Iasi[V=]

Palatul Culturii Iaşi, o poveste neştiută (GALERIE FOTO)

Peisaje fermecătoare, la 3 ore distanţă de Iaşi (GALERII FOTO)

Vizita in centrul Iasului de altadata (VIDEO&FOTO)

Turism


Crucea Trinitas de pe Dealul Paun

http://www.adevarul.ro/locale/iasi/RETROSPECTIVA_Tragediile_care_au_cutremurat_Iasiul_in_2011_0_617938377.html

Le Figaro: Iasul este pe harta clanurilor mafiote

Iaşi, 1904: Duel mortal între gazetari
Apropierea dintre condei şi sabie era legată de libertatea opiniei şi de structurarea sferei publice în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX. Dornici să-şi facă semnătura cât mai respectată, gazetarii români îşi riscau deseori viaţa de dragul onoarei personale. Iar când nu îşi încrucişau săbiile, treceau cu uşurinţă de la plumbul tiparului la acela al pistolului. Constantin Bacalbaşa, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Alexandru Djuvara, Emil Costinescu, Gr. Ventura, G. Steriade, Jules Brun, R. Creţulescu au făcut deliciul opiniei publice cu duelurile lor. Uneori, aceste polemici cu pistolul sfârşesc tragic. E cazul duelului dintre ziariştii ieşeni Spiru Prasin şi Wolf Finkelstein.
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai publicisticii ieşene de la începutul secolului XX, Spiru Prasin, era răpus, în 1904, la numai 30 de ani, într-un duel cu Wolf Finkelstein, care semna cu pseudonimul „V. Scânteie”.
Dueliştii

Cine era Spiru Prasin? Animator al clubului conservator din urbe, se remarcase ca redactor-şef la „Evenimentul”, dar şi la revista „Epigonii”. În cercul său de apropiaţi (Mihai Codreanu, Eugen Herovanu, Eugen Petit, epigramistul Giordano B. Bruno, George Volenti, Ion Dafin) era considerat un talent promiţător. Debutase de altfel pe scena ieşeană la numai 25 de ani, în 1899, cu două piese, „Pentru ţară” şi „Ceea ce nu moare”, iar în 1903 îi era jucată comedia „Mioara”. Aştepta nu numai o recunoaştere naţională, ci şi una europeană, aşa cum aveau să arate culisele conflictului de onoare în care s-a implicat.
În schimb, Finkelstein, care semna la jurnalul concurent, „Gazeta Moldovei”, nu avea nici pe departe anvergura redactorului de la „Evenimentul”. Absolvent al unei şcoli comerciale, de o condiţie materială modestă, nu a depăşit vreodată poziţia unui funcţionar mărunt. Aspira totuşi la recunoaşterea gazetărească în paginile „Adevărului”, al cărui corespondent fusese, un timp, la Craiova. Revenit în Iaşi, colabora la gazetele „Jurnalul”, „Noutatea”, „Opinia“, „Seara”, unde alimenta, totdeauna, doar „coloanele din ultimele pagini ale ziarelor”1. Era o modalitate prin care îşi completa veniturile din principala slujbă: casier la regia de tramvai.
Motivul? Un sonet

În afacerile breslei, cota profesională diferită a celor doi jurnalişti nu i-ar fi pus, în mod normal, în situaţia de a se confrunta cu armele, de la egal la egal. Dar o serie neagră de împrejurări avea să ducă la o tragedie de nimeni intuită. Motivul conflictului cu Wolf Finkelstein l-a reprezentat sonetul lui Spiru Prasin, „Lui Catulle Méndès. Cu prilejul unei conferinţe pe care a ţinut-o la Iaşi”, scris în onoarea poetului şi omului de litere francez Catulle Méndès (1841-1909).
La câteva zile, în „Gazeta Moldovei”, un articol scris de Wolf Finkelstein, sub pseudo­nimul „Scânteie”, puncta critic importanţa disproporţionată, linguşitoare chiar, acordată trecerii oaspetelui francez prin Iaşi. Atacat frontal, redactorul-şef de la „Evenimentul” riposta, punând în lumină meseria umilă a lui Finkelstein, care nu îl abilita, în opinia lui Prasin, să se pronunţe în problemele vieţii culturale:
„Atragem serioasa luare aminte direcţiunei tramvaiului asupra numitului Volf Finkelstein, care-şi zice şi V. Scânteie.
Acest individ, cumulând micul său post de la tramvai cu acel de insultător şi şantajist, îşi permite cu o cutezanţă ce ar merita palme să insulte lumea prin coloanele unui ziar local. În numărul ultim al acelei palace meschinul individ publică sub titlul de «Catrene» versuri obscene la adresa unor doamne şi domnişoare din Iaşi. Cu aceeaşi obrăznicie, vezeteul tramvaiului se dedă la mare grobenii ce le adresează d-lui Méndès şi la insulte nedrepte adresate d-lui Th. Maximovici, eminentul nostru agent teatral. Acest Finkelstein ar trebui pus la locul său şi pentru aceasta l-am recomandat cui de drept”2.
Finkelstein era miop

Simţindu-se ofensat, Finkelstein se adresa personal lui Prasin, cu rugămintea unor rectificări, în special a calificativului „şantajist”. Redactorul-şef de la „Evenimentul” îl refuză sfidător, conflictul luând o turnură surprinzătoare. Lipsit total de experienţa mânuirii armelor de foc şi, pe deasupra, miop, Finkelstein alegea tocmai această cale riscantă de a-şi apăra onoarea. Îl provoca pe Spiru Prasin la duel cu pistolul, deşi adversarul său era ştiut drept un trăgător redutabil.
În condiţii de inegalitate evidentă, Prasin ar fi fost scuzat, parţial, de regulile onoarei, dacă îşi dovedea mărinimia şi îşi scutea adversarul de o confruntare aproape sinucigaşă. Dar contextul îl obliga să iasă pe teren. Era, la prima vedere, un conflict profesional, pe care Prasin l-a luat mai mult în glumă. Gândea, pesemne, că o mică lecţie nu i-ar strica adversarului de la „Gazeta Moldovei”.
Pe de altă parte, S. Lebell, medicul lui Prasin, aprecia că motivul pentru care acesta acceptase duelul era mai curând legat de ambiţiile sale culturale. Mobilul se regăsea în promisiunea lui Catulle Méndès de a aranja montarea pe o scenă franceză a ultimei piese de teatru a lui Prasin, „Miriam de Magdala”3. „Dar iată că apare o notiţă injurioasă la adresa lui Catulle Méndès. Starea sufletească a lui Prasin era de a face o dublă operă, o lovitură de maestru. Expunându-şi viaţa pentru Catulle Méndès, îşi asigura cu totul recunoştinţa lui Méndès”4. Indiferent de calculele de carieră şi de imagine ale lui Prasin, destinul avea să-i joace o farsă fatală.
Procedurile duelului, din ziare

Martorii aleşi de Prasin să primească obişnuitul cartel, colegii de redacţie Jacques Lewin şi Mihail Codreanu, nu erau mai competenţi decât ai lui Finkelstein, gazetarii Ioan Maxim şi Vasile Brăescu. Cu toţii îşi formaseră o imagine asupra procedurilor duelului din ziare5. Altfel, ar fi trebuit să ştie faptul – potrivit raportului ulterior al consultantului procuraturii, Horia C. Rosetti – că se puteau opune provocării lui Finkelstein, întrucât, în situaţii precedente de insultă, acesta recursese la Justiţie, „ceea ce făcea din provocator o persoană descalificată”6.
Lui „Scânteie”, prin urmare, îi erau contestate public atât onorabilitatea cât şi dreptul de a şi-o apăra cu armele. Cl. Blumenfeld, ziarist şi doctorand la medicină, declara că stăruise foarte mult pe lângă Prasin, îndemnându-l să nu răspundă provocării lui Finkelstein: „Întâmplări anterioare m-au făcut să cred că Prasin se coboară prea jos ca să primească o afacere de onoare cu Finkelstein”7
Era o opinie preluată integral de acuzare, în procesul care avea să urmeze: „Dacă acesta ar fi făcut în viaţa lui exerciţii de arme, dacă ar fi ştiut să tragă cu pistolul sau cu spada, dacă ar fi fost campion al principiilor de onoare cavalerească care nu poate concepe spălarea ofensei decât în sângele adversarului, sau dacă ar fi cel puţin un războinic viteaz, apelul său la arme s-ar putea uşor explica”8.
Atunci, ce-l determinase să ceară, dintr-o dată, duelul? De unde, în fond, accesul brusc de demnitate la un marginal al lumii gazetăreşti? De ce nu se adresase justiţiei, aşa cum procedase până atunci? Ne spune însuşi Finkelstein, în interogatoriul instanţei: „Atunci nu aveam nici o poziţie socială, iar acum era în joc postul meu de la tramvai”9. Se temea, prin urmare, de pierderea slujbei ca urmare a reputaţiei ciobite. Refacerea ei avea să coste însă o viaţă.
Cel care moare este Spiru Prasin

S-a convenit ca lupta să aibă loc cu pistolul, de la douăzeci de paşi distanţă, pe 14 ianuarie 1904 dimineaţa, la al doilea rond din Copou. Contrar regulamentului, martorii l-au lăsat pe Prasin să îşi aleagă singur poziţia de tragere. Şi tot ca o ironie a sorţii, lupta s-a dat cu pistoalele aduse chiar de către redactorul de la „Evenimentul”.
Păreau mai simple, armele lui Finkelstein fiind „ghintuite”10. Pistoalele s-au descărcat simultan, dar, pe când Finkelstein scăpa neatins de glonţul care îi şuiera pe la ureche, Prasin cădea lovit de plumbul adversarului şi sucomba în scurt timp11.
Vestea a căzut în Iaşi ca un trăsnet, răspândindu-se rapid. O mulţime enormă năvălea la redacţia „Evenimentului”, aflată la Hotelul Traian, ca să afle amănunte despre funesta întâmplare. Exagerând, probabil gazetăreşte, ziarul răposatului Prasin susţinea, a doua zi, că „străzile Lăpuşneanu şi Golia, Piaţa Unirii gemeau de public”12. „Durerosul episod al celor doi gazetari, exageraţi în conceptul noţiunei de onoare, cuvânt de o elasticitate atât de mult vădită, astăzi e menit să aştearnă încă o pagină mişcătoare în cartea romanticei vieţi a Iaşului”, titra şi „Gazeta Moldovei”13. Moartea era înregistrată ca o ştire de senzaţie nu doar în toate ziarele bucureştene, ci şi în cele pariziene: „Le Figaro”, „L’Aurore”, „Le Journal”, „Le Rappel”, „Le Peuple Français”, „L’Echo de Paris” ori „La Republique”14.
Finkelstein: şase luni şi o zi de închisoare

Ce anume fusese în joc? Nu doar onoarea personală, ci şi convingerile, valorile întruchipate şi susţinute de ziarişti; ele le confereau dreptul de a se pronunţa asupra problemelor sociale şi politice. „De acolo porneşte adevărata nenorocire, căci pe când pentru toate carierele îţi trebuie un titlu, o diplomă căpătată în urma unor dovezi de capacitate, titlul de ziarist şi-l ia oricine singur”15.
Pe buzele tuturor ieşenilor se auzea cuvântul „fatalitate”. D.A. Greceanu, mentorul clubului conservator, în care activase şi Prasin, sublinia că nu existau nici un fel de conotaţii anti-semite în confruntarea cu Finkelstein: „Rămâi înmărmurit de puterea fatalităţii oarbe, care a făcut ca acela care a luptat întotdeauna pentru cei obijduiţi fără deosebire de naţionalitate, care se bucura de atâta simpatie în cercurile evreieşti să fie tocmai el ucis, de un evreu.”16 Dimpotrivă, „Evenimentul” sublinia caracterul cavaleresc al lui Prasin, care primise cartelul de duel, „deşi nu era autor al notiţei apărute în ziar, deşi erau o sumă de considerente care puteau duce după sine un refuz”17.
Lui Prasin i se atribuia un cult al onoarei generat de activitatea lui jurnalistică: „«Un gazetar m-a provocat şi, fiind gazetar eu însumi, nu pot refuza o satisfacere de onoare unui confrate», era răspunsul pentru cei care au încercat să-l oprească, să nu primească provocarea unui infim reporter”18.
Prin decizia Tribunalului Iaşi, din 22 iunie 1904, Finkelstein era condamnat la doar şase luni şi o zi de închisoare! Pare infim pentru curmarea unei vieţi, dar instanţa lua în considerare convenţia dueliştilor. Era o scăpare a Codului Penal de care s-au prevalat dueliştii până târziu, după Primul Război Mondial. Ei nu erau trataţi precum criminalii de rând, fiind toleraţi ca parte a înaltei societăţi, deţinătoare a unor „instanţe de judecată” proprii.

Grădina regală din inima Iaşului

Proiectată după modelul parcurilor de la palatele de reşedinţă regală de la Viena şi Paris, grădina Muzeului Unirii, de pe strada Alexandru Lăpuşneanu, este una dintre cele mai spectaculoase din oraş. Iar Iaşul are, din vechime, faimă de urbe a florilor, a parcurilor şi a grădinilor, după cum îi place să spună profesorului Mandache Leocov, fost director al Grădinii Botanice ieşene.
Deşi ar fi trebuit să aibă scuaruri din buxus, soiuri nobile de trandafiri, levănţică şi tuia, din motive financiare grădina Muzeului şi-a construit splendoarea, în vremuri deloc generoase din punct de vedere financiar, doar pe câteva forme geometrice di

Turism urban prin Iaşul teilor

Pentru mulţimoldoveni, Iaşul îţi oferă multiple posibilităţi de distracţie, de la teatru, la operă, filarmonică, mall sau cinema. Dar ce faci când nu ai chef de „activităţi culturale” şi sufletul plânge după linişte?
„Iaşulcel scăldat în floare de tei este, din punctul meu de vedere, oraşulperfect pentru recreere.

Citeste articolul

În căutarea Iaşiului pierdut
PATRIMONIU. Autorităţile locale din Iaşi vor să restaureze clădirile de pe strada Cuza Vodă, dar ... [Citeste]

Iaşi, oraşul amintirilor • Prin pieţele şi berăriile din alte vremuri


În primele decenii ale secolului al XIX-lea a început să se pună cu deosebită insistenţă problema amenajării pieţelor necesare comerţului în Iaşul acelor vremuri. La 19 februarie 1813 a început să se cerceteze unde a fost în vremurile mai vechi piaţa în care se vindea peşte, carne de porc, lapte, brînză şi alte alimente.

Oraşul amintirilor • Vechile hanuri ale Iaşului
Înfiinţate încă din perioada medievală a Iaşilor, folosite ca locuri unde drumeţii îşi aveau asigurate cazarea şi masa, hanurile din vechiul tîrg au devenit cu timpul centre comerciale importante. Clădirile de un cat sau două se deosebeau puţin de casele boiereşti de la ţară, fiind prevăzute cu pivniţe încăpătoare în care erau depozitate alimentele şi butoaiele cu vin şi cu ţuică.

Citeste articolul

De pe vremea lui Stefan cel Mare

Cei mai batrini arbori din Iasi

Primul din judet este un tei situat in curtea Manastirii Birnova, al doilea un par din apropierea localitatii Ciohorani, iar al treilea un stejar situat in Birnova.

Iaşi - oraşul lui Eminescu şi al lui Creangă

Mostenitorul castelului Bran primeste proprietati in Iasi. Mostenitorul Castelului Bran, Arhiducele Dominic de Habsburg, var al regelui Mihai va primi, in judetul Iasi, o serie de constructii si terenurile aferente, in valoare de citeva milioane euro. "Comisia (pentru aplicarea Legii 10/2001, n.r.) a stabilit ca este indreptatit sa primeasca proprietatile. A dovedit-o cu actele depuse la dosar. Este o singura problema: terenul care figureaza in acte este dublu ca suprafata de cel pe care il are consiliul judetean in inventar. Se vor efectua masuratori si vom vedea daca se poate retroceda si diferenta de teren. Peste doua saptamini, proprietatile vor fi restituite", a declarat, ieri, vicepresedintele CJ Iasi, Iovu Brezuleanu. Proprietatile sint localizate in comuna Schitu Duca, una dintre cele mai sarace localitati din judet, dar cu un potential tu ...

Fanfan Rechinul puscariilor
Una dintre cele mai vechi locante din tara, datand din 1786, este „Bolta Rece” din Iasi, vestita carciuma unde Eminescu si Creanga poposeau adesea ca doi prieteni buni, la un pahar de Cotnari “fierbinte si nebun ca o muiere tanara”. La inceput de mileniu III, „Bolta Rece” pastreaza inca acelasi parfum al vremurilor demult apuse. O data ce i-ai trecut pragul, te cuprinde o senzatie stranie. Te astepti sa se iveasca mirat, in tocul usii, Poetul Nepereche.
“Bolta Rece” si-a castigat repede faima de “Universitas Vinorum”, fiind un punct de atractie pentru boemii din „dulsele Targ al Iesilor”. Aici Eminescu l-a cunoscut pe Creanga. “Academia de umor si inteligenta” de la „Bolta Rece” ii gazduia si pe junimisti, carora li se rezervau intotdeauna cateva mese. Printre clientii fideli ai Boltei se numarau in trecut si A. Panu, V. Conta, I.L. Caragiale, Iacob Negruzzi, A. Naum, P.P. Carp.
"Saracia rimeaza cu poezia, nu-i asa?"

Desi de la moartea poetului national a trecut mai bine de un secol, spiritul poeziei a ramas viu in zona.
Îndata ce calatorul ostenit si insetat se asaza la o masa, apar si poetii de ocazie. Chiar si vanzatorul de lozuri care isi face veacul prin zona isi varsa focul recitand clientilor un catren bine ticluit. Daca reuseste sa-ti smulga cativa banuti pe un loz cu zodiac, il napadesc dintr-o data, pe rand, fericirea si inspiratia. Pentru 1,5 RON incepe sa turuie versuri facute pe loc. De baza sunt poemele care se refera la coruptie si parlamentari. Se ticluiesc mai lesne. Din vers in vers, poetul scapa si cate o injuratura moldoveneasca, spusa din suflet. ”Tin poeziile in cap, zice Florin Bordeianu. Vand un loz si zic o strofa, ca bonus. Ascultati: Pan′ s-ajunga la putere toti promit pe paine miere/ Iar cand le-au vazut pe toate, au spus ca nu se mai poate, au dat legea cu cadastru si-au dus tara la dezastru.”

Nea Florica face politica „la ocazii” si adora sa tina discursuri pe teme sociale: pensii, medicamente compensate, gripa aviara, inundatii. Regreta ca n-a facut mai multa scoala pentru ca i-ar fi placut foarte mult sa fie ziarist. „Ce tocsouri as face eu, ar muri o lume-ntreaga!, se lauda. Din cand in cand, as spune si o poezie, pe-nteles, sa se bucure si omu′ de rand, chiar daca e amarat. Saracia rimeaza cu poezia, nu-i asa?!”

Nici nu dai bine peste cap un pahar de vin, ca mai apare un epigon de-al lui Eminescu. Pe aici toata lumea-l cunoaste. E Mihai Avasilicai, zis „Fanfan”, poetul neinteles al Iasiului. Are un aer de geniu parasit si priveste cu superioritate lumea din jur.

A adunat vreo 20 de ani prin inchisorile patriei. E poreclit „rechinul puscariilor” si e mandru pana la lesin. Sta intr-un cartier sarac de la marginea orasului si cand nu se ascunde de oamenii legii, da buzna in celebrul local. Ii chioraie vesnic maruntaiele, dar comite acte de cultura.

Toata averea lui incape intr-o punga de 1 leu: un pix, cateva foi de hartie pe care „asterne vise”. Are patru clase primare, dar pare citit, stie sa foloseasca cu mestesug vorbele. Ia o pozitie martiala si incepe sa recite, urland cu raspundere peste mesele cu ciorbe aburinde: „Mai tot timpul e desculta, rareori in mergatori/ Pielea-i de catifeluta, cand o mangai te-nfiori/ e placuta la gargara, rade si nu face fite/O superba domnisoara, in obraji are gropite”.

Geamurile zornaie, paharele se ciocnesc unul de altul, chelnerii sunt gata sa scape tavile cu fripturi, mancarea le ramane in gat mesenilor. Stupoare. Dupa ce zice toata poezia, care are vreo 12 strofe, se opreste, ofteaza, inghite in sec si se asaza pe un scaun, la o masa oarecare. În timp ce soarbe un pahar de vin capatat pentru prestatia de mai devreme, incepe sa turuie cateva titluri de carti aflate in stadiul de manuscris: „Fanfan-rechinul puscariilor”, „Ati sarit prea tare calul!” sau „Poezii obraznice” - dedicate lui Florin Calinescu si lui Hagi.

Fanfan spune ca pana acum a scris cinci volume de versuri. In minte mai are insa vreo 10. La al treilea pahar de vin il loveste paranoia.
"Alo! Eu sunt bolnav de versuri si de inteligenta"

Atentioneaza fara modestie lumea din jur: „Alo! Eu sunt bolnav de versuri si de inteligenta, domnii mei. Am niste figuri de stil in mine, de va sparg! Nu va uitati ca-s tuciuriu, n-am dinti si-s sarac. Sunt ultimul poet vagabond. Eminescu era bogat? Nu! Venea aici, se intalnea cu Creanga, galgaia un vin bun si-i tragea, bre, o poezie, cum niciodata n-o sa mai scrie nimeni in Romania!”. http://www.libertatea.ro/index.php?section=articole&screen=categorie&cid=37

Guillaume ROBERT
Iaşi, identitatea unui oraş

Opera Nationala din Iasi a implinit 50 de ani
Opera Nationala din Iasi sarbatoreste astazi si maine 50 de ani de la infiintare. Evenimentul aniversar va fi gazduit de Hotelul Astoria si Filarmonica din Iasi. In programul celor doua zile de jubileu aniversar, un eveniment aparte il reprezinta astazi expozitia de scenografie a Hristofeniei Cazacu, artist care timp de aproape 20 de ani si-a legat numele de spectacole de exceptie ale Operei Nationale din Iasi. In continuare, la ora 17, in Sala "Mihai Eminescu", va avea loc un "dialog al generatiilor", la care vor participa toti cei al caror nume a contribuit la faima Operei iesene, in cei 50 de ani de viata. Maine, cu incepere de la ora 11.30, la Biserica Banu - "Duminica Tuturor Sfintilor", Corul...