Al Doilea Razboi Mondial[2-----]

Rezumarea primului mesaj :

Sabaton - Attero Dominatus

https://www.youtube.com/watch?v=9IwmYAdgU18&feature=youtu.be

http://cultural.bzi.ro/a-fost-masacrul-de-la-katyn-ordonat-de-stalin-8688

http://cultural.bzi.ro/armata-sovietica-si-operatiunile-din-vara-anului-1944-883

http://cultural.bzi.ro/operatiunea-armata-fantomelor-al-doilea-razboi-mondial-837

http://cultural.bzi.ro/fantomele-istoriei-al-doilea-razboi-mondial-foto-833

http://cultural.bzi.ro/drama-traita-de-armata-romana-in-al-doilea-razboi-mondial-8679

http://cultural.bzi.ro/dezvaluiri-uimitoare-ale-primului-agent-dublu-britanic-si-nazist-8610

http://cultural.bzi.ro/moartea-venea-din-cer-bombardamentul-din-1944-foto-video-774

http://cultural.bzi.ro/noi-dezvaluiri-au-iesit-la-iveala-despre-al-doilea-razboi-mondial-772

http://cultural.bzi.ro/mostenirea-lasata-in-paragina-zidul-atlanticului-762

http://cultural.bzi.ro/planurile-secrete-ale-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-ce-au-fost-abandonate-8565
In iulie 1940, ordinul lui Hitler "Führer Directive nr.16" viza pregatirile totale pentru invazia Marii Britanii (UK), adica "Operatiunea Sea Lion". Probabil ca cei doi maresali ai sai, Goering si Rundstedt, au incremenit cand au auzit decizia lui Hitler, care "voia sa termine mai repede cu Europa". Pana atunci, in 1940 ocupase Danemarca, Norvegia, Belgia, Luxemburg si Franta. Cu URSS avea pact de neagresiune (din 1939), asa ca mai ramanea marele dusman UK, care-i declarase razboi dupa invadarea Poloniei (1939). Este sigur ca marii sai maresali, trecuti prin inalte scoli militare, stiau ca UK nu a putut fi invadata nici de catre Napoleon, caci pozitia geografica a Arhipelagului Britanic este una cat se poate de favorabila.


Hitler parca nici nu voia sa auda de superioritatea Marinei Regale a UK in Canalul Manecii, Marea Baltica si Marea Nordului. Dictatorul nazist avea un vis maret: sa-si faca biroul de comanda acasa la Winston Churchill, adica la Palatul Blenheim (Oxford), resedinta de peste 300 de ani a ducilor de Marlborough. Si credeti-ma, acea "casa" a lui Churchill - stil baroc englez - nici nu incape intr-o fotografie normala. Numai biblioteca are 50 de metri lungime si este amenajata ca galerie de arta... Hitler voia sa mediteze la "maretia proprie" in parcurile si gradinile Blenheim, pentru a-l umili pe Churchill, asa cum Bismarck semnase Unificarea Germaniei la Paris, la Versailles... Dar marii maresali ai führerului n-au vrut sa intre in acea capcana intinsa chiar de seful lor, caci stiau ca va fi un dezastru. Cu toate acestea, ei pregatisera inclusiv barje uriase care sa traverseze Canalul Manecii cu tancuri plutitoare si chiar submersibile. Hitler se gandise si la impartirea in sase regiuni economico-militare a UK, cu capitala la mult ravnitul Blenheim. Totodata, "strategul" de la Berlin se gandise si la invadarea Irlandei ("Operatiunea Green"), pentru a ajuta Operatiunea Sea Lion. Dar Republica Irlanda era neutra si trebuia o solicitare catre Berlin... In septembrie 1940, Goering si alti maresali l-au convins pe Hitler sa renunte la invadarea UK, mai ales ca spionajul britanic avertizase asupra atacurilor cu amfibii, submarine si avioane de lupta naziste.


Cine credea in Stalin?


Nimeni dintre aliati. De aceea, Winston Churchill a gandit in vara lui 1945, dupa ce Germania si Japonia capitulasera, "Operatiunea Unthinkable", prin care URSS sa fie atacata ca masura de prevedere pentru un atac al rusilor contra aliatilor. Atat de mare era neincrederea in Stalin, care, imediat dupa bombardamentul atomic al SUA in Japonia, a invadat Japonia pentru a controla Manciuria... Acel gest al URSS dovedea cat de periculos e liderul de la Kremlin. Dar strategii britanici au renuntat la acel proiect, caci daca i-ar fi prins iarna in URSS, ar fi fost un dezastru...

http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/germania-alternativa-cand-hitler-a-invins-la-stalingrad-110733

http://cultural.bzi.ro/evadarea-din-carcera-sovietica-8489

http://cultural.bzi.ro/ruinele-varsoviei-in-urma-revoltei-din-1944-foto-485

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/preliminariile-razboiului-rasarit-g-gafencu
„Este prea devreme astăzi, când bătălia din fața Moscovei face ravagii, și când imensul front răsăritean, de la Golful Finlandei până la Marea de Azov, se află în mișcare, să scriem istoria războiului care opune cel de-al III-lea Reich Uniunii Sovietice. Ne lipsesc, deopotrivă, informații precise pentru a cunoaște toate faptele și distanța în timp necesară spre a putea emite judecăți asupra lor.
Dacă îndrăznesc, totuși, bazându-mă doar pe amintirile mele și pe notele mele personale, să încerc a degaja liniile principale și să trasez o schiță de ansamblu a evenimentelor care au precedat cele mai mari bătălii ale timpului nostru, este pentru că aceste evenimente, așa cum s-au succedat și s-au înlănțuit sub privirile tuturor celor care le-au putut observa îndeaproape, par să se fi turnat de la sine în niște tipare prestabilite pe care istoria le păstrase în rezervă. Analogia dintre cele două campanii din Rusia este atât de frapantă, încât istoricii care au studiat pe îndelete cauzele, desfășurarea și învățămintele ce rezultă din marea și nefericita expediție a lui Napoleon sunt astăzi călăuzele cele mai sigure pentru a ne ghida pe calea pe care s-a angajat Hitler.
Este, desigur, prematur, să tragem din această analogie concluzii în privința deznodământului bătăliei din Rusia și al războiului din Europa. Germanii sunt încă la porțile Moscovei. Ei au întâlnit acolo, ca în 1812, apărători îndârjiți, într-o iarnă cumplită. Înaintarea lor este oprită. Cine știe ce se poate întâmpla la primăvară?
Un lucru pare însă sigur de pe acum. Rezistența rusească îl respinge încă odată pe învingătorul Europei și îl pune nu numai pe acest învingător, ci și toate cuceririle sale, întregul continent devastat de război, în fața unor probleme care, deși ne par astăzi surprinzătoare, au bulversat deja lumea odinioară și își au locul lor marcat în istorie.
Prima dată când am fost surprins de strania asemănare dintre situația care opune Rusia, în zilele noastre, puterii dominatoare a continentului și situația de acum o sută treizeci de ani, a doua campanie din Rusia nu începuse. Se vorba despre ea ca de o ipoteză îndepărtată și improbabilă. Dar exista, sub impulsul cauzelor asemănătoare care provocau aceleași efecte, impresia confuză că amintirea unui trecut niciodată uitat bântuia lumea rusă. Ne aflăm la Moscova, la 7 noiembrie 1940, ziua aniversară a Revoluției. Relațiile dintre Germania și URSS erau încă excelente. Contele Schulenberg, marele ambasador cu care diplomația Reich-ului se mândrea pe drept cuvânt, tocmai revenise dintr-o scurtă vizită la Berlin; el repeta oricui dorea să-l asculte că colaborarea germano-sovietică este mai strânsă ca niciodată. Două zile mai târziu, spre a confirma spusele ambasadorului, dl. Molotov urma să plece la Berlin pentru a răspunde vizitei d-lui von Ribbentrop. Era Erfurt după Tilsit. Totuși, în ordinul de zi pe care mareșalul Timoșenko îl adresa trupelor sale, adunate într-un imens careu în Piața Roșie, se strecurase o anumită îngrijorare: «Tovarăși – spunea mareșalul, preluând termenii oficiali ai limbajului revoluționar –, războiul capitalist se extinde și se prelungește, el ajunge la frontierele noastre, ne amenință teritoriul, poate pune în pericol Patria Sovietică.»Aceste cuvinte răspundeau parcă unei neliniști generale, pe care diplomații nu și-o puteau explica, cu atât mai mult, cu cât nimic nu părea să amenințe securitatea sovietică.
De la Rusia lui Alexandru I (1811) la Rusia lui Stalin (1940). Nimic nu s-a schimbat.

Atunci mi-a căzut în mâini raportul unui diplomat de la începutul secolului trecut. Am găsit acolo explicația situației prezente, prin analogiile sale cu începuturile primei campanii din Rusia. Este raportul pe care contele de Saint-Julien, ministrul Austriei la Sankt Petersburg, îl adresa la 1 august 1811 șefului său, contele Metternich, și în care, după ce insistase asupra dificultăților prin care trecea alianța franco-rusă în perioada ulterioară Tratatului de la Tilsit, trimisul curții de la Viena ajungea la o concluzie pe care țin să o reproduc integral:

«Cred că pot trage următoarele concluzii din ceea ce am avut onoarea să trimit Excelenței Voastre:
1. Că ÎmpăratulAlexandru este mai bănuitor ca niciodată în privința viitoarelor intenții ale cabinetului de la Tuileries și că are impresia că se dorește amăgirea sa până la momentul propice al unei explozii subite;
2. Cu toate acestea, în momentul de față, el este cât se poate de liniștit în privința unei agresiuni, pe care o crede amânată până anul viitor;
3. Că, în ciuda tuturor demonstrațiilor sale belicoase, preferând pacea războiului, de ale cărui consecințe se teme în sinea sa, Alexandru nu s-ar opune să accepte drept despăgubire partea din ducatul Varșoviei, situată pe malul stâng al Vistulei;
4. Că această amânare momentană a unui conflict, pe care inițial îl prevedeam pentru perioada prezentă și pe care suntem nevoiți să-l acceptăm ca inevitabil odată cu trecerea timpului, i-a conferit împăratului acest calm care dispare vizibil pe măsura apropierii zilelor ce prevestesc o explozie, calm pe care îl întrevăd dispărând subit atunci când armatele franceze vor fi gata să intre în campanie. E cât se poate de limpede că ideea preponderentei superiorități a talentelor militare ale lui Napoleon l-a copleșit pe împărat într-un mod care nu va face altceva decât să-i sporească grijile în momentul crizei.
Pe scurt, nimic nu-l va convinge pe Împărat să devină agresorul Franței. Poate că va încerca să transmită Divanului [otoman] propuneri mai acceptabile. Cât despre Anglia, nemulțumirea constantă a facțiunii engleze, care sfidează mai mult ca niciodată, îmi oferă garanția că din acea parte nu s-a început nicio negociere.»

Niciun diplomat acreditat pe lângă guvernul Uniunii Sovietice nu ar fi putut reda în câteva rânduri o imagine mai fidelă a situației de la Moscova, la sfârșitul acestui an 1940. Am considerat că trebuie să trimit raportul contelui de Saint-Julien guvernului meu, atrăgându-i atenția asupra faptului că ar fi suficient să se schimbe câteva nume proprii pentru a înțelege îngrijorarea ce apasă asupra URSS. Ca și în ajunul campaniei lui Napoleon, poporul rus simțea că un partener abil și primejdios voia să-l adoarmă înainte de a-l ataca, că deznodământul armat era «inevitabil pe termen lung»și că acest război care nu părea nici logic, nici natural și pe care îl negau cu insistență toate ziarele, toate oficiile de propagandă și toate declarațiile oficiale urma, totuși, să aibă loc. Ca și în 1811, temându-se de superioritatea armatelor străine masate la frontieră, conducătorii Rusiei sperau să poată amâna scadența conflictului, erau pregătiți pentru orice nou compromis sau partaj; ei păstrau o ușă întredeschisă către Turcia, spre a putea începe, la nevoie, negocieri de ultimă oră; evitau să întrețină relații cu englezii, pentru a nu trezi suspiciuni stăpânului Europei.
Din ziua în care am descoperit raportul acestui observator perspicace al Rusiei lui Alexandru I, am notat cu o atenție sporită evenimentele. Ele se succedau și se înlănțuiau potrivit unei ordini fatidice, parcă spre a atesta temerile instinctive ale poporului rus, ca și pentru a confirma afirmațiile istoricilor din secolul trecut, care descriseseră și explicaseră marșul fatal al unui cuceritor pornit pentru a învinge Anglia, oprit, după un tur triumfal al Europei, de iarna protectoare a pământului rusesc și de flăcările Moscovei. Astăzi, când evenimentele, al căror martor am fost, au dus la a doua campanie din Rusia, notele mele luate zilnic confirmă o realitate istorică ale cărei mari contururi le-am sesizat în trecut.
Napoleon n-avea decât un singur dușman: Anglia. Pentru a-l doborî, el a răvășit lumea. «Devenit Cezar, el a visat să fie Carol cel Mare.»
Nu avem, oare, sentimentul că asistăm, într-adevăr, la o reînviere a trecutului, atunci când vedem armatele germane înaintând victorioase până la Canalul Mânecii, ezitând la granița Angliei – exact acolo unde împăratul Napoleon își concentrase trupele în faimoasa tabără de la Boulogne pentru a încerca o traversare pe care n-a cutezat niciodată să o efectueze –, apoi făcând cale întoarsă, înconjurând continentul, din cucerire în cucerire, coborând în Balcani, amenințând Constantinopolul, Egiptul și Siria, extinzându-se în interiorul limitelor unei Europe «unificate»; revenind, în sfârșit, către Rusia, pe care conducătorii de la Berlin caută să o câștige de partea lor seducând-o, mai întâi, apoi lovind-o? De la Boulogne la Tilsit și de acolo până la Kremlin, Napoleon a parcurs aproape același drum. El n-avea decât un singur dușman: Anglia. Pentru a-l doborî, el a răvășit lumea. «Devenit Cezar, el a visat să fie Carol cel Mare. Voia să restabilească pacea romană a statelor răzlețe ale Europei și totodată, punând stăpânire pe popoare, izolându-le de amintirile lor, de tradițiile lor, supunându-le unei autorități regeneratoare, dar impuse, să le împingă cu violență pe calea viitorului lor destin. Dar aceste concepții nu apăreau spontan în mintea lui; ele nu apăreau, ca să zicem așa, decât în stadiu de idei reflexe, suscitate de lupta împotriva Angliei... El trebuia să caute pretutindeni mijloace indirecte de război, să obțină asigurări și garanții, să ocupe toate pozițiile de unde putea teroriza, amenința, leza Anglia.» [Albert Vandal, Napoléon et Alexander I. L’Alliance russe sous le premier empire, vol. I, De Tilsit àErfurt, Paris, Plon, 1891, p. VIII-IX]

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/povestea-nespusa-celui-al-doilea-razboi-mondial
Crezi că nu mai e nimic de aflat despre cel mai mare război din istorie? Nu este așa. Cel puțin asta e părerea istoricului Max Hastings, a cărui cea mai recentă carte se concentrează asupra unor aspecte ale conflictului despre care mai rămân lucruri de spus.
Perioada celui de-al doilea război mondial pare să fie un etern subiect de fascinație pentru contemporani, și asta din trei motive: a fost cel mai mare eveniment din experiența civilizației umane;  majoritatea îl consideră ceva rar, inedit, un conflict în care Binele s-a luptat împotriva Răului și, nu în ultimul rând, pentru că pare a fi un domeniu inepuizabil, în care poți descoperi mereu ceva nou.
Chiar și după nenumărate cărți, filme și documentare, e ușor să surprinzi oamenii cu informații cunoscute istoricilor, dar mai puțin cunoscute de publicul larg. Hastings spune că atunci când i-a zis unui fost soldat britanic că a publicat un nou studiu despre război, acesta i-a răspuns, sceptic, ”Ce Dumnezeu ai mai putea spune și să nu știm deja?”. Întrebat care este, în opinia sa, procentul soldaților germani omorâți de ruși, interlocutorul lui Hastings a răspuns 60%. De fapt, acesta ajunge aproape de 90%. Alte informații noi pentru acest fost soldat britanic sunt că adevăratul procent al victimelor armatelor anglo-americane este de doar 4%. Restul de soldați Aliați morți au fost 65% ruși, 23 % chinezi, 3% iugoslavi.
”Am întrebat 50 de studenți să-mi facă o listă cu țările cu care Japonia nu s-a luptat în epoca modernă. 11 au inclus și America.”
Chiar și în secolul XXI, noi dovezi cu privire la ce s-a întâmplat în război nasc controverse. Spre exemplu, unii istorici chinezi susțin că 50 de milioane de chinezi ar fi murit în război, când cifra acceptată de majoritatea comunității șțiințifice este de doar 15 milioane. Estimările morților în bombardarea Dresdei din 1945 erau, acum o generație, de 200.000 de oameni. Azi, conform unor cercetări recente, numărul a scăzut la 20.000.
Unele națiuni sunt pur și simplu ignorante sau doar dezinformate, intenționat, cu privire la război. Acum câțiva ani, scriitorul japonez Kazutoshi Hando a ținut un curs la un colegiu de fete și apoi a mărturisit următorul lucru: ”Am întrebat 50 de studenți să-mi facă o listă cu țările cu care Japonia nu s-a luptat în epoca modernă. 11 au inclus și America.”
Pentru că la sfărșitul războiului Uniunea Sovietică se afla în tabăra Aliaților, mulți ruși, și nu numai, nu știu sau nu admit faptul că între 1939 și iunie 1941 Stalin a fost partenerul în agresiuni al lui Hitler, furând teritorii de la Finlanda, Polonia și România. Petrolul sovietic a susținut avioanele Luftwaffe în bombardamentele din Anglia, și cel puțin 350.000 de polonezi au murit nu din cauza germanilor, ci din cauza sovieticilor.
Și totuși Uniunea Sovietică s-a alăturat Angliei și Americii în așa-zisa cruciadă pentru libertate. Opinia multor occidentali cu privire la război rămâne încă una dominată de naționalism, legende și mituri. Toată lumea cunoaște povestea curajoasei rezistențe franceze sprijinte de englezi. Dar mai puțini oameni știu faptul că unii soldați francezi au luptat împotriva britanicilor în Siria în 1941 sau în Madagascar în 1942. Pilotul Pierre Le Gloan, spre exemplu, a doborât șapte avioane britanice în 1941. Scriitorul Ronald Dahl, și el pilot în timpul războiului, a scris: ”Nu voi ierta niciodată regimul de la Vichy pentru masacrul inutil pe care l-a cauzat.” Între iunie 1940 și mai 1945 numărul francezilor care au luptat în numele regimului de la Vichy sau pentru germani este mai mare decât cel al germanilor care au luptat în rezistență sau în armatele aliate. Majoritatea soldaților francezi evacuați de la Dunquerque au preferat repatrierea în Franța ocupată decât să rămână alături de Generalul de Gaulle.
”Dar cum pot lupta pentru un lucru – libertatea – care îmi este refuzat?”
Este foarte ușor să uiți că mulți oameni își doreau victoria Axei, deseori pentru că urau Imperiul Britanic. Churchill spunea în Camera Comunelor în 8 decembrie 1941 că ”Avem cel puțin 4/5 din populația globului de partea noastră”. Mai precis ar fi fost să spună că Aliații aveau 4/5 din populația globală sun control sau doar îngrozită de ocupația Axei.
Propaganda a creat ideea unui țel comun al țărilor ”libere” de a învinge puterile totalitare - și totuși Uniunea Sovietică se afla de partea eliberatorilor, nu a tiranilor. Mercenarii indieni din armata britanică au rămas, în mare parte, loiali imperiului, deși unii prizonieri de război s-au alăturat japonezilor. Dar majoritatea celor 400 de milioane de locuitori ai Indiei nu vedea prea multe avantaje într-o posibilă victorie a Aliaților dacă asta presupunea rămânerea sub conducere imperială. În anii războiului, Anglia a fost obligată să folosească mai multe trupe pentru controlul Indiei în fața militanților naționaliști decât pentru lupta împotriva japonezilor.
Nehru, care a devenit ulterior primul prim-ministru al Indiei independente, scria în jurnalul său, dintr-o închisoare britanică, în ziua de după Pearl Harbor, următoarele cuvinte: ”Dacă aș fi întrebat alături de cine sunt simpatiile mele în acest război, aș răspunde fără ezitare Rusia, China, America și Anglia.” Dar cum Churchill refuza acordarea independenței Indiei, Nehru continuă: ”Nici nu se pune problema să nu ajut Anglia. Dar cum pot lupta pentru un lucru – libertatea – care îmi este refuzat?”
Majoritatea egiptenilor era susținătoarea Axei, crezând că victoria sa îi va elibera de sub subjugarea imperială. În timpul revoltelor din 1942, mulțimile adunate pe străzile din Cairo strigau cu entuziasm numele lui Rommel. Anwar Sadat, ofițerul care a devenit mai târziu președintele Egiptului, și-a petrecut mare parte a războiului în închisorile britanice, condamnat pentru ajutorul acordat agenților germani.
Istoria contrafactuală, deși e fascinantă, trebuie tratată mereu cu atenție. Max Hastings este de părere că Hitler ar fi avut mai mult succes în a-i convinge pe britanici să se predea în 1940 dacă nu ar fi trimis aviația germană să bombardeze insula. Înainte de război, mulți se temeau de un atac aerian teribil care să distrugă societatea britanică. Amenințarea continuă cu un asemenea atac ar fi avut, poate, mai mult efect decât realitatea, căci efectele bombardementelor n-au fost atât de grave precum se așteptau englezii. Astfel, dacă Hitler i-ar fi lăsat pe englezi să privească, temători, cum pune mâna pe Malta și cum îi alungă din Orientul Mijlociu, și îngroziți de frica unui atac aerian iminent, poate că lui Churchill i-ar fi fost mai greu să-și păstreze funcția de prim ministru.
Ideea că războiul a avut loc pentru și din cauza evreilor este foarte răspândită în Occident, dar este una greșită. Deși Hitler și acoliții săi îi învinovățeau pe evrei pentru problemele Europei și lipsurile Reichului, lupta Germaniei cu Aliații a fost de fapt una pentru putere și dominația Europei.  Calvarul evreilor nu era tocmai cea mai importantă problemă de pe agendele lui Churchill sau Roosevelt. Deși 1/7 din victimele naziste au fost evrei, și aproape 1/10 din numărul total al morților în război, la acel moment Aliații considerau persecuția evreilor ca doar un fragment al pericolului reprezentat de Hitler (rușii păstrează și azi această percepție).

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-au-hotarat-roosevelt-churchill-soarta-germaniei-au-distrus-bazinul-
Pe 11 septembrie 1944, la zece luni de la Acordul de la Teheran si in plina campanie, Roosevelt se intalneste cu Churchill in Quebec. Invazia Frantei fusese declansata. Armatele Aliatilor se apropiau de Rin. Rusii trecusera de Vistula si avansau in Marea Baltica. Aliatii si rusii aveau sa se intreaca: cine vor fi primii care vor cucerii Berlinul?

 

Roosevelt si Churchil s-au intalnit in Quebec ca sa discute despre soarta Germaniei dar au luat o decizie prin care au paralizat orice incercare de a stabili pacea in Europa. Decizia a fost descrisa de Secretarul Stimson: “a fost cel mai violent act interdepartamental pe care l-am vazut in cariera mea!”
In iulie 1944, Administratia SUA construia planuri pentru ocuparea Germaniei. Invazia era iminenta, dar nu exista niciun plan. Secretarul Henry Stimson ia masa intr-o zi cu Roosevelt, caruia i-a cerut sa numeasca un Comitet pentru a pregati o serie de scenarii privind ocuparea Germaniei. Roosevelt i-a numit sa se ocupe de treaba asta pe Cordell Hull, secretarul de Stat, Henry Stimson, secretarul pentru Razboi si pe Harry Morgenthau, secretarul Trezoreriei SUA. Hull era presedintele Comitetului.
Acest Comitet s-a intrunit pe 5 septembrie iar Hull a elaborat un program ce a fost pregatit in Departamentul de Stat, acolo unde Morgenthau a prezentat un document atat de salbatic, incat i-a preluat si numele. Conform Planului, marea zona industriala a Germaniei, Ruhr, “trebuia nu numai sa fie deposedata de toate industriile existente, dar trebuia sa fie atat de slabita si de controlata incat sa nu poata sa redevina acolo o zona industriala in viitorul apropiat. Toate fabricile industriale si toate echipamentele trebuie sa fie dezasamblate sau mutate din acea zona, apoi sa fie complet distruse!”
In viziunea acestui Plan, Germania trebuia sa devina o tara a carei principala activitate economica sa fie agricultura. Stimson si Hull s-au opus cu vehementa acestui plan. Bazinul Ruhr nu era doar o zona industriala de o importanta extrema pentru Germania, ci pentru intreaga Europa!
Stimson a subliniat ca, timp de 80 de ani, productia Germaniei a fost unul dintre principalii furnizori de materie prima pe care tarile din Europa se bazau. Ruhr era principala sursa de aprovizionare de materiale pentru Rusia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, Elvetia, Italia, Austria, Ungaria, Romania si Bulgaria si a doua sursa pentru Marea Britanie, Belgia si Franta.
“Este o razbunare oarba! Nu lovim numai in Germania, ci in intreaga Europa!”, a spus si Hull. Propunerea ca minele sa fie distruse avea implicatii majore pentru toate tarile din Europa!
Atunci cand americanii au invadat, in final, Germania, primul lucru pe care l-au facut a fost sa ocupe minele si, cu ajutorul productiei de carbune, sa ajute economiile Europei sa isi revina. In plus, populatia Germaniei de 70 de milioane de locuitori pur si simplu ar fi fost infometata!
Discutiile din Comitet au ajuns si la urechile lui Roosevelt. Hull i-a admis ca nu au putut sa ajunga la o intelegere. Asta se intampla pe 9 septembrie. Roosevelt a inteles ca ceea ce se producea in Ruhr era extrem de important pentru Franta. Secretarul Stimson i-a adresat lui Roosevelt o scrisoare, pe 9 septembrie, insistand cu argumente viguroase pentru o politica de ocupare rationala.
Subiectul ramase indecis. Atunci, pe 11 septembrie, Roosevelt s-a intalnit in Quebec cu Churchill. Hull nu a mers in Quebec intrucat i s-a lasat de inteles ca intalnirea va avea doar aspecte pur militare. Totusi, acolo s-a dus Morgenthau. Grupurile care erau interesate de distrugerea totala a Germaniei l-au convins pe Roosevelt sa il invite pe Morgenthau.

Acestuia i s-a oferit sansa sa isi prezinte planul, cu toate ca cei care au votat impotriva lui in Comitet nu au fost invitati. Nici macar nu stiau subiectul de pe agenda. Roosevelt, fara sa se consulte cu Comitetul, a fost de-acord cu planul lui Morgenthau pentru a distruge Germania si pentru a reduce Germania la o tara pastorala.
Hull si Stimson au aflat cu stupoare despre ceea ce s-a intamplat la patru zile de la intalnire. Ceea ce l-a surprins pe Hull este ca si Churchill a fost de-acord.
Morgenthau se intoarce acasa triumfator. Ideea este ca Churchill s-a opus cu vehementa distrugerii Germaniei. Premierul Marii Britanii era furios. Dar atunci cand Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii a ajuns la Quebec si a protestat la randul sau fata de acest plan, Churchill l-a luat pe sus.
De ce acceptase Churchill distrugerea Germaniei? La Quebec, Churchill si-a dat seama ca razboiul se va sfarsi. Era ingrijorat de situatia financiara a Angliei si era grabit sa obtina de la Roosevelt un imprumut urias de miliarde de dolari pentru reparatii de razboi.
In timp ce Churchill se opunea Planului Morgenthau, Roosevelt i-a lasat de inteles ca ii va da si mai putini bani. Intr-un final, Churchill ar fi spus: “Ce vrei de la mine sa fac? Sa stau in genunchi si sa ma milogesc?”
In cele din urma, Roosevelt a fost de-acord sa ii acorde lui Churchill 6 miliarde de dolari. Churchill nu a mai stat in genunchi, dar a fost de-acord cu Planul Morgenthau. Ruinarea bazinului Ruhr ar fi insemnat posibilitatea Angliei sa puna mana pe vechile datorii ale Germaniei.
In cele din urma, toata lumea s-a opus acestui Plan. Francezii pur si simplu au explodat. Stiau prea bine importanta bazinului Ruhr pentru propria-i economie. Francezii voiau sa controleze productia din Ruhr iar distrugerea minelor si a fabricilor era o crima la adresa umanitatii.
Pana si Churchill a respins acest plan atunci cand s-a tinut Conferinta de la Yalta. James Brynes, secretarulde Stat al SUA, a refuzat postul de inalt comisar al Germaniei intrucat nu ar fi vrut sa aiba nimic de-a face cu un astfel de plan.
Sfarsitul acestei povesti este remarcabil. Hull si Stimson au continuat sa il preseze pe Roosevelt pe marginea gravitatii unui asemenea act. Sub aceasta presiune, Roosevelt a incercat sa nege ceea ce facuse.
Pe 3 octombrie, Hull ia masa cu Roosevelt. Intre timp, Planul lui Morgenthau aparuse in presa iar reactiile au fost violente. Pana la urma, Roosevelt avea sa nege chiar si apropiatilor ca ar fi fost de-acord sa transforme Germania intr-o tara agrara si pastorala, dar a mers mai departe cu acest Plan.
In timpul razboiului, propaganda lui Goebbels se folosea de aceasta aberatie a americanilor pentru a incuraja resistenta germanilor pe frontul de Vest. In Germania ocupata, Planul Morgenthau a fost reflectat prin directiva JCS 1067 care tintea dezarmarea industriala a Germaniei.
Pana in 1950, 706 de fabrici de manufacturi fusesera dezasamblate iar productia Germaniei de otel a fost redusa cu 6.700.000 de tone pe an. Pentru a slabi Germania, fortele Aliate au impus si restrictii pe importurile de alimente.

“Daca cineva are iluzia ca Noua Germanie, dupa anexare, poate sa fie redusa la un stat pastoral, acest lucru nu se poate face decat daca exterminam sau mutam 25 de milioane de oameni”
Herbert Hoover, fostul presedinte al SUA, declaratie data pe 18 martie 1947

Declaratiile dure ale lui Hoover au schimbat situatia. Politica SUA s-a schimbat si a fost elaborat Planul Marshall, ce viza reconstructia Europei.
Abia in 1951, Germania de Vest s-a alaturat Comunitatii Europene pentru Carbune si Otel si restrictiile economice pe capacitatea de productie care au fost impuse de Autoritatea Internationala pentru Ruhr au fost ridicate.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-ar-fi-fost-aliatii-ar-fi-debarcat-normandia-1943
Într-o dimineaţă de primăvară din 1943, 160.000 de trupe Aliate debarcă pe ţărmurile Normandiei pentru a crea cel de-al doilea front, atât de dorit de strategii americani şi cerut cu disperare de Stalin. În zilele următoare, alte divizii aliate ajung pe plajele franceze în timp ce germanii se străduiesc să-i arunce pe invadatori înapoi în mare. În aer, sute de avioane ale celor două tabere se luptă pentru controlul spaţiului aerian. Într-un final, Aliaţii reuşesc – cu ajutorul unor porturi artificiale construite în apropierea ţărmurilor – să creeze o enclavă pe care germanii să n-o poată penetra. Şi, graţie noului P-51 Mustang, Aliaţii câştigă lupta împotriva Luftwaffe.
Din cauza asaltului sovietic de pe frontul de est, germanii nu pot transfera suficiente trupe în vest pentru a-i opri pe Aliaţi. Până la sfârşitul toamnei, Aliaţii au străbătut întreaga Franţă pentru a ajunge la Linia Siegfried de-a lungul frontierei vestice germane. Blocaţi ca într-o menghină între cele două fronturi, Germania capitulează în primăvara lui 1944.
Scenariul de mai sus se bazează pe două lucrări de istorie contrafactuală, ambele publicate în 1980: 1943: The Victory that Never Was, de John Griggs, şi Second Front Now: 1943 a lui Walter S. Dunn Jr. Autorii argumentează că prin amânarea invaziei din nord-vestul Europei până în primăvara anului 1944, americanii şi englezii au comis o gravă eroare strategică ce a amânat capitularea Germaniei naziste cu un an. În loc să se dedice operaţiunilor din Sicilia şi Italia, ei ar fi trebuit să se concentreze pe Operaţiunea Roundup, planul iniţial al Aliaţilor al invaziei din Franţa pentru anul 1943.
Părerile istoricilor cu privire la demersul lui Griggs şi Dunn diferă, dar mulţi recunosc că cei doi au adus unele argumente pertinente cu privire la fezabilitatea operaţiunii. Ei au subliniat faptul că Aliaţii aveau o capacitate de transport de bunuri militare adecvată – debarcarea din Sicilia din iulie 1943 a presupus o capacitate de transport similară. Aliaţii aveau 63 de divizii disponibile pentru o posibilă debarcare peste Canalul Mânecii, în timp ce germanii aveau în Franţa doar 44 de divizii, şi nici acelea foarte bine echipate.
În plus, Aliaţii concepuseră deja acele porturi artificiale care au contribuit la succesul din 1944. Vehiculele speciale blindate folosite în invazia din 1944 fuseseră deja proiectate, iar britanicii descoperiseră că avionul american P-51 era mai puternic decât oricare alt bombardier al inamicilor, ceea ce însemna că sprijinul aerian necesar pentru protejarea debarcărilor putea fi asigurat.
Dacă Aliaţii aveau capacitatea de a începe operaţiunea Roundup, de ce nu au profitat de oportunitate? Dunn vine cu teoria, exagerată, conform căreia Aliaţii au amânat intenţionat debarcarea în Franţa pentru ca regimurile totalitare nazist şi sovietic să se epuizeze reciproc în război. Grigg vine cu teoria mult mai plauzibilă potrivit căreia liderii Aliaţi au luat pur şi simplu o decizie strategică greşită. La conferinţa de la Casablanca, nici Churchill, nici Roosevelt nu veniseră fixaţi pe ideea de a respinge planul unei invazii pentru 1943. Dar premierul britanic s-a lăsat sedus de mareşalul Alan Brooke, şeful statului major al Imperiului Britanic, cel mai important adept al strategiei mediteraneene. Deşi s-ar fi putut impune în faţa acestuia, Churchill nu a făcut-o.
De cealaltă parte, americanii s-au autoconvins că înainte ca orice altă operaţiune majoră să aibă loc, enclava germană din Tunisia trebuie distrusă. Asta nu s-a întâmplat decât în mai 1943, aceeaşi lună în care Aliaţii au convenit oficial să amâne invazia din Franţa pentru 1944. Grigg susţine că dacă Aliaţii s-ar fi concentrat pe Roundup, i-ar fi putut învinge pe germani cu mai puţine trupe.
Morris Janowitz, decanul sociologiei militare, a lăudat analiza lui Grigg ca un bun exemplu al modului în care factorii instituţionali şi de organizare pot submina realizarea unui obiectiv deja stabilit – în acest caz principiul de Germany first, de concentrare pe învingere în primul rând a Germaniei prin intermediul unei invazii peste Canal, cât mai devreme posibil: americanii au concentrat în Pacific o prea mare forţă umană şi o prea mare parte din flotă pentru ca scopul acesta să mai fie viabil.
În ciuda unor argumente pertinente pe care le-au adus, Grigg şi Dunn au şi trecut cu vederea unii factori cheie care făceau invazia din 1943 – şi o înfrângere rapidă a Germaniei – mai puţin viabilă. În primul rând, o planificare serioasă pentru atacul peste Canal nu a început decât în martie 1943. Într-adevăr, un comitet pusese deja problema unui asemenea atac încă din vara lui 1942, dar este extrem de improbabil ca o invazie de succes să fi putut fi planificată în doar câteva luni. În al doilea rând, chiar dacă planificarea concretă ar fi început din 1942, trupele americane ar fi fost în 1943 mult mai prost pregătite.  În al treilea rând, e puţin probabil ca Aliaţii să fi ajuns repede la o înţelegere care s-a dovedit a fi vitală pentru succesul operaţiunii: numirea unui singur comandant suprem cu autoritate asupra tuturor forţelor, fie ele terestre, navale sau aeriene. E posibil ca nici Eisenhower, nici un alt general să fi putut beneficia de suficientă credibilitate la mijlocul anului 1943 pentru a fi ales în această funcţie. Astfel, ar fi fost posibil ca prin operaţiunea Roundup Aliaţii să fi reuşit să creeze o enclavă în Franţa, dar nimic mai mult. N-ar fi reuşit victoria decisivă care a urmat invaziei din 6 iunie.

Înainte de Hiroshima: bombardarea Japoniei în 1944-1945
Cu mult înainte de Pearl Harbor, liderii japonezi și-au dat seama ce pericole implică bombardamentele aeriene și au început să organizeze exerciții pentru raiduri aeriene în marile orașe ale țării. La început, acestea n-au fost altceva decât niște instrucții prost pregătite, dar pe măsură ce Japonia a început să se... » citeste mai mult

Piloții români împotriva aviației americane
Avem în fața cea de-a doua ediție a volumului Misiuni de sacrificiu, unul dintre cele mai citite volume din colecția Editurii Militare dedicate acțiunilor armate românești din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În acest volum autorii – Alexandru Avram și Sorin Turturică – prezintă  misiunile unității de aviație Grupul I Vânătoare în confruntarea cu un inamic net superior:... » citeste mai mult

http://cultural.bzi.ro/o-serie-de-documente-pun-intr-o-noua-lumina-atacurile-de-la-hirosima-si-nagasaki-8329

http://cultural.bzi.ro/mascarul-de-pe-nistru-unul-dintre-cele-mai-cumplite-masacre-carora-le-au-cazut-victime-romanii-8333

http://cultural.bzi.ro/operatiunea-starfish-momeala-pentru-hitler-8260
Una din cele mai ingenioase operatiuni ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial este considerat planul secret Starfish al britanicilor, prin care au fost construite "orase" fantoma ce ardeau, adevarate momeli pentru aviatia germana.


Britanicii au folosit rezervoare cu motorina si parafina amplasate pe terenuri din afara oraselor, cu scopul de a induce in eroare aeronavele naziste care bombardau Marea Britanie, potrivit Daily Mail.


Aceste "orase fantoma" au fost construite pentru a atrage bombardierele inamice ale germanilor, departe de zonele intens populate.


Aceste locuri prevazute in planul secret Starfish au primit initialele 'SF', insemnand "foc special", si au fost concepute de catre colonelul John Turner. Ele au fost folosite pentru protectia oraselor din Marea Britanie in timpul operatiunii germane Blitzkrieg.


Cartierul general al acestei operatiuni britanice a fost amplasat la studiourile de film Shepperton din Middlesex. "Studiourile de film erau folosite pentru a proiecta si a construi fortaretele necesare", a spus Trevor Dennif, care a lucrat la operatiunea Starfish.


Echipele de filmare au ridicat o serie de structuri la o ferma situata intr-o regiune cu vai, care acoperea o suprafata ce avea lungimea de 1,6 kilometri si latimea de 400 de metri.


Pilotii Fortelor Aeriene Britanice au adus rezervoarele cu combustibil, iar noaptea inaintea bombardamentelor acestea erau aprinse, pentru a insela vigilenta pilotilor germani.


Aceste "fortarete arzatoare" au fost construite pentru prima data in decembrie 1940 si au deturnat cinci incercari de bombardament din partea nazistilor, numai intr-o luna.


Pana la sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, britanicii au reusit sa salveze aproximativ 2.500 de vieti omenesti, dar si cladiri in valoare de milioane de lire sterline, de bombardamentele armatei lui Hitler.


Germanii au realizat 730 de atacuri asupra "oraselor" momeala din Marea Britanie si numai patru civili au fost ucisi.

http://adevarul.ro/cultura/istorie/povestea-navei-razboi--japoneze-yamato-mai-mare-cuirasat--istorie-1_52b2c3c9c7b855ff56d917cc/index.html

http://cultural.bzi.ro/dezvaluiri-socante-despre-batalia-de-la-stalingrad-8216
O carte prezinta ororile din Batalia de la Stalingrad- una dintre cele mai dure lupte din timpul celui de-al Doilea Razoi Mondial, povestite de soldatii rusi si care au fost tinute secret datorita propagandei sovietice.


Potrivit Daily Mail, cartea reprezinta o lovitura in ceea ce priveste distrugerea miturilor legate de aceasta faimoasa batalie. Autorul cartii, istoricul Jochen Hellbeck, a primit acces la arhiva Academiei de Stiinte Sovietice, mai exact la peste 10.000 de pagini de documente referitoare la batalie, asa ca unul dintre miturile distruse de noua carte este acela ca "soldatii rusi ar fi luptat mai mult de frica si ca aproximativ 13.000 de soldati ar fi fost executati pentru lasitate, insa numarul real nu depasea 300", dupa cum sustine istoricul. 


Una dintre cele mai sangeroase batalii din cel de-al Doilea Razboi Mondial a durat sase luni, sfarsindu-se pe data de 31 ianuarie 1943, cand maresalul Fredrich Paulus s-a predat sovieticilor, in ciuda ordinului direct primit de la Hitler, prin care ii spunea sa se sinucida, scrie evz.ro.


Cea mai emotionanta marturie


Alte detalii socante din noua carte sunt legate de faptul ca Armata a 6-a germana, care cucerise Polonia si Franta, a fost distrusa la Stalingrad, soldatii fiind nevoiti sa recurga la canibalism pentru a supravietui! Ascunsi printre ruine si in plina iarna, au fost nevoiti sa suporte temperaturi de -40 de grade Celsius. 


Ajutorul maiorului, Anatloy Zoldatov isi aminteste: ''Mizeria si excrementele umane erau pana la nivelul taliei. Nu-mi venea sa cred. Existau doua toalete pe care scria: ''Interzis rusilor''. Cea mai emotionanta marturie este cea a capitanului Nikolai Aksionov. El spune ca s-a simtit vinovat dupa ce a ucis primul soldat german, insa apoi totul s-a schimbat: '' M-am gandit la poporul meu si am inceput sa-i impusc pe germani fara mila. Devenisem un barbar, ii uram''.


In Batalia de la Stalingrad peste 1 milion de soldati si-au pierdut viata, iar ambitiile lui Adolf Hitler de a cuceri Uniunea Sovietica au fost defintiv spulberate.


Potrivit Daily Mail, cele mai multe victime au fost in randul soldatilor rusi. Numai 150.000 de germani au murit in aceasta batalie, alti 110.000 s-au predat, insa din acestia numai 5.000 au supravietuit temutelor gulaguri si s-au intors apoi in Germania. Germania a pierdut un sfert din intregul sau material de lupta: arme, munitie, tancuri. Zile in sir dupa infrangere, magazinele si restaurantele din Berlin au ramas inchise, in semn de respect.