», de genul colonizării evreilor într-un spaţiu extra-european (Uganda, Madagascar, Rodesia, Palestina).
Ca o reacţie în faţa acestor fenomene, dar şi datorită dorinţei de integrare a acestei minorităţi în viaţa socială şi politică a României şi aspiraţiilor ei de emancipare, unii reprezentanţi ai minorităţii evreieşti s-au alaturat mişcărilor de stânga. Cu toate acestea, evreii nu au reprezentat niciodată majoritatea printre comunişti, iar in comunitatea evreiească, evreii comunişti erau o minoritate. Marea masă de evrei a fost atrasă in principal de mişcări politice mai conformiste, convenţionale sau «mainstream» (liberale, conservatoare, democrate, etc.), în măsura în care acestea li s-au adresat, în mod asemănător cu majoritatea locuitorilor ţărilor în care trăiau. În 1933, în România, comunitatea evreiască avea 750.000 de persoane dintre care doar 303 erau comunişti. Aceşti 303 reprezentau 18,22% din totalul de 1665 de membri, câţi număra atunci PCR. În Rusia, în ajunul Revoluţiei din Februarie, partidul bolşevic avea aproximativ 10.000 de membri, dintre care doar 364 erau de etnie evrei, iar potrivit recensământului din cadrul partidului din 1922, erau 19.564 membri evrei, adică 5,21% din total. Walter Laqueur spunea în cartea sa Faţa schimbătoare a antisemitismului: De la începuturi şi până în prezent: «Faptul că alte minorităţi au fost, de asemenea, disproporţionat de puternic reprezentate, nu a contat foarte mult (…). De asemenea, nu a contat că evreii erau la fel de puternic reprezentaţi şi în alte partide de stânga anti-comuniste, cum ar fi menşevicii şi Socialiştii Revoluţionari, sau că opoziţia anti-stalinistă a fost într-o măsură considerabilă de origine evreiască.»

Pornit ca o mişcare radicală de stânga cu ţeluri generoase, comunismul a degenerat în URSS, teroarea stalinistă care a urmat acestei perioade a eliminat, practic, toţi evreii din poziţiile guvernamentale de nivel înalt din interiorul Uniunii Sovietice. În anii ‘30, a existat o singură persoană de origine evreiască în Biroul Politic: Lazar Kaganovici. (S-ar mai putea menţiona Oblastul Autonom Evreiesc înfiinţat în 1934 de Stalin sub pretextul că orice grup naţional are dreptul la un teritoriu, dar în realitate acesta a fost înfiinţat în estul îndepărtat al Rusiei pentru a-i menţine pe evrei cât mai departe de centrele puterii.) În acest timp însă, presa fascistă de la noi şi de pretutindeni tuna şi fulgera cum că «pentru evreii din România, raiul bolşevic constituie un mare punct de atracţie, foarte mulţi evrei au trecut în Basarabia; aşa că sub dominaţie bolşevică Chişinăul ajunsese să aibă aproape un milion de locuitori». Realităţile însă erau cu totul altele. Populaţia evreiască a avut de suferit de pe urma ocupării Basarabiei şi Bucovinei în vara anului 1940 de către armata şi administraţia sovietică. Regimul opresiv stalinist a deportat un număr de 1468 de persoane, dintre care 32,62% erau evrei. (În HISTORIA nr. 93, dr. Petre Ţurlea citează din arhivele Inspectoratului General al Jandarmeriei, pentru a arăta că din documentele strânse până în vara lui 1941 reiese că, în ciuda imaginii vehiculate în ţară, potrivit căreia cei care i-au sprijinit pe bolşevici au fost doar evrei, un număr foarte mare de etnici români din teritoriile ocupate au intrat în această categorie, unii cu funcţii importante: judecători, avocaţi, consilieri, un fost deputat ţărănist, iar printre cei 71 de români care au comis atentate împotriva armatei române se numără un fost prefect şi deputat din Socola!)

Asemenea date clare, care demonstrează fără drept de apel inexistenţa unui complot între evrei şi regimul stalinist, nu erau însă pe placul promotorilor fascismului în România. Crimele stalinismului nu s-au extins numai asupra populaţiei evreieşti sau asupra duşmanilor politici , ci chiar şi asupra comuniştilor. Un exemplu de proces instrumentat de stalinişti pentru a-şi consolida dominaţia a fost cel al lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Stalinismul a fost o doctrină criminală, care a avut foarte puţine în comun cu ideile originale care au inspirat stânga politică de-a lungul timpului. Stalinismul a fost opusul libertaţii şi al egalităţii pe care le promovau primii socialişti.

În cele trei articole pe care le-am prezentat sub denumirea de «Mişcarea comunistă europeană şi evreii» am urmărit originile teoriei care pretinde că evreii s-ar afla în mijlocul unui complot împotriva intregii omeniri. Am dedicat aşadar partea întâi Portocoalelor Înţeleptilor Sionului. Aceasta broşură, creată în laboratoarele ohranei ţariste din Paris, a fost una din principalele surse de inspiraţie atât pentru Teroarea Albă din Rusia, cât şi pentru nazism şi legionarism. Un fals notoriu, Protocoalele subzistă ca o formă de cultură populară în anumite segmente ale populaţiei, rămânând în general în afara oricarei analize critice sau logice. Asemenea profeţiilor lui Nostradamus, Protocoalele nu pot să prezică nimic pentru viitor, ci se pretează numai la o reinterpretare a trecutului (o cosmetizare a istoriei cu textul protocoalelor in faţă). Ele sunt scrise voit într-o manieră care lasă loc pentru interpretari şi sunt pline de platitudini care permit mularea pe orice evenimente istorice. Un fapt relevant este că nu conţin informatii concrete.
Originile antisemitismului merg însă mult mai departe de aici. Le găsim în scrierile «tradiţionaliştilor » catolici care cred că evreii sunt «dușmanii lui Cristos» şi că protestantismul a fost finanţat de evrei ca să distrugă catolicismul. Aceste teze sunt cunoscute si aprecitate si de catre ortodocșii fanatici de pe plaiurile carpato-danubiano-pontice, mari amatori de legionarism. Ei sunt cei care cred ca Protocoalele Înțelepților Sionului semnifică „dovada” majoră că există conspirații împotriva lor şi condamnă şi comunismul ca pe o invenţie masonică. Nu este însă foarte clar care este legatura comuniştilor cu masoneria, de vreme ce aceasta este interzisă de către regimul comunist începand din 1948! Astfel de «detalii» însă nu ocupă minţile celor fanatizaţi fie de legionarism fie de teoriile conspiraţioniste propovăduite de la amvon de popi.

În încheiere, concluzia Raportului final al Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în România mi se pare relevantă: «Aspectele analizate susţin ideea că „iudeo-bolşevismul” sau „iudeo-comunismul”, departe de a fi repere conceptuale pentru a clarifica şi evalua geneza şi transformările comunismului ca mişcare, partid sau putere politică în România, au reprezentat în epocă şi sunt şi astăzi expresii ale propagandei antisemite, totalitare şi naţionaliste. Cei doi termeni au ajuns instrumente banale în panoplia naţionaliştilor şovini, prin care se urmăreşte deturnarea de la probleme reale, politice sau economice, spre un mental primitiv încorsetat de prejudecăţi etnice şi rasiale.»
http://www.redpelikan.blogspot.com/2009/09/miscarea-comunista-europeana-si-evreii.html

Locul unde nazistii au ucis 34.000 de evrei la Kiev
Primarul capitalei ucrainene a blocat un proiect de construire a unui hotel, pe locul unde nazistii au masacrat aproape 34.000 de evrei in 1941, si chiar linga un monument dedicat acestei tragedii, scrie presa ucraineana citata de AFP.
Proiectul, care urma sa fie construit intr-o suburbie a Kievului, a fost validitat de municipalitate impreuna cu alte constructii de hoteluri, inainte de Campionatul European de Fotbal din 2012, care va fi organizat in Polonia si Ucraina.
Planul a provocat indignare in rindul asociatiilor de evrei, care au acuzat Ucraina ca pateaza memoria victimelor ocupatiei naziste.
Primarul Kievului, Leonid Cernovetki, si-a folosit dreptul de veto pentru a bloca proiectul, „in special complexul hotelier ce urma sa fie ridicat pe strada Melnikova, la numerele 52-54”, adica exact linga monument, potrivit ziarului local Hresceatik.
Potrivit Interfax Ucraina, membrii Consiliului Local au aprobat proiectul fara sa isi dea seama unde este amplasat Monumentul de la Babi Yar este dedicat celor aproximativ 34.000 de evrei impuscati de nazisti si de colaboratorii ucraineni, in 29 si 30 septembrie 1941, si a fost construit in 1991.
In total, istoricii cred ca aproape 60.000 de alte persoane (evrei, rromi, opozanti, prizonieri de razboi sovietici) au fost ucisi la Babi Yar pina in 1943.
Ucraina este supusa unor presiuni puternice sa dovedeasca faptul ca poate gazdui Campionatul European de Fotbal, dupa ce a fost criticata dur de UEFA in ultimele luni pentru ca nu s-a pregatit suficient

Chipurile resentimentului: Despre antisemitismul stângii

Vladimir Tismăneanu: "„Cea mai veche ură“, aşa numeşte istoricul Robert Wistrich patologia resentimentară a antisemitismului."

Privit tradiţional ca venind
dinspre extrema dreaptă (ultranaţionalistă,
clericalistă, militaristă, xenofobă),
antisemitismul a devenit, sub
camuflajul antisionismului, apanajul
stângii. Marx însuşi, îndatorat romantismului
politic anticapitalist, a scris
rânduri deplorabile marcate de ostilitatea
faţă de „spiritul iudaic“, confundat
cu acela al mercantilismului filistin.
Antisemitismul a continuat să se manifeste
în tabăra radicalismului de stânga.
Mă refer aici la staliniştii care au utilizat
antisemitismul ca instrument manipulativ.
Să amintim prigonirea
evreilor în URSS, mai ales după 1946,
vânătorile de vrăjitoare „anticosmopolite“,
procesul Comitetului Evreiesc
Antifascist din URSS, născocitul complot
al „halatelor albe“, şovinismul turbat
al procurorului în procesul Slansky,
procesul sioniştilor din România şi câte
altele. Evident că nazismul a avut, în
chiar centrul ideologiei sale, fixaţia
paranoic-antisemită. Stânga comunistă
nu a a avut însă reticenţe în a recurge la
proiecţii exclusiviste similare. Revoluţia fascistă, asemeni celei comuniste,
încearcă să anihilize orice urmă de
alteritate. În ambele proiecte totalitare,
evreul este fantasmat ca personificare a
unei nelinişti pe care fanaticii vor să o
năruiască. Tocmai de aceea i-a privit
Nietzsche cu dispreţ pe antisemiţi, din
orice tabără ar fi făcut parte. Nimic mai
fals decât acuzaţia adusă filosofului că
ar fi împărtăşit delirul rasist al antisemiţilor epocii sale. Oricine a citit
„Cazul Wagner“ ştie la ce mă refer.


Chiar şi după moartea lui Stalin,
antisemitismul a continuat să fie o
armă ideologică a comuniştilor. În timpul
lui Hruşciov, la începutul anului
1964, a fost publicată la Kiev infama
broşură „Iudaismul fără mască“. Mai
ales după războiul din Orientul Apropiat,
din iunie 1967, Israelul a devenit
ţintă favorită a propagandei sovietice şi
a blocului comunist, în genere. Ceauşescu nu s-a conformat în această privinţă.
Nu pentru că ar fi fost mai puţin
antisemit, ci pentru că îşi urmărea
scopurile personale în politica externă.
Mişcarea comunistă mondială a făcut
din demonizarea Israelului un pilon al
discursului „antiimperialist“. Retorica
era una de clasă, în fapt se reluau fobii
specifice extremei-drepte. Pe fondul
obsesiei „antisioniste“, s-a construit o
viziune conspiraţionistă în care Israelul
era prezentat în culorile cele mai
sumbre.

Toate clişeele antisemitismului
clasic au renăscut în această nouă
gramatică a urii. Naţionalismul socialist,
ori de-a dreptul naţional-socialismul
generalului Moczar în Polonia,
mustea de asemenea fixaţii: evreul
apatrid, lipsit de rădăcini, predispus la
trădare, cupid, venal etc. La fel, la Bucureşti, în paginile publicaţiilor protocroniste
„Săptămâna“ şi „Luceafărul“,
proliferau similare sulfuroase insinuări
şi acuzaţii.
Toate aceste lucruri mi-au revenit
în memorie urmărind actuala explozie
de iudeofobie din presa de orientare de
stânga din Occident şi, la fel de îngrijoră
tor, din unele luări de poziţie din
lumea postcomunistă, inclusiv din România.
Nu mă refer la maniacii fascistoizi,
ci la oameni care îşi află sursele
de inspiraţie în reviste şi ziare ale
mainstream-ului vestic. Ca şi în 1967,
se şterge linia de demarcaţie dintre cel
care a pornit agresiunea şi cel care a
suferit-o. Riposta este prezentată drept
„suprareacţie“, fără a se ţine seama că o
organizaţie teroristă precum Hamas are
ca scop asumat explicit anihilarea statului
Israel. Nu preconizez o susţinere
necondiţionată a fiecărei acţiuni
israeliene, dar atrag atenţia asupra
tentativelor de a delegitima Israelul
drept stat democratic şi de a-l prezenta
drept o „entitate teroristă“. Mă opun
formulelor obscene gen „nazismul
sionist“. Nu Israelul, ci Hamas este un
creuzet al terorismului cel mai otrăvit şi
otrăvitor. Este cât se poate de trist
faptul că pier atâţia oameni, dar soluţia
se află în lumea arabă, la nivelul
guvernelor şi al organizaţiilor politice şi
religioase care trebuie să ţină piept
cursului iresponsabil, în fond suicidar,
al militantismului fundamentalist.


Despre aceste lucruri scrie Bernard-Henri Levy într-o recentă carte vibrantă
şi curajoasă (trad. americană, „Left in
Dark Times“, 2008). Rămânând,
paradoxal, un om al stângii, gânditorul
francez nu se fereşte să-i demonteze
noile alibiuri şi marote doctrinare. Între
acestea, anticapitalismul, antiliberalismul,
antiamericanismul, antieuropenismul
şi antisemitismul. Cartea lui
Levy explorează resorturile „raţiunii
progresiste“ pentru care orice întreprind
Statele Unite ori Israelul este
automat catalogabil drept „reacţionar“
ori chiar „criminal“. De la Hugo Chavez
la Tariq Ramadan, de la Slavoj Zizek la
Alain Badiou, neoprogresiştii pretind că
se opun rasismului, practicând în fapt
un rasism pe dos. La ora actuală, antisemitismul
a devenit o armă favorită a
unei stângi pentru care Holocaustul
poate şi trebuie să fie relativizat în
numele unui pseudo-umanism care
vede în crimele naziste doar un capitol
din lanţul nesfârşit al injustiţiilor
istorice. Cât despre cele comuniste, nici
nu se mai vorbeşte.





http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/835591/SENATUL-EVZ-Chipurile-resentimentului-Despre-antisemitismul-stangii/

Rusia a deportat doi rabini


În ultima săptămână din Rusia au fost deportaţi doi rabini, care au
fost acuzaţi că au încălcat legislaţia de migraţie rusească.O
mediatizare mai amplă a avut dosarul lui Israel Zilberştein, care îşi
propuse să renască viaţa spirituală a evreilor din Primorie şi
Vladivostok. În luna februarie Zilberştein, soţia sa şi cei doi copii
au fost deportaţi pentru că ar fi încălcat regimul de vize. Familiei
Zilberştein li s-a interzis să revină în Rusia în decurs de cinci
ani.Puţin mai târziu, rabinul canadian Ţvi Herşcovici, care păstorea o
mică comunitate evreiască din Stavropol a fost deportat pe baza
aceloraşi acuzaţii.Aceste cazuri au produs o reacţie negativă în rândul
comunităţii evreilor din Rusia. Chiar şi cel mai loial faţă de regimul
Putin rabinul şef al Rusiei Berl Lazăr a venit cu o declaraţie dură la
adresa măsurilor punitive adoptate de autorităţile ruse.Lazăr a
declarat că evreii ruşi pentru “întâia dată după mulţi ani au simţit
frica pentru viitorul comunităţii lor”.

Potrivit spuselor lui Lazăr, pe teritooriul Rusiei în acest moment
locuiesc estimativ un milion de evrei, dar datele oficiale nu pot fi
confirmate, întrucât multora le este frică să-şi dezvăluie apartenenţa
sa naţională din cauza să nu se dezvolte un eventual antisemitism în
societate.Serviciul federal de migraţie a Rusiei insistă pe varianta
sa- rabinii au fost deportaţi pentru încălcări grave ale legislaţiei
migraţionale.
http://www.napocanews.ro/2009/03/rusia-a-deportat-doi-rabini.html

Consulii Germaniei şi Poloniei nu au fost lăsaţi să participe la un miting de comemorare a victimelor Holocaustului
Excesul de zel al inspectorilor auto din Kaliningrad (vest) a provocat un scandal diplomatic la sfârşitul săptămânii trecute între Rusia şi Polonia, pe de o parte, şi între Rusia şi Germania, pe de alta, după ce aceştia nu le-au permis accesul la un miting dedicat victimelor Holocaustului consulilor german şi polonez, relatează luni presa moscovită.

Duminică, în satul Iantarnâi din Kaliningrad, unde în ianuarie 1945 a avut loc un adevărat măcel în lagărul de concentrare Stutthof, soldat cu sute de victime din rândul evreilor, s-a desfăşurat un miting comemorativ la care erau aşteptaţi consulii Germaniei şi Poloniei. Cei doi, împreună cu soţiile lor, au fost reţinuţi de inspectorii auto care le-au pretins un permis special de acces în zona de frontieră a regiunii Kalinigrad. Întrucât nu dispuneau de un asemenea permis, diplomaţii au fost întorşi din drum.
După cum relatează NTV, peste 300 de oameni îi aşteptau la Iantarnâi, pe ţărmul Mării Baltice, pe un ger de minus 10 grade Celsius, pe cei doi consuli, pentru a începe mitingul. Într-un final, şeful comunităţii evreieşti din Kaliningrad, Viktor Şapiro, a început acţiunea în absenţa celor doi.
Rabinul şef din Kaliningrad, David Şvedik, a protestat luni pe lângă administraţia regională în legătură cu acest incident. El a explicat că situaţii de acest gen nu s-au mai întâmplat până acum, iar satul Iantarnâi nu face parte din zona securizată, unde accesul este permis doar cu o autorizaţie specială. Şi ambasadele Germaniei şi Poloniei au protestat pe lângă Ministerul de Externe de la Moscova în legătură cu incidentul de duminică. O comisie la nivel local urmează să cerceteze dacă poliţiştii de la Direcţia rutieră şi-au depăşit sau nu atribuţiile.

Istoriile Europei - Mircea VASILESCU
Vilnius, capitala culturală europeană din acest an, pare un oraş pustiu la acest început de mai. Probabil pentru că sezonul turistic e abia la început, probabil pentru că mulţi lituanieni au plecat în Occident (aproape un milion, mi se spune, din cei 3,7 milioane de locuitori ai Lituaniei). Sau pur şi simplu din cauza crizei economice – care a devenit acum o posibilă explicaţie pentru orice. În cele cîteva zile petrecute aici, nu m-a interesat însă să aflu mai multe despre cauze, ci m-am bucurat de efecte: plecat din isteria bucureşteană, am savurat străzile liniştite şi pieţele ample, amintind de grandoarea de altădată a Marelui Ducat.

La Vilnius a avut loc reuniunea revistelor culturale europene organizată de Eurozine. A 22-a ediţie. Ceea ce a pornit de mult într-un cerc de prieteni a devenit astăzi cel mai solid proiect de publicistică europeană. Eurozine (www.eurozine.com) este o reţea din care fac parte peste 70 de reviste din toate ţările Europei (iar de anul trecut, Dilema veche a fost invitată să se alăture reţelei), avînd drept „nod“ principal sediul de la Viena. Pe site-ul eurozine.com sînt publicate articole preluate din revistele partenere, iar acestea, la rîndul lor, pot publica textele care le interesează. Dar nu e vorba doar de un schimb de articole, ci şi de proiecte editoriale comune, concepute de echipa Eurozine şi realizate de intelectuali şi jurnalişti din toată Europa. Aşa este, de pildă, „European Histories“, un amplu dosar despre modul în care „noi, europenii“ ne vedem istoria recentă şi problemele ei controversate.


Aceasta a fost şi tema reuniunii de la Vilnius, deschisă de Timothy Snyder, profesor de istorie la Yale University, specialist în istoria Europei de Est. Ideea sa este că o solidaritate europeană nu este posibilă fără o „regîndire a trecutului recent al Europei“, şi fără ca Occidentul „să înveţe mai multe de la est-europeni“. Pentru că acestora „le va fi greu să se considere parteneri cu drepturi depline în Europa atîta timp cît experienţele lor din a doua jumătate a secolului XX nu devin o parte integrantă a istoriei europene“. Timothy Snyder şi-a argumentat teza cu exemple din cele două regimuri totalitare ale secolului trecut: nazismul şi comunismul. Depăşind cu inteligenţă falsa dispută ideologică susţinută de atîta vreme de intelectualii (vest)europeni referitoare la comparaţia dintre nazism (bazat pe o ideologie „rea“) şi comunism (bazat, totuşi, pe o ideologie „bună“ şi pe idealuri înalte), profesorul de la Yale a identificat punctul comun al celor două regimuri în the politics of killing people. În opinia sa, şi nazismul, şi comunismul au conceput şi aplicat politici sistematice de ucidere în masă – acesta e elementul de legătură. Iar cel mai mare număr de victime a fost, şi în nazism, şi în comunism, în Europa de Est.


Principalul simbol al Holocaustului în lume este Auschwitz; dar – spune profesorul Snyder, argumentînd cu date şi cifre – cei mai mulţi evrei au murit în ţările Europei de Est (inclusiv în Uniunea Sovietică), mulţi dintre ei prin împuşcare sau în timp ce erau deportaţi. Or, dacă în Vest s-a putut vorbi despre Holocaust, în ţările comuniste acest subiect a fost tabu timp de cincizeci de ani. Abia acum se poate discuta despre el, abia acum apar documente, astfel încît perspectiva asupra Holocaustului se schimbă, iar acel loc simbolic numit Auschwitz se dovedeşte a fi nu „centrul“, ci doar „periferia“ tragediei. La fel, represiunea comunistă a intrat în conştiinţa occidentală sub eticheta simbolică de „Gulag“; dar, demonstrează Timothy Snyder, lagărele din Siberia au făcut mai puţine victime decît celelalte metode folosite de Stalin pentru a scăpa de „duşmanii de clasă“, la care se adaugă, desigur, victimele din celelalte ţări comuniste. Istoria Europei de Est devine, astfel, un capitol central al unei posibile „istorii comune“ a Europei. Şi chiar dacă unii istorici sînt sceptici cu privire la posibilitatea de a scrie efectiv o astfel de istorie, una dintre concluziile acceptate de toată lumea, la reuniunea de la Vilnius, a fost că, în orice caz, Occidentul trebuie să-şi asume istoria recentă şi din perspectiva Estului.

Am avut ocazia, la secţiunea la care am participat, să constat că această dorinţă de asumare e reală, cel puţin printre intelectualii şi jurnaliştii prezenţi. Am prezentat, împreună cu Martin Symečka din Slovacia şi Thorsten Schilling din fosta Germanie de Est, situaţia accesului la arhivele serviciilor secrete comuniste. Realităţile, după cum se ştie, sînt diferite: Germania şi Cehia au rezolvat mult mai repede problema, România o scaldă de atîţia ani. În schimb, colegii mei au fost surprinşi să afle că, în România, am avut cîteva cazuri de mărturisire a colaborării cu Securitatea (precum al mitropolitului Nicolae Corneanu şi al lui Alexandru Paleologu); „în Cehia şi Slovacia nu-mi amintesc să fi avut aşa ceva“ – mi-a spus Martin Symečka, fost disident şi autor de literatură samizdat. Dar dincolo de experienţele diferite, problemele ţărilor noastre sînt comune, iar unele au fost inteligent semnalate de colegii noştri din Vest: de exemplu, în ce măsură poţi avea încredere totală în documentele create de poliţia politică (eventual manipulate, mincinoase etc.) şi în ce măsură acestea sînt utilizabile de către istorici. „E dramatic – a spus un participant din Vest – dar voi sînteţi în situaţia de a citi acum «istoria» pe care v-au scris-o serviciile secrete“. Mă întreb dacă nu cumva şi Vestul va avea de citit o „istorie“ asemănătoare, pe măsură ce noi documente din timpul Războiului Rece vor ieşi la iveală.

P.S. Despre reuniunea de la Vilnius şi despre „istoriile europene“, Dilema veche va publica un dosar în numărul din 29 mai.

Un manual de istorie arata ca sionistii sint vinovati de moartea lui Stalin si caderea URSS

Un nou manual de istorie destinat Academiei de Politie ruse acuza "sionistii", printre care si Mihail Gorbaciov, ca s-ar fi aflat in spatele mortii lui Stalin si al prabusirii URSS. "Sionistii sint cei care l-au eliminat fizic pe Stalin" in 1953, scrie autorul manualului, Vasili Drojin, in virsta de 80 de ani, profesor la Universitatea Ministerului de Interne de la Sankt Petersburg. Manualul, intitulat "Istoria statului si dreptului national. 1985-1991", prezinta si prabusirea URSS drept o "actiune a sionistilor", iar adevaratul nume al ultimului sau presedinte - "sionistul" Mihail Gorbaciov, arhitectul politicii perestroika - este "Garber". Manualul vizeaza "sa le explice viitorilor politisti cine este responsabil pentru toate relele din tara", comenteaza ziarul Vremia Novostei. "Cartile ultranationaliste nu sint rare, din pacate (...) Ceea ce este mai surprinzator este cum de o astfel de lucrare a putut sa apara intr-o universitate din Sankt Petersburg, care, mai mult, apartine politiei ruse", subliniaza cotidianul. Manualul a fost tiparit in 1.000 de exemplare.

In 2006, un manual de istorie contemporana scris de istoricul Aleksandr Filipov pentru elevii rusi a provocat o polemica in rindul profesorilor si istoricilor, care l-au acuzat ca a "revizuit rolul lui Stalin", a "justificat represiunile" si a laudat excesiv presedintia lui Putin. La sfirsitul anului 2003, un alt manual de istorie, scris de Igor Dolutki, in care regimul presedintelui din perioada respectiva, Vladimir Putin, era calificat drept o "dictatura autoritara", a generat de asemenea un scandal.