Rusia/Tarile Baltice

Rezumarea primului mesaj :

Antisemitismul in Ucraina

Gruparile de extrema dreapta si factiunea IuscenkoViktor
Iuscenko a devenit noul presedinte al Ucrainei, dupa o lupta electorala
care ameninta sa degenereze in razboi civil. O lupta care a imbracat si
forma manifestatiilor de strada, dar care s-a purtat mai ales in
culise. O batalie intre servicii secrete, centre de putere si grupuri
de interese globale. Din care nu au lipsit loviturile de teatru si
rasturnarile de situatie. In
acest "razboi al civilizatiilor", care a ajuns acum in Ucraina, unul
dintre marile semne de intrebare apare legat de acceptarea de catre
Occident a gruparilor de extrema dreapta - care fac parte din factiunea
Iuscenko-Timosenko - si a campaniilor antisemite, care au dat nastere
in Ucraina la mari scandaluri de presa, soldate cu procese. In timp ce
in alte tari est-europene se pune problema Holocaustului, in Ucraina
lucrurile evolueaza cu totul altfel: Iuscenko si Timosenko -
intruchiparea democratiei de tip occidental in mass-media
internationala - sunt binecunoscuti in Ucraina drept nationalisti cu
vederi antisemite. De ce, oare, Occidentul tace?Miza ucraineanaCunoscutul
editorialist (neoconservator) Charles Krauthammer nota, pe marginea
evenimentelor din Ucraina: "In cursul unei singure generatii, rusii au
pierdut unul din cele mai mari imperii din intreaga istorie: au
pierdut, mai intai, imperiul sovietic din Lumea a Treia, coloniile din
Nicaragua si Angola, pana in Indochina; apoi au pierdut controlul
asupra imperiului din Europa de Est, acum total integrat in NATO si UE;
a urmat imperiul din cadrul URSS. Republicile sovietice musulmane au
iesit de sub controlul Moscovei una cate una. Republicile baltice sunt
deja, si ele, in NATO. Regiunea atat de importanta a Transcaucazului a
devenit extrem de instabila si plina de conflicte militare. Tot ce a
mai ramas Rusiei din fostul URSS sunt doar republicile slave. Belarus
este, efectiv, o colonie a Rusiei. Dar marele premiu a fost, pana de
curand, Ucraina. Din motive strategice (Peninsula Crimeea), istorice
(Kievul este considerat de rusi leaganul civilizatiei slave) si de
identitate (partea de est a Ucrainei este vorbitoare de limba rusa si
ortodoxa)." In continuare, Charles Krauthammer observa in privinta
"revolutiei portocalii" din Ucraina: "Acum, rusii nu mai au puterea sa
le faca ucrainenilor ceea ce predecesorii lor sovietici au facut
Ungariei (1956) si Cehoslovaciei (1968) in cursul razboiului rece. Asa
incat "razboiul civilizatiilor" (al lui Sam Huntington - n.n.) s-a
mutat in Ucraina, chiar la granita Rusiei". Anne Applebaum numeste
aceste evenimente "Cortina de fier II" sau "Noul razboi rece", si
noteaza ca in 2004 "Cortina de fier" cade peste Ucraina, la granita
rasariteana a Poloniei: "In 1946, Winston Churchill a tinut celebrul
sau discurs, in care a sustinut ca o "cortina de fier" a cazut peste
Europa Centrala, declansand razboiul rece. Anul 2004 este cel in care
asistam la caderea unei noi "cortine de fier", care nu mai trece prin
centrul Germaniei, ci se intinde la granita de est a Poloniei"."Revolutia
portocalie" a Opozitiei din Ucraina - condusa de Viktor Iuscenko si de
"printesa gazelor naturale", magnata Iulia Timosenko (fost vicepremier
sub regimul Leonid Kucima) - a ajuns la granitele Rusiei. In "Ukrainska
Pravda" (cotidian pro-Iuscenko), Iulia Timosenko (aceasta Robespierre
cu fusta) ameninta Rusia in numele Noii Ordini Mondiale: "Indata ce vom
finaliza revolutia portocalie in Ucraina, o vom transfera urgent in
Rusia". Timosenko sustine ca automobile cu panglici portocalii se pot
vedea inca de pe acum la Moscova.Susan
Eisenhower sustine ca Putin se teme de o noua extindere a Noii Ordini
Mondiale prin NATO si UE, deoarece are viu in minte ceea ce a patit
Mihail Gorbaciov, care a dat prea multa crezare "asigurarilor"
Occidentului, privind extinderea NATO in estul Europei: "Daca o
Germanie unificata va deveni membru NATO, i-a spus secretarul de stat
James Baker lui Gorbaciov in februarie 1991, jurisdictia si fortele
NATO nu se vor mai extinde catre Europa de Est". Aparent, Gorbaciov a
parut receptiv la asigurarea lui Baker, dar a tinut sa precizeze ca
"nici o extindere spre est a zonei NATO nu este acceptabila". Pe buna
dreptate, Charles Krauthammer noteaza: "Occidentul doreste acum sa
termine inaintarea inceputa in 1989, prin caderea Zidului Berlinului,
si continuata cu marsul NATO spre estul Europei". Articolul "Evreii in Ucraina de azi" a provocat la Kiev un proces de presaLa
28 ianuarie 2004, judecatoarea Irina Saprachina - de la tribunalul
raionului Sevcenko - a hotarat, in prima instanta, inchiderea
principalului cotidian al "opozitiei portocalii" (Iuscenko-Timosenko)
"Silski Visti" ("Stirile Orasului"), pentru publicarea unui articol
care "alimenteaza conflictul etnic". Articolul, scris de Vasil
Iaremenko, se intituleaza "Evreii in Ucraina de azi: realitatea dincolo
de mituri". Autorul este profesor la Academia Inter-regionala pentru
Managementul de Personal.Hotararea
tribunalului din Kiev a provocat indignarea "opozitiei portocalii",
care se baza in campania electorala pe cotidianul "Silski Visti", cu un
tiraj de 520.000 de exemplare. Liderii Opozitiei - Viktor Iuscenko
(blocul "Ucraina Noastra"), Iulia Timosenko (blocul "Patria Mama") si
Aleksandr Moroz (Partidul Socialist) - au semnat imediat un
articol-manifest, intitulat "Jos mainile de pe Silski Visti",
argumentand ca inchiderea unui cotidian al opozitiei, inaintea
campaniei electorale, indiferent sub ce motiv, este un afront si o
incalcare evidenta a libertatii presei, facute de guvernul
contracandidatului oficial, primul ministru Viktor Ianukovici. Totusi,
unii analisti au observat ca decizia tribunalului de la Kiev nu era una
definitiva. Nu era executorie. Ea putea fi atacata in Justitie, asa
incat inchiderea lui "Silski Visti" ar fi putut deveni efectiva abia
peste un an sau doi, daca ziarul nu cumva castiga in instanta suprema a
Ucrainei. Articolul lui
Iaremenko - publicat pe 30 noiembrie 2003 - cuprinde multe din tezele
pe care autorul le publicase anterior tot in "Silski Visti", la 15
noiembrie 2002, in articolul intitulat "Mitul antisemitismului
ucrainean". Teza fundamentala a articolelor lui Iaremenko este ca
evreii ar reprezenta in Ucraina de azi o minoritate nationala
privilegiata ("discriminata pozitiv"), care controleaza finantele,
sectoarele-cheie din economie si cea mai mare parte din mass-media.
Opozitia fata de acesti oligarhi este imediat catalogata drept
antisemitism sau iudeofobie, si sanctionata. Ucrainenii, argumenteaza
Vasil Iaremenko, sunt obligati sa se hraneasca doar cu "produsele
informationale si spirituale ale acestei bucatarii evreiesti".
Iaremenko sustine ca toate canalele de televiziune din Ucraina ar fi in
mana acestor oligarhi, in timp ce finantele si economia ar fi acaparate
de Vadim Rabinovici, Viktor Pinciuk (ginerele presedintelui Kucima),
Iuhim Zviahilski, Hrihor Surkis, Viktor Medvedciuk etc. Potrivit lui
Iaremenko, o treime din membrii Radei (Parlamentul Ucrainei) ar fi
minoritari evrei. Iaremenko satirizeaza in articolul incriminat
Parlamentul Ucrainei care, dupa parerea lui, s-ar fi transformat
intr-un Knesset ucrainean sau in sinagoga centrala a Ucrainei.Aceste
afirmatii - pe care multi le considera fie exagerate, fie nefondate -
palesc insa in fata trimiterilor cu caracter istoric pe care le face
Iaremenko. Potrivit lui Iaremenko, evreii de la Moscova ar fi organizat
foametea tragica din anii 1932-1933 din Ucraina - soldata cu milioane
de morti - pentru a se razbuna pe antibolsevismul ucrainenilor.
Iaremenko afirma ca, in anii 1937-1938 (perioada de varf a proceselor
staliniste din URSS), milioane de ucraineni care se opuneau politicii
lui Iosif Vissarionovici Stalin (despre care Iaremenko sustine ca se
numea, in realitate, Iosif Davidovici Djugasvili) au fost exterminati
de NKVD, care era condus de evrei (Ghenrik Iagoda, apoi Aleksandr Ejov,
supranumit "piticul sangeros") si format, sustine Iaremenko, in
proportie de 99% de evrei.In
al doilea razboi mondial, Ucraina ar fi fost invadata, in conceptia lui
Iaremenko, de Germania nazista alaturi de care luptau zeci de mii de
evrei, incadrati in Waffen SS, pe baza unei intelegeri secrete.La
sfarsitul lui 2003, Alexksandr Slaiev - presedintele Comitetului
Anti-Fascist-Ucrainean - a actionat in instanta cotidianul "Silski
Visti" pentru publicarea articolului lui Vasil Iaremenko, care, in
opinia lui Slaiev, alimenta discordia interetnica din Ucraina. O tara
acuzata de masacrul evreilor de la Babi Yar.Asasinarea lui Aleksandr Slaiev, presedintele Comitetului Anti-Fascist-UcraineanUn
lucru ciudat s-a petrecut ulterior. Pe 28 ianuarie 2004 - cum am vazut
- tribunalul din Kiev s-a pronuntat in favoarea actiunii introduse de
Aleksandr Slaiev. In august 2004 Slaiev murea subit, asupra decesului
sau plutind multe semne de intrebare.Intr-un
interviu acordat agentiei JTA ("Jewish Telegraphic Agency") editorul
lui "Silski Visti" - Vasili Gruzin - sublinia ca articolul lui
Iaremenko a fost publicat ca "publicitate platita", mai exact ca anunt
publicitar al cartii lui Iaremenko, si nu exprima convingerile
redactiei. Gruzin a adaugat: "Personal, eu n-am nimic cu evreii. Ci
doar cu un mic grup de oligarhi evrei, care controleaza Ucraina
economic si politic".Judecatoarea
Saprachina a declarat insa in "Zerkalo nedeli" ("Oglinda saptamanii")
ca articolul lui Iaremenko din 30 noiembrie 2003, publicat de "Silski
Visti", nu avea nici o mentiune ca ar fi "publicitate platita".
Saprachina a adaugat ca, si in acest caz, legile Ucrainei sunt foarte
clare, condamnand cu suspendarea pe diferite termene publicatiile care
gazduiesc publicitatea atunci cand aceasta alimenteaza conflicte
etnice, rasiale sau religioase.Presa israeliana a semnalat faptul ca Iuscenko utilizeaza antisemitismul in campania electorala

http://www.ziua.net/display.php?id=166580&data=2005-01-08&ziua=d1c49d434b79fa80db564842735b2f00

Hollywoodul reface masacrul de la Kiev în România

PROIECT. Regizorul Barry Levinson va filma în ţara noastră superproducţia „Babi Yar“, despre atrocităţile săvârşite de ocupanţii nazişti în Ucraina.

Unul dintre cele mai sângeroase episoade din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, masacrul de la Babi Yar din Kiev, va fi refăcut pentru marile ecrane, cel mai probabil, în România şi în Ucraina, anunţă „Variety“. Potrivit publicaţiei americane, producţia de 35 de milioane de dolari este o adaptare după cartea „Babi Yar“ a lui Anatoli Kuzneţov, martor la execuţiile în masă a aproape 100.000 de evrei, ţigani, polonezi şi prizonieri de război.

Potrivit reprezentanţilor Castel Film, „Babi Yar“ este un proiect mai vechi, pentru care s-au făcut prospecţii în România încă de acum 2-3 ani. Cel mai probabil, pelicula va fi realizată la studiourile lui Vlad Păunescu, preproducţia fiind programată să înceapă în aprilie. Bugetul a fost asigurat din sponsorizările acordate de investitori ruşi, polonezi şi ucraineni, „colectate“ de un om de afaceri rus stabilit în Statele Unite, Anatoly Fradis, managerul casei de producţie Aurora Entertainment. În februarie 2006, tot „Variety“ anunţa că Fradis e în căutarea unui regizor pentru proiectul său şi că se află în negocieri cu Sidney Lumet şi Barbra Streisand.

Un regizor de Oscar

În cele din urmă, regia a fost preluată de un veteran de la Hollywood, Barry Levinson, în vârstă de 66 de ani, laureat al premiilor Oscar şi Emmy. Cineastul a obţinut statueta pentru regie cu „Rain Man“ (1988) - drama cu Dustin Hoffman şi Tom Cruise în rolurile principale - şi are în portofoliu peste 30 de filme, printre care „The Natural“, cu Robert Redford, „Oameni de tinichea“ (cu Richard Dreyfuss şi Danny DeVito), „Bună dimineaţa, Vietnam“, „Toys“ - ambele cu Robin Williams - „Bugsy“, „Hărţuire sexuală“ sau „Înscenarea“. Ultima peliculă marca Levinson, „What Just Happened“, lansată anul trecut la Cannes, are o distribuţie de invidiat: Robert De Niro, Bruce Willis, Stanley Tucci, John Turturro şi Sean Penn (în propriul său rol).

Distribuţia filmului „Babi Yar“ nu a fost anunţată încă, dar se aşteaptă să includă nume grele ale Hollywoodului, luând în considerare numai notorietatea regizorului, care a şi produs în jur de 40 de titluri.

Peste 100.000 de victime

La Babi Yar, o râpă din preajma Kievului, s-a înregistrat un record sinistru: peste 33.000 de oameni au fost executaţi de ocupanţii nazişti în doar două zile, pe 29 şi 30 septembrie 1941. În următoarele luni, în acelaşi loc au fost omorâţi şi aruncaţi încă 60.000-70.000 de evrei, ţigani, polonezi, ruşi, ucraineni şi prizonieri ai armatei germane.

Filmul va relata cutremurătoarea poveste din timpul Holocaustului din perspectiva unui băieţel de 12 ani, vârsta pe care o avea scriitorul Anatoli Kuzneţov (decedat în 1979) când Kievul său natal fusese ocupat de nazişti. În cartea-documentar (apă rută într-o formă cenzurată în limba rusă, în 1966, şi publicată patru ani mai târziu în Occident) există un capitol numit „De câte ori ar fi trebuit să fiu împuşcat“, în care Kuzneţov înşiră 20 de momente în care s-a strecurat printre nazişti. Volumul va fi adaptat pentru producţia hollywoodiană de scenaristul Greg Mellott. Cel mai recent film despre masacru (numit tot „Babi Yar“) a fost lansat în 2003, în regia lui Jeff Kanew, cu Barbara De Rossi în distribuţie.
[Citeste]

Un veteran SS a primit medalia de aur „din partea poporului estonian"



http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=17600
IZVESTIA (Rusia) – Criminalii nazişti continuă să primească cinstire în Estonia. De această dată s-a încercat să se facă un „erou naţional“ din fostul legionar al Diviziei 20 SS din Estonia, Harald Nughiseks care, în perioada războiului, a luptat „cu eroism“ împotriva armatei sovietice. Cu ocazia împlinirii vîrstei de 87 de ani i s-a conferit „Medalia de recunoştinţă a poporului es tonian“ – de aur. Iniţiatorii acţiunii sînt organizaţiile „patriotice“ locale – „Clubul prietenilor legionarilor estonieni“ şi „Prima coloană independentă“. Ei n-au întîrziat să organizeze ceremonia festivă în biserica din localitatea Tori, care în anii celui de-al II-lea război mondial a fost aproape complet distrusă de fascişti. Presa de limbă rusă nu a avut acces la manifestare. După cum se informează, în sprijinul lui Nughiseks au fost strînse 4.227 de semnături. Medalia „poporului“ s-a dovedit a nu fi deloc lipsită de valoare – ea a costat 54.000 de coroane, adică mai mult de 3.500 de euro. Cîţiva oameni de afaceri au răspuns cu promptitudine la chemarea grupului de iniţiativă. Ce nu faci de dragul unui asemenea „fiu al patriei“ ca Nughiseks, ultimul din cavalerii în viaţă ai Crucii Cavalerilor! Această medalie nazistă pentru eroism şi merite militare a fost instituită printr-un decret personal al lui Hitler la începutul războiului, nu puţini fiind „eroii“ care s-au făcut demni de ea. În Estonia natală, încă din epoca republicii independente, fostul membru SS a fost propus de cîteva ori pentru medalii de stat, însă numele său a fost înlăturat în mod constant de pe listele prezidenţiale. Cu toate acestea, Nughiseks nu le poartă pică autorităţilor. „Înţeleg atitudinea preşedintelui. Dacă-mi va atîrna crucea la gît, acest lucru va apărea imediat în ziare. Statul vecin va face imediat scandal. De ce să-i dăm ocazia?“ – a spus veteranul cu o anumită sinceritate. Reamintim faptul că Divizia 20 SS de grenadieri a fost înfiinţată în primăvara lui 1944. În septembrie a înregistrat pierderi în luptele cu armata sovietică, rămăşiţele diviziei de 15.000 de soldaţi fiind transferate în tabăra de instrucţie de pe teritoriul Germaniei. Pînă în ianuarie 1945 soldaţii SS estonieni au luat parte la luptele din Prusia Orientală, sfîrşitul războiului găsindu-i în Cehoslovacia. Procesul de la Nurenberg a recunoscut activitatea Diviziei 20 din Estonia ca fiind criminală. Cu ocazia decorării veteranului nazist, Comitetul antifasci st din Estonia şi organizaţia obştească „Rondul de noapte“ şi-au exprimat deja protestul.

Printre emigranţi, unii înţelegeau acest lucru: „Elementul cel mai insidios, în această situaţie, este că nu pleacă decît evreii. Într-un mod inept, problema s-a redus la ceva asemănător unui fel de verificare a autenticităţii intenţiilor de plecare". Exact aşa a fost. Dar, din orbire, acest adevăr nu a fost remarcat. Or, ce trebuie să fi gîndit locuitorii rămaşi în „Moscova totalitară"? Evantaiul atitudinilor este larg, de la iritarea populară (vouă, evreilor, vi se permite, nouă, nu...) pînă l a sentimentele dezolate ale intelectualilor, după cum le-a exprimat într-o conversaţie particulară cu mine L.K. Ciukovskaia: „Zeci de oameni de mare valoare pleacă, în absenţa cărora unele legături interne foarte importante pentru ţară se rup. Nodurile care formau ţesutul său cultural se desfac...". Exact ce am citit puţin mai sus: „Rusia se goleşte". Să ne aplecăm asupra reflecţiilor profunde ale unui emigrat evreu în timpul acestui Exod: „Evreii din Rusia au trăit o experienţă fără precendent de fuziune cu poporul şi cultura rusă, au participat la destinul şi la istoria Rusiei, pentru ca mai apoi să se îndepărteze brusc, aşa cum în fizică un corp se îndepărtează de un alt corp cu aceeaşi sarcină". (Ce pertinenţă, cîtă profunzime în această analogie!) „Ceea ce este cel mai uimitor, în acest Exod, este că a fost voluntar şi s-a produs în momentul în care asimilarea se afla în punctul cel mai înalt... Caracter patetic al alya din anii '70... Noi nu am fost expulzaţi din ţară prin vreun decret regal sau prin dicizia unui partid sau a unui guvern, nu am fugit de furia debordantă a vreunui pogrom popular... Acest aspect nu vine imediat în mintea celor care au luat parte la aceste evenimente...". Şi totuşi, emigrarea evreilor din URSS a inaugurat în mod indiscutabil o importantă mişcare cu valoare universală. Începutul Exodului marchează limita celor două secole în care evreii şi ruşii au trebuit să trăiască împreună. De aici înainte, orice evreu rus a căpătat posibilitatea de a hotărî singur dacă va trăi în Rusia sau în afara ei. Pe la mijlocul anilor '80, libertatea de a emigra în Israel va fi deplină, nu va mai trebui să fie dată vreo luptă pentru a o obţine. Nimic din ce s-a petrecut în cursul acestor două secole cu evreii în Rusia - Zona de rezidenţă şi dispariţia ei progresivă, renaşterea, ridicarea pînă la culmile puterii ruse, noua opresiune, urmată de Exod - nu s-a datorat unor circumstanţe întîmplătoare la periferia Istoriei. Evreii şi-au încheiat ciclul răspîndirii lor în jurul Mediteranei pînă la regiunile orientale ale Europei, apoi s-au pus în mişcare pentru a reveni pe pămîntul de unde plecaseră. În acest ciclu şi în încheierea lui există un scop supraomenesc. Urmaşilor noştri le va reveni, poate, sarcina de a-l discerne mai clar. Şi de a-i intui sensul. (Sfîrşit)

Printre altele, numeroşi disidenţi au profitat de simultaneitatea celor două mişcări pentru a părăsi cîmpul de luptă şi a-şi asigura salvarea individuală. Au fost avansate fundamente teoretice pentru a se legitima o asemenea atitudine. „Orice om onest din URSS trebuie să se simtă pentru tot deauna dator faţă de Israel, şi iată de ce... Breşa emigraţiei deschide în cortina de fier graţie Israelului... garantează spatele micului grup de oameni care sînt gata să se opună tiraniei nemiloase a Partidului Comunist Sovietic şi să apere drepturile omului în URSS. Absenţa unei „ieşiri de salvare” ar fi avut astăzi efectele cele mai nefaste asupra mişcării democratice”. Însă „Rusia se goleşte”, „străinătatea, spaţiu pînă atunci mitologic, se populează cu oameni de la noi...”, „Exodul evreiesc... face să refuleze progresiv totalitarismul sovietic în Moscova, departe de întinsele spaţii de libertate”. Acest punct de vedere a fost primit cu emoţie; timp de ani de zile, s-a trîmbiţat: „Dreptul la emigrare este cel dintîi drept al omului...”. Se repeta fără încetare că era vorba „de o fugă sub constrîngere”, iar „a afirma că situaţia evreilor este priviliegiată, ar fi o blasfemie”! Da, a părăsi o navă în pericol la bordul bărcilor de salvare este cu siguranţă un act forţat. Dar a dispune de o barcă înseamnă un imens privilegiu. Or, la capătul unei jumătăţi de secol extenuante sub regimul sovietic, evreii, brusc, au obţinut-o, ceilalţi, nu. Cei mai delicaţi îşi exprimau un sentiment mai plin de responsabilitate: „Se poate lupta pentru repatrierea evreilor, este un lucru de înţeles; se poate lupta pentru ca dreptul la emigrare să le fie acordat tuturor, şi acest lucru este de înţeles; dar nu se cuvine să luptăm pentru un drept la emigrare rezervat doar evreilor”. Î n ciuda teoreticienilor cuprinşi de tandreţe faţă de emigrare, în felul acesta, toţi sovieticii participau la viaţa Occidentului şi, astfel, se simţeau mai liberi în URSS; sovieticii, dimpotrivă, de acum încolo se simţeau încă şi mai mult în impas, şi mai înşelaţi, şi mai sclavi.

Fiindcă putea duce „la o reluare imediată şi totală a măsurilor de represiune împotriva militanţilor evrei” şi ameninţa pe deasupra să transforme mişcarea evreiască „într-un apendice al disidenţei”. Printre altele, numeroşi disidenţi au profitat de simultaneitatea celor două mişcări pentru a părăsi cîmpul de luptă şi a-şi asigura salvarea individuală. Au fost avansate fundamente teoretice pentru a se legitima o asemenea atitudine. „Orice om onest din URSS trebuie să se simtă pentru totdeauna dator faţă de Israel, şi iată de ce... Breşa emigraţiei deschide în cortina de fier graţie Israelului... garantează spatele micului grup de oameni care sînt gata să se opună tiraniei nemiloase a Partidului Comunist Sovietic şi să apere drepturile omului în URSS. Absenţa unei „ieşiri de salvare” ar fi avut astăzi efectele cele mai nefaste asupra mişcării democratice”. Să mărturisim: această explicaţie cinică făcea un foarte prost serviciu disidenţei. Un interlocutor îi stabileşte caracterul artificial: „Astfel, adversarii (PCUS) ar juca mai degrabă un joc ciudat: s-ar angaja în mişcarea democratică, fiind siguri dinainte de existenţa unei „ieşiri de salvare”. Prin aceasta, s-ar vedea caracterul provizoriu şi inconsecvent acţiunii lor... Au dreptul nişte potenţiali emigranţi să vorbească astfel despre schimbările din Rusia, şi, mai presus de toate, în numele Rusiei?” Un disident cu prea multă imaginaţie (în emigrare, va fi hirotonisit preot ortodox) a gîndit astfel: emigraţia evreiască provoacă „o revoluţie în mentalitatea omului sovietic”, „evre ul care luptă pentru dreptul la emigrare se transformă în luptătot pentru libertate” în general... „Mişcarea evreiască devine acea glandă socială care începe să secrete în spirit hormonii statului de drept”

Insă, „în mediile evreieşti această hotărîre a fost considerată drept un risc nesăbuit şi nejustificat”, fiindcă putea duce „la o reluare imediată şi totală a măsurilor de represiune împotriva militanţilor evrei” şi ameninţa pe deasupra să transforme mişcarea evreiască „într-un apendice al disidenţei”. Printre altele, numeroşi disidenţi au profitat de simultaneitatea celor două mişcări pentru a părăsi cîmpul de luptă şi a-şi asigura salvarea individuală. Au fost avansate fundamente teoretice pentru a se legitima o asemenea atitudine. „Orice om onest din URSS trebuie să se simtă pentru totdeauna dator faţă de Israel, şi iată de ce... Breşa emigraţiei deschide în cortina de fier graţie Israelului... garantează spatele micului grup de oameni care sînt gata să se opună tiraniei nemiloase a Partidului Comunist Sovietic şi să apere drepturile omului în URSS. Absenţa unei „ieşiri de salvare" ar fi avut astăzi efectele cele mai nefaste asupra mişcării democratice”. Să mărturism: această explicaţie cinică făcea un foarte prost serviciu disidenţei. Un interlocutor îi stabileşte caracterul artificial: „Astfel, adversarii (PCUS) ar juca mai degrabă un joc ciudat: s-ar angaja în mişcarea democratică, fiind siguri dinainte de existenţa unei „ieşiri de salvare”. Prin aceasta, s-ar vedea caracterul provizoriu şi consecvent al acţiunii lor... Au dreptul nişte potenţiali emigranţi să vorbească astfel despre schimbările din Rusia, şi, mai presus de toate, în numele Rusiei?”. Un disident cu prea multă imaginaţie (în emigraţie, va fi hirotonisit preot ortodox) a gîndit astfel: emigraţia evreiască provoacă „o revoluţie în mentalitatea omului sovietic”; „evreul care luptă pentru dreptul la emigrare se transformă în luptător pentru libertate” în general...

Erau mulţi cei care... nu se loviseră niciodată pînă atunci de antisemitism sau de persecuţii politice”. „Erau copleşiţi de absenţă de pespective în existenţa lor de evrei ruşi care conţinea o contradicţie... de care nu se putea scăpa nici prin asimilare şi nici prin iudaitate”. Resimţeau cu din ce în ce mai multă amărăciune această incompatibilitate: „Zeci şi zeci de nul ităţi... te trag spre necunoscut... te împing la fund”. De unde şi dorinţa de a scăpa cu orice preţ din Uniunea Sovietică, „iar perspectiva exaltantă, dintr-o supunere totală faţă de puterea sovietică, să poţi deveni brusc, în trei luni, un om liber... acţiona ca un puternic resort”. Desigur, aceste plecări erau înconjurate de o atmosferă complexă. Unii scriau: majoritatea evreiască „a profitat de uşa deschisă de sionişti..., şi părăseşte cu nostalgie o Rusie la care se adaptase, cu care era obişnuită” (sensul transpare din participiul folosit; autorul vrea să spună: de care a trebuit să se lovească de voie ori de nevoie). Alţii spuneau: „Pentru majoritatea zdrobitoare, hotărîrea de a emigra era de natură cerebrală, în timp ce dorinţa de a se opune acestui lucru venea din viscerele sale”, din senzaţia că face corp comun cu ţara şi cu tradiţiile ei. Dacă era aici vorba de majoritate, nimeni nu ar putea să precizeze. Însă sentimentele care ne sînt cunoscute oscilau între versurile alese scrise de Lia Vladimirova: Vouă, iubiţii mei, vouă celor mîndri/ Vă las ca moştenire memoria, şi această plecare. Şi o glumă pe atunci în vogă: „Cine pleacă ultimul să nu uite să stingă lumina”. Atracţia evreilor sovietici pentru emigrare a coincis cu începutul mişcării disidenţei în URSS. Exista aici ceva ca o legătură organică: „Pentru unii dintre aceştia (intelectuali evrei), conştiinţa naţională a evreilor din URSS este o formă aparte, o excrescenţă..., o nouă formă de non-conformism”; ei estimau că graba lor de a se smulge din această ţară însemna, în acelaşi timp, încheierea unei lupte politice disperate. Într-adevăr, se regăsea aici dilema pe care o cunoscuse sionismul la începutul secolului XX: scopul este de a părăsi ţara, dar mai trebuie, între timp, continuată lupta politică? La vremea respectivă se înclina spre un răspuns afirmativ, ceea ce nu mai era cazul pentru viitor. Dar actele temerare în vederea obţinerii dreptului la emigrare nu puteau să nu stimuleze şi îndrăzneala politică, şi se întîmpla ca actorii să fie aceia şi. Aşa, spre exemplu (dar mai tîrziu, în 1976), unii militanţi ai mişcării evreieşti – V. Rubin, A. Şciaranski, V. Slepak – şi-au asumat susţinerea „grupului de disidenţi de la Helsinki”.

A. Voronel ajunge, în această privinţă, la nişte generalizări şi mai elevate: „Situaţia evreilor ruşi şi problema emancipării lor nu fac decît să reflecte criza întregii lumi evreieşti... Problema evreilor sovietici ne ajută să vedem mai bine tulburarea care ne afectează propriile rînduri "; „cinismul evreilor societici", care folosesc faimoasele invitaţii trimise din Israel în loc „să se supună unui destin care le arată drumul onoarei, nu face decît să reflecte cinismul şi depravarea care ating întreaga lume evreiască (şi neevreiască)"; „sub influenţa business-ului, a concurenţei, a posibilităţilor nemărginite ale Lumii libere, problemele de conştiinţă sînt tot mai mult ignorate”. Era, într-adevăr, vorba de a evita în masă o viaţă sovietică plină de dificultăţi, pentru aceea mai uşoară din Occident, ceea ce, dintr-un punct de vedere uman, poate fi pe deplin înţeles. Dar ce înseamnă atunci „repatrierea”? În ce constă superioritatea morală a celor care s-au hotărît să părăsească „ţara sclavilor”? Evreii sovietici care căutau în anii aceia să obţină dreptul de emigrare strigau puternic: „Lasă-mi poporul să plece!”. Dar era un citat trunchiat. În Biblie se spune: „Lasă pe poporul Meu, ca să-Mi facă sărbătoare în pustie!” (Ieşirea, 5:1). Or, prea mulţi din cei care erau lăsaţi să plece au mers nu în deşert, ci în opulenta Americă. Dar chiar la începutul începutului, în anii fericiţi ai acestei emigraţii neaşteptate, convingerile sioniste, aspiraţia de a ajunge în Israel să fi fost principalii factori care să fi stimulat exodul? Diverşi autori evrei mărturisesc contrariul. „La finele anilor ‘60, situaţia în Uniunea Sovietică ţinea mai degrabă de alya decît de mişcarea sionistă. Exista un întreg val de oameni pregătiţi, în forul lor interior, să plece din URSS. Tocmai în sînul acestui val a apărut ceea ce se poate numi o mişcare sionistă”. La dinamicele cercuri de studiere a istoriei şi culturii evreieşti participau cei pentru care „semnul distinctiv era cel puţin o totală absenţă a acestui carierism atît de răspîndit în mediile intelighenţiei evreieşti ruse. De aceea îşi foloseau întregul timp pentru problemele evreieşti”. Pentru aceştia, încă de la sfîrşitul anilor ‘70, a început „era profesorilor de ebraică”, iar în anii ‘80 „cei care predau Tora erau singurii care mai continuau să exercite o anumită influenţă asupra spiritelor”. Motivaţiile care îi împing pe unii să emigreze se explică astfel: „Puterea sovietică a ridicat obstacole la ceea ce era mai important pentru evrei: promovarea profesională”; în consecinţă, „evreii erau ameninţaţi să fie retrog radaţi”. „O fatalitate administrativă oarbă i-a aruncat mai întîi spre iudaitate, apoi spre sionism

De aceea, nu fără motive, mulţi evrei sovietici au avut impresia, debarcînd în Israel, că făcuseră un troc, schimbînd un regim autoritar pe un altul. Cînd, în 1972-1973, soseau în fiecare an peste 30.000 de evrei sovietici în Israel, Golda Meir venea personal să-i primească la aeroport şi plîngea, iar ziarele israeliene desemnau sosirea lor masivă drept „Miracolul secolului XX”. La vremea aceea, „toţi mergeau în Israel, arătîndu -i cu degetul pe cei care se urcau într-o cursă spre Roma” – altfel spus, alegeau să nu meargă în Israel. „Dar de la un an la altul”, numărul celor care soseau a început să scadă de la cîteva zeci de mii la cîteva mii, şi de la cîteva mii la cîteva sute, apoi la cîţiva. Iar la Viena erau arătaţi cu degetul nu cei care luau o cursă spre Roma, ci cei cîţiva „izolaţi”, „originali”, „ţăcăniţi” care continuau să meargă în Israel. „Înainte, Israel era norma, şi trebuia să explici pentru ce nu mergi acolo; astăzi, dimpotrivă, sînt somaţi să dea explicaţii cei care au intenţia de a merge acolo”. „Doar primul val era pus în mişcare de un ideal”: începînd din 1974 şi mai apoi, au plecat din URSS cei care puteau fi numiţi al doilea nivel de evrei, care nu iubeau Israelul decît de departe. Şi dacă ne gîndim: „Apariţia neshirei (neshira: cei care se abăteau din drumul spre Israel; de la noshrim, renegaţii) se leagă probabil de faptul că la început emigraţia venea mai ales de la periferie (URSS), unde tradiţiile (evreieşti) erau puternice, în timp ce acum veneau din centru, unde evreii erau foarte detaşaţi de tradiţia lor?”. Într-un fel sau altul, cu cît porţile se deschideau larg spre emigrare, cu atît mai puţin spirit evreiesc se găsea în torentul acesta: „majoritatea emigranţilor nu ştiau practic nimic din alfabetul ebraic. Principalul motiv care îi mîna să emigreze nu era dorinţa de a căpăta iudaitatea, ci mai degrabă de a se dezlega de ea”. În Israel, se auzeau ironii de felul: „Lumea nu s-a umplut de zgomotul paşilor evreilor care se grăbeau să meargă în Israel spre a-şi face un cuib... Cei care le-au urmat şi-au dat repede seama de greşelile avangardei: s-au repezit în masă, cu abilitate, acolo unde mîini străine le amenajaseră o viaţă străină. Exact, în masă – şi iată în ce fel s-a manifestat faimoasa unitate evreiască”. Ei bine, da, acei oameni „au emigrat din URSS pentru a se bucura de libertate intelectuală, de aceea trebuie să trăiască în Germania, Anglia”, sau, şi mai simplu, să meargă să se instaleze în Statele Unite. Î ntr-o perspectivă mai largă: diaspora este necesară cel puţin „pentru că trebuie să aducă cineva nişte bani Israelului lipsit de resurse, sau să protesteze cînd e atacat! Dar, pe de altă parte, această diasporă perpetuează antisemitismul”

Se consideră că emigraţia evreiască în masă, din URSS, a început în 1971: 13.000 de persoane într-un an (98% dintre ele mergînd în Israel). În 1972, 32.000; în 1973, 35.000 (în perioada acestor trei ani, între 85 şi 100% de plecări în Israel). Totuşi, majoritatea celor ce plecau nu veneau din centre ruseşti, ci din Georgia şi Ţările Baltice. (Deşi „Georgia este o ţară fără antisemitism”, după cum declara un delegat evreu la Congresul internaţional; numeroşi evrei georgieni au fost de altfel dezamăgiţi la sosirea în Israel şi au vrut să se întoarcă). Regiunile centrale ale URSS nu au cunoscut atunci o puternică mişcare de emigrare. Ceea ce, mai tîrziu, cînd emigrarea a devenit mai dificilă, a făcut loc unei mari amărăciuni (R. Nudelman): „Curajul tardiv al viitorilor refuznici nu ar fi fost necesar dacă ar fi profitat la timp de breşa care li se deschisese”. I se va răspunde: „Oamenii au nevoie de timp pentru a se maturiza... Cît timp ne-a trebuit pentru a înţelege că nu trebuie să rămînem, că a rămîne ar constitui o adevărată crimă faţă de copiii noştri?”. „Sculaţi, sculaţi şi fugiţi din ţara de la miazănoapte”. (Zaharia, 2:10) De acum, totuşi, agitaţia stîrnită de posibilitatea de a emigra se propagă cu mare viteză în oraşele ruseşti şi ucrainiene. În martie 1973, s-au depus şapte sute de mii de cereri de emigrare. Cu toate acestea, în toamna lui 1973 are loc războiul de Kippur, iar în acest moment dorinţa de a emigra „cunoaşte o fractură”. „Faţa Israelului după acest război s-a schimbat brusc. În locul unei naţiuni curajoase şi sigure pe ea însăşi, cu bunăstarea ei materială, credinţa în viitor, conducerea ei monolitică, Israel apare în ochii lumii, pe neaşteptate, descumpănit, molatic, sfîşiat de contradicţii interne. Nivelul de viaţă al oamenilor a scăzut drastic”. Astfel, în 1974, doar 20.000 de evrei au părăsit URSS. Iar în 1975-1976, tranzitînd prin Viena, „aproape 50% dintre evreii sovietici evită să meargă în Israel. Această epocă vede născîndu-se un nou termen, priamiki („direcţii”), adică cei care merg direct în Statele Unite. După 1977, proporţia lor „oscilează între 70 şi 98%”. „La drept vorbind, acest lucru este de înţeles. Statul evreu a fost conceput ca un refugiu naţional pentru evreii din lumea întreagă. Un refugiu care, în primul rînd, le garantează o existenţă lipsită de pericole. Dar nu a fost aşa. Ţara s-a aflat pentru mulţi ani pe linia de foc”. Printre altele, „curînd a apărut că Israelul avea nevoie nu de evrei intelectuali..., ci de o intelighenţie evreiască”. Din acel moment „orice evreu cu judecată... a înţeles cu oroare că, prin calităţile proprii, nu avea ce face în Israel”. A apărut faptul că în Israel trebuia să fii impregnat de cultură naţională evreiască; din acel moment „noii sosiţi au avut conştiinţa faptului că făcuseră o greşeală tragică; nu avea nici un sens să părăsească Rusia” (şi pentru că îşi pierduseră statutul social), iar scrisorile trimise celor din ţară au făcut cunoscut acest lucru celor care încă nu plecaseră. „Tonul şi conţinutul acestor scrisori erau aproape în totalitate negative cu privire la Israel. Israelul este o ţară unde statul se amestecă în toate aspectele vieţii cetăţeanului şi încearcă să şi le asume”. „Avertismente împotriva emigrării în Israel au apărut încă de la mijlocul anilor ‘70”. „Mediile intelighenţiei din Moscova şi Leningrad au căpătat ferma convingere că Israel este o societate închisă, spiritual săracă, aplecată asupra problemelor sale naţionale mărunte, şi care subordonează cultura intereselor ideologice de actualitate... Cel mult... o provincie culturală, sau cel mai rău... un nou guvern totalitar, lipsit însă de aparat represiv”.

Deodată, în urma unei expertize medicale, se află că Jessica nu suferă de nici o boală, că viclenii ei părinţi au dus de nas lumea întreagă pentru a fi siguri că pot pleca. (Radioul spune cîteva cuvinte bîiguite, abia perceptibile; nevăzut, necunoscut. Cui i se va ierta pe viitor un asemenea bluff?). Şi altul asemănător: greva foamei făcută de V. Borisov (decembrie 1976), care ispăşise deja 6 ani într-un spital psihiatric, este relatată de Vocea Americii pe acelaşi plan cu „cele cinsprezece zile" ale unui anume Ilya Levin, rămas în libertate, şi-i acordă acestuia din urmă mult mai multă atenţie . Este suficient ca să semneze cîţiva obscuri refuznici o declaraţie despre imposibilitatea de a emigra, pentru a fi imediat retransmisă de Radio Libertatea, Vocea Americii, BBC în grupajul celor mai importante informaţii din lumea întreagă. Chiar şi astăzi, ne vine greu să credem în toată publicitatea de care au beneficiat! Se observă pe bună dreptate că această epopee a primilor paşi făcuţi de evreii sovietici în obţinerea plecării trezeşte în lumea evreiască întreagă, dar mai ales în America, o vie conştiinţă a apartenenţei lor naţionale. „Solidaritatea entuziastă a evreilor din Occident a fost ca un ecou la tenacitatea profetică a primilor sionişti” din URSS. „Evreii occidentali şi-au văzut idealurile traduse în fapte. Aveau încredere în evreii ruşii... ceea ce ne face să spunem că au avut încredere în propriile lor calităţi, cele mai bune... Tot ceea ce evreii occidentali ar fi vrut să vadă mereu în preajma lor, dar… nu vedeau”. Mai există o interpretare care conţine o ascuţită ironie: „Marfa propusă (spiritul evreu în plină apariţie) a găsit cumpărători entuziaşti (evreii americani)”. Nici America şi nici evreii americani nu sînt interesaţi aproape deloc de evreii veniţi din URSS ca atare. Spiritul de revoltă evreiesc este ceea ce constituie marfa. Evreii din America (şi, cu ei, evreii din Londra, Amsterdam, Paris etc.), la care sentimentele evreieşti au fost trezite de triumful Războiului de Şase Zile, au crezut că văd aici o şansă de a-şi face un aliat…”. O „luptă confortabilă…, fără prea mult efort”. Î nsă trebuie să admitem: avînturile sufleteşti, aici şi acolo, se influenţează reciproc, zguduie tot mai mult pereţii blindajului sovietic

Nu vă imaginaţi cu ce entuziasm au primit evreii amendamentul Jackson în Rusia: „ În sfîrşit s-a găsit o pîrghie puternică pentru a se acţiona asupra puterii din URSS“. Dar, dintr-o dată, în 1975, amendamentul Jackson îşi ratează efectul, contrar oricărei aşteptări, conducătorii sovietici refuză să parafeze tratatul comercial cu Statele Unite care conţinea şi clauza naţiunii celei mai favorizate. (Adevărul este că aceştia contau să primească din alte ţări, graţie jocului concurenţei, credite mai substanţiale). Acest refuz i-a impresionat pe activiştii evrei atît din Rusia, cît şi din străinătate, însă pentru puţin timp. În America şi în Europa, sprijinul emigraţiei lua o amploare din ce în ce mai mare. „Conferinţa naţională americană pentru apărarea evreilor sovietici“. „Uniunea comitetelor de solidaritate cu evreii sovietici“. „Ziua de solidaritate naţională a Americii cu evreii din URSS“ (aprilie 1975): peste o sută de mii de manifestanţi au defilat la Manhattan, între alţii senatorii Jackson şi Humphrey, ambii ex-candidaţi la preşedinţie. „Manifestări de protest au fost organizate cu sutele şi sub forme variate… Cele mai mari au fost „duminicile de solidaritate“ anuale, acele demonstraţii şi mitinguri la New York reunind pînă la 250.000 de participanţi (între 1974 şi 1987)“. O sesiune de trei zile la Oxford. Optsprezece laureaţi ai premiului Nobel au intervenit în favoarea lui Levici, un electro-chimist, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe. 650 de alţi savanţi, tot în favoarea lui Levici, căruia i s-a dat drumul să plece. În ianuarie 1978, peste 100 de savanţi americani cer, într-o scrisoare adresată lui Brejnev, să fie lăsat să plece profesorul Meinman. O altă campanie mondială, şi lumea a jubilat cînd a luat sfîrşit: matematicianul Ciudnovski primeşte autorizaţia de a urma în străinătate un tratament necunoscutîn URSS. Dar aici nu se vorba doar de personalităţi notorii: într-un interval de cîtva timp lumea a răspuns de nume absolut necunoscute pînă atunci şi la fel de repede uitate. Astfel presa mondială (în mai 1978) atrage atenţia cu mare tapaj asupra unui caz deosebit de înduioşător: o fetiţă moscovită de 7 ani, Katz Jessica, este atinsă de o boală incurabilă, dar nu este lăsată să plece cu părinţii în Statele Unite. Ce scandal! Senatorul Edward Kennedy intervine personal. Cu succes! Presa se înflăcărează. Toate canalele de televiziune arată la informaţii, la ore de mare audienţă, primirea la aeroport, lacrimile de fericire, fetiţa luată în braţe. Vocea Americii consacră o întreagă emisiun e în limba rusă salvării Jessicăi (fără a se gîndi că alte familii ruseşti care au copii suferinzi de maladii incurabile rămîn în faţa unui zid de neclintit).

A fost un scandal plan etar. În decursul celor cinzeci şi cinci de ani de existenţă a regimului sovietic, nici una dintre crimele sale cele mai mari nu ridicase un protest mondial atît de unanim şi violent ca acest impozit pe emigranţii beneficiari ai unei pregătiri superioare. Academicienii americani, cinci mii de profesori au semnat un protest (toamna lui 1972). Două treimi dintre senatorii americani au blocat tratatul comercial în pregătire care prevedea acordarea URSS a clauzei naţiunii celei mai favorizate. Au urmat parlamentarii europeni. Din partea lor, cinci sute de evrei societici au trimis o scrisoare deschisă secretatului general al ONU, Kurt Waldheim (nimeni încă nu ştia că urma în curînd să fie discreditat): „Este o formă de bir aplicat oamenilor ce deţin o pregătire superioară”. (În acest efort de a-şi atinge scopurile, ei nu realizau efectul pe care îl puteau avea acest gen de cuvinte într-o ţară unde lua naştere o adevărată iobăgie în colhozuri). Îar guvernul sovietic a cedat. Decretul nu a mai fost aplicat. Dar tratatul comercial cu clauzele sale privind naţiunea cea mai favorizată? În aprilie 1973, liderul sindical George Mennie caută să demonstreze că respectivul tratat nu este avantajos pentru SUA, că nu ar aduce nici o destindere în climatul de tensiune internaţională, dar senatorii, acaparaţi doar de problema evreiască, nu dau atenţie acestor argumente. Îşi dau acordul, cu condiţia să se adopte „amendamentul Jackson”: să nu se încheie atît timp cît emigraţia evreilor din URSS nu va fi total liberă. Iar în lumea întreagă apar din nou termenii negocierii capitalului american: nu vom acorda ajutorul nostru guvernului sovietic decît dacă acceptă să-i lase să plece din ţară pe evrei – doar pe evrei!
Şi nu se va găsi nimeni care să spună cu voce tare: Domnilor, de acum cinzeci şi cinci de ani, nu zeci de mii, ci milioane dintre compatrioţii noştri nu au putut decît să viseze la posibilitatea de a fugi de acest regim sovietic detestat, nimeni de aici nu a primit dreptul de a emigra, dar niciodată, niciodată oamenii politici, oamenii politici din Occident nu s-au mirat, nu au protestat, nici nu au propus să fie pedepsit guvernul sovietic chiar şi numai prin anumite limitări comerciale. (O singură campanie – dar care a fost un eşec – a avut loc în 1931, îndreptată împotriva dumping-ului forestier sovietic – vînzarea la preţ extrem de scăzut a muncii depuse de către deinuţii – campanie care pare mai degrabă inspirată, de altfel, de spiritul de concurenţă comercială). Cinsprezece milioane de ţărani au fost exterminaţi la „deschiaburire”, şase milioane au fost înfometaţi în 1932, fără a mai vorbi de execuţiile în masă şi de milioanele care au sfîrşit în lagăre, iar pe vremea aceea lumea semna cu diriguitorii sovietici tratate, le acorda împrumuturi, le strîngea mîinile cinstite, căuta să le intre în graţii, felicitîndu-se în faţa parlamentelor. Şi numai atunci cînd evreii au fost lezaţi în drepturile lor, Occidentul întreg a fost cuprins de focul unei vii compasiuni şi a început să înţeleagă din ce fel de esenţă era făcut acest regim. (Notasem pe o bucată grosolană de hîrtie, în 1972: „Slavă Domnului, aţi înţeles. Însă luciditatea voastră va dura mult timp? Ar fi suficient ca problema emigraţiei evreilor să fie rezolvată ca să redeveniţi surzi la problemele ruseşti sub comunism: şi din nou veţi fi surzi şi orbi şi veţi înceta să mai înţelegeţi ceva”.)

În numeroasele declaraţii care exprimau trezirea conştiinţei de sine a evreilor, sentimentele şi argumentele antiruseşti uimesc, rănesc auzul şi sufletul. În aceste sentimente „de o mînie bine cîntărită”, după cum am citit, nu vedem, din păcate, că fraţii noştri evrei se căiesc, fie şi numai în raport cu anii ‘20. Nu manifestă nici cea mai mică urmă de compasiune pentru ruşi ca popor care a suferit. Or, în alte părţi, în capitolul precedent, în mijlocul strigătelor de mînie, am auzit alte voci. Venind din Irsael, ele ofereau asupra acestei epoci aprecieri lucide: „În cartea Evreii în URSS am căutat prea mult să ne reglăm contur ile cu Rusia”... şi prea puţin să vorbim de „Israel, de viaţa noastră de aici”... şi „despre programul acţiunilor noastre viitoare”. * * Cei care, dezarmaţi, duceau o viaţă cotidiană cît se poate de simplă, înţelegeau că a vrea să spargi platoşa de oţel care încercuise peste tot URSS-ul era o sarcină imposibilă, disperată. Or, iată că, pus în mişcare de energia disperării, acest lucru a început, a mers! În lupta pentru libertatea de a emigra în Israel s-a făcut dovada unei tenacităţi şi a unei inventivi tăţi excepţionale prin diversitatea mijloacelor; cereri adresate Prezidiului Sovietului Suprem, demonstraţii şi greva foamei făcute de refuznici (numele dat de evrei celor cărora li s-a refuzat cererea de emigrare); seminarii ale savanţilor evrei privaţi de muncă, „pentru a-şi menţine calificarea”; ţinerea la Moscova a unui simpozion internaţional de savanţi (sfîrşitul lui 1976); în fine, refuzul de a satisface serviciul militar. Desigur, succesul în această luptă nu poate fi atins decît graţie unui puternic sprijin internaţional venit din partea evreilor. „Existenţa, în lume, a solidarităţii evreieşti a fost pentru noi o descoperire uimitoare, singura care ne-a redat speranţa într-o situaţie fără ieşire”, după cum aminteşte unul dintre primii refuznici. Încă de la început, ajutorul a fost şi de ordin financiar: „La Moscova, mediul refuznicilor a cunoscut o nouă formă de independenţă, bazată pe un puternic sprijin financiar venit din partea evreilor din străinătate”.

Guvernul sovietic nu putea să nu încerce o stare de nelinişte în faţa acestei redeşteptări, neaşteptată pentru el – ca şi pentru lumea întreagă! –, a conştiinţei naţionale a evreilor sovietici. A întărit propaganda împotriva Israelului şi a sionismului pentru a-i înfricoşa şi mai mult pe evrei. În martie 1970 a recurs la un „truc“ de tip sovietic, arhiuzat: contraatac prin vocea „cetăţenilor înşişi“, „de naţionalitate evreiască“. La spectacolul acestei conferinţe publice de presă au mers docili nu numai „evreii oficialii“ cei mai compromişi ca Verghelis, Dragunsky, Ciakovski, Bezîmenski, Dolmatovski, regizorul Donskoi, experţii în ştiinţe politice Mitin şi Minţ, dar şi omonimul lui Bialik, academicianul Frumkin, Kassiriski, muzicieni de reputaţie mondială ca Flier, Zak, artişti ca Pliseţkaia, Bîstriţkaia, Plucek – atît de siguri pe situaţia lor încît nu ar fi riscat nimic dacă ar fi refuzat să semneze „Declaraţia“. Şi, cu toate acestea, au semnat-o… Respectiva „Declaraţie“ punea pecetea infamiei pe „agresiunea conducătorilor israelieni… care dau din nou viaţă barbariei hitleriste“, „sionismul a fost totdeauna expresia ideilor sioniste ale burgheziei evreieşti şi ale elucubraţiilor sale iudaice“; vorbitorii au intenţia „să deschidă ochii victimelor încrezătoare în propaganda sionistă“; „muncitorii evrei, sub conducerea Partidului leninist, au căpătat o libertate totală în faţa ţarismului demn de ură“ – iată-i întorcîndu-se cu 50 de ani în urmă, ca şi cum în acea epocă ar fi făcut ravagii principalul asupritor?! Totuşi, vremurile se schimbaseră. O săptămînă mai tîrziu, ca răspuns la demersurile „oficialilor“, se ridică vocea lui Ilya Silberberg, un tînăr inginer care a hotărît să rupă fără întoarcere cu această ţară şi să plece. Acesta publică în samizdat un răspuns deschis la „Declaraţie“, îi tratează pe semnatari drept „lachei josnici“ şi renunţă la vechile iluzii: „Din naivitate ne-am pus speranţele în evreii «noştri»: Kaganovici, Ehrenburg şi ceilalţi“. (Deci, îşi puseră, de-a binelea, speranţele în ei?). Însă imediat, ca un reproş pentru ruşi: după anii ’50, „ruşii pocăiţi şi ruşinaţi…, după ce au vărsat un strop de lacrimă asupra trecutului... nu le juraseră dragoste şi credinţă fraţilor pe care tocmai îi regăseau?“. El, Silberberg, nu se îndoieşte nici o clipă că întreaga vină este a ruşilor. În continuare, au mai intervenit şi alţii în acelaşi fel. Un an mai tîrziu, o altă scrisoare deschisă a făcut furori în samizdat, scrisă de Mihail Kalik, un regizor care pînă atunci se simţise bine în cadrul regimului, dar care tocmai fusese exclus din Uniunea Artiştilor Sovietici de Cinema ca urmare a intenţiei sale declarate de a emigra în Israel. Această scrisoare despre fidelitatea sa faţă de cultura evreiască era adresată într-un mod surprinzător „intelighenţiei ruse“. Ca şi cum el nu ar fi trăit în URSS în mediul celor avuţi, ca şi cum, ani de-a rîndul, ar fi suferit împreună cu cei oprimaţi şi ar fi luptat pentru libertate… Iată că acum, în ajunul plecării, de pe culmile sacrificiilor sale, îi mustra pe acei intelectuali ruşi neputincioşi: „Veţi rămîne … cu tăcerea voastră?, cu «docilul vostru entuziasm»?. Atunci cine va răspunde de sănătatea morală a naţiunii, a ţării, a societăţii?“. Şase luni mai tîrziu, o nouă scrisoare deschisă a apărut în samizdat, aceea a scriitorului sovietic Grigori Svirski. A fost extrem de marginalizat ca urmare a intervenţiei sale, în 1968, la Casa Centrală a Scriitorilor, împotriva antisemitismului, i s-a luat dreptul de semnătură timp de mai mulţi ani şi nici chiar numele nu i-a fost menţionat în Enciclopedia literară: el numeşte acest lucru un „asasinat“, uitînd să arunce o privire înapoi asupra celor care – mulţi, foarte mulţi, şi de o cu totul altă însemnătate – înaintea lui suferiseră în mod deosebit. „Nu mai ştiu de acum cum voi trăi“, scrie el în declaraţia sa către Uniunea Scriitorilor. (Iată ce era comun cu cei 6.000 de membri ai Uniunii: ei considerau că guvernul avea datoria să-i hrănească procurîndu-le lucrări literare retribuite.) Acestea au fost „motivele care m-au obligat, pe mine, om de cultură rus, şi, mai mult decît atît, scriitor rus şi specialist în literatura rusă, să mă consider evreu şi să iau decizia irevocabilă de a emigra împreună cu familia în Israel“…, unde „vreau să devin scriitor israelian“. (Dar o asemenea reconversie profesională şi naţională s-a dovedit hazardată: ca mulţi alţi emigranţi, Svirski nu se aştepta să dea peste dificultăţi de adaptare în Israel şi a trebuit să plece de acolo…).

mpotriva rafalelor de propagandă anti-israeliană se întărea „o simpatie personală faţă de evrei şi de Statul Israel... Dacă ni s-ar fi spus atunci că Israelul abandonase un iudaism de acum depăşit, el nu ar fi pierdut nimic în ochii noştri”. Apoi, această mişcare, „plecată dintr-un cerc clandestin, s-a schimbat în mişcare mai largă... chiar într-un «fenomen de salon»”. Totuşi, „nimeni nu credea pe atunci în posibilitatea de a emigra, cel puţin pe faţă; în schimb eram cu toţii convinşi de posibilitatea de a încasa cîţiva ani de lagăr”. Ziaristul comentează: „Din păcate, nu se poate disocia respectiva conspiraţie de actele «criminale»! Am observat acest lucru într-o mişcare evreiască din anii ‘70, după procesul privind deturnarea de avioane”. Învăţarea culturii evreieşti începuse astfel şi continua fără ca vreo persoană să gîndească deschis la emigrare; acest lucru nu împiedica şi nu modifica întru nimic viaţa cotidiană a participanţilor. „Nu sînt sigur că alya (în ebraică, alya înseamnă ascensiune; dar cuvîntul a căpătat sensul de întoarcere la patria istorică) a început cu sioniştii”; „primele grupuri sioniste nu erau destul de puternice pentru aşa ceva”. „Într-o oarecare măsură, puterea sovietică este cea care i-a dat naştere, organizînd o gigantică şi zgomotoasă campanie în jurul Războiului de Şase Zile. Presa sovietică a prezentat imaginea unui evreu războinic, învingătorul tuturor, iar această imagine a compensat complexul de inferioritate care sălăşluia în evreii sovietici”. Dar ascunde-ţi „«frămîntarea evreiască»!, colaboratorii tăi să nu o vadă, vecinii să nu ţi-o audă!” La început, teama este profundă: „Aceste bucăţi de hîrtie pe care îţi mîzgăleşti coordonatele în vederea primirii unei invitaţii oficiale, sînt ca şi cum ai semna o condamnare pentru tine, copii şi cei apropiaţi”; dar, în curînd, „gata cu şuşotelile, se vorbeşte cu glas tare”, „lumea se întîlneşte pentru a petrece sărbătorile evreieşti şi a învăţa în cercuri istoria evreiască şi ebraică”. Iar, începînd de la sfîrşitul lui 1969, „evreii, cu zecile şi sutele încep să semneze petiţii destinate «opiniei publice străine». Cer să fie lăsaţi «să plece» în Israel”. „Separaţi de iudaismul mondial, antrenaţi în cuptorul fuziunii... al imperiului faraonic stalinist”, evreii din URSS „păreau definitiv pierduţi pentru iudaism cînd, brusc, a venit revenirea mişcării sioniste în Rusia, reîntoarcerea la anticul apel al lui Moise: „Lasă-mi poporul să plece!”. Iar „în 1970, lumea întreagă a început să vorbească de evreii ruşi”. „Au cîştigat siguranţă, au căpătat... spirit de decizie. Între ei şi visul lor, doar un zid: interdicţia guvernamentală. A-l străpunge, a-l dărîma, a-l sări – aceasta era singura lor dorinţă...”. „Fugiţi din Babilonul de la Mizănoapte!” – a răsunat ordinul la apelul grupului (E. Kuzneţov, M. Dimşit) care încercaseră să deturneze un avion. În decembrie 1970, la procesul care s-a ţinut la Leningrad, „nu au tăcut, nu s-au ascuns, şi-au declarat deschis intenţia de a deturna un avion pentru a-i duce în străinătate, în Israel. Ceea ce le putea aduce o condamnare la moarte! «Mărturisirile» erau de fapt declaraţii de sionism”. Cîteva luni mai tîrziu, în mai 1971, a avut loc un al doilea proces, cel „al unei organizaţii sioniste din Leningrad”; pe urmă au mai avut loc şi altele, la Riga şi la Chişinău. Aceste procese – mai ales cele din Leningrad – au dat un nou şi puternic impuls conştiinţei naţionale a evreilor. Puţin mai tîrziu, a apărut în samizdat revista Evreii în URSS (pornind din 1972). Toate aspectele luptei pentru obţinerea dreptului de a emigra în Israel, la fel ca şi exigenţa unei dezvoltări libere a culturii evreieşti pentru cei care rămîneau în URSS au trezit un viu ecou. Dar, şi aici, ideea unei emigrări posibile era departe, foarte departe de a fi pus stăpînire pe majoritatea evreilor sovietici. „Cînd evreii sovietici ştiau că nu aveau de ales, că trebuiau să se resemneze şi să se adapteze, aveau impresia că trăiesc mai uşor decît acum, cînd au căpătat libertatea de a alege locul unde să-şi trăiască destinul... Primul val al celor care au părăsit Rusia pe la sfîrşitul anilor ‘60 nu era animat decît de o singură aspiraţie: a-şi petrece restul zilelor în singura ţară unde nu era antisemitism, în Israel". (În afara celor care, precizează autorul, emigrau din dorinţa de a se îmbogăţi). Dar „o anumită fracţiune dintre evreii sovietici” erau atît de terorizaţi încît erau gata să renunţe cu uşurinţă la apartenenţa naţională, dacă li se permitea”. Acestor medii le aparţineau evreii care blestemau „acest Israel”: din cauza lui evreii care respectă legea nu au parte, în profesia lor, de avansarea pe care o merită; „din cauza celor care pleacă, situaţia noastră se va înrăutăţi!”.(

Iată ceva bine spus. Un alt articol absurd în acelaşi sens: „Percep atît de limpede caracterul iluzoriu al existenţei lor (a evreilor) în Rusia de azi”. Iar acolo unde nu s-a ajuns la o fuziune, se dezvoltă ineluctabil răceala despărţirii. Natan Ş ciaranski a repetat de multe ori că a fost o vreme cînd s-a simţit diferit de locuitorii acestei ţări. L. Hnoh, la procesul „deturnării de avioane” în decembrie 1970, a declarat clar: „A trăi într-o ţară pe care nu o mai consider a mea mi-a devenit insuportabil” (iar acest sentiment, e foarte evident, nu s-a dezvoltat în două, trei luni). Cîtă unitate în gîndire, cîtă îndrăzneală în expresie! Or, acest tip de sentiment i-a cuprins din ce în ce mai mult pe evreii ruşi, încît a cuprins pături foarte largi de oameni. Mai tîrziu, în 1982, un jurnalist evreu s-a epxrimat astfel: „Sînt un străin... un străin în propria-mi ţară pe care o iubesc în chip abstract, dar de care la modul concret mă tem”. La începutul anilor ‘70, Lidia Ciukovskaia, într-o conversaţie pe care am avut-o, mi-a spus (am notat-o atunci): „Exodul actual le-a fost impus evreilor cu lovituri de cizmă. Mi-e milă de cei pe care ruşii i-au constrîns să se considere drept evrei. Evreii îşi pierduseră specificitatea naţională, iar o asemenea trezire în ei a sentimentelor naţionale îmi pare ceva artificial”. Nu, nu, era departe de adevăr! Aici, Lidia se înşela, deşi discutase mult cu evreii din cele două capitale. Această trezire a sentimentelor evreieşti era absolut naturală, legitimă în raport cu Axa istorică; nu a fost doar provocată „cu lovituri de cizmă”. O trezire bruscă? Şi „sînt evreu” poate fi spus cu mîndrie! Un alt ziarist evreu a căutat să înţeleagă drumul urmat de tînăra generaţie: „Noi, «nepoţii» şi moştenitorii acestei crude experienţe, noi care am spart cu capul nostru coaja pentru a ieşi la lumina zilei, aici, în Israel, ce putem spune de părinţii şi bunicii noştri? Că nu ne-au dat «educaţie evreiască?» Dar experienţa drumului lor, a vieţii lor, aşa cum am primit-o şi pe care fiecare dintre noi a prelungit-o, chiar cu micii paşi de copil, de la visele noastre din copilărie, pînă la mînia vîrstei mature, nu a fost o educaţie evreiască? Sentimentul iudaităţii noastre a venit într-o mare măsură ca rezultat al eşecurilor lor, al catastrofelor lor, al disperării lor (care sînt şi ale noastre). Atunci, de ce să nu existe stimă pentru acest trecut? Nouă ne revine sarcina să aruncăm cu piatra în capetele sparte ale romanticilor de ieri?!”. Aici se exprimă deschis şi loial legătura ereditară cu părinţii şi bunicii care arătaseră atîta entuziasm în primii ani ai regimului sovietic: ceea ce conferă tabloului o cu totul altă amploare. Şi, în filigran, în tot articolul, se percepe o iritare faţă de bunurile şi privilegiile acumulate de „noua clasă care a succedat romanticilor de atunci”. Un articol în samizdat a introdus, şi el, o nuanţă absolut pertinentă: „Într-adevăr, pare falsă părerea conform căreia sentimentele naţionaliste ale evreilor sovietici asimilaţi s-au amplificat doar ca urmare a reapariţiei antisemitismului. Aici este vorba mai degrabă de o coincidenţă în timp”. Participanţii la acest proces descriu, fiecare, într-un mod uşor diferit evoluţia conştientizării: „Aproape toţi avem impresia că practic nu s-a întîmplat nimic”, altfel spus, că nu fusese nici o mişcare în favoarea reîntoarcerii la iudaism; totuşi, „după războiul din 1967, am simţit ceva ca un suflu nou”. Dar „breşa s-a făcut, sînt sigur, după procesul cu deturnarea avionului”. Alţii spun: „La Leningrad, Moscova, Riga s-au constituit grupuri de evrei de pe la mijlocul anilor ‘60”, iar la sfîrşitul acestor ani, deja se formase, la Leningrad, „un centru de conspiraţie evreiască”. Dar în ce consta realmente conspiraţia? „Se constituiseră cercuri de studiere a ebraicii şi a istoriei evreişti... atît pentru studierea limbii, cît şi pentru a permite celor care doreau să o înveţe să discute între ei. Studiul nu mergea dincolo de vreo două, trei sute de cuvinte... Toţi, fără excepţie, erau funcţionari, iar cei care se învîrteau prin jurul lor erau foarte departe nu numai de religie, ci chiar de tradiţia cea mai elementară evreiască”. „Evreii anilor ‘60 aveau o idee foarte vagă despre sionism”. Cu toate acestea, „ne simţeam suficient de evrei, fără a simţi nevoia unor «cursuri de perfecţionare» pentru a ne desăvîr şi calitatea de evrei”.

Începutul Exodului (I)



Autor : ALEXANDR SOLJENI ŢÎN
Epoca Exodului. după cum s-au grăbit evreii să o numească, s-a instaurat, ca să zicem aşa, pe neştiute. Începuturile sale au fost considerate ca pornind de la apariţia articolului din „Izvestia” în decembrie 1966, care, într-un mod întrucîtva înşelător, anunţa acordul autorităţilor pentru „reîntregirea familiei”, formulă care permitea evreilor să părăsească URSS. Şase luni mai tîrziu a izbucnit, după un proces istoric propriu, Războiul de Şase Zile. „Ca orice epopee, Exodul a început prin miracole. Şi, cum stă bine unei epopei, evreii din Rusia – generaţia Exodului – au avut parte de trei miracole”: „miracolul întemeierii statului Israel”, „miracolul de Purim din 1953” (altfel spus: moartea lui Stalin) şi „cel al victoriei din 1967, veselă, strălucitoare şi ameţitoare”. Războiul de Şase Zile a dat un impuls ireversibil conştiinţei naţionale a evreilor sovietici şi a stins la mulţi setea asimilării. A provocat o puternică atracţie pentru formarea de cercuri unde se discutau probleme proprii naţiunii şi se studia ebraica. În orice caz, începînd de aici apar primele tendinţe de emigrare. Dar care era sentimentul majorităţii evreilor la sfîrşitul anilor ‘60, în pragul Exodului? Nu, evreii care vorbesc de un sentiment de oprimare şi de frustrare nu îşi falsifică, retrospectiv, senzaţiile: „Cînd aud cuvîntul evreu, îşi bagă capul între umeri ca şi cum s-ar aştepta să primească o lovitură. Se străduiesc cît pot să nu folosească acest cuvînt atît de greu de zis, sau îl spun repede, cu glas stins, ca şi cum i-ar strînge cineva de gît... Printre ei sînt unii obişnuiţi cu o teamă permanentă, întipărită în subconştientul lor şi devenită nevindecabilă”. Sau, după cum scrie o scriitoare evreică: toată viaţa profesională şi-a trăit-o cu sentimentul că munca sa nu va vedea lumina zilei fiindcă era evreică. La numeroşi evrei, în ciuda situaţiilor materiale net mai favorabile decît cele ale marii majorităţi a populaţiei, acest sentiment de a fi asuprit era absolut real. De altfel, protestele evreilor cultivaţi se referă mai puţin la eventualele măsuri de represiune economică, cît la şicanele de ordin cultural. „Evreii sovietici caută... să-şi menţină participarea largă la cultura rusă. Ei înşişi doresc să păstreze cultura rusă”. Cînd evreii ruşi, ale căror centre de interes sînt legate de Rusia, se trezesc privaţi, ca nişte impostori sau intruşi, de dreptul de a se ocupa de problemele ruseşti, de istoria rusă, fie chiar şi numai în scris sau în vorbe, sînt năuciţi şi ofensaţi. O dată cu apariţia tamizdatului şi a samizdatului, xenofobia proprie unor condeie faţă de evreii care se simţeau ruşi s-a exprimat pentru prima dată după ani de zile nu în stradă şi nici din partea birocraţiei, ci din cea a elitei intelectuale, inclusiv a disidenţei. Ceea ce, natural, i-a zdruncinat pe evreii care se identificau cu ruşii”. Galici scrie: „Erau foarte numeroşi cei care, educaţi în anii ‘20, ‘30, ‘40, se obişnuiseră încă de la naştere să se considere ruşi... Toate gî ndurile lor, cu adevărat, se legaseră de cultura rusă”.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=14784

Opere de arta ale “Litvaks”, intr-un muzeu la Vilnius
Opere de arta si informatii despre "Litvaks", evreii Lituaniei care au pierit in Holocaust, isi vor afla locul intr-un nou muzeu care se va construi in capitala tarii, transmite agentia franceza AFP.
Guvernul lituanian a aprobat, miercuri 11 iunie, construirea la Vilnius a unui nou muzeu, care va fi desenat de celebra arhitecta anglo-irakiana Zaha Hadid, un proiect comun al Lituaniei cu muzeele rus Ermitaj si american Guggenheim.
Cu costuri estimate la 75 de milioane de euro, muzeul isi va deschide portile in 2013. Guvernul lituanian va participa cu 10 - 15% din suma, restul urmind a fi acoperit de municipalitatea din Vilnius si de investitori privati, a precizat pentru presa premierul Lituaniei, Gediminas Kirkilas.
Viitorul muzeu va gazdui mai multe galerii de arta, cu colectii proprii, dar si imprumutate de la muzeele Ermitaj din Sankt Petersburg si Guggenheim din New York.
Capitala lituaniana, o tinta preferata de multa vreme de turistii din Europa Centrala si de Est, a atras si foarte multi occidentali de la aderarea Lituaniei la Uniunea Europeana, in 2004.
Comunitatea de evrei lituanieni a numarat, inainte de cel de-al doilea razboi mondial, aproximativ 220.00 de persoane, 95% dintre acestea fiind ucise in timpul ocupatiei naziste.

Proteste ale evreilor din Lituania
Comunitatea evreiasca din Lituania – una dintre cele mai decimate de catre extremistii locali in timpul celui de-al doilea razboi mondial – a protestat pe 27 mai impotriva unor decizii guvernamentale.
Evreii lituanieni condamna proiectul guvernului de la Vilnius de a remania legea cetateniei, modificind-o astfel incit statutul de cetatean sa fie atribuit pe baza originii etnice.
Evreii lituanieni au si alte motive de nemultumire. In martie doua sute de skinheads de extrema dreapta au defilat in centrul capitalei scandind lozinci fasciste, antirusesti si antisemite. Neonazistii cu capetele rase au arborat simboluri hitleriste. Autoritatile s-au prefacut ca nu vad si nu aud, desi Valdas Adamkus, presedintele Lituaniei a condamnat marsul neonazist, calificindu-l drept „o rusine pentru tara” sa.
Comunitatea evreiasca din Lituania – odinioara una dintre cele mai importante din lume - s-a "topit" numeric, in timpul cel de-al doilea razboi mondial, cind 95 la suta dintre ei au fost asasinati in Holocaust. Azi mai traiesc in Lituania doar circa 4.000 de evrei

The Guardian: Antisemitismul din Rusia, adanc inradacinat in populatie
Antisemitismul Rusiei nu poate fi pus numai pe seama elitei aflate la conducerea tarii, ci el este adanc inradacinat in conceptiile populatiei, constituind o piedica in calea democratiei, este de parere publicatia britanica The Guardian, monitorizata de Rompres.

De Ziua Muncii, in apropierea Dumei de Stat a avut loc un miting al Partidului Comunist. Pe scena se aflau cateva fete dragute, precum si cativa varstnici membri ai partidului, care se straduiau sa fie coerenti in discursurile pe care le tineau, impanzite de cuvinte precum 'solidaritate' si 'muncitori'. Publicul, alcatuit din cateva sute de persoane, aplauda apatic. La o mica distanta de multime, un barbat in varsta atragea atentia mult mai eficient. Un grup de aproximativ 30 de oameni stateau in jurul lui, in timp ce batranul tuna si fulgera in legatura cu situatia tarii, cu problemele ei si cu incapacitatea conducerii de a le rezolva. Dupa ce a subliniat toate problemele tarii, el a anuntat care sunt vinovatii: evreii. "Egor Gaidar (care s-a ocupat de privatizare sub regimul Eltin) e evreu. Ce s-a schimbat in bine in ultimii 17 ani?"
Batranul continua: "Suntem comunisti internationali. Lupta pe care o purtam nu este impotriva cecenilor sau a georgienilor. E impotriva evreilor!" Singura persoana care s-a straduit sa intervina a fost un tanar care a incercat sa vorbeasca cu el, insa sustinatorii batranului l-au redus la tacere. Doi politisti stateau langa ei, insa nu au schitat niciun gest.

Rusia are o adevarata istorie a antisemitismului - de la restrictiile impuse in epoca tarilor si pana la pogroamele din secolul trecut, dar si la revenirea vechilor prejudecati ale Uniunii Sovietice - revenire motivata politic. Si in anii 1990 antisemitismul a fost puternic, in special in urma prabusirii financiare din 1998, si ramane pronuntat la nivel national si local. Evreii sunt in continuare 'tapul ispasitor' pentru problemele Rusiei si victime ale prejudecatilor.

In timpul recentei campanii electorale pentru presedintie, liderul aripii din Sankt Petersburg a Partidului Nationalist Rus, Nikolai Bondarik, l-a 'acuzat' pe Dmitri Medvedev ca ar fi evreu si ca ar numi evrei in functii importante si ar permite strainilor sa fure resursele nationale ale Rusiei.

Zvonul nu a fost comentat in mass-media controlate de stat, strategii fiind constienti de imensul impact negativ pe care l-ar fi avut deschiderea acestui subiect asupra campaniei lui Medvedev. Comunitatea evreiasca din Moscova a fost si ea ingrijorata in legatura cu etnicitatea lui Medvedev. Unul dintre liderii ei a fost citat ca afirmand: "Ma rog ca acest zvon sa nu fie adevarat, deoarece ar aduce numai necazuri - atat pentru dansul, cat si pentru noi".

In timpul conducerii sale, Vladimir Putin si-a construit popularitatea pe baza traditionala a mandriei nationale si a apararii Rusiei impotriva strainilor cu intentii malefice, insa, spre lauda sa, a condamnat antisemitismul. El a afirmat ca se simte 'rusinat' de antisemitismul din Rusia atunci cand a vizitat Auschwitzul in anul 2005 - gestul lui a reprezentat un formidabil pas inainte. Succesorul sau, Dmitri Medvedev, a vizitat un centru al comunitatii evreiesti in perioada sarbatorii Hanukah din luna decembrie - nu este foarte mult, dar e un inceput.

Cea mai mare problema ramane faptul ca multi dintre rusi invinuiesc evreii pentru asa-zisa lor incercare de a destabiliza Rusia si de a fura bogatiile acesteia. Este mult mai usor si mai comod sa acuze evreii pentru toate problemele tarii decat sa le accepte pe acestea ca fiind probleme ale rusilor, ce trebuie rezolvate prin schimbarea Rusiei in sine, de catre poporul rus.

Inradacinarea adanca a antisemitismului din Rusia atrage atentia asupra unei probleme mai profunde, pe care analistii din mass-media occidentale refuza sa o ia in discutie - nu doar Putin a fost cel care a impiedicat dezvoltarea democratiei in Rusia, ci insusi poporul rus. Intr-adevar, acesta este un gand sumbru, care subliniaza nevoia de o abordare mai complexa a Rusiei. Insa este mai simplu ca vina sa fie aruncata in totalitate asupra lui Putin si ca poporul rus sa fie idealizat drept o multime opresata cu aspiratii democratice.

Putin si Rusia pot fi criticati fara a fi declansata o cruciada a democratiei. Rusia se afla pe propriul drum al dezvoltarii, insa acest lucru nu inseamna ca ea nu poate invata de la Occident, in mod special in privinta antisemitismului. Impotriva acestui fenomen vor lupta rusii care sunt deschisi in fata ideilor occidentale, in fata culturii liberale care nu accepta 'lenea morala'. Aceasta deschidere, insa, nu presupune pierderea caracterului lor rusesc. Atat liderii de la Kremlin, cat si poporul rus trebuie sa constientizeze faptul ca Occidentul le poate oferi lectii importante.

Lider evreu protesteaza fata de
MINSK– Politia din fosta republica sovietica l-a retinut recent, in fata cladirii Administratiei din Minsk, pe presedintele Asociatiei Evreilor din Belarus, Yakov Goodman, care protesta cu o pancarda fata de ceea ce el a numit “sponsorizarea antisemitismului de catre stat”, transmite RFE/RL. Goodman a initiat acest protest deoarece autoritatile au distrus in urma cu doi ani o sinagoga pe strada Dzimitrava, iar in momentul protestului excavatoarele tocmai incheiau demolarea sinagogii Khalodnaya din Minsk, fondata in 1570. Potrivit lui Goodman, lucrarile efectuate in vara anului trecut la doua cimitire evreiesti din Mazyr au fost devastate cu o luna in urma de persoane ramase neidentificate care au distrus simbolurile memoriale pe care insusi liderul evreu le amplasase la mormintul unui grup de conationali masacrati in 1941, printre care se numara si bunicul sau. In aceeasi zi instanta judecatoreasca a declarat protestul lui Goodman ca fiind ilegal.

Declaraţii antisemite ale liderului din Belarus
Ministrul de externe al Israelului, Tzipi Livni, l-a acuzat de antisemitism pe preşedintele Belarusului, Alexander Lukaşenko, după ce acesta ar fi declarat că evreii ar fi de vină pentru murdăria dintr-unul din oraşele de provincie pe care le-a vizitat.


Doamna Livni a spus că această remarcă arată caracterul societăţii din Belarus şi a liderului acesteia.

Preşedintele Lukaşenko a făcut afirmaţia incriminatorie cu ocazia unei vizite oficiale în oraşul Bobruisk, una dintre cele mai vechi aşezări istorice din Belarus devenită astăzi o localitate ponosită de provincie.

Domnul Lukaşenko este binecunoscut pentru declaraţiile sale lipsite de subtilitate şi uneori greşit interpretate fiind scoase din context.

De data aceasta el s-a plâns în timpul unui interviu la radio că oraşul Bobruisk seamănă cu o cocină de porci din cauza murdăriei de pe străzi şi a stării jalnice a acestuia.

Apoi a părut să-i învinuiască pe evrei de această stare de fapt. Preşedintele Lukaşenko a spus că oraşul Bobruisk este "un oraş al evreilor" şi a adăugat din nou că "evreii nu au grijă de oraşele în care trăiesc pentru că aşa a văzut el când a fost în Israel".

'Aspră condamnare'

Ministerul de externe al Israelului l-a convocat pe ambasadorul Belarusului în urma acestor afirmaţii pentru ceea ce acesta a numit o "aspră condamnare".











Ministrul de externe, Tzipi Livni, a mers şi mai departe ulterior spunând că datoria liderilor de naţiuni este să lupte împotriva antisemitismului, nu să-l încurajeze.

Preşedintele Lukaşenko are interdicţie să călătorească în ţările Uniunii Europene, iar regimul său este descris de organizaţiile pentru drepturile omului drept izolat şi represiv.

Secretarul de stat american Condoleezza Rice a declarat chiar că administraţia Lukaşenko este ultimul regim dictatorial din Europa.

Cei mai mulţi evrei de aici au fost omorâţi în 1941

Preşedintele Belarusului nu este însă cunoscut drept antisemit. Istoria evreilor din Belarus face însă ca declaraţia sa să fie neavenită.

Istoric, Belarusul a fost una din zonele Imperiului Rus în care li s-a permis evreilor să se aşeze.

La începutul celui de-al doilea război mondial trăiau aici aproximativ două milioane de evrei - unii dintre ei personalităţi celebre precum pictorul Marc Chagall, sau fostul prim ministru al Israelului, Menachem Begin.

Nouăzeci la sută dintre evreii din Belarus au fost însă omorâţi de nazişti în 1941 - oraşul Bobruisk fiind scena unora dintre cele mai mari masacre.

Minskul nu a făcut până acum nici un comentariu în legătură cu afirmaţiile preşedintelui.