ROMANIA INTERBELICA

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cafeneaua-bucure-tiul-interbelic

http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/national-geographic-1934-despre-romania

Alcatuit din oameni fara experienta, dar mai ales având atitudini si initiative care nu conveneau vechilor partide - liberal si conservator -, neagreat de rege, guvernul Blocului parlamentar s-a mentinut într-un permanent "echilibru instabil".

Prima criza s-a ivit chiar la 9 decembrie 1919, când a fost ales presedintele Adunarii Deputatilor. In cadrul tratativelor vizând constituirea Blocului parlamentar se convenise ca acest post va reveni Partidului National. Dupa validarea mandatelor, cel ales a fost Alexandru Vaida-Voevod, dar odata cu numirea lui în fruntea guvernului, postul a ramas vacant. In ziua de 9 decembrie, spre surprinderea ardelenilor, N. Iorga a urcat la tribuna si a declarat ca cedeaza "staruintelor ce s-au facut de a primi sarcina grea pentru sanatatea si ocupatiunile mele, de presedinte al acestei Camere". Ardelenii si-au amintit de întelegere si l-au propus pe Vasile Goldis. Puse la vot, propunerea pentru Iorga a întrunit 168 de voturi, iar cea pentru Goldis doar 151.

Multumind pentru voturile  primite, Iorga a declarat ca va apara cu hotarâre prestigiul parlamentului si nu va accepta sub nici un motiv dizolvarea lui, do-rita de "unii aflati pe banca ministeriala". Cel vizat era generalul Averescu; acesta nu avea o baza parlamentara, deoarece Liga Poporului se abtinuse de la alegeri. Averescu a dezvaluit public faptul ca acceptase sa intre în guvern la sugestia regelui si în urma întelegerii realizate cu Iuliu Maniu, si anume ca Partidul National sa fuzioneze cu Liga Poporului, dupa care parlamentul sa fie dizolvat, organizându-se noi alegeri. Iuliu Maniu nu a negat, dar nici n-a confirmat spusele generalului; este de presupus ca liderul ardelean a evitat sa intre în discutii privind fuziunea deoarece era limpede ca, în ultima instanta, s-ar fi pus problema presedintiei viitorului partid si cum Averescu se considera pe deplin îndreptatit sa fie el ales, Maniu a adoptat tactica temporizarii.

Simtindu-se ofensat de Iorga si abandonat de Maniu, generalul Averescu si-a prezentat demisia din guvern la 13 decembrie. Profund afectat, regele i-a cerut lui Iorga - considerat vinovat de aceasta situatie - sa gaseasca "om în loc". N. Iorga l-a propus pe dr. N. Lupu, care în acel moment nu facea parte din nici un partid politic. In iunie 1919, dr. N. Lupu adresase o scrisoare publica lui Ilie Moscovici, secretarul Partidului Socialist, prin care solicita sa fie primit în partid; conducerea socialistilor i-a conditionat acceptarea cererii de angajamentul de a nu candida, timp de doi ani, în alegerile parlamentare; dr. Lupu nu a primit aceasta conditie si astfel solicitarea a ramas fara urmari practice.

In alegerile parlamentare dr. Lupu candidase ca independent si fusese ales. Acesta era omul pe care Iorga îl socotea ca cel mai potrivit ministru de Interne în locul lui Averescu. Regele l-a acceptat, noteaza Iorga, "pe garantia mea si a generalului Rascanu" (ministrul de Razboi).

Dr. Lupu a decis ridicarea starii de asediu si a cenzurii (introduse în 1916, odata cu intrarea României în razboi), a initiat un proiect de lege, prin care numarul jandarmilor era redus de la 37 000 la 5 000, si un altul care prevedea obligativitatea închirierii spatiului locativ excedentar, pe care regele îl socotea "cam bolsevic". Spre deosebire de liberali, care cautasera sa puna capat miscarilor sociale prin represiunea armata, soldata cu morti si raniti la 13 decembrie 1918, dr. Lupu a adoptat tactica dialogului cu muncitorii. Cu cravata rosie la gât si batista de aceeasi culoare la butoniera, ministrul de Interne a tinut un vehement discurs în fata grevistilor de la Monitorul oficial, condamnând exploatarea la care acestia erau supusi si cerând patronatului sa raspunda pozitiv la solicitarile lucratorilor.

Adversarii au reactionat prompt. Fruntasul liberal Gh. Mârzescu l-a interpelat pe dr. Lupu în legatura cu conceptiile sale politice. Acesta a raspuns: "Metoda represiunii si a opresiunii ati practicat-o dumneavoastra, metoda reconciliatiunii o voi practica-o eu... Prefer sa-i las [pe muncitori] sa manifesteze, decât sa-i ucid". Somat de Mârzescu sa raspunda daca este socialist, dr. Lupu a declarat: "Da, sunt un socialist sui generis".

Luând act de aceasta declaratie  "grava", liberalii, conservatorii si averescienii au cerut imediat demisia ministrului de Interne.

La rândul sau, regele se temea ca la împlinirea unui an de la evenimentele din 13 decembrie 1918, socialistii, cu dr. Lupu în frunte, vor încerca sa ia cu asalt palatul Cotroceni, iar el va împartasi aceeasi soarta ca tarul Rusiei. In consecinta, a dispus adunarea mai multor militari la Cotroceni si instalarea de mitraliere la toate colturile gra-dinii palatului. Regele, regina, dar si liberalii si conservatorii îl considerau pe dr. N. Lupu un "minis-tru bolsevic".

In fata campaniei ce se ducea împotriva ministrului de Interne, Nicolae Iorga a adresat un memoriu regelui, luând apararea dr. N. Lupu, care "prin spiritul sau larg democratic, prin iubirea sa de ordine în sensul legal cetatenesc si nu brutal agresiv, iubire dovedita prin trecutul sau, este singurul capabil sa asigure linistea necesara marilor prefaceri indispensabile". Dar memoriul nu a putut schimba atitudinea suveranului.

Dupa demisia lui Alexandru Averescu din guvern, liderul taranist Ion Mihalache a acceptat sa preia conducerea Ministerului Agriculturii si Domeniilor, ce-i fusese rezervat cu prilejul constituirii Blocului parlamentar. S-a prezentat la minister îmbracat în camasa nationala si itari, adresându-se astfel personalului adunat cu prilejul învestirii sale: "Prezenta mea la conducerea acestui departament, în fruntea dv. - oameni cu o cultura si o experienta superioare, o stim cu totii si o stiu eu cel dintâi - se datoreste unui concurs de împrejurari noi în tara noastra, împrejurari al caror instrument am trebuit sa devin... Traim vremuri, când lumea cere însetata dreptate si când cu greu se poate stapâni în alegerea mijloacelor. Cu grele jertfe de sânge, neamul nostru si-a vazut visul împlinit, patria întregita; prin cel dintâi parlament al ei îsi propune sa rasplateasca cu dreptate pe toti fiii ei buni si îndeosebi taranimea noastra... Ca o garantie ca parlamentul, regele si guvernul sunt hotarâti sa faca dreptate acestei taranimi, asa trebuie înteleasa prezenta unui fiu de taran - care a ramas si va ramâne taran în sufletul lui, în portul lui si în traiul lui - în fruntea departamentului care va înfaptui dezrobirea economica a taranimii".

Prezenta învatatorului Mihalache pe banca ministeriala a fost primita cu ironie de vechii politicieni. Intrebat de un ziarist ce parere are despre noul ministru, Alexandru Marghiloman, presedintele Partidului Conservator-Progresist, a declarat ironic: a aflat ca "stie sa si manânce", adica sa mânuiasca furculita si cutitul. Dar, foarte curând, locul ironiilor a fost luat de îngrijorarea fata de modul de a actiona si mai ales de intentiile ministrului privind reforma agrara.

Ion Mihalache a cautat sa inaugureze un nou mod de a fi ministru; precum Cuza, la vremea lui, tânarul învatator se deplasa incognito în piete si hale publice, se aseza la coada, iar când constata ca a fost înselat la cântar sau i s-a cerut un pret prea mare cerea pedepsirea vinovatilor. Dar cel mai mult îngrijora pe oamenii "vechi" proiectul sau de reforma agrara. Constantin Argetoianu scria ca Mihalache "lucra pe tacute la ministerul sau, pe tacute si cu ura de clasa în sân - ura ce trebuia sa duca la proiectul de lege care a determinat la începutul lunii martie prabusirea întregului guvern". In esenta, proiectul prevedea extinderea exproprierii peste limita celor doua milioane hectare stabilite de Constituanta de la Iasi si reducerea pretului de rascumparare pe care urma sa-l plateasca taranimea. Sindicatul marilor proprietari, condus de Constantin Garoflid, a înaintat un memoriu regelui prin care-i cerea sa nu aprobe un asemenea proiect de lege, deoarece era neconstitutional.

La 6 martie 1920,  proiectul de lege a fost aprobat de Consiliul de Ministri si înaintat regelui, pentru a semna mesajul de trimitere a lui în dezbaterea parlamentului. Sfatuit de Ion I.C. Bratianu si de Barbu Stirbey, regele a refuzat sa semneze mesajul. O situatie similara avea si proiectul de lege privind chiriile, înaintat de dr. N. Lupu. Pentru a nu fi nevoit sa dea explicatii, regele a refuzat sa-i primeasca în audienta pe cei doi ministri.

S-a creat astfel o adevarata criza în raporturile dintre guvern si suveran. Situatia a fost din plin speculata de presa liberala, conservatoare si averescana, care au lansat o vasta campanie împotriva ministrului Agriculturii.

Þara noua - organul central de presa al Partidului Þaranesc" a publicat si un manifest Catre sateni în care acestia erau îndemnati: "Fiti linistiti si aveti încredere în trimisii vostri. Ei se tin de cuvânt si se lupta din greu sa va faca dreptate". Cu cine se "luptau din greu" era precizat chiar în manifest: "Proiectul de lege se afla la Palat si n-astepta acum decât semnatura regelui".

Opozitia a criticat în termeni extrem de duri acest manifest si pe Ion Mihalache, acuzat ca "l-a descoperit pe rege", taranii fiind instigati împotriva suveranului. Tensiunea politica a crescut si mai mult atunci când mai multi deputati taranisti au cerut dosarele privind represiunea rascoalei taranesti din 1907, pentru a dezvolta interpelari pe aceasta tema.

Nu numai Lupu si Mihalache îi nemultumeau pe rege si pe Bratianu, ci si presedintele Consiliului de Ministri, Alexandru Vaida-Voevod. Acesta, dupa ce s-a deplasat la Paris, unde a obtinut din partea Consiliului Suprem acceptarea hotarârii de unire a Basarabiei cu România, a plecat la Londra. De aici a intrat în tratative cu ministrul de Externe sovietic, Cicerin. A avut loc un schimb de radiograme, convenindu-se începerea de negocieri pentru normalizarea relatiilor între România si Rusia Sovietica. Al. Vaida- Voevod nu a cerut însa aprobarea prealabila a regelui Ferdinand, iar acesta - influentat de guvernul francez - nu agrea initiativa lui Vaida.

In acest context, Bratianu a decis  sa înceapa manvrele pentru înla-turarea guvernului Blocului parlamentar. Stia ca Partidul National Liberal nu putea veni la putere, fiind perceput ca un partid "vechi", purtând stigmatul "raspunderilor" pentru pierderile inutile din timpul razboiului. Pe de alta parte, "mitul Averescu" ajunsese la apogeu. Generalul era considerat un om providential, care va aduce mântuirea tarii, va da fiecarei familii de tarani 5 ha de pamânt, va impune domnia legii, va pedepsi drastic pe îmbogatitii de razboi si pe toti cei vinovati de "dezastrul tarii".

O analiza lucida ar fi putut lesne demonstra ca terenul arabil existent în România nu era suficient pentru a acorda fiecarei familii de tarani câte 5 ha si ca Liga Poporului avea în fruntea sa mai multi fosti conservatori, care votasera, la Iasi, împotriva reformei agrare (între acestia si Constantin Argetoianu, cel mai de nadejde colaborator al generalului Averescu). Dar lumea nu avea timp sa faca asemenea calcule si analize, iar daca cineva ar fi îndraznit sa spuna aceste lucruri ar fi fost catalogat imediat ca un om "vechi", reprezentant al "ciocoilor".

Cu inteligenta-i cunoscuta, Bratianu a decis sa se foloseasca de Averescu pentru a înlatura guvernul Blocului parlamentar. Atingerea acestui obiectiv parea extrem de dificila, daca nu chiar imposibila, având în vedere relatiile publice extrem de încordate între Averescu si seful liberal. Pentru Bratianu însa "mitul Averescu" era un instrument eficace, putea a-si croi drum spre putere, fara a fi primit cu ostilitate de opinia publica. Il cunostea bine pe general, îi stia calitatile si defectele, mai ales ambitia lui de a ajunge la putere, fara sa-si faca probleme asupra manierei în care îsi atingea obiectivele.

La rândul sau Averescu stia ca Bratianu exercita o influenta debminatoare asupra regelui Ferdinand. De aceea el nu punea mare pret pe popularitatea pe care o dobândise la sfârsitul razboiului. Generalul nu era un agitator si un organizator de mase, nu se vedea în postura liderului politic care sa ia "cu asalt" Capitala si sa cucereasca puterea. Ca militar de cariera era obisnuit sa comande, nu sa tina discursuri care sa înflacareze multimile.

Il ura pe Bratianu, care pusese la cale înlaturarea lui brutala din guvern în martie 1909, îi blocase ascensiunea spre sefia Marelui Cartier General în timpul razboiului, apoi în martie 1918, manevrase pentru "concendierea" sa din functia de presedinte al Consiliului de Ministri. Dar era constient ca nu putea accede la putere decât cu acordul liderului national-liberal. De aceea, prin unele doamne din "înalta societate" (Averescu era convins ca femeile au un mare rol în manevrele politice) a început sa sondeze atmosfera de la palat si de la Florica (resedinta lui Bratianu, de lânga Pitesti).

S-a ajuns astfel la întâlniri secrete  între Constantin Argetoianu (principalul colaborator al generalului) si I.G. Duca (emisarul lui I.I.C. Bratianu); apoi între Argetoianu si Vintila Bratianu (fratele lui I.I.C. Bratianu). Pe fondul dorintei comune de a înlatura cât mai repede guvernul Blocului parlamentar, discutiile au avansat rapid spre realizarea unui acord.

Discretia nu este o virtute a românilor. Foarte curând, Nicolae Iorga, presedintele Adunarii Deputatilor, avea sa afle despre întâlnirile secrete dintre liberali si averescani, care puteau duce la caderea guvernului. L-a sfatuit pe Ion Mihalache sa demisioneze din functia de ministru al Agriculturii si Domeniilor, iar proiectul sau de lege agrara sa fie depus din initiativa parlamentara. In dimineata zilei de 12 martie, Mihalache si-a înaintat demisia regelui (textul acesteia a fost scris de Nicolae Iorga): "Cerând de patru ori favoarea unei audiente la Majestatea Voastra pentru a supune deocamdata oficios Majestatii Voastre proiectul de reforma agrara trecut prin Consiliul de Ministri si pe care tara îl asteapta cu o periculoasa nerabdare; si neputând avea nici acest semn de gratie din partea Majestatii Voastre, ma vad silit a ceda staruintelor, pe care nu le mai pot birui, ale membrilor Blocului parlamentar, care pretind ca proiectul de lege - ce nu este al meu, ci al majoritatii - sa fie depus din initiativa parlamentara. Daca aceasta hotarâre inevitabila pentru constiinta mea de datorie ar putea fi considerata nepotrivita cu situatia de ministru al Majestatii Voastre, o rog sa binevoiasca a ma considera demisionat de la departamentul ce-l ocup".

In aceeasi zi proiectul legii agrare a fost prezentat în Adunarea Deputatilor de Grigore Iunian, fruntas al Partidului Þaranesc. Luând cuvântul, Ion Mihalache a declarat: "Þiu sa se stie: nu guvernul îsi însuseste proiectul care a fost depus din initiativa parlamentara, ci deputatii si-au însusit proiectul guvernului". El a avertizat: "Þin sa se stie ca daca parlamentul acesta ar pleca sau daca guvernul ar pleca, este din cauza unei conspiratii a întregii oligarhii din toate partidele boieresti".

Opozitia liberala a reactionat dur,  acuzându-l pe Mihalache ca a intrat în conflict cu regele, ca - din motive demagogice - a urmarit sa arate taranilor ca suveranul nu era de acord cu extinderea exproprierii.

Având în vedere structura parlamentului era de asteptat ca proiectul de lege sa fie votat, ceea ce vechile partide si regele nu puteau accepta. Steagul - organul central de presa al Partidului Conservator-Progresist - scria ca guvernul a declansat revolutia, drept care cerea: "Regele sa-si faca datoria fata de tara si de dinastie", adica sa demita imediat cabinetul, sustinând ca "armata este devotata si supusa comandantului ei suprem".

Dar factorul decisiv în rezolvarea  crizei politice a fost Ion I.C. Braianu. In aceeasi zi de 12 martie 1920, el s-a întâlnit, dupa cum marturiseste I.G. Duca, "pe înserate si în mare taina" cu Alexandru Averescu. Cei doi au ajuns rapid la un acord (negociat anterior): Averescu va înfaptui reforma agrara în limitele stabilite de Constituanta de la Iasi, va restabili ordinea în tara si va renunta la "raspunderi". La rândul sau, Bratianu promitea sa intervina la "factorul constitutional", adica la rege, pentru aducerea lui Averescu la putere. Cu acest acord, soarta guvernului Vaida era pecetluita.

Presedintele Consiliului de Ministri fiind plecat la Londra, regele l-a chemat în dimineata zilei de 13 martie pe Stefan Cicio-Pop (prim ministru interimar), cerându-i sa depuna demisia guvernului. Acesta s-a conformat, dupa care suveranul a semnat decretul de numire a lui Averescu în functia de presedinte al Consiliului de Ministri. Comentând aceste initiative ale regelui, Constantin Argetoianu - unul dintre profitorii noii situatii - avea sa aprecieze ca Ferdinand I n-a socotit necesar sa respecte nici "macar acele forme de condescendenta protocolara, care sa acopere un gest brutal", ceea ce, pentru "prestigiul nostru de stat civilizat a fost o lovitura urâta". Alexandru Vaida-Voevod a aflat de la Radio Londra ca nu mai era prim ministru al României.
http://archive.today/JKL0W

Dumitru Preda



"Alianta inimilor este reprezntata, de la Marea Baltica la Marea Neagra, de un singur popor cu doua drapele", spunea în septembrie 1922, la Sinaia, maresalul Jozef Pilsudski, unul dintre artizanii renasterii Poloniei dupa primul razboi mondial. Cum se poate transforma o alianta a inimilor - daca poate exista asa ceva între doua state - într-o casnicie în pragul esecului, în care sotii se privesc cu raceala, mergând fiecare pe drumul lui? Pentru ca, în final, atunci când unul dintre ei cade victima unei agresiuni, celalalt, loial, sa îi acorde tot sprijinul pe care si-l poate permite?

Am avut aceasta posibila imagine a relatiilor diplomatice româno-polone din perioada interbelica lucrând la volumul întâi al culegerii România-Polonia. Documente diplomatice (1918-1939). Editat de comisia nationala de publicare a documentelor diplomatice, sub egida Directiei arhivelor diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, el va aparea în cadrul seriei Relatii bilaterale, la Editura Univers Enciclopedic. Am lucrat la pregatirea acestui volum alaturi de Florin Anghel, Nicolae Mares, Alexandru-Nicolae Nicolescu; au mai colaborat Costin Ionescu si Cristian Tudorache.

Sa vedem deci cum au evoluat, vreme de 21 ani, relatiile diplomatice româno-polone. Se impune sa precizam ca, asemenea oricarei categorii de documente, si cele diplomatice au limitele lor. In primul rând, ele ne ofera perceptia de moment a unui diplomat, aflat la post sau în fruntea Ministerului Afacerilor Straine, pe care evolutia ulterioara a evenimentelor - stim cum - a confirmat-o sau infirmat-o. Putem judeca însa mai bine capacitatea diplomatiei române de a anticipa pericolele la adresa tarii si de a gasi solutii. Si putem trage, eventual, învataminte, pentru ca istoria are tendinta sa se repete, chiar daca într-un context diferit.

Apropierea dintre România si Polonia venea oarecum de la sine, la sfârsitul primului razboi mondial. Polonia redevenea stat independent, dupa ce, vreme de peste 100 de ani, îsi încetase existenta politica. România obtinea, tot la Conferinta de Pace de la Paris, recunoasterea Marii Uniri. Amândoua deci aveau tot interesul sa lupte pentru apararea prevederilor Tratatelor de Pace, atacate la scurta vreme de statele revizioniste.

Apoi, amândoua se temeau de Rusia sovietica, fiind plasate în linia întâi. România nu s-a angajat direct în razboiul ruso-polon, dar a acceptat si sprijinit tranzitul militar si uman pe teritoriul ei, în favoarea Poloniei, iar scurta interventie a trupelor sale în Pocutia a asigurat spatele frontului polonez în fata amenintarii bolsevice.



A existat si un alt factor care a grabit realizarea unei aliante bilaterale. In 1919, în timpul negocierilor pentru semnarea Tratatului de la Versailles, pentru a iesi din impasul provocat de Franta, care dorea o Germanie cât mai slabita, incapabila sa o mai ameninte vreodata, Marea Britanie si S.U.A. i-au propus un Pact de garantii. Dar cum Pactul era strâns legat de Tratatul de Pace si cum Congresul american a refuzat sa ratifice Tratatul, Pactul devenea si el nul. Drept urmare, Franta a cautat permanent sa gaseasca aliati pe latura estica a Germaniei, cu ajutorul carora sa poata tine în sah orice tendinta revizionista germana.

Conventia de alianta defensiva între Regatul României si Republica Polona, încheiata la 3 martie 1921, era însa îndreptata doar împotriva unui eventual atac dinspre Est. De asemenea, potrivit articolului 6, nici una dintre parti "nu va putea încheia o alianta cu o terta putere fara sa se consulte în prealabil cu cealalta". Polonia avea si interesul de a-si asigura un acces cât mai usor la porturile românesti de pe Dunare si de la Marea Neagra si obtinea o serie de facilitati în portul Braila. Tot atunci se semna si o Conventie militara.

Marea problema a Poloniei în perioada interbelica a constituit-o plasarea acestei tari între cele doua pericole care aveau sa o si sfâsie, în septembrie 1939. Maresalul Pilsudski îi sublinia aceasta dilema trimisului extraordinar si ministrului plenipotentiar al României la Varsovia, Alexandru G. Florescu, într-o convorbire avuta la 17 mai 1923. "A aratat apoi maresalului Foch ca îndoita sarcina a Poloniei de a se apara si la Est si la Vest este aceeasi si are nevoie de o elasticitate de miscari deosebita... Fi-va guvernul francez plecat sa studieze problema si sa cerceteze posibilitatile de a satisface dorintele Poloniei? Oricât de înalta ar fi situatiunea maresalului Foch, oricât de ascultate ar fi sfaturile domniei sale, fi-va cuvântul sau destul de hotarâtor pentru a influenta guvernul francez în sensul acestor prevederi?"

Intrebarea diplomatului român era justificata si, asa cum vom vedea, în timp Polonia se va considera tradata de Franta si libera sa urmeze un curs propriu în politica externa.

Curând, avea sa se dovedeasca faptul ca între România si Polonia nu existau doar puncte de apropiere, ci si surse de posibile divergente. Lucru devenit evident în procesul de constituire al Micii Intelgeri, alianta finalizata între România, Iugoslavia si Cehia pentru a se opune tendintelor revizioniste tot mai evidente. Ministrul Afacerilor Straine al României din acea vreme, Take Ionescu, insistase ca în alianta sa intre si Grecia si Polonia. O apropiere între Polonia si Cehoslovacia, din cauza disputelor teritoriale legate de Teschen si de Ucraina Subcarpatica, s-a dovedit însa imposibila. Tot asa cum o eventuala apropiere româno-ungara (dorita de Polonia, care avea bune legaturi cu Ungaria, inclusiv ale vechilor familii nobiliare din cele doua tari) nu s-a realizat în perioada interbelica.

Iata ce raporta Al.G. Florescu din Varsovia, la 13 august 1923: "Politica Poloniei cu privire la Mica Intelegere... începe a se lamuri... Polonia nu va vroi sa participe la dânsa... Aceasta atitudine a Poloniei... poate fi în relatiune si cu atitudinea domnului Benes care, dupa câte mi se afirma, ar fi declarat în capitalele pe care de curând le-a colindat ca intrarea Poloniei în Mica Intelegere nu ar fi actuala." Diplomatul român informa ca se simte deja o actiune comuna italo-ungara, care încearca sa îndeparteze Polonia de Mica Intelegere. "Astazi, Italia, al carei reprezentant aici este activ, dibaci, dar si intrigant, nu scapa nici o ocaziune pentru a scoate mai bine în relief fata de Polonia toate prilejurile în care Franta nu si-ar îndeplini, asa cum ar putea pretinde Polonia, obligatiunile sale de aliata credincioasa."

In timp, temerile Poloniei fata de U.R.S.S. s-au redus. Ministrul de Externe polon, contele Zamoyski, îi spunea ministrului român la Varsovia, la 27 aprilie 1924: "Dificultatile interne ale Sovietelor, greutatile lor economice si financiare, nepregatirea armatei sunt atâtea stari de fapt care înlatura deocamdata aceasta primejdie." Ministrul polon adauga, referindu-se la relatiile bilaterale: "tarile noastre nu se cunosc îndestul si ar fi înca mult de facut în domeniul propagandei pentru o apropiere sufleteasca mai mare între România si Polonia".

Anul urmator, 1925, aduce o modificare fundamentala pe scena diplomatica europeana, în urma careia Polonia se va îndeparta tot mai mult de Franta. Politica britanica urmarea ca securitatea colectiva în Europa sa se faca cu Germania, nu împotriva Germaniei. Sub influenta Londrei, Berlinul a lansat un Memorandum prin care, între altele, Germania se angaja sa garanteze statu-quo-ul pe Rin. Era un Pact de neagresiune, limitat doar la frontierele occidentale ale Germaniei, nu si la cele cu Polonia si Cehoslovacia. Dupa negocieri complicate, el avea sa fie semnat la Locarno, la 16 octombrie 1925, de catre Franta, Belgia, Germania, Marea Britanie si Italia. Germania facea un compromis, încheind Tratate de arbitraj cu Polonia si Cehoslovacia, dar refuza sa le recunoasca granitele. Cele doua tari s-au considerat tradate de Franta.

Iata în ce context se discuta, la începutul anului 1926, reînnoirea aliantei româno-polone. Printr-o telegrama expediata la 4 februarie 1926 lui C.I. Diamandy, ministrul României la Paris, I.G. Duca, titularul Ministerului Afacerilor Straine, îl informa: "La 3 martie expira tratatul nostru cu Polonia. Polonezii nu vor sa-l reînnoiasca în forma de pâna acum, pe motivul ca sunt datori sa tina seama de atmosfera creata de Liga Natiunilor si de Locarno si pe motivul ca nu vor sa dea tratatului un caracter exclusiv antirusesc fata de schimbarea ce a intervenit în raporturile lor cu Rusia... Polonia vrea sa obtina ajutorul nostru si în cazul în care Germania ar ataca-o. Pentru noi se pune însa întrebarea: iscalind acest tratat si Franta fiind prin el sigura de sprijinul nostru într-un eventual conflict germano-polon, mai are ca interes sa faca un tratat cu noi?"

Dintr-un raport al sefului misiunii române la Varsovia, din 28 ianuarie acelasi an, stim ca factorii politici poloni nu se consultasera cu cei militari: "Negarantarea fruntariei Nistrului a produs în lumea militara polona o adevarata mirare, pentru motivul ca geniala abilitate a sefului guvernului zadarnicea lucrarile bine studiate, care stau la baza întregului sistem de aparare fata de Rusia."

La 26 martie 1926 se semna noul Tratat de garantie între Polonia si România, contra oricarui agresor (erga omnes).

Intre cele doua tari aparusera si probleme de alta natura. Presa din Polonia începe sa se plânga de situatia minoritatii polone din Bucovina si Basarabia. "Intr-o tara aliata Poloniei, copiii poloni nu au posibilitatea de a se instrui în limba pe care o vorbesc" - scria ziarul oficios Epoka. Exista în acele provincii istorice si o problema a proprietarilor poloni expropriati, dar pe care ziarul nu o aborda.

Mult mai grav era însa faptul ca oamenii de afaceri poloni "cari exporteaza în România sau cari întrebuinteaza drumul prin România, pentru exportul în Orientul Apropiat, se plâng de mari greutati vamale si de cale ferata". Deja, între cele doua tari începea sa se faca simtita diferenta de dezvoltare economica. Ea se combina si cu sentimentul tot mai pronuntat pe care începe sa îl capete Polonia ca ea este chemata sa joace un rol mult mai important decât România în aceasta zona a Europei.

Peste un an, la 11 februarie 1927, maresalul Pilsudski aborda, într-o întrevedere cu Al.I. Iacovaky, si problema despagubirii proprietarilor poloni expropriati în Basarabia. Iar presa polona insista asupra problemelor economice ivite între cele doua tari: reforma agrara prea radicala din România, care a nimicit excedentul de export agricol, nerefacerea completa dupa razboi, tarifele practicate si insuficienta organizare a cailor ferate române. Iacovaky atragea atentia ca "slabiciunea care exista în organizarea fortelor noastre economice este netagaduita; dar consecinta ei cea mai grava ar fi de a cârmi miscarea de export a Poloniei spre dânsa [Germania], uitând drumul porturilor noastre... Dupa modelul Germaniei, cercurile industriale polone se cred o misiune civilizatoare si îndeosebi rentabila fata de statele asezate la orientul fruntariilor Poloniei".

Modificarile politice din cele doua tari au contribuit la influentarea relatiilor lor bilaterale, ca si a orientarii lor în politica externa. Regenta instituita în România, dupa moartea regelui Ferdinand (1927), era astfel apreciata de Pilsudski. "Regenta în trei este un lucru putin de dorit... Este greu sa încredintezi un copilas în mâinile a trei persoane". La rândul sau, maresalul se pregatea sa instaureze un regim de dictatura. "In noiembrie viitor Dieta ajunge la expirarea mandatului ei. Inainte de a fi dizolvata, domnul Zaleski [ministrul de Externe] crede ca Dieta va dezbate legea electorala, care va prezida viitoarele alegeri. Initiativa acestei legi nu va fi luata de guvern, din contra, initiativa aceasta o va lua Parlamentul, astfel încât e probabil ca vom asista la dezbateri si îndelungi hartuieli. Guvernul nu vede nici o piedica la aceasta, mai mult înca, Çmaresalul a declarat ca recunoaste de pe acum fiecarui ministru dreptul de a avea orice pareri în aceasta privintaÈ. Am înteles din cuvintele domnului Zaleski ca guvernul întinde o cursa partidelor politice, pentru ca acestea sa se discrediteze fata de tara în nesfârsite dezbateri, din cari nu va rezulta decât dovada insuficientei Parlamentului si deci necesitatea guver-narii tutelare a maresalului Pilsudski."

Apropierea Poloniei de Italia a continuat. Ministrul de externe polon, Zaleski, mergea la Roma de Pasti, în 1928. Cercurile politice conducatoare de la Varsovia - informa la 30 martie 1928 Carol Davila, ministrul României în capitala Poloniei - "n-au încredere în Pactul de la Locarno si considera ca prin acest pact pozitia Poloniei a fost slabita... Dat fiind simpatia cercurilor militare, din cauza luptelor comune din trecut, pentru Ungaria si data fiind cârdasia italo-ungara, este posibil ca sa fi rasarit aci ideea unei grupari de forte Italia-Polonia-Ungaria... In ce priveste România, cercurile oficiale polone continua a fi categorice ca alianta noastra este o chestiune de existenta înspre Rasarit".

Numai ca de la ambasadorul Frantei, Davila afla ca "a constatat în diferitele conversatiuni pe care le-a avut în ultimele zile, ca în cercurile conducatoare poloneze a început sa predomine ideea ca situatiunea interna neclara de la noi, pe de o parte, iar pe de alta parte, insuficienta pregatirii noastre militare fac din România un aliat care nu prezinta mult interes... Astfel, noi am constitui aliatul indispensabil fata de rusi, dar prea slab pentru a juca un rol precumpanitor în Europa Centrala... Credinta de aci este ca situatiunea noastra în Europa Centrala si intimitatea aliantei noastre cu Polonia este în functiune de limpezirea situatiunii noastre interne si de reorganizarea si înzestrarea armatei".

La 15 ianuarie 1931, guvernul român prelungea Tratatul de alianta cu Polonia. Spre sfârsitul aceluiasi an, Alexandru Cretzianu, secretar general în Misiterul Afacerilor Straine, trecea în revista problemele contencioase dintre România si Polonia; desi semnarea unui protocol confidential româno-polon avusese loc cu doi ani în urma, guvernul de la Varsovia nu restituise supusilor români mosiile confiscate în 1919; dar nici guvernul român nu rezolvase situatia supusilor poloni expropriati în Bucovina si Ardeal. Existau apoi probleme legate de Fundatia Rudkowski, pe de o parte, si de Biserica ortodoxa româna din Lwow.

Mai grav era faptul ca Polonia se grabea sa semneze cu U.R.S.S. un pact de neagresiune, în conditiile în care frontiera dintre cele doua tari era recunoscuta oficial, facând presiuni asupra României sa procedeze la fel. Polonia dorea sa îsi asigure frontiera estica, speriata de evolutia situatiei politice din Germania, unde, în 1932, ascensiunea lui Hitler era evidenta. România însa nu putea proceda cu aceeasi usurinta, pentru ca Moscova nu recunoscuse frontiera dintre cele doua tari.

Numirea colonelului Beck în fruntea Ministerului Afacerilor Straine din Polonia si venirea lui Hitler la putere în Germania, în ianuarie 1933, conjugate cu evolutiile politice de pe scena politica europeana au determinat noi modificari în raporturile româno-polone.



http://archive.today/nfqDF

Moralitate şi cenzură. Despre scandalul primului film erotic care a rulat în Bucureşti (VIDEO)

NATIONAL GEOGRAPHIC 1934 DESPRE ROMÂNIA

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/cum-se-distrau-romanii-in-anii-30-se-petrecea-mult-impreuna-la-prieteni-in-excursii-si-la-vie-677961.html

http://www.romanialibera.ro/cultura/arte/omagiu-arhitectilor-interbelici-349576

http://www.frontpress.ro/2014/08/familia-in-romania-in-perioada-interbelica.html

A fost perioada interbelică adevărata Epocă de Aur a României?

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/educatia-sexuala-tinerilor-perioada-interbelica

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/bordel-anii-1930-noaptea-intreaga-se-socoteste-2-numere-mai-multe-numer

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/marketing-interbelic-cum-aratau-reclame-epoca-spumantul-baut-regii-roma

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/viata-tara-baraganul-interbelic-taranii-primelor-decenii-ale-secolului-

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/nu-vorbi-el-haine-nu-deveni-sentimentala-sfaturi-1938-femeile-singure

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/carciumile-care-stricau-anii-40-viata-muncitorilor-uzina-care-prelu

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/portretul-femeii-presa-interbelica-nicolae-iorga-ciorapii-acopar-picioa

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/jurnalul-miss-romania-1930-avatarurile-concursurilor-frumusete

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/foto-minunatiile-romaniei-surprinse-1933-celebrul-fotograf-kurt-hei

http://istoriesicultura.ro/familia-romania-din-perioada-interbelica.html

http://istoriesicultura.ro/cum-isi-petreceau-romanii-timpul-liber-in-perioada-interbelica.html

http://istoriesicultura.ro/imbracamintea-si-moda-la-romani-perioada-interbelica.html

http://istoriesicultura.ro/afise-romanesti-interbelice.html

http://istoriesicultura.ro/reclamele-din-presa-interbelica-oglinda-paturii-bogate-societatii-romanesti.html