Musulmanii

Rezumarea primului mesaj :

-----Musulmanilor li se promit virgine în Rai
Soarta sufletului după moarte şi ce se întâmplă după momentul părăsirii fizice a acestei lumi are variante relativ diferite de interpretare în cele patru mari religii ale lumii: creştinism, iudaism, islamism şi budism. [...]

Charigiţii, primii terorişti musulmani
Charigiţii sunt o sectă islamică radicală din secolul întâi, formată în sudul Irakului şi Iran. Recunoscuţi pentru practicile dure şi o interpretare extremistă a Coranului, ei au reuşit să supravieţuiască în Africa de Est şi Oman făcând compromisuri. Profesorul de istorie Clive Foss, de la Universitatea Georgetown, din Washington, le spune povestea în revista History Today.
Charigiţii sunt o sectă înfiinţată la patru ani după asasinarea celui de-al treilea calif după Mohamed, Othman, în 656, pe teritoriul actual al Irakului. După moartea califului, vărul şi totodată ginerele său, Ali, a fost recunoscut ca noul conducător al comunităţii islamice. Însă nu toţi musulmanii l-au acceptat.
Moavia (sau Mu'awiya), un alt văr al lui Mohamed, se opune alegerii lui Ali şi cere ca moartea lui Othman să fie răzbunată. Ali şi Moavia făceau parte din familia Omeyazilor, care urma să fie prima dinastie a islamului, după moartea lui Ali.
Cei doi s-au înfruntat în bătălia de la Siffin, în 657, care nu este câştigată în mod decisiv de nimeni.
O facţiune din adepţii lui Ali, în număr de 12.000, nu au acceptat ideea că oamenii au liber arbitru, considerând că numai Dumnezeu putea să judece. Aşa că au proclamat "la hukma illa li-llah" (judecata aparţine numai lui Dumnezeu) şi s-au retras de pe câmpul de bătălie. Sprijiniţi de oameni din Basra şi din Kufa, şi-au ales propriul lor calif sau lider spiritual şi s-au stabilit în centrul Irakului. Ei au devenit cunoscuţi sub numele de "cei care se retrag" (în arabă, charigiţi, de la cuvântul "kharaja", care însemană retragere).
În drumul lor, i-au ucis pe musulmanii care nu au fost de acord cu felul în care gândeau. Armata lui Ali i-a atacat pe rebeli în iulie, le-a omorât conducătorul şi mai că i-a decimat. Evenimentul a marcat începutul unei mişcări care va agita lumea islamică multe secole.
Lumea musulmană se scindează. Războiul dintre Moavia şi Ali
De la moartea profetului în 623, comunitatea islamică s-a confruntat cu o problemă ce a devenit imposibilă de rezolvat: cine urma să îi conducă? Mohamed însuşi întemeiase o religie care punea bazele unei noi comunităţi şi unui nou stat. Când a plecat de la Mecca la Medina în 622, a devenit atât lider religios, cât şi lider politic, creând o poziţie care trebuia ocupată. Nimeni nu putea să fie noul profet, dar musulmanii aveau nevoie de un comandant care să-i conducă în rugăciune, războaie şi politică. Nu exista ideea de a despărţi puterea religioasă de cea a conducerii statului. Primii conducători care i-au urmat lui Mahomed după moarte au fost doi dintre apropiaţii lui: Abu -Bekr şi Omar, iar cel de-al treilea, Othman, a fost ales de un consiliu, însă făcea parte din vechea facţiune de la Mecca, care i se opusese profetului la început şi se convertise la islam destul de târziu.
Războiul civil care a izbucnit între Moavia şi Ali avea la bază un conflict ireconciliabil- conducerea: ar trebuie să fie o familie puternică şi influentă sau ar trebui să fie rudele profetului şi urmaşii săi? Adepţii lui Moavia s-au numit sunniţi (cei care ascultă litera Coranului, sunna, propovăduită de Profet), iar cei ai lui Ali , şiiţi (de la shi'at Ali, partidul lui Ali). Mult timp după ce cei doi s-au stins, disputa a continut şi a determinat o segregare pentru totdeauna. Charigiţii îşi au rolul lor.
Doctrina rebelilor atrage credincioşi
După ce Ali a fost asasinat, charigiţii care au scăpat au început să se organizeze, alegându-şi conducători care preluau titlul califului "amir al-mu'minin", adică Comandantul Credincioşilor. Doctrina lor radicală a atras un număr mare de oameni, mai ales în Irak. Erau egalitari care îi tolerau pe non-musulmani şi care priveau cu ochi buni convertirea, pe care arabii puri nu o acceptau decât într-o anumită măsură. Islamul îşi are originile într-un climat arab, însă, treptat, şi alte populaţii s-au convertit: sirienii, egiptenii şi perşii. Arabii i-au acceptat pe noii convertiţi ca pe "clienţi", adică plătitori de taxe, ocupând poziţii inferioare în societate şi având drepturi limitate.
Charigiţii credeau în egalitatea tuturor credincioşilor, susţinând că orice musulman care urma litera Coranului, indiferent de originile sociale, poate să fie conducător al comunităţii. Orice lider care devia de la adevărata credinţă şi tolera corupţia sau tirania, trebuia înlăturat. Aceste precepte erau împotriva normelor împământenite, care susţineau că, oricât de rău ar fi fost un conducător, trebuia ascultat. Doar dacă ordona ca legea sfântă să fie încălcată, credincioşii aveau voie să îl răstoarne.
Charigiţii au respins orice principiu al eredităţii sau supremaţiei bazat pe etnie, trib sau origine familială. Ei refuzau, în egală măsură, pretenţiile Qurasyshilor (tribul din care provenea Mohamed ) şi Omeyazilor. Viziunea lor, care reflecta un sistem tribal bazat pe consens, era cea mai democratică a vremii, într-o comunitate musulmană. Drept urmare, charigiţii au devenit o atracţie pentru cei care se opuneau oricăror forme de autoritate. I-au atras pe tineri, pe convertiţi şi pe foştii sclavi.
Charigiţii încadrau ideea de "musulman" în nişte canoane stricte. Credinciosul trebuia să se ghideze după zicala "comandă binele şi interzice răul", să fie un puritan, să nu facă compromisuri şi să urmeze toate practicile stabilite de Coran. Oricine devia de la această idee, era un apostat şi trebuia pedepsit. Extremiştii din grupare erau pregătiţi ca să-şi sacrifice vieţile pentru credinţă, adică să omoare orice musulman pe care îl considerau eretic sau păcătos, chiar împreună cu femeile şi copiii lor. Ei i-au recunoscut drept califi doar pe primii doi după moartea Profetului şi şi-au proclamat proprii conducători drept adevăraţii lideri ai întregii comunităţi islamice. Prin această acţiune, ei acuzau pe orice ar fi îndrăznit să aibă pretenţii la conducere că ar fi un lider nelegitim.
Moavia se luptă cu charigiţii
Opoziţia manifestată împotriva lui Ali a continuat şi în timpul lui Moavia (660-680). Ei au organizat revolte în Basra şi Kufa; 16 astfel de răscoale s-au înregistrat în timpul domniei lui. Charigiţii formau bande care foloseau tactici de gherilă, atacau brusc şi apoi se retrăgeau în mlaştinile de pe lângă Basra sau pe dealurile de la est de Tigris. Guvernatorii lui Moavia din Irak reacţionau dur, omorând sute şi alungându-i din Kufa. Ca urmare, mulţi charijiţi au decis să-şi ascundă credinţa şi au format grupări secrete.
Când succesorul lui Moavia, fiul său Yazid, a murit subit la trei ani după ce urcase pe tron, ţara urma să fie condusă de un fiu al lui Yazid, care a rezistat doar câteva săptămâni. A început din nou lupta pentru putere. Abd Allah ibn Zubayr a fost ales calif în Arabia, dar a trebuit să se confrunte cu omeyazii în Siria , conduşi de califul Abd al-Malik (685-700).
Scindarea: Azraq versus Najda
Rebelii au profitat de cei zece ani de războaie civile ca să organizeze adevărate revoluţii. Centrele principale erau în Arabia, Irak şi nordul Mesopotamiei. În 683, doi dintre liderii mişcării, Nafi ibn al-Azraq şi Najda ibn Amir au plecat la Mecca, ca să se alăture lui ibn Zubar, când omeyazii înconjuraseră oraşul. Când şi-au dat seama că Ibn Zubayr nu le împărtăşea punctul de vedere, s-au întors la Basra, unde aveau să se despartă şi ei, întemeind grupări noi.
În 684, un grup de charigiţi au părăsit Mecca, să se stabilească în nordul Arabiei centrale. Najda ibn Amir li s-a alăturat şi a devenit calif. Ei stăpâneau Bahrainul, Yemenul şi Hadramawt. Noul calif numea guvernatori şi strângea taxe, iar acest lucru a devenit repede un rival serios pentru Ibn Zubayr, al cărui control asupra Arabiei slăbise destul de mult. La pelerinajul de la Mecca din 687 erau nu mai puţin de 4 potenţiali conducători ai societăţii islamice: Ibn Zubayr, Abn al-Malik, din partea omeyazilor, ibn al-Hanifiyya, unul din fiii lui Ali şi Najda ibn Amir. Charijiţii cereau autoritatea, deşi aveau doi califi rivali.
Până la pelerinaj, Najda îl trimisese pe unul dintre adepţii lui, 'Atiyya ibn al-Aswad, să cucerească Omanul. Deşi cuceritor, el s-a certat cu Najda şi şi-a stabilit baza în estul Irakului, zonă pe care a dominat-o până la sfârşitul anilor 690.
Nici succesul lui Najda nu a fost de lungă durată. Alţi extremişti l-au răsturnat în 691 şi au ales un nou lider, care avea şi sprijinul beduinilor. Dar în anul următor charigiţii din Arabia au fost striviţi de forţe din Basra şi Kufa. Adepţii lui Najda au supravieţuit ţinându-şi ascunsă credinţa: ei nu credeau în autoritatea unui lider atotputernic. Întreaga comunitate îşi alegea conducătorul, care putea fi destituit oricând. Conducerea era pe bază de consens. Nu credeau nici în imami, pentru că fiecare îşi putea îndeplini singur ritualul religios, dacă era un bun musulman şi respecta legea Coranului. Nici un om liber nu era supusul altuia, în termenii descrişi de istoricul Patricia Crone drept "cea mai radicală afirmare a libertăţii intelectuale şi politice în secolele de formare a islamismului". O asemenea doctrină, deşi potrivită pentru o comunitate mică şi omogenă, nu avea să conducă vreodată la formarea unui stat puternic.
Adepţii lui Azraq, cea mai radicală facţiune a charigiţilor
Între timp, Nafi ibn al-Azraq, care s-a întors de la Mecca la Basra, a organizat o revoltă în primăvara lui 684. Adepţii lui l-au asasinat pe guvernator şi au ocupat oraşul. Ei s-au proclamat drept cea mai extremă şi violentă facţiune a chajiriţilor : toţi cei care nu erau de acord cu interpretarea pe care ei o dădeau Coranului urmau să fie omorâţi.
Ei au deţinut controlul asupra Basrei până când forţele lui Ibn Zubayr i-au alungat în sudul Iranului, unde au fost învinşi şi Nafi'ibn al-Azraq a fost omorât, în ianuarie 685. Adepţii care au supravieţuit au mai descins o ultimă dată în Irak, unde au măcelărit foarte mulţi copii şi femei. Au fost din nou izgoniţi în Iran, unde conducătorul le-a fost ucis. În 688 sau 689, şi-au ales un nou calif, care avea să fie cel mai mare lider al lor: Qatari ibn al-Fujaa.
Quatari a folosit taxele pe care le colecta şi prăzile de război ca să-şi sporească forţele, pe care le conducea către Irak. Timp de 4 ani, a învins forţele locale. Însă războiul civil ajunsese la final şi Abd al-Malik (din dinastia Omeyazilor) îi conduce ape musulmani spre ţelul lor. În 694, guvernatorul lui din Irak, al-Hajjaj, a descins împotriva adepţilor lui Azraq şi a reusit să-i învingă. Deşi Quatari a câştigat câteva bătălii, el a fost forţat să se retragă din partea centrală a Iranului, în 697 , către sud, unde a rezistat încă 18 luni.
Quatari nu a fost învins de calif, ci tot de charijiţi. Conducătorul lor, Al-Hajjaj a trimis o armată siriană împotriva lui şi a fost prins şi omorât prin 698 sau 699. Asftel, adepţii lui Azraq au fost învinşi.
Charijiţii îşi atrăseseră antipatia tuturor celorlalţi musulmani, din cauza actelor teroriste.În 686, şiiţii îi descriau ca având "cea mai rea religie dintre noi toţi" şi, când trei ani mai târziu, un charijit se proclamă "la hukma illa l-illah" în timpul pelerinajului de la Mecca, este omorât pe loc de credincioşi.
Epoca sufriţilor
Ultima mare rebeliune din această perioadă datează din 695, când, în nordul Mesopotamiei, sufriţii s-au revoltat. Sufriţii erau musulmani moderaţi care, spre deosebire de adepţii lui Azraq, îi priveau pe ceilalţi musulmani care nu îi urmau ca fiind doar prost ghidaţi. Revolta lor a fost provocată de faptul că al-Hajjaj îi persecuta, întrucât el nu tolera nici o ramură a charigiţilor. După ce sufriţii au fost înfrânţi, au început sa ducă lupte de gherilă.
Conducătorul lor, Shabib ibn Yazid al-Shaybani a avut mai multe victorii în Iran, atât datorită trupelor mici şi bine organizate, cât şi ajutorului pe care l-a primit de la comunităţile creştine. Cea mai mare victorie a lui Shabib a fost în 696, când a intrat în palatul lui al-Hajjaj din Kufa, în absenţa lui, a atacat moscheea şi i-a omorât pe toţi cei care se rugau acolo. S-a retras apoi în munţi, unde a fost sprijinit de oameni, din cauza regimului opresiv al lui al-Hajjaj. Shabib reuşeşte să-i respingă atacurile guvernatorului, care se lupta şi cu ultimii adepţi ai lui Azraq. Cu întăriri siriene, guvernatorul califului Abd al-Malik reuşeşte să le forţeze retragerea către Iran, unde Shabib se îneacă într-un râu, în 697.
Munca lui Al-Hajjaj a asigurat califatului aproape o jumătate de secol de relativă linişte din partea charigiţilor. Când puterea Omeyazilor a început să se clatine pe la jumătatea secolului VIII, au existat câteva revolte, dintre care două conduse de charigiţi care au avut un oarecare succes în Mesopotamia şi Arabia. În amândouă cazurile, elementul religios a fost un factor determinant în izbucnirea revoltelor. Sufriţii şi ibadiţii sunt cei care au condus răscoalele. Sufriţii se refugiaseră în Mesopotamia, după ultima înfrângerere. Ibadiţii credeau în convieţuirea paşnică cu alţi musulmani, printre care trăiau, propovăduindu-şi credinţa.
Marea revoltă a sufriţilor a început în 744. Sub conducerea învăţatului Dahhak ibn Quays al-Shaybani, ei s-au deplasat către Mosul (al doilea mare oraş din Irak), ca să-i atace pe arabii din Irak, sprijiniţi de adepţii din Kurdistan şi din nord. Dahhak conducea cea mai mare armată pe care o adunase vreodată. În aprilie 745, a cucerit Kufa şi şi-a numit propriul său guvernator, apoi a atacat baza militară din Wasit, al cărei guvernator i s-a alăturat.
În anul următor, Dahhak s-a reîntors la Mosul şi a a strâns o armată din locuitori. Califul Marwan al II-lea, din dinastia omeiadă (744-750), l-a învins şi l-a omorât pe conducătorul sufrit. Deşi ei nu şi-au încetat atacurile nici în secolul IX, nu au mai reprezentat o ameninţare pentru califat.
Primii ibadiţi şi visul lor
Viitorul le aparţinea ibadiţilor, care convieţuiau paşnic cu comunitatea musulmană, având relaţii de prietenie chiar şi cu al-Hajjaj. După moartea califului Abd al-Malik în 705, guvernatorul a început să-i persecute, exilându-i pe mulţi în Oman şi omorându-i. Printre ei, se afla şi învăţatul Abu Ubayda Musulmanul, care a devenit conducătorul ibadiţilor din Basra, când a fost eliberat, în 714. Nu a vrut să urmeze o politică agresivă, precum cea a adepţilor lui Azrak, a strâns bani, ca să trimită misionari care să le propovăduiască credinţa şi să răspândească ideea unei răscoale.
Visul lui era să stârnească o revoltă care să distrugă califatul omeiad şi să se formeze un stat ibadit. Antrena trupe în secret şi le trimitea să sprijine diferite revolte.
Una dintre ele a ajuns în Arabia, unde l-a ajutat pe rebelul Abd Allah ibn Yahya să pună bazele unui regim, apoi să fondeze un stat ibadit în 746. Abd Allah a reuşit să controleze, în scurt timp, întregul sud al Arabiei. A proclamat ideea că charigiţii şi ceilalţi musulmani din terioriile conduse de el vor convieţui în pace. Mulţi charigiţi din alte regiuni i s-au alăturat. A reuşit chiar să preia controlul asupra oraşelor Mecca şi Medina. Califul Marwan al II-lea a trimis o armată siriană care a restabilit controlul omaid până la sfârşitul anului 748.
Ibadiţii îşi întemeiază o dinastie
Un alt centru în care misionarismul ibadiţilor a dat roade a fost în Africa de Nord, mai ales printre berberi, care le erau ostili arabilor. După un conflict cu sufriţii, ibadiţii şi-au fondat propriul stat, cu dinastia Rustamizilor (776-909), care stăpânea teritorii din Algeria până în Tripolitania şi sudul Tunisiei.
Imamii (liderii religioşi) conduceau acest stat recunoscut pentru toleranţă- creştinii aveau poziţii politice importante şi pentru reţeaua de negustori care propovăduiau doctrina ibadiţilor în nordul Africii şi sudul Saharei. Ei şi-au ales lideri care nu erau arabi. Rustamizii le-au cedat controlul şiiţilor fatimizi, punând capăt oricărei speranţe de a stabili un regat ibadit în Magreb.
Deşi regimul lui Abd Allah în Arabia a fost răsturnat, adepţii lui au avut succese în Oman, unde, în 793, şi-au stabilit un stat independent, care a devenit punctul central al mişcării ibadite. Şi-au ales liderii aplicând un sistem electoral complex şi au respins ideea eredităţii. Deşi învinşi de abasizi în 893, ibadiţii au reuşit să-şi menţină controlul local şi şi-au redobândit independenţa când puterea califatului a început să scadă. Din Oman, ei şi-au răspândit doctrina în Africa de Est, unde mai există şi astăzi.
Înapoi în prezent
Ibadiţii din Omanul zilelor noastre, din Africa de Est şi Magreb au evoluat mult de la violenţele şi ostilitatea strămoşilor charigiţi. În loc să îi considere pe musulmanii din alte ramuri drept necredincioşi demni să moară, îi privesc ca pe nişte nerecunoscători şi se feresc de ei, adică nu leagă prietenii şi nici nu se asociază în vreun fel. Ibadiţii se roagă împreună cu alţi musulmani în moschei. Sunt priviţi ca membri paşnici ai comunităţii şi deloc înclinaţi spre fanatism.
Există diferenţe majore între ei şi ceilalţi musulmani: le condamnă memoria califilor Othman, Ali şi Moavia şi cred că nu există nici o posibilitate de izbăvire de la pedeapsa eternă în iad, dacă o meriţi. Ca şi charigiţii de la începuturi, ei folosesc un sistem democratic ca să-şi aleagă liderul, care este numit de bătrânii comunităţii, ţinând cont de moralitatea, religia şi calităţile de conducere de care dă dovadă. Imamul lor, Ahmad ibn Sid (1754-1783), i-a unit pe toţi cei din Oman sub conducerea sa, formând dinastia Bu Sa'id, care domneşte şi acum. La sfârşitul secolului XIX, triburile din interiorul ţării s-au rupt de cele de la graniţe, alegându-şi un conducător pe care l-au numit Imamul Musulmanilor. Şi-au păstrat independenţa până la sfârşitul anilor '50, formând ultimul stat charigit pur. Sultanatul pe care Omanul l-a stabilit în Zanzibar în 1832 a devenit un alt leagăn pentru doctrina ibadită, deşi conducătorii lui nu se numeau imami.
De ce statele charigiţilor nu au rezistat
Charigiţii au o istorie la fel de lungă ca cea a islamismului. S-au reafirmat la sfârşitul secolului XVII şi s-au implicat în războaiele civile ale arabilor. S-au dezvoltat întotdeauna bine în timpul revoltelor, au atras un număr mare de adepţi şi au sfidat regulile existente. În unele cazuri, au reuşit să-şi întemeieze state, cu califi şi să colecteze taxe, cum au fost cazurile lui Najda ibn Amir în Arabia şi Quatari în est. Quatari şi Atiyya ibn al-Aswad au bătut monedă, simbol al suveranităţii, cum au făcut Dahhak în Mesopotamia şi câteva state efemere în Africa de Nord.
Dar nici unul din aceste state nu a rezistat. Atrăgeau oamenii când erau războaie civile, dar, în perioadele de linişte, extremismul lor nu era bine primit. Însuşi sistemul lor democratic submina autoritatea unui lider, în timp ce fanatismul le scinda comunitatea.
Extremiştii atrăgeau tot felul de adepţi, mai ales din rândurile arabilor non-musulmani, dar niciodată nu a aderat o întreagă comunitate, aşa că niciodată nu a reuşit să prindă rădăcini într-o regiune pentru foarte mult timp. Numai ibadiţii, care au învăţat să facă compromisuri, au reuşit să supravieţuiască până în prezent. Terorismul şi extermismul au eşuat; viitorul aparţine celor care ştiu să se adapteze şi să coopereze, spune profesorul Clive Foss.

Radicalismul islamic creşte în Balcani

Pietrele care fac Islamul ţăndări
Este poate cea mai veche formă de execuţie şi cu siguranţă printre cele mai barbare. Moartea prin lapidare (lovire cu ...

Ce bine e să fii musulman, ca să ai parte veşnic în paradis de fecioare superbe

Huriile sunt fecioare sfinte pe care Mahomed le-a promis adepţilor săi, spre veşnică plăcere, în paradis. Un înger de o frumuseţe extraordinară va veni, spun musulmanii, să prezinte fiecăruia dintre cei aleşi, într-un bazin de argint, o pară sau o portocală dintre cele mai apetisante....

Barbarii de musulmani: în secolul XXI, scoaterea ochilor, aruncarea cu pietre şi tăierea mâinilor puşcăriaşilor

Rămân uimit cum, în plin secol al Internetului şi al dezvoltării tehnologice, mai pot exista în lume state în care se aplică pedepse barbare pentru cei care comit vreo infracţiune. De exemplu, cum naiba poţi condamna la moarte o femeie pentru că s-a făcut vinovată de…adulter!? Şi...

Fetele musulmane, mutilate din copilărie
Tăierea clitorisului, uneori însoţită de coaserea labiilor mari, fără anestezie şi cu instrumente murdare este o practică frecventă prin care trec milioane de fetiţe în fiecare an.Mai întâi au tăiat-o pe verişoara mea. Mi-a fost foarte frică şi am plâns. Mama mea este foarte grasă. SŞiam că dacă reuşesc să fug n-o să mă prindă. Dar m-a ţinut prea strâns. N-am putut să scap. Mi-a curs mult sânge. Am plâns şi am urât-o pe mama mea”, povesteşte jurnaliştilor de la Global Post, Delan, o fetiţă de 11 ani din Kurdistanul irakian.
Fetiţe torturate pentru că „aşa trebuie”






Avea şase ani când i-a fost mutilată zona genitală de o bătrână a satului, care a folosit o simplă lamă nesterilizată, fără antiseptice, fără anestezie. Delan s-a simţit rău două zile, dar până la urmă sângerarea s-a oprit. A fost una dintre norocoase. Ar fi putut să sângereze până la moarte, să facă septicemie sau tetanos, complicaţii care ar fi ucis-o în scurt timp.


Chiar dacă acum fetiţa se simte bine, va duce cu ea toată viaţa efectele mutilării, şi nu e vorba doar de cele psihologice. Riscă să sufere de incontinenţă urinară, infecţii urinare fecvente, iar viaţa ei sexuală nu va fi niciodată una normală. Dacă nu ajunge sterilă din cauza complicaţiilor, va avea o naştere grea şi riscantă.


Mama ei a supus-o de bună voie acestor riscuri pentru că „aşa trebuie”, pentru că aşa cere tradiţia, pentru că şi ea a trecut prin acelaşi lucru.
100 milioane de femei multilate




Delan este doar una din milioanele de fete şi femei care au suportat o formă de mutilare genitală, în numele unei tradiţii care le discriminează şi le condamnă la o viaţă de chin.





Fondul Natiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA) anunţă că aproximativ trei milioane de fetiţe sunt mutilate în fiecare an doar în Africa, iar conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), există între 100 şi 140 milioane de femei în toată lumea care suportă consecinţele acestui tratament nemilos, mutilarea genitală. În acestă categorie sunt incluse toate procedurile care implică îndepărtarea totală sau parţială a organelor genitale externe din motive nemedicale.

Mutilarea, catalogată de ONU şi OMS drept o încălcare a drepturilor copilului şi femeii, este făcută de femei în vârstă, moaşe, şi mai nou de cadre medicale care, în ciuda pregătirii pe care o au, nu se pot îndepărta de tradiţii, fie ele şi cu caracter de tortură.


În categoria mutilărilor genitale, OMS şi UNFPA au introdus patru tipuri de intervenţii: clitoridectomia – tăierea clitorisului, excizarea – tăierea clitorisului şi a labiilor, infibulaţia – la cele anterioare se adaugă coaserea labiilor mari pentru a acoperi o parte din vagin şi vulvă. Mai există şi categoria „altele” în care intră piercing-urile, cauterizarea şi orice alt tip de intervenţie făcută fără voia femeii.
Organele genitale feminine sunt „murdare”




În afara celor deja menţionate, este uşor de imaginat ce înseamnă pentru o fetiţă – victimele au până în 15 ani – să i se taie clitorisul pe viu cu o lamă sau un ciob de sticlă, ce cicatrici psihice lasă această tortură şi ce relaţii va avea ea cu familia responsabilă de asta sau cu un viitor soţ.


Culmea, mutilarea se face în numele unei vieţi de familie fericite pentru că majoritatea oamenilor ţin la tradiţii şi puţini bărbaţi acceptă căsătoria cu o femeie care nu este „pură”. Organele genitale externe sunt tăiate pentru că ele ar reprezenta partea masculină sau murdară a unei femei. Se spune că procedura ar reduce libidoul femeii şi ar ajuta-o să reziste tentaţiilor sexuale.


În anumite ţări aceste intervenţii au fost scoase în afara legii, însa ele continuă fără probleme şi rar se întâmplă ca cineva să fie pedepsit pentru suferinţele unei fetiţe. Şi reprezentanţii autorităţilor fac parte din aceleaşi comunităţi şi nu înţeleg de ce ar trebui să pedepsească pe cineva care urmează o tradişie veche de când lumea. Deşi mutilările au loc în special la sate, unde tradiţia este mai importantă, recurg la acest gest şi familiile înstărite, inclusiv familiile de imigranţi, care locuiesc în Europa şi America de Nord.
ONG-urile şi autorităţile nu reuşesc să oprească mutilarile




Şi în Occident, dar şi în zonele unde se practică mutilările genitale – estul, vestul şi nord-estul Africii, Orientul Mijlociu, anumite ţări asiatice – au apărut multe asociaţii care încearcă să salveze fetele de la tortură. Aceste ONG-uri, fondate de femei care au avut aceeaşi soartă, încearca să informeze părinţii cu privire la riscurile pe care şi le asumă, motiv pentru care îşi atrag duşmania comunităţilor.



În ultimii ani mai multe cazuri au făcut vâlvă în Franţa, unde comunitatea musulmană este foarte numeroasă. Educatoarele din grădiniţe sau profesoarele îşi dau seama imediat când ceva este în neregulă cu fetiţele musulmane si cheamă imediat reprezentaţii ONG-urilor care le pot ajuta.



La fel, îşi dau seama imediat ce urmează să se întâmple când o familie originară din Africa anunţă că fetiţa va lipsi mult timp de la şcoală. Fiindcă mutilarea genitală este aspru pedepsită pe teritoriul Franţei, părinţii îşi duc fetiţele „în vacanţă” în ţările de origine şi le aduc înapoi deja multilate.


Se întâmplă şi în SUA, unde recent o femeie din Africa a obţinut azil politic după ce a spus că în cazul în care este deportată în ţara ei va fi mutilată de rude. Americanii recurg şi la măsuri extreme pentru a proteja fetele ce trăiesc pe teritoriul lor. Recent, Academia Americană de Pediatrie a stârnit controverse când a încurajat pediatrii americani să facă chiar ei clitoridectomii, doar pentru ca fetiţele să nu fie duse în Africa, unde ar fi mutilate cu lame de ras, în conditţii neigienice.
mai mult ...

Ce facem cu musulmanii?


Nu se ştie cînd şi dacă Uniunea Europeană va include şi Turcia. Ţările care susţin aderarea Turciei nu sînt prea numeroase şi majoritatea europenilor sînt mai degrabă împotriva acceptării acestui stat. Scepticii invocă în primul rînd argumente religioase. Ţările europene au oricum dificultăţi în ceea ce priveşte integrarea cetăţenilor musulmani. Aşa că nu e de mirare că Marea Britanie, Franţa şi Germania – unde există comunităţi importante de turci şi curzi – se numără printre statele cele mai sceptice cu privire la includerea Turciei în UE. Dincolo de problemele politice, sociale şi economice, există şi o dimensiune culturală a chestiunii.
În Marea Britanie, de pildă, comunităţile de musulmani au ajuns să formeze entităţi distincte, evoluînd de la stadiul iniţial de asimilare în cadrul societăţii majoritare la cel de enclavizare. Nu e un secret faptul că cei mai mulţi imigranţi musulmani trăiesc în cartiere izolate, de regulă la periferia oraşelor şi a societăţii. Nici în Franţa – în ciuda numeroaselor politici şi instituţii integraţioniste – musulmanii nu au fost asimilaţi de societate. Multiculturalismul a eşuat tocmai pentru că, în loc să susţină cu adevărat integrarea, a facilitat crearea unor „societăţi paralele“. Germania nu este nici ea străină de aceste probleme.
Wissenschaftsrat – instituţia federală care acreditează universităţile şi oferă consultanţă pentru programe educaţionale din Germania – a înaintat la începutul anului o serie de propuneri referitoare la formarea de profesori de religie, imami şi teologi în unităţile de învăţămînt superior. Documentul a stîrnit agitaţie în mediul academic: organizaţiile islamice au dezbătut propunerile în diverse foruri, în vreme ce reprezentanţii bisericilor catolice şi evanghelice şi-au împărtăşit speranţele şi îngrijorările. Wissenschaftsrat a propus ca două-trei universităţi să includă în curriculă studii islamice; cel puţin zece universităţi au dezvoltat deja concepte şi oferte de cursuri. Mai mult ca sigur şi pentru că Ministerul Educaţiei şi Cercetării s-a oferit să acorde sprijin financiar. Programul a devenit o miză importantă a Guvernului: pînă şi ministrul de interne Thomas de Maizière (CDU) a luat atitudine. El este de părere că predarea teologiei islamice în universităţile germane ar sprijini integrarea celor peste patru milioane de cetăţeni musulmani. Teologul Ömer Özsoy e însă de părere că „germanii nu ar trebui să aibă aştepări de ordin social: nici o disciplină nu e în stare, pe termen scurt, să promoveze integrarea, să modernizeze musulmanii şi să reformeze islamul“.





Exact aici apar şi zonele nevralgice ale discuţiei, pentru că reprezentanţii statului şi cei ai minorităţilor (etnice, religioase) au viziuni diferite în ceea ce priveşte „modernizarea“ şi „reforma“. De altfel, mai peste tot în Europa occidentală unde există comunităţi importante de musulmani, reprezentanţii statului înţeleg prin reforma islamului secularizarea.


În Germania, universităţile, ca instituţii ale statului secular, nu pot hotărî singure curricula teologică – ele sînt obligate să se consulte cu comunităţile religioase. În Germania există, de cîteva decenii, un consiliu în care sînt reprezentaţi atît oameni ai statului cît şi prelaţi. Dialogul cu comunităţile de musulmani e asigurat de un consiliu consultativ la care sînt invitaţi şefi ai comunităţilor, lideri religioşi şi persoane private. Curricula universitară va fi influenţată în mod decisiv de ce se va hotărî în acest consiliu. Wissenschaftsrat îşi doreşte ca inclusiv facultăţile creştine să participe la această campanie de democratizare a islamului, promovînd proiecte interdisciplinare şi concentrîndu-se pe formarea de profesori de religie polivalenţi. Cei mai mulţi catolici sînt dispuşi să găsească formule concrete pentru a aplica acest program, dar vocile care se aud dinspre comunitatea musulmană sînt, în general, nefavorabile.
În Germania, musulmanii reprezintă în jur de 4% din populaţie; ei formează comunitatea cu rata de natalitate cea mai mare. Dacă ritmul de creştere se va menţine, e de presupus că, în următorii 50 de ani, numărul musulmanilor va fi deja considerabil – ca cetăţeni germani şi europeni, ei vor fi deja suficient de numeroşi pentru a influenţa deciziile politice. Eforturile instituţiilor germane de a integra această comunitate vizează în primul rînd identificarea acelor elemente care ar putea concilia islamismul cu democraţia. citiţi

Cum să fii un musulman veritabil
În Irlanda, şapte persoane sînt arestate pentru acuzaţia de a fi complotat pentru a-l ucide pe caricaturistul suedez Lars Vilks, care l-a desenat pe profetul Mahomed cu corp de cîine în ziarul Nerikes Allehanda. În Aarhus, un somalez încearcă să-l atace pe Kurt Westergaard, cel mai controversat dintre caricaturiştii ziarului danez Jyllands-Posten. La Londra, Faisal Yamani, un avocat saudit, ameninţă să folosească legile britanice, foarte drastice referitoare la calomnie, pentru a da în judecată zece ziare daneze care au publicat caricaturile, în numele tuturor celor 95.000 de „urmaşi ai lui Mahomed“. Libertatea de exprimare este un drept fundamental al omului şi o doctrină centrală a democraţiei. Chiar este?
La cinci ani de la publicarea celebrelor caricaturi ale lui Mahomed de către ziarul Jyllands-Posten urmările se simt încă. Şi nu doar de către caricaturişti. Ameninţările şi violenţa care continuă să însoţească publicarea lor dau frisoane scriitorilor, editorilor, proprietarilor de galerii şi regizorilor de teatru. Acum doi ani, marea editură americană Random House a renunţat la publicarea cărţii The Jewel of Medina („Bijuteria din Medina“), o poveste romantică despre Aisha, soţia cea mai tînără a profetului Mahomed, de teamă că ar putea fi ofensatoare. Anul trecut, Yale University Press a publicat volumul Caricaturile care au şocat lumea, un studiu academic scris de Jytte Klausen, dar, spre dezgustul autoarei, a refuzat să publice măcar una dintre caricaturi. Index on Censorship a publicat un interviu cu Klausen despre decizia celor de la Yale, dar şi ei au refuzat să arate vreo caricatură.
„Ca să fiu sincer, te gîndeşti de două ori în astfel de cazuri“, spune Ramin Gray, director la Teatrul Regal din Londra, întrebat fiind dacă ar pune în scenă o piesă critică la adresa islamului. „Ar trebui să iei în considerare doar meritele sale individuale, dar, avînd în vedere vremurile în care trăim, este foarte greu. Ţi-ai face griji că, în cazul în care ar provoca ofensă, teatrul va fi îngropat într-un val de controverse. Te face să umbli cu mănuşi“. În iunie 2007, teatrul a anulat o nouă adaptare a piesei Lysistrata de Aristofan, care se petrecea în raiul musulman, de teama de a nu jigni. Un alt teatru londonez, Barbican, a tăiat bucăţi din producţia sa Tamburlaine The Great, din acelaşi motiv, în timp ce, în 2006, Opera Germană din Berlin a anulat o producţie a piesei Idomeneo de Mozart din cauza descrierii lui Mahomed. Acum trei ani, Gemeentemuseum din Haga a renunţat la o expoziţie de fotografii ale artistei iraniene Sooreh Hera, care prezenta homosexuali purtînd măşti cu Mahomed. „Anumite persoane ar putea să le perceapă ca ofensatoare“, a declarat directorul muzeului Wim van Krimpen. De Volkskrant, un ziar de stînga olandez, a lăudat muzeul pentru „marele profesionalism“ de care a dat dovadă. Hera a primit ameninţări cu moartea. Tim Marlow de la galeria de artă White Cube din Londra spune că autocenzura artiştilor şi muzeelor este acum o practică comună, deşi „foarte puţini oameni o admit în mod explicit“.
Chiar există conflictul între civilizaţii?
Pentru mulţi, toate acestea sugerează un conflict între valorile islamului şi cele ale Occidentului. În controversata sa carte Reflections on the Revolution in Europe, publicată anul trecut, scriitorul american Christopher Caldwell susţine că migraţia musulmanilor în Europa seamănă cu o formă de colonizare. „De la sosirea lor în urmă cu o jumătate de secol“, observă Caldwell, „islamul a schimbat sau a solicitat schimbarea multora din bunele obiceiuri, idei şi instituţii europene cu care a intrat în contact“. Islamul „nu ajută la înflorirea sau la validarea culturii europene, ci o înlocuieşte“.
Această idee a „ciocnirii civilizaţiilor“ a fost lansată acum douăzeci de ani, cînd cu scandalul Salman Rushdie, de către istoricul Bernard Lewis şi popularizată apoi de Samuel Huntington. Astăzi a devenit o banalitate. Cu toate că susţine teza ciocnirii civilizaţiilor, Caldwell o şi critică pentru incoerenţele sale. „Ceea ce europenii seculari numesc islam“, subliniază el, „este un set de valori pe care Dante şi Erasmus le-ar recunoaşte ca fiind ale lor. Pe de altă parte, drepturile seculare, moderne, care constituie acum «esenţa valorilor europene» i-ar lăsa mască pe Dante şi Erasmus“.
Cu alte cuvinte, ceea ce considerăm acum „valori occidentale“ – drepturile individuale, secularism, libertatea de exprimare – sînt valori moderne, diferite de cele ce au animat societăţile europene în trecut. Şi nu doar europenii medievali ar respinge valorile contemporane europene, de fapt, mulţi dintre europenii contemporani fac asta. Scriitoarea britanică Melanie Phillips este ostilă faţă de ceea ce ea consideră a fi „acapararea Vestului de către islamici“, însoţită de „deriva sinucigaşă“ care vine odată cu acceptarea imigraţiei musulmane. Totuşi, Phillips arată simpatie faţă de respingerea de către islamişti a umanismului secular, care, consideră ea, a creat „o cultură greşită moral a satisfacţiei imediate, cu familii dezintegrate, copii sălbatici şi violenţă, mizerie şi vulgaritate pe străzi“. „Musulmanii au ajuns la concluzia că societatea cu care ar trebui să se identifice este o hazna morală“, susţine Phillips. „Nu este de mirare, prin urmare, că au respins-o.“ Caldwell consideră şi el că, deşi confruntarea actuală a Occidentului cu islamul poate fi „dureroasă şi violentă“, a fost şi „o infuzie de oxigen în viaţa intelectuală monotonă, plicticoasă şi materialistă a Vestului“, pentru care trebuie să ne exprimăm „recunoştinţa“.
Cu alte cuvinte, nu există un set unic de valori europene care transcend istoria şi se află în opoziţie primară cu valorile islamice. Acele valori împotriva cărora islamiştii radicali se raliază – valorile umanismului secular – sînt valorile care dezgustă şi pe unii din cei mai mari critici ai Islamului.
Ce înseamnă „valori islamice“?
Dacă nu există „valori europene“ care transcend timpul, acelaşi lucru este valabil şi pentru „valorile islamice“. Islamul, ca toate religiile, cuprinde atît un set de credinţe cît şi un complex de instituţii sociale, tradiţii şi culturi, care leagă oamenii într-o relaţie specială cu concepţia specială de sacru. De-a lungul secolelor, aceste instituţii şi culturi au transformat citirea Coranului şi practica islamului. Religiile, ca toate formele sociale, nu pot rămîne neschimbate. Islamul de azi nu mai poate fi ca islamul secolului al VII-lea, după cum Mecca de astăzi nu poate arăta ca oraşul din timpul lui Mahomed.
Islamul a fost transformat nu doar de timp, ci şi de spaţiu. S-a răspîndit de la coasta Atlanticului la Arhipelagul Indonezian printre popoare care au inserat în Coran multe dintre vechile religii şi practici sociale. „Întrebarea-cheie“, subliniază sociologul francez Olivier Roy, „nu este ceea ce spune Coranul de fapt, ci ceea musulmanii susţin că spune Coranul. Iar musulmanii se contrazic mereu asupra a ceea ce spune Coranul şi, în acelaşi timp, toţi subliniază că acesta este lipsit de ambiguitate şi foarte clar“.
Chiar şi o tradiţie în aparenţă profund stabilă şi imuabilă ca cea care stă la baza controversei caricaturilor daneze – interdicţia privind reprezentarea în imagini a profetului Mahomed – nu este, în realitate, nici profund stabilită, nici imuabilă. Islamul nu a interzis dintotdeauna reprezentarea profetului, de fapt pînă relativ recent era ceva banal să-l portretizezi. Interdicţia a apărut doar în secolul al XVII-lea. Chiar şi în ultimii 400 de ani, unele tradiţii islamice, mai ales şiite, au acceptat reprezentarea în imagini a lui Mahomed. Biblioteca Universităţii din Edinburgh, în Scoţia, Biblioteca Naţională din Paris, Muzeul Metropolitan de Artă din New York şi Muzeul Palatului Topkapi din Istanbul, toate conţin zeci de manuscrise persane, otomane şi afgane ilustrîndu-l pe profet. Faţa lui poate fi văzută pictată în multe moschei – inclusiv în Iran.
Chiar şi astăzi, puţini musulmani au o problemă în a vedea faţa profetului. La scurt timp după ce Jyllands Posten a publicat caricaturile, ziarul egiptean Al Fagr le-a preluat. Acestea au fost însoţite de un comentariu critic, dar Al Fagr nu a considerat necesar să elimine faţa lui Mahomed şi nu s-a confruntat cu oprobriul public pentru că nu a făcut-o.
Deci, dacă nu există nici o interdicţie universală faţă de reprezentarea lui Mahomed, de ce au fost musulmanii universal ultragiaţi de caricaturi? Nu au fost. Iar cei care au fost erau mînaţi de zel politic, mai degrabă decît de fervoare religioasă.
Publicarea caricaturilor în septembrie 2005 nu a provocat nici o reacţie imediată, nici măcar în Danemarca. Numai atunci cînd unii jurnalişti, dezamăgiţi de lipsa de controverse, au contactat o serie de imami pentru a le consemna reacţia, islamiştii au remarcat oportunitatea oferită nu de către caricaturi în sine, cît mai ales de către sensibilitatea societăţii daneze faţă de publicarea lor.
Printre primii contactaţi s-a aflat controversatul cleric Ahmed Abu Laban, un om care îşi declară în mod deschis sprijinul pentru Osama bin Laden şi atacurile de la 11 septembrie. El a profitat imediat de prilejul de a se transforma într-un purtător de cuvînt pentru musulmanii din Danemarca. Dar la început i-a fost greu să provoace o revoltă serioasă în Danemarca sau în străinătate. A fost nevoie de mai mult de patru luni de campanie isterică şi presiuni diplomatice din partea diplomaţilor saudiţi pentru a crea o controversă majoră. La sfîrşitul lunii ianuarie 2006, Arabia Saudită l-a rechemat pe ambasadorul din Danemarca şi a lansat un boicot asupra produselor daneze. Drept răspuns, o serie de ziare europene au republicat caricaturile în semn de „solidaritate“ cu Jyllands-Posten. Abia acum problema a devenit mai mult decît o zăpăceală diplomatică minoră. Au avut loc demonstraţii şi violenţe în India, Pakistan, Indonezia, Egipt, Libia, Siria, Iran, Nigeria, Palestina, Afganistan. Ambasadele daneze la Damasc, Beirut şi Teheran au fost incendiate. Dar aceste proteste, după cum a observat Jytte Klausen, „nu au fost generate de caricaturi, ci sînt parte a unor conflicte existente în zone deja fierbinţi“ – cum ar fi nordul Nigeriei, unde există un război civil între musulmani şi creştini. Incidentele respective, arată Klausen, au fost în mod „eronat“ reprezentate de presă ca expresie a violenţei spontane a musulmanilor „confruntaţi cu pozele infame“. „Nu este cazul“ – insistă ea. Mai degrabă „aceste imagini au fost exploatate de către grupuri politice în conflicte pre-existente referitoare la islam“.
Dar de ce l-au contactat jurnaliştii pe Abu Laban? Presa daneză l-a descris ca fiind un lider „spiritual“. Era, de fapt, un inginer mecanic ca profesie şi un islamist ca vocaţie. Societatea Islamică din Danemarca, înfiinţată de el, avea legături strînse cu Frăţia Musulmană, dar nu se bucura de susţinere printre musulmanii danezi. Dintr-o populaţie de 180.000 de musulmani danezi, mai puţin de o mie au participat vreodată la rugăciunile de vineri ale Societăţii.
Abu Laban era cunoscut pentru susţinerea infamă acordată atacului asupra Turnurilor gemene. Dintr-un punct de vedere strict jurnalistic, nu era lipsit de sens să obţii un comentariu de la cineva atît de controversat. Dar acelaşi lucru era valabil şi din punct de vedere politic. Liberalii occidentali au ajuns să creadă că cei ca Abu Laban reprezintă vocea adevărată, autentică, a islamului. Parlamentarul danez Naser Khader îşi aminteşte o conversaţie cu Tøger Seidenfaden, editor al Politiken, un ziar de stînga foarte critic faţă de caricaturi. „El mi-a spus că acele caricaturi i-au insultat pe musulmani“, îşi aminteşte Khader. „I-am spus că eu nu am fost insultat, dar mi-a replicat: «Tu nu eşti un musulman veritabil»“.
Cu alte cuvinte, pentru liberalii de stînga a fi un musulman veritabil înseamnă a fi ofensat de caricaturi. Odată ce ai definit aşa autenticitatea musulmană, atunci numai figuri ca Abu Laban pot reprezenta adevărata voce a musulmanilor. Caricaturile daneze, cum a observat Jytte Klausen, „au devenit nu doar un instrument pentru extremişti, dar au creat şi o adevărată telenovelă în Occident despre ceea ce musulmanii «fac» în legătură cu ele“.
Sau, cum spune Naser Khader, „cel mai ofensator este că jurnaliştii şi politicienii cred că fundamentaliştii sînt musulmanii veritabili“. Miturile despre caricaturile daneze – anume că toţi musulmanii au fost vexaţi de desene şi că acesta a fost un conflict teologic – tot persistă şi îl transformă pe Abu Laban în vocea autorizată a islamului. Şi asta pentru că opiniile lui Abu Laban reconfirmă chiar miturile despre caricaturi.
Aceeaşi poveste ca la Rushdie
Vedem cum se repetă în detaliu scandalul Salman Rushdie. La mai bine de douăzeci de ani de la emiterea celebrei fatwa de condamnare la moarte a scriitorului, am ajuns să acceptăm ca pe o certitudine ideea că acel scandal mondial a fost provocat de blasfemiile cuprinse în Versetele satanice, carte pe care musulmanii o consideră profund ofensatoare. Nu este adevărat.
Versetele satanice a fost publicată în septembrie 1988. În următoarele cinci luni, majoritatea musulmanilor a ignorat cartea, pînă cînd ayatolahul Khomeini a emis fatwa, de ziua Sfîntului Valentin din 1989. Iniţial, campania împotriva cărţii s-a limitat la subcontinentul indian şi Marea Britanie. În afară de implicarea oficială a Arabiei Saudite, entuziasmul pentru campanie în lumea arabă şi Turcia a fost limitat, la fel printre comunităţile musulmane din Franţa sau Germania. Cînd Arabia Saudită a încercat să provoace interzicerea globală a cărţii, puţine ţări au răspuns, cu excepţia celor cu importante comunităţi provenite din subcontinentul indian, ca Malaezia şi Africa de Sud. Chiar şi în Iran cartea era accesibilă şi a fost recenzată în multe publicaţii. La fel ca în situaţia caricaturilor daneze, politica a fost cea care a transformat Versetele satanice într-un eveniment istoric global, nu religia. Romanul a făcut vîlvă în India pentru că Jamaat-e-Islami, un grup islamist pe care Rushdie îl atacase în precedentul său roman, a încercat să folosească volumul în campania electorală.
Din India, campania anti-Rushdie a migrat în Marea Britanie, unde Jamaat avea o reţea de organizaţii finanţate de Guvernul saudit. Încă din anii ’70, saudiţii au folosit banii din petrol pentru a finanţa organizaţii şi moschei în toată lumea, pentru a-şi întări poziţia de campion al întregii comunităţi musulmane. Apoi a venit revoluţia islamică din Iran. Teheranul a devenit capitala radicalismului musulman, iar ayatolahul liderul său spiritual, provocînd Riadul. Versetele satanice au devenit o armă în conflictul dintre saudiţi şi iranieni. Riadul a făcut primele mişcări, fatwa a fost doar o încercare a Teheranului de a relua iniţiativa.
Afacerea Rushdie a fost un moment de cotitură. Controversa a fost atunci una în primul rînd politică, nu religioasă. Dar acceptînd miturile că scandalul era religios şi toţi musulmanii fuseseră ofensaţi, mulţi liberali au ajuns la concluzia că, în lumea post-Rushdie, islamiştii erau vocea adevărată a islamului şi că într-o societatea pluralistă armonia socială cere restrîngerea libertăţii de exprimare.
„Autocenzura“ spunea filozoful musulman britanic Shabbir Akhtar, la apogeul afacerii Rushdie, „este o cerere legitimă într-o lume cu convingeri variate şi puternice. Ceea ce spune Rushdie despre islam nu este doar problema sa. Este o problemă colectivă, şi nu doar a musulmanilor“. Liberalii occidentali au ajuns să fie tot mai mult de acord cu această idee. Indiferent de ce este corect sau nu în principiu, spun ei, în practică trebuie să menajăm sensibilităţile culturale şi religioase pentru că ele sînt resimţite puternic la nivelul comunităţilor. Trăim într-o lume, spune această linie de argumentaţie, în care există conflicte profunde între culturi care se sprijină pe valori diferite şi, indiferent de opinia noastră, acestea sînt valide în contextul lor specific. Pentru ca aceste societăţi diverse să funcţioneze, trebuie să arătăm respect pentru ceilalţi, pentru cultura şi opiniile lor. Justiţia socială cere nu doar ca indivizii să fie trataţi drept egali, dar şi culturile lor să primească respect şi recunoaştere în mod egal. Aceasta este filozofia multiculturalismului. Iar în lumea multiculturală a evita să răneşti sensibilităţile culturale a ajuns să fie mai important decît dreptul la libertatea de expresie, văzut ca ceva abstract. În lumea post-Rushdie, liberalii au internalizat fatwa. Consecinţa este că liberalii au ajuns să susţină cele mai reacţionare personaje din comunităţile musulmane. Criticii lui Rushdie nu au un drept superior faţă de Rushdie însuşi de a vorbi în numele comunităţii musulmane. Şi criticii, şi scriitorul reprezintă curente diferite de gîndire, prezente în rîndul comunităţii musulmane. La fel cu Naser Khader şi Abu Laban. Rushdie este vocea sentimentului radical şi secular, care era foarte prezent în anii ’80. Criticii săi reprezintă curentele conservatoare. Campania lor împotriva Versetelor satanice nu a fost o încercare de a-i apăra pe musulmani faţă de bigoţii anti-musulmani, ci mai degrabă o tentativă de a-şi proteja poziţiile privilegiate în comunitate în faţa atacurilor criticilor radicali şi de a păstra dreptul de a vorbi doar ei în numele comunităţii. Şi au reuşit, măcar în parte şi pentru că liberalii seculari din Occident i-au acceptat pe ei ca fiind vocea „autentică“ a comunităţii musulmane.
Comitetul Britanic de Acţiune pentru Probleme Islamice (UKACIA), principala organizaţie din spatele campaniei anti-Rushdie în Regat, a fost format în cea mai mare parte din organizaţii islamice radicale. Aceste organizaţii au format nucleul a ceea ce a devenit apoi Consiliul Musulman Britanic, care a fost repede acceptat de politicieni şi jurnalişti ca vocea islamului britanic. „Covîrşitoarea majoritate a organizaţiilor cu care se consultă Guvernul britanic“, spune sociologul şi expertul în extremism religios Chetan Bhatt, „sînt sub influenţa sau controlul Jamaat-e-Islami şi Frăţia Musulmană. Agenda lor este strict bazată pe radicalism şi nu reprezintă pe majoritatea musulmanilor din această ţară“.
Şi exact aşa este. Sondajele au tot arătat că doar 5% dintre musulmanii britanici se simt reprezentaţi de Consiliul Musulman. Dar sprijinul oficial oferit unor asemenea grupuri în epoca post-Rushdie a distorsionat percepţiile asupra musulmanilor şi, într-o anumită măsură, chiar şi percepţiile musulmanilor despre ei înşişi. Şi nu doar în Marea Britanie. Naser Khader spune că ceva similar se întîmplă şi în Danemarca: „La doar cîteva luni după scandalul caricaturilor, prim-ministrul l-a invitat pe Abu Laban la o conferinţă despre terorism. Eu şi alţii ca mine am zis «el nu reprezintă decît un grup limitat de oameni». Dar nimeni nu a ascultat. Guvernul a crezut că, dacă discută cu cineva care arată ca un musulman, atunci discută cu musulmanii veritabili. Eu nu arăt cum cred ei că ar trebui să arate un musulman – nu port barbă, mă îmbrac la costum, beau alcool – deci nu sînt, de fapt, musulman. Dar majoritatea musulmanilor din Danemarca arată mai degrabă ca mine decît ca Abu Laban“. În adolescenţa mea, în anii ’80, a fi „radical“ în context musulman însemna să fii secularist militant, cineva care se lupta şi cu rasismul majorităţii, dar şi cu puterea moscheilor. Cineva ca mine. Azi înseamnă exact opusul – un „radical“ este acum fundamentalist religios. De unde această schimbare? Pe de o parte, din cauza nemulţumirii faţă de secularismul de stînga şi, de cealaltă parte, din cauza instituţionalizării politicilor multiculturale.
Deziluziile create de politicile seculariste, dezintegrarea stîngii, abandonarea de către stînga a universalismului în favoarea particularismului etnic i-a făcut pe mulţi tineri cu origini asiatice să se îndrepte spre islamism ca formă alternativă de gîndire a lumii. În acelaşi timp, creşterea multiculturalismului şi a politicilor identitare a creat societăţi mai tribalizate şi a erodat aspiraţiile spre valori universal valabile. În interiorul comunităţilor musulmane, aceste tendinţe au subminat forţele progresiste şi au întărit poziţiile bigoţilor religioşi. Musulmanii seculari au ajuns să fie văzuţi ca trădători ai culturii lor, în vreme ce Islamul radical a ajuns nu doar acceptabil, dar, pentru mulţi, mai autentic. Cum tradiţia străveche a fost marginalizată, tinerii musulmani nemulţumiţi nu au putut decît să se regăsească în islamismul militant.
Multiculturalismul liberal nu a creat islamul radical, dar i-a creat un spaţiu în societăţile occidentale, spaţiu care anterior nu exista. De asemenea, a furnizat legitimitate morală argumentelor islamiste. De fiecare dată cînd un politician denunţă o lucrare de artă ca fiind „ofensatoare“, de fiecare dată cînd un ziar îşi cere scuze pentru a fi cauzat vreo ofensă, de fiecare dată cînd un jurnalist îi spune cuiva ca Naser Khader că el nu este un musulman „veritabil“ argumentele morale ale islamiştilor ies întărite. Vor exista mereu extremişti care vor încerca să asasineze caricaturişti sau să pună bombe la redacţiile ziarelor. Nu prea se poate face nimic în legătură cu asta. Dar ceva putem totuşi să facem, anume să refuzăm să creăm o cultură care încurajează astfel de oameni prin acceptarea vocii lor ca pe ceva legitim.

Kenan MALIK (născut în 1960) este un cunoscut scriitor, intelectual şi jurnalist britanic de origine indiană. A predat la Cambridge, Oxford, Universitatea din Liverpool şi Institutul European din Florenţa. A militat pentru stînga politică în tinereţe şi se reclamă încă de la aceste valori, dar este critic faţă de politicile multiculturale ale stîngii actuale. După cum spune chiar el, ruptura s-a produs în urma scandalului Salman Rushdie, Malik raportîndu-se la valorile iluminismului liberal. A produs o serie de documentare pentru BBC despre identitatea britanică şi cea musulmană. A publicat volumele: The Meaning of Race: Race, History and Culture in Western Society, Palgrave / New York University Press, 1996; Man, Beast and Zombie: What Science Can and Cannot Tell Us About Human Nature, Weidenfeld & Nicolson 2000 / Rutgers University Press, 2002; Strange Fruit: Why Both Sides are Wrong in the Race Debate, Oneworld, 2008; From Fatwa To Jihad: The Rushdie Affair and Its Legacy, Atlantic Books, 2009.
Detalii pe site-ul său: www.kenanmalik.com.

Top 10 idei greşite despre islam
Lumea musulmană este una a controverselor. Cei mai mulţi oameni nu ştiu exact regulile impuse de religia islamică, dar au o părere formată pe baza zvonurilor auzite.

Femeile pakistaneze sunt mutilate cu acid

Musulmani bătuţi în cap: închisoare pentru un simplu sărut!
O pereche britanică, prinsă pentru un sărut în public în Dubai, se află în pericol de a petrece o lună de zile într-o închisoare din emiratul arab pentru indecenţă, ca urmare a plângerii depuse de o mamă musulmană care susţine că ai săi copii au văzut această “indecenţă”…sărutul,...

Islamul castiga teren in Brazilia, statul cu cei mai multi catolici

O actriţă cu origini algeriene a fost asaltată în Franţa, unde două persoane au încercat să îi dea foc. Poliţia franceză îi caută pe cei doi agresori, care sunt acuzaţi de terorism, informează The Independent.

Actriţa Rayhana, în vârstă de 45 de ani, joacă şi regizează o piesă de teatru despre viaţa femeilor din Algeria. Astăzi, ea se îndrepta spre un teatru de la periferia Parisului, când a fost insultată în limba arabă şi atacată.

Doi indivizi au aruncat cu petrol asupra femeii şi au încercat să îi dea foc, dar femeia a reuşit să fugă. A intrat mai întâi într-un magazin, dar vânzătorii au refuzat să o ajute.

În piesa de teatru regizată de Rayhana, este prezentat un grup de femei care vorbesc despre vieţile lor în timpul unei şedinte de spa. Cea mai controversată parte este atunci când femeile povestesc despre obiceiurile bărbaţilor musulmani.

De aceea, poliţia franceză ia în calcul posibilitatea unui atac din partea unui grup islamist.
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/883005/Actrita-atacata-in-Paris/

E o binecuvântare să bei urina lui Mahomed, iar soţii nu trebuie să-şi privească organele sexuale Deoarece în lumea islamică nu există o instituţie centrală care să hotărască, pentru acele probleme de zi cu zi ce nu sunt prevăzute în Coran, care este calea dreaptă, înţelepţii musulmani emit numitele fatwa, adică decrete religioase. Existând atâţia înţelepţi şi atâtea probleme,...

Declinul elanului pentru jihad


Fundamentalismul fanatic şi organizaţiile jihadiste musulmane şi-au pierdut popularitatea în majoritatea statelor islamice.
Protagoniştii islamici ai Războiului Sfânt („jihad“) împotriva
„necredincioşilor“ occidentali, consideraţi a fi agresivi, lacomi şi
haini, pretind că musulmanii trebuie să se apere utilizând orice
metode, inclusiv violenţa extremă împotriva civililor, ca să-şi
realizeze obiectivele de a elimina influenţa neislamică „străină“, de a
îndepărta de la putere tiranii cu tendinţe seculare, înlocuindu-i cu
lideri fundamentalişti în ţările predominant musulmane şi de a impune
draconic legea islamică („sharia“) în noua comunitate a statelor
respective („umma“). Justificarea ideologică pentru participarea la
jihad este că lumea musulmană, subdezvoltată, lipsită de perspective şi
jefuită de străini, este victima politicii agresive antiislamice a
occidentalilor.
În ultimii opt ani, Administraţia de la Washington a exagerat
pericolul teroriştilor islamici globali, a declarat oficial un „război
antiterorist“ şi a impus limite asupra libertăţilor civile ale
cetăţenilor proprii. Militarii americani au invadat două ţări
musulmane, i-au alungat pe guvernanţii respectivi şi au impus noi
lideri „acceptabili“. Invazia neprovocată şi ocupaţia militară a
coaliţiei occidentale în Irak au generat radicalizare în ţările
musulmane şi au facilitat recrutarea de noi aderenţi pentru jihadişti.
În secolul XXI, fundamentaliştii islamici au înregistrat anumite
succese în conflictele violente din Afganistan, Somalia şi Nigeria şi
au obţinut rezultate favorabile în alegerile din Egipt, Liban şi
teritoriile palestiniene.
Chiar şi înainte de invazia Irakului şi Afganistanului, sondajele de
opinie în statele mahomedane indicau că majoritatea populaţiilor
respective erau de acord cu obiectivele politice enunţate de Osama bin
Laden, deşi mulţi aveau o opinie favorabilă faţă de actele de violenţă
împotriva civililor.
Jihadiştii speră că America va da faliment prin continuarea
cheltuielilor uriaşe în războaiele din Afganistan şi Irak, prin
extinderea regiunilor în care forţele armate americane se implică în
conflicte cu mujahedini musulmani şi prin investiţii considerabile în
servicii de securitate naţională inutile.
În trecut, a existat un pericol real ca teocraţia de tip iranian,
fundamentalismul islamic radical şi ideologia jihadistă să devină
dominante în state importante precum Arabia Saudită, Egipt şi Pakistan.
În acest caz, extremismul radical ar fi avut la dispoziţie spaţii
pentru instrucţie, resurse financiare considerabile şi un mare număr de
noi aderenţi. Acest scenariu a devenit improbabil.
Declinul influenţei extremiştilor islamici a început în Maroc, în
2007, când partidul islamic a primit numai 14% dintre voturi la
alegerile parlamentare şi 7% în alegerile municipale. Tot în 2007,
Frontul Islamic din Iordania a pierdut 17 mandate în alegerile pentru
parlament. În Pakistan, votul acordat partidelor islamice a scăzut de
la 11% în 2002 la 2% în 2008. În Indonezia, Kuweit şi Liban, partidele
islamice respective au înregistrat rezultate inferioare în scrutinurile
din 2009. Sondajele de opinie recente au demonstrat că publicul din
ţările musulmane şi-a pierdut entuziasmul pentru terorişti. Din 2002
până în 2008, proporţia celor care cred că actele de terorism sinucigaş
sunt justificabile a scăzut vertiginos în toate statele mahomedane.
Cetăţenii din Irak, Afganistan şi Pakistan au ajuns să deteste
brutalitatea excesivă, restricţiile severe şi opresiunea membrilor
organizaţiei Al Qaida şi a talibanilor.
Organizaţia condusă de Osama bin Laden a comis o eroare gravă atunci
când a permis reprezentantului Abu-Musab al-Zarkawi să-i comande pe
insurgenţii Al Qaida din Irak. Orbit de ură antişiită, el a ordonat
uciderea a mii de irakieni şiiţi, a provocat un conflict interetnic
violent şi a impus o dictatură draconică în zonele sunite în care avea
control. Dezgustaţi de brutalitatea insurgenţilor străini, liderii
tribali suniţi din Irak au acceptat arme şi salarii de la americani şi
au luptat alături de ei împotriva jihadiştilor Al Qaida.
Nucleul principal al liderilor organizaţiei Al Qaida a fost decimat
de militarii NATO. Puţinii lideri rămaşi în viaţă se ascund în
regiunile tribale din Pakistan. O mare parte dintre jihadiştii
instruiţi de Al Qaida în Afganistan au fost şi ei anihilaţi. Cei
rămaşi, deşi încă periculoşi, nu reprezintă un pericol pentru Occident.
Fundamentalismul fanatic şi organizaţiile jihadiste musulmane şi-au
pierdut popularitatea în majoritatea statelor islamice. În regiunile în
care fundamentaliştii au preluat puterea politică, în Afganistan, Irak,
Nigeria, Sudan şi Pakistan, populaţiile respective, deziluzionate şi
revoltate, au ajuns rapid să-şi deteste dictatorii. Marea majoritate a
cetăţenilor mahomedani nu sunt de acord cu obscurantismul forţat,
interzicerea muzicii, filmelor şi televiziunii. Mulţi detestă
restricţiile vestimentare şi prohibiţiile şcolarizării femeilor. Chiar
şi printre cei care favorizează sharia, mulţi dezaprobă aplicarea
pedepselor mutilante precum decapitarea, amputarea mâinilor şi
executarea prin lovituri cu pietre pentru infracţiuni relativ minore.
Pentru lumea civilizată, fundamentaliştii islamici sunt reacţionari,
opresivi şi detestabili. Concepţiile lor despre felul în care
societatea umană trebuie organizată, anacronice şi nenaturale,
dezonorează religia musulmană. Cu toate acestea, este important să se
diferenţieze între cei care preferă aplicarea fundamentalismului
islamic în comunităţile lor şi adepţii jihadului internaţional. Marea
majoritate a clericilor şi fundamentaliştilor şiiţi şi suniţi nu
găzduiesc terorişti şi nu participă la acte violente în străinătate.
Aceştia pot deveni aliaţi importanţi ai Occidentului în confruntarea cu
jihadiştii terorişti.
Strategia de dezbinare a insurgenţilor şi de negociere cu cei care
nu sunt dedicaţi jihadului global este aplicată acum în Afganistan.
Peste 90% dintre insurgenţii care luptă împotriva forţelor NATO în
Afganistan, calificaţi drept „talibani“, sunt de fapt miliţii tribale,
naţionalişti paştuni sau oponenţi ai ocupaţiei militare străine. Mai
puţin de 10% sunt aliaţi ideologici ai organizaţiei Al Qaida sau
fanatici loiali mulahului Omar. Negocierile directe între NATO şi
insurgenţii neafiliaţi cu jihadiştii globali pot duce la reconciliere,
respect reciproc şi stabilitate. Pe când utilizarea puterii armate
pentru capturarea şi anihilarea teroriştilor jihadişti este
justificată, încercările de a „înfrânge“ fundamentalismul islamic prin
forţă armată sunt sortite eşecului. Noua administraţie de la Washington
a deschis canale de comunicaţii cu lumea islamică, a oferit toleranţă,
cooperare şi reconstrucţie şi a renunţat la termenii de „război
antiterorist“ şi „islamo-fascism“.
Evenimentele recente din Iran au evidenţiat instabilitatea
regimurilor dominate de fundamentalişti clerici nealeşi. Prin
represalii brutale împotriva manifestanţilor care contestau validitatea
alegerilor prezidenţiale recente, regimul teocratic din Iran şi-a
compromis legitimitatea. Deoarece Iranul era considerat un model
exemplar al fundamentaliştilor pentru organizarea societăţii islamice,
discreditarea elitei clerice de la putere a avut repercusiuni
devastante pentru jihadişti şi fundamentalişti în lumea mahomedană.
Revoluţia iraniană din 1979 a fost în principal o revoltă împotriva
regimului autocrat, opresiv şi brutal al şahului Reza Pahlevi, venit la
putere prin lovitură de stat şi considerat de mulţi ca fiind o
marionetă americană. Marea majoritate a revoluţionarilor iranieni
doreau libertate, democraţie şi justiţie. Contrar aşteptărilor, puterea
politică a fost confiscată de elita clerică. Fără consimţământul
populaţiei, ţara a devenit o republică islamică represivă. Noul regim
şi-a consolidat dictatura prin încarcerarea, exterminarea şi exilarea
potenţialilor oponenţi, care luptaseră alături de islamişti în timpul
revoluţiei. Deziluzionaţi de prestaţia preşedintelui „reformist“
Mohamed Khatemi, ales cu mari speranţe în 1997, electoratul a boicotat
alegerile prezidenţiale din 2005.
Ceea ce a permis victoria lui Mahmoud Ahmadinejad, un preşedinte
radical şi arogant. În ultimii patru ani, el a fost responsabil pentru
înăsprirea metodelor represive şi pentru persecutarea celor care
promovau reformarea sistemului. Fraudarea alegerilor prezidenţiale din
2009 şi „victoria covârşitoare“ a lui Ahmadinejad au determinat
demonstraţii impresionante, în care protestatarii au condamnat nu numai
rezultatul alegerilor, dar şi monopolizarea puterii politice de către
elita clerică.
Publicul din statele musulmane a început să înţeleagă că
fundamentalismul islamic nu oferă soluţii satisfăcătoare pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii, pentru progres economic şi pentru
modernizarea societăţii. Admiraţia pentru Osama bin Laden şi pentru
jihadişti s-a degradat vertiginos. În secolul XXI, din cauza
mijloacelor interpersonale de comunicare, guvernanţii opresivi şi
fanaticii fundamentalişti nu vor mai fi capabili să–şi controleze
indefinit populaţiile proprii. În cele din urmă, liberalizarea va
deveni inevitabilă. În acelaşi timp, jihadiştii îşi vor pierde
progresiv susţinerea populaţiilor mahomedane. Deşi rămân capabili să
provoace atrocităţi izolate spectaculoase, ei nu mai reprezintă un mare
pericol pentru Occident. Declinul progresiv al elanului pentru jihad
pare să fie inevitabil. //

Musulmanii au un motor de căutare conceput pentru ei

A fost lansat un nou motor de căutare, conceput pentru utilizatorii
musulmani, care "protejează" sensibilităţile acestora prin filtrarea
informaţiilor şi furnizarea de rezultate în acord cu credinţa islamică,
site-ul atrăgând până în prezent peste 400.000 de vizitatori unici,
informează Yahoo News.

Legea islamica e necrutatoare cu hotii



Patru cetateni somalezi au fost condamnati conform legii islamice la amputarea a cate unei maini si a unui picior de "caciula". Cei patru tineri au fost invinuiti si gasiti vinovati in cazul unor furturi de telefoane mobile si arme de foc.
Conform Sharia, curtea care aplica legea pe teritoriul din sudul tarii controlat de islamisti si in care este inclusa si capitala Mogadiscio, acuzatii si-au recunoscut vina si astfel ca sentinta s-a dat rapid. Cu toate acestea, Amnesty International considera ca procesul nu a fost corect, intrucat nu a fost respectata procedura justitiara in conformitate cu drepturile omului.
Nu se stie exact ziua cand cei patru vor suporta pedeapsa islamica, judecatorii apreciind ca totusi este prea cald pentru a se trece la amputarea membrelor celor patru vinovati.
In alta ordine de idei, Somalia se confrunta in prezent cu o instabilitate sociala destul de acuta, seful statului facand apel la armatele vecine pentru a-i sprijini in lupta contra militiilor rebele.

[continuare]

Religiozitatea, perspectivele noului mileniu - 2. Cât de radical este Islamul?,
citeste[...]