ISTORIE=TURCIA

Rezumarea primului mesaj :

Batalia de la Nicopole


In secolul al XIV-lea, lipsa de unitate a lumii crestine a fost factorul major care a favorizat inaintarea turcilor in Europa. In cei 35 de ani de cand trecusera Bosforul, turcii cucerisera Balcanii de rasarit pana la Dunare si se pregateau sa atace Ungaria pe larg [...]

Abdul-Hamid al II-lea, al 34-lea sultan al Imperiului Otoman

http://cultural.bzi.ro/tratatul-de-la-sevres-10-august-1920-si-lausanne-24-iulie-1923-12835

http://cultural.bzi.ro/revolutia-tinerilor-turci-1650

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10670/8/
Sultanul cu domnia cea mai lunga din intreaga istorie a Imperiului Otoman a fost Suleiman I zis Magnificul, care a domnit intre 1520 si 1566. El a fost al zecelea suveran al acelui imperiu si una dintre cele mai proeminente personalitati ale secolului al XVI-lea. In perioada lui Suleiman Magnificul, tara sa a cunoscut o inflorire exceptionala in domeniile politic, economic si militar. Istoricii subliniaza si dezvoltarea culturala accentuata, normele de legi si organizarea administrativa din acea perioada de glorie.

http://cultural.bzi.ro/harem-de-la-mitul-placerilor-sexuale-la-regulile-stricte-din-palatul-sultanilor-104

http://adevarul.ro/cultura/istorie/suleyman-1_521d9bebc7b855ff561e6a0b/index.html

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10207/33/

Mehmet al VI-lea a fost cel de-al 36-lea sultan al Imperiului Otoman, care a domnit de la 3 iulie 1918 si pana la 1 noiembrie 1922. Ceremonia de primire a Sabiei lui Osman (manifestare festiva care se petrece la cel mult doua saptamani de la ascensiunea la tron) s-a produs la complexul funerar Eyup, Constantinopol, la 4 iunie 1918. Ca frate al lui Mehmed al V-lea, el a succedat la tron drept cel mai varstnic membru masculin al Casei Osman, dupa sinuciderea lui Yussuf Izzettin Efendi, fiul lui Abdulaziz. Odata cu primirea Sabiei lui Osman, Mehmet al VI-lea a devenit al 36-lea padisah (cel mai mare rang al suveranilor, insemnand si "Regele cel Mare").

Harem – de la mitul plăcerilor sexuale, la regulile stricte din Palatul Sultanilor

Roxelana lui Suleyman Magnificul, sclava care a condus Imperiul Otoman

Moartea lui Suleyman Magnificul – un secret de stat

De ce n-a reușit Suleyman Magnificul să cucerească Viena în 1529

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9919/33/

Imparatul bizantin Iustinian I sau „cel Mare” (527-565) a ordonat construirea Basilicii Sfânta Sophia (Întelepciunea) în 532, iar la 27 decembrie 537 aceasta a fost inaugurata de suveran si de patriarhul Eutychius. Arhitectii au fost Isidor din Milet si Anthemius din Tralles (ambii greci). Aceasta a functionat ca patriarhie a Constantinopolului si sediu central al ceremoniilor imperiale bizantine. Lungimea este de 82 metri, latimea de 73 metri iar înltimea este de 55 de metri. A fost cea mai mare catedrala pâna în 1520, când s-a inaugurat catedrala din Sevilla.

http://www.revistamagazin.ro/index2.php?option=com_content&task=view&id=9801&pop=1&page=0&Itemid=33

Urcat pe tron intr-o perioada foarte dificila, spre finele Primului Razboi Mondial, Mehmed al VI-lea i-a succedat fratelui sau, Mehmed al V-lea, cel care a declarat Jihadul contra aliatilor din Tripla Intelegere (Franta, UK si Rusia) in 1914. Conform traditiei, el a primit Sabia lui Osman la 4 iunie 1918, ca padisah, si a fost incoronat la 3 iulie 1918 (Osman I a fost fondatorul Dinastiei Otomane). Nascut in 1861 la Constantinopol (Istanbul), el a fost circumcis la noua ani intr-o ceremonie speciala, in Palatul Topkapi. El a avut o domnie foarte agitata, din cauza catastrofalei situatii a imperiului in acel razboi. Fortele aliate au cucerit Bagdadul, Ierusalimul si Damascul. Prin tratatele care au urmat si impartirea zonelor de influenta, tara a pierdut mai multe teritorii.

Ce şi cum studiau otomanii?


În secolul al XIII-lea se prăbuşesc emiratele din Anatolia centrală sub loviturile turcilor selgiucizi şi se închieie procesul de turcizare a Asiei Mici. Limba turcă nu devenise încă limba oficială, grosul izvoarelor scrise în această epocă folosind persana. Limba arabă mai avea până să-şi pună amprenta. În ceea ce priveşte instituţiile de învăţământ şi cele ştiinţifice, în Egipt, Siria, Iran şi Asia Centrală se remarcă o superioritate comparativ cu cele existente în Asia Mică.

De exemplu, socrul lui Osman, fondatorul statului otoman, şi-a făcut studiile la Cairo, la fel şi alte personalităţi importante ale statului. Dar odată cu cucerirea Egiptului şi Yemenului, precum şi a Constantinopolului, situaţia se schimbă. Istanbul va deveni centrul cultural al lumii islamice, locul unde se adună numeroşi savanţi veniţi din lumea arabă şi persană, care influenţează decisiv aristocraţia turcă. Pe de altă parte au existat şi voci care s-au pronunţat pentru menţinerea caracterului popular al limbii şi culturii naţionale, fără să fie alterat de caracterul rigid şi uneori pompos al creaţiei literare arabe.

Cum era organizat învăţământul în Imperiul Otoman? Acesta cuprindea şcoli primare şi seminarii. Şcolile se găseau de obicei în apropiere de moschei. Aici se studiau alfabetul, aritmetica şi Coranul. Numărul lor nu se ştie exact, dar Evliya Celebi menţionează la începutul secolului al XVII-lea nu mai puţin de 1993 de şcoli. Acestea nu erau localizate numai în marile oraşe sau reşedinţele de vilayete, ci şi în multe sate turceşti, sper deosebire de situaţia din Occident. Instituţiile în cauză împărţeau anual copiilor orfani îmbrăcăminte şi încălţăminte. Medresele (şcolile medii) au fost construite prima dată în vremea lui Orhan. Numărul lor creşte apoi constant, seminarul Darulhadis din Adrianopol ajungând în secolul al XV-lea să fie cea mai mare şcoală din ţările musulmane.

După ce a fost cucerit Constantinopolul, 8 biserici au fost prefăcute în medrese, iar alte 8 au fost ridicate în nordul şi sudul moscheii lui Mehmet al II-lea, primind denumirea de ”curţi”. Pentru a putea intra într-o astfel de şcoală trebuiau absolvite cursurile unui seminar de grad inferior, numit Musla-i sahn sau tetimme, având nivel de liceu. Marele vizir Mahmud-paşa a reorganizat sistemul de învăţământ, stabilind trei grade de şcoli: şcoli elementare de cultură musulmană, şcoli de grad mediu şi şcoli superioare. În seminariile superioare studenţii se specializau în teologie, drept şi literatură. Se predau: araba, persana, interpretarea Coranului, dreptul canonic, gramatica, sintaxa, logica. În timpul lui Soliman Magnificul au fost înfiinţate seminarii superioare de matematică, ştiinţele naturii şi medicină. Clădirile au fost ridicate în perioada 1550-1556 în preajma moscheii Suleymanie din Istanbul.

Şcolarii, după ce absolveau cursurile elementare, se puteau înscrie la seminariile de curs inferior. Dacă le absolveau şi ope acestea puteau trace la nivelul de facultate, dar numai teologie, drept şi literatură. Pentru a studia ştiintele reale trebuiau mai întâi să urmeze cursurile unui seminar specific care îi pregătea pentru viitoarea specialitate. Absolvenţii seminariilor superioare căpătau titlul de stagiar (mulazim) şi erau repartizaţi în funcţie fie de profesor, fie de judecător. Numele tuturor absolvenţilor erau păstrate în Kazasker, forul cel mai înalt de cultură care dirija practic întreaga activitate intelectuală din imperiu. Gradul intelectual cel mai înalt era acela de profesor la seminariile superioare.

În timpul lui Mahmud al II-lea (1808-1839) se acordă învăţământului o importanţă deosebită. Se păstrează seminariile, în pofida conservatorismului lor, dar se creează şi şcoli noi, mai potrivite necesitatilor statului. Sultanul, adept la enciclopedismului, proclamă obligativitatea învăţământului elementar. Problema consta în fpatul că în firman se făcea referire doar la disciplinele religioase, precum şi la scris i citit. În plus, doar în Istanbul exista învăţământ primar obligatoriu, unde iau naştere gimnaziile (ruştie). In secolul al XVIII-lea se înfiinţează şcoala superioară de ingineri, în 1827 şcoala de medicină, în 1834 şcoala de război, iar în 1839 şcolile economice şi agricole. Dar nici şcolile noi nu au putut fi scoase în afara influenţei religioase. La începutul secolului al XX-lea s-a înţeles totuşi că medresele nu erau capabile să satisfacă nevoile societăţii turce care dorea modernizarea. Astfel, statul a decis adoptarea unui sistem de învăţământ orientat după modelul european. Şi în învăţământul patronat de stat se acorda atenţie însă disciplinelor religioase, cultura medievală păstrându-şi o bună parte din influenţă.

În 1926 se adoptă sistemul juridic laic, impunându-se totodată necesitatea laicizării învăţământului şi culturii. Mustafa Kemal se gândea la o reformă încă din primele zile ale războiului de independenţă, pentru că dezvoltarea naţiunii şi intrarea sa în rândul civilizaţiei moderne depindea în mare măsură de calitatea educaţiei. Era imperios să se renunţe la metodele învechite rămase din perioada osmană, dar şi să se păstreze particularităţile culturii turce. Adunarea naţională decide la 3 martie 1924 desfiinţarea medreselor, odată cu desfiintarea califatului. Incepe procesul de laicizare a sistemului de învăţământ. În acest scop se înfiinţează şcoli profesionale, iar în 1933 Scoala Superioară de la Istanbul devine Universitate. În Ankara se înfiintează facultatea de filologie, istorie şi geografie, baza viitoarei Universitati. După moartea lui Atatürk se pune în practică şi mai vechea dorintă a acestuia de a se înfiinţa o universitate într-unul din oraşele Anatoliei Centrale, mai exact la Erzurum. Modernizarea continuă odată cu adoptarea alfabetului latin la 3 noiembrie 1928.

Să urmărim acum câteva dintre ariile de interes ale otomanilor, cele care i-au făcut cunoscuţi în lume. Turcii se preocupau în mod deosebit de medicină, mai ales după cucerirea Constantinopolului, care a înlesnit contactul cu oameni de ştiinţă din alte ţari musulmane. A rămas în istorie pentru cercetările sale privind tratamentele interne şi externe medicul Sabunoglu Serefeddin (secolul al XV-lea), dar alături de el mai apar şi alte nume precum Ahmedi, Altunizade, Haci Hekim din Amasya sau Perviz Abdullah. În secolul al XVIII-lea numărul lucrărilor ştiinţifice începe să crească simţitor, poate şi datorită fluxului de medici francezi care s-au stabilit pe teritoriul Turciei. Dezvoltarea medicinei se leagă şi de evoluţia învăţământului medical turcesc, care debutează în stilul modern prin înfiintarea colegiului grec din localitatea Kuruceşme din Anatolia. În 1826 lucrurile avansează prin crearea primei şcoli de de stat de medicină. La palatul Topkapi ia fiintă şi o şcoală de chirurgie. În anii 1909-1910 Scoala de Medicină devine o secţie a Universităţii din Istanbul.

În ceea ce priveşte geografia şi astronomia, primele lucrări apar la mijlocul secolului al XV-lea, din necesitati mai mult militare. Prima lucrare de geografie în limba turcă apare în anul 1453 la iniţiativa lui Yazicizade Ahmed Bigean Efendi, care traduce de fapt opera lui Kazvini. În secolul al XVI-lea renumitul Piri Reis îşi scrie ”Cartea Marinei”, iar un alt cărturar, Seydi Ali Reis, opera geografică intitulata ”Mediul”. Hărţile lui Piri Reis sunt printre cele mai precise de la acea dată, cuprinzând toate oraşele şi târgurile de pe coasta Mediteranei. O geografie originală redactată în secolul al XVI-lea este Atlasul lui Matrakci Nasuh, care consemnează toate punctele geografice dintre Istanbul, Iran şi Irak. De netrecut cu vederea este şi lucrarea ”Cihannuma”, scrisă de Katip Celebi în secolul al XVIII-lea, o geografie a Asiei. Astronomia se remarcă şi ea prin câteva nume sonore precum Seydi Ali Reis sau Mustafa bin Ali Muvakki. Acesta din urmă îi dedică lui Soliman Magnificul lucrarea intitulată ” Informarea oamenilor cu veşti dn ţară”. Sultanul Mustafa al III-lea (1757-1773) era foarte pasionat de astronomie, cerând traducerea şi punerea în circulaţie a multor lucrări sosite de la Paris.

Istoriografia are şi ea momentele ei de glorie. Cea mai veche cronică cunoscută până azi este cronica lui Yahşi Fakih, opră care ajunge până la 1389, anul morţii lui Murad I. După o scurtă perioadă de declin, activitatea cronicărească reînvie în timpul lui Murad al II-lea (1421-1451). Faptele încep să fie expuse an de an şi cu lux de amănunte. La Edirne (Adrianopol) se dezvoltă o şcoală istorică, al cărei reprezentant principal este Urugi. Epoca de aur a istoriografiei otomane coincide cu domnia lui Mehmet al II-lea, când alături de cronicari apare şi o pleiadă de poeţi care încearcă să transpună istoria în versuri. O lucrare destul de populară încă de dinainte de Mehmet o reprezintă anonimele ”Istorii ale dinastiei otomane”. Lucrări istoriografice mai importante apar însă la mijlocul secolului al XV-lea. ”Cronica războiului ” oferă informaţii despre perioada de dinainte de 1450, dar este printre puţinele de acest gen. Altă cronică esentială a Imperiului Otoman este”Epopeea vieţii sultanilor otomani”, un capitol de la o altă lucrarea amplă, ” Cartea lui Iskender”, scrisă de poetul medieval Ahmedi.

Să mai enumerăm pentru acest secol bogat şi alte lucrări precum ” Cronica războiului sfânt împotriva Bizantului” a lui Kâşifi, ”Cartea vizirilor”, ”Istoria lui Mehmet al II-lea Cuceritorul” a lui Tacizade, ”Istoria dinastiei otomane” a lui Karmani sau ”Din domnia lui Mehmet al II-lea” a lui Kritobul din Imbros. Primii cronicari ale căror opere sunt păstrate până azi şi cuprind relatări şi despre istoria ţărilor române sunt Aşik-Pasazade şi Mehmed Neşri.

În secolul al XVI-lea domină analistul de orginine persană Idris Bitlisi, care îşi intitulează lucrarea ”Cele opt raiuri”. Victoriile lui Selim I în expediţiile din Siria şi Egipt inspiră mulţi poeţi şi cronicari, dintre care s-au impus Kemal-paşazade şi Muhi-eddin Kemali. Cronica lui Kemal tratează evenimentele de la începutul dinastiei otomane până în primii ani de domnie a lui Soliman, menţionând şi episoade de istorie românească precum apărarea Belgradului de către Iancu de Hunedoara în 1456, conflictul dintre Mehmet al II-lea şi Vlad Tepes din 1462 sau luptele lui Stefan de la Vaslui şi Războieni. În timpul lui Soliman se instaurează tradiţia ca marii viziri să consemneze faptele importante din viaţa dinastiei. După numeroasele cuceriri otomane devine imperativ să se cunoască traiectoria gloriosului popor, prin urmare apare o serie de compendii istorice, cum ar fi cel întocmit de către Nişanji. Treptat atenţia cronicarilor se îndreaptă şi spre arhive, de unde se valorifică documente ale Porţii Otomane.

Evoluţia istoriografiei se face resimţită şi prin reflecţiile istorico-filosofice ale unor istorici precum Hasan al-Kiafi. În timpul lui Baiazid al II-lea (1481-1512) se încurajează cărţile regelui, care proslăvesc vieţile sulatnilor otomani, dar în paralel cu genul acesta bombastic se îmbunătăţeste şi cercetarea istorică. Ibrahim Pecevi, de pildă, este primul care foloseşte texte occidentale în opera sa. Speculaţiile istorice universale continuă şi în secolul al XVII-lea, dar un mare neajuns îl constituie faptul că părţile care tratează popoarele străine sunt doar informaţii traduse din arabă şi persană. Istoricii oficiali au imprimat o trăsătură specifică acestei perioade, reproducând fidel decretele sultanului.

Puţini sunt cei care au încercat o viziune personală originală, aşa cum a făcut Naima. în secolul al XIX-lea însă, contactul cu civilizaţia franceză a permis accentuarea capacităţilor de analiză istorică. Ultimul mare reprezentant al vechii şcoli istoriografice otomane este Cevdet-paşa, odată cu proclamarea republicii turce încercându-se o cercetare de pe o poziţie naţională a trecutului poporului turc.

Ideologia „Războiului Sfânt” la otomani


Războiul este denumirea unei stări care poate fiinţa şi când nu se manifesta prin operaţiile sale. Carl von Clausewitz (1780-1831) afirma „războiul nu este decât politica de stat continuata cu alte mijloace(...) intenţia politică este scopul, războiul este mijlocul şi niciodată mijlocul nu poate fi gândit că scop”

Noţiunea de „război religios”, care legitima cucerirea şi prada ca fiind realizate în numele lui Dumnezeu, este la fel de veche ca noţiunea de divinitate la oameni.

Prin expresia „război sfânt” se înţelege un război dus exclusiv din motive religioase. Însă, activităţi belicoase care să aibă la bază numai raţiuni pur religiose nu există nici macar în islam. Istoric vorbind, conflictele armate declanşate între Islam şi Creştinătate, aveau, în primul rând cauze de ordin politico-militar şi economico-financiar, cele religioase căzând pe locul secund sau fiind folosite doar ca pretexte.

Djihadul. În limba arabă, semnificaţia generală a noţiunii de djihad este de efort susţinut spre un scop determinat, a cărui atingere presupune şi justifică folosirea oricărui mijloc. Termenul djihad îşi are originea în verbul „djahada”, care înseamnă „a fi harnic, a face efort, a se osteni, a fi tenace” şi în substantivul abstract „juhd”prin care se desemnează, în general, „efortul”, „încordarea de forţe”, „concentrarea eforturilor” pentru atingerea unui scop.

Naşterea ideii de djihad a avut loc în vremea lui Muhammad, în procesul de trecere de la Profetul avertizator (din perioada meccana – 617 – 16 iulie 622) la Profetul înarmat (din perioada medineza 622-632).

Apariţia ideii de „război sfânt” se va produce la Medina, „locul unde, în momentul când s-a organizat lupta împotriva meccanilor, a fost definită datoria de a-i combate pe toţi aceia care nu aderau la Islam, până ce se converteau sau consimţeau să plătească tributul, semn al supunerii lor.

Muhammad însuşi definea misiunea şi locul printre Profeţii trimişi de Dumnezeu: „Diferiţi profeţi au fost trimişi de Dumnezeu pentru a ilustra atributele sale: Moise, cu blândeţea şi providenţa sa; Solomon, cu înţelepciunea, măreţia şi gloria să; Iisus Hristos cu dreptatea, cunoaşterea şi puterea sa...Niciuna dintre aceste calităţi nu era, totuşi, suficientă pentru a impune credinţă, şi chiar minunile lui Moise şi Iisus au fost tratate cu neîncredere. Din această cauză, eu, ultimul dintre Profeţi, sunt trimis cu sabia! Nu este vorba de cei care răspândesc credinţa mea; dar ucideţi pe cei care resping supunerea la lege. Oricine lupta pentru adevărata credinţă, fie că se jertfeşte, fie că cucereşte, va primi cu siguranţă o recompensă glorioasă”.

Tipologia djihadului. Djihad-ul cu propria persoană (care presupunea învăţarea şi aplicarea preceptelor de bază ale religiei, dar şi acordarea de sprijin semenilor în acest sens); djihad-ul cu diavolul (care înseamnă, în esenţă, respingerea viciilor lumeşti); djihad-ul cu necredincioşii (care putea fi dus cu inima, prin cuvânt, cu averea şi cu mâinile); djihad-ul cu păcătoşii (dus cu inima şi cu mâinile).

Djihad pornind de la două mari ramuri: djihadul extern (dus împotriva infidelilor din „Casa războiului”) şi djihadul intern (dus în limitele „Casei Islamului”). La rândul său, djihadul intern suportă trei aspecte: djihad-ul coercitiv şi defensiv (împotriva schismaticilor, ereticilor, rebelilor, etc), djihadul moral şi djihadul spiritual.

„Efort pe calea lui Allah” (djihad), dar acest efort putea fi depus cu inima, prin cuvânt, cu mâinile sau, în ultimă instanţă, cu sabia. La capătul „luptei pe calea lui Allah”, indiferent de modalitatea în care s-a acţionat, se prefigura Paradisul, ca răsplată pentru efortul depus de musulmanii credincioşi.

Djihadul cu inima se identifică cu lupta musulmanului împotriva diavolului, în încercarea acestuia de a se elibera de tentaţia raului.

Djihad-ul prin cuvânt avea mai multe accepţiuni. În primul rând, cuvântul trebuia folosit într-un scop generos, chemarea la Islam, djihad-ul fiind în acest caz doar o luptă pacifică împotriva infidelilor.

Djihad-ul cu mâinile împreună cu djihaul prin cuvânt, putea „sprijini cele bune şi îndrepta cele rele” în interiorul comunităţii musulmane. Era vorba de djihadul moral comunitar. Dintre semnificaţiile djihadului cu mâinile amintim două: activitatea productivă a ţăranului şi meşteşugarului, care prin munca lor ajuta la întărirea comunităţii musulmane, atât în timp de pace, cât şi în timp de război; administrarea măsurilor disciplinare de către autorităţile comunităţii (precum bătaia).

Djihadul cu sabia este cea de a patra – şi ultima – modalitate şi posibilitatea pe care un musulman o are de a depune „efort pe calea lui Allah”. Acest tip de djihad era echivalent cu a duce război împotriva necredincioşilor sau duşmanilor din interiorul comunităţii musulmane.

În Imperiul otoman, la fel ca în Califatul arab, deţinătorii puteri au transformat djihadu-ul într-un important instrument politic, apelând la doctrina construită în jurul acestui concept ori de câte ori era necesară definirea inamicului, legitimarea războiului sau mobilizarea supuşilor. Sultanii otomani au preluat de la selgiucizi, odată cu ideologia djihadului, şi sarcina de a conduce „Războiul sfânt”, care va fi pusă în practică aproape fără întrerupere până în a doua jumătate a secolului XVI.

Şi în perioada otomană, ideologia djihadului trebuie urmărită, analizată şi apreciată în funcţie de evoluţia istorică a puterii politico-militare otomane. Astfel, o privire de ansamblu relevă existenţa, în linii mari, a două etape: a) etapa ideologiei djihadului ofensiv (XV-XVII) şi b) etapa ideologie djihadului defensiv (secolele XVIII-XIX). Aceasta nu înseamnă că ideologia djihadului defensiv nu a fost preznta şi în prima perioadă delimitată mai sus invers.



Preluarea puterii de către un nou sultan presupunea, din punct de vedere ideologic, continuarea războiului sfânt început de către înaintaşii săi.

Din secolul XVII, mai precis după eşecul asediului Vienei (1683), ideologia războiului sfânt ofensiv a lăsat definitiv loc djihadului defensiv, care venea să justifice pierderile teritoriale şi să anime spiritul războinic al otomanilor în faţa atacurilor tot mai puternice ale statelor creştine din Europa. Ideologia djihadului, fie el şi numai defensiv, nu va dispărea nici chiar în secolul XIX, deşi între timp Imperiul otoman adoptase treptat cutumele specifice dreptului european al ginţilor. Ultimele fetva-le (consultaţie juridică dată de un muftiu, iar in cazurile importante de marele muftiu) pentru djihad au fost emise în timpul primului război mondial, convocându-i la „război sfânt” defensiv pe toţi musulmanii valizi.

Legitimarea războaielor dintre musulmani. Ruperea unităţii islamice încă de la mijlocul secolului VIII, cu apogeul proclamării califatelor independente de Bagdad în secolul X, a pus problema calificării războaielor survenite în interiorul comunităţi musulmane. Ideea esenţială a războaielor dintre musulmani era legitimitatea. Astfel otomanii au apelat la anumite subterfugii dintre care amintim: afirmarea primordialităţii în lumea islamică şi a calităţii de moştenitori ai selgiucizilor. În vremea lui Murad II (1421-1451) va prinde contur un arbore genealogic solid, conform caruia „Casa lui Osman” (Al-i Osman) se trăgea din Oguz Han, strămoşul neamului oguzilor. În consecinţă, pretenţiile sultanilor otomani la suveranitatea asupra lumii islamice erau considerate pe deplin întemeiate, dinastiile turcomane din Anatolia fiind inferioare celei otomane. Singurii moştenitori legali ai fostului imperiu selgiucid, având tot dreptul la reluarea în stăpânire, fie şi prin război împotriva unor fraţi musulmani, a teritoriilor „uzurpate” de emirii anatolieni.

Calificarea safavizilor drept „necredincioşi” (kafirler) şi eretici (mulhidler). Punctul culminant pentru otomani în ideologia războaielor cu musulmanii a fost atins în timpul luptelor cu iranienii safavizi. Este vorba de conflictul declanşat la începutul secolului XVI, când Isma`il I (1502-1524), întemeietorul dinastiei safavide, punea bazele unui nou stat iranian centralizat şi ridică shi`itismul la rang de religie oficială, ameninţând direct atotputernicia sultanilor otomani în lumea musulmană şi integritatea Imperiului otoman.

Ostilitatea reciprocă dintre otomani, sunniţi în lege, şi safavizii shi`iti era exprimată cel mai des şi extrem de virulent chiar în fetva-lele emise de „muftii ambelor tari”, acte juridice foarte importante pentru dreptul islamic al popoarelor.

Djihad – între obligaţie colectivă şi obligaţie individuală. Conform doctrinei sunnite, orice individ, pentru a devenit un bun musulman, trebuie să îndeplinească, mai devreme sau mai târziu, o singură dată sau în permanenţă – cinci obligaţii religioase: mărturisirea de credinţă, rugăciunile, dania, postul şi pelerinajul la Mecca – stâlpii religiei musulmane.

Juriştii musulmani, atât cei sunniţi, cât şi cei shi`iti, au stabilit că djihad-ul era o obligaţie religioasă, dar o „obligaţie colectivă”, care, deci, nu făcea parte din sfera „celor cinci temeiuri ale credinţei”.

Djihad cu sabia – obligaţie colectivă. Practic, era imposibil ca toţi musulmanii să poată lua parte la activităţile războinice. Era şi motivul esenţial care a dus la teoretizarea djihadului cu sabia ca obligaţie colectivă.

Existau şase condiţii care limitau participarea la djihadul ofensiv (luând drept criteriu ideal, dorinţa tuturor musulmanilor de a se jertfi pentru Allah a) psihologică – să fie în deplinătatea facultăţilor mintale; b) fizică – să fie de sex masculin şi „sănătos la trup” c) socială – să nu fie rob d) juridică – să fie major şi să nu fie dator nimănui; e) economică – să-şi poată întreţine singur familia şi să-şi poată procura mijloacele necesare pentru expediţie; f) religioasă – să fie credincios lui Allah şi să plece la război cu gând bun, cu intenţia sinceră de a se lupta pentru propagarea religiei şi nu pentru prada.

Djihad – obligaţie individuală. Transformarea djihad-ului din obligaţie colectivă în obligaţie individuală a fost invocată de autorităţile musulmane, iar uneori chiar teoretizată de jurisconsulţi în maniera propagandistică, de cele mai multe ori în momentele critice ale istoriei Islamului. O asemenea situaţie s-a ivit în timpul cruciadelor.

În cazul în care trupele mobilizate pentru un război ofensiv se dovedeau a nu fi în stare să obţină victoria asupra inamicilor, atunci participarea la djihad devenea o obligaţie individuală; devenea o „obligaţie personală”, precum rugăciunea.

Una din concluziile relevante pentru istoria otomană este că absenteismul a fost cauza reală pentru proclamarea djihad-ului drept obligaţie individuală. Încă din a doua jumătate a secolului XVI, sultanii otomani însoţeau chemarea la război (mobilizarea) cu ameninţări de pedepsire sevară în caz de neparticipare.
În ciuda deselor conflicte dintre otomani şi creştini putem afirma că nici războiul, nici pacea, nu s-au constituit exclusiv într-o stare normală şi permanentă între Islam şi Creştinătate.

Misterele din subsolurile Sfintei Sofii


Despre Biserica Sfânta Sofia (Αγία Σοφία) din Istanbul, construită de împăratul bizantin Iustinian I, sunt foarte multe lucruri de spus. Unele legate de frumuseţea şi măreţia construcţiei arhitecturale şi artistice, iar altele despre secretele pe care le ascunde încă.

Biserica a servit ca locaş de cult ortodox până în data de 29 mai 1453, când oraşul a fost cucerit de sultanul Mahomed al II-lea. După 1453, ea a fost transformată în moschee până în 1934, când a devenit muzeul Ayasofya Muzesi.

Dintre secretele Sfintei Sofii se remarcă unul care este de-a dreptul incredibil. Se spune că atunci când otomanii au intrat în Biserică, în data de marţi 29 mai 1453, preoţii se aflau în timpul Sfintei Liturghii. Pentru ca păgânii să nu ajungă la Sfintele Daruri, aceştia au luat Sfântul Potir şi Sfântul Disc şi s-au îndreptat către un zid, care deschizându-se i-a făcut dispăruţi. Legenda mai spune că atunci când se va oficia din nou Sfânta Liturghie în Sfânta Sofia zidurile îi vor elibera pe acei preoţi.

Acest mit, păstrat prin tradiţie orală, a înviat odată cu descoperirea notiţelor arhitectului elveţian Gaspare Fossati, omul care în anul 1847, la porunca sultanului Abdul Medjit, a restaurat locaşul. Se pare că el a descoperit cripta, însă a preferat să ţină secretul pentru sine. În timp ce însemnările sale legate de lucrările pe care le-a făcut în cei doi ani de restaurare sunt generale, într-o scrisoare adresată unui prieten vorbeşte despre o cameră secretă pe care a folosit-o ca birou şi pe care, în anul 1849 când a plecat de acolo, ar fi sigilat-o la loc.

Camera „secretă” a Sfintei Sofia, a fost depistată în anul 2005 când noua directoare a Muzeului, Jale Dedeoglou, a cercetat dacă există vreun spaţiu ce să nu fi fost deschis. Atunci s-a descoperit biroul ascuns al lui Fossati.

Lucrurile au devenit mai incitante când profesorii de arheologie de la Universitatea din Istanbul, au depistat în anul 2009 două intrări care conduceau la tunelurile existente în subsolul construcţiei. Prima intrare a fost găsită în pronaos, acoperită de un capac metalic. La câţiva metri în interiorul naosului a fost depistată o alta, acoperită de o placă de marmură, care era sigilată din vechime cu mai multe cruci ceramice.

Până acum arheologii au găsit o serie de tunele şi câteva încăperi, însă cea mai mare este încă necunoscută. Sub tunelul în care pătrunzi din interiorul naosului, arheologii au dat de apă foarte rece. Gura de intrare, care se găseşte în pronaos, conduce spre o magazie unde au fost găsite fragmente de sticlă şi bucăţi de ceară din epoci mult mai târzii. Chiar şi locul care arată ca o fântână din curtea Bisericii, de unde credincioşii luau odinioară aghiasmă, este legat de acest sistem printr-un jgeab încă neindentificat.

Printre primele descoperiri făcute a fost un vas de apă militar având inscripţionată anul 1917. Părerile sunt împărţite cu privire la originea acestui vas. Cercetătorii turci susţin că datează din Primul Război Mondial, fiind al unor soldaţii englezi, care trecând pe la Sfânta Sofia, au scăpat vasul cu care ar fi încercat să ia apă din fântână. Pe de altă parte grecii amintesc de un alt episod: cel în care 5 comandanţi greci, în 1919 în perioada conflictului eleno-turc, au săvârşit alături de preotul adus special, singura Sfântă Liturghie în Sfânta Sofia după căderea Constantinopolului.

În afară de acest vas, recent s-au găsit mai multe deschideri care adăpostesc morminte ale creştinilor, probabil foşti slujitori ai bisericii. Un lanţ, ce se găseşte acolo prins de două cârlige înfipte într-unul din ziduri, face dovada faptului că spaţiul a fost folosit la un moment dat, spre mirarea arheologilor, şi pentru cei întemniţaţi. Una dintre cele mai mari surprize au fost descoperirea osemintelor unui copil înmormântat acolo încă din perioada bizantină. De asemenea, pătrunzând într-o altă încăpere printr-un spaţiu extrem de strâmt, s-a aflat şi un mormânt, care după ce s-a analizat inventarul găsit ar aparţine Sfântului Antigon.

Mehmed al II-lea - umbra lui Allah pe pamant

Ghid de călătorie de secol XVII
Pentru istoricii pasionați de istoria imperiului otoman, cartea lui EvliyaÇ elebi, Seyahatname, sau Cartea călătoriilor, este o comoară neprețuită. Monumentala operă de secol XVII a acestui aventurier-gentleman este indipsensabilă pentru studierea multor aspecte ale trecutului otomanilor.

Evliya Çelebi (Çelebi fiind, aproximativ, echivalentul cuvântului englez ”gentleman”) a fost un personaj important la curtea sultanilor otomani. Născut la Istanbul în 1611, anii dintre prima sa expediție din 1640 și până la moartea din 1685 i-a petrecut călătorind. A avut norocul de a trăi în perioada de maximă întindere teritorială a imperiului otoman, și a traversat teritorii din Creta până în Polonia, de la Nil până la Marea Azov, vizitând orașe și sate din Austria până în Iraq.

Anul acesta se împlinesc 400 de ani de la nașterea marelui călător și scriitor, ocazie cu care UNESCO i-a recunoscut viața remarcabilă și valoarea scrierilor. Cu cele aproape 2.400 de file, cartea lui Çelebi e cea mai lungă povestire de călătorii din literatura islamică și, poate, din lume. Este de asemenea cea mai citată sursă pentru istoria imperiului în secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, abia acum ea începe să fie cunoscută și cititorilor din afara Turciei.

EvliyaÇelebi venea dintr-o familie bună: tatăl să era aurarul-șef al sultanului, iar mama sa provenea din Abhazia. A studiat la medreseși pe lângă persană, arabă și turcă, limbi pe care le cunoștea orice otoman, Çelebi a învățat greaca și latina de la un meșteșugar nemusulman care lucra în atelierul tatălui său. Grație legăturilor pe care familia le avea la curtea imperială, Çelebi a intrat în atenția sultanului Murad al IV-lea, care îl aduce la palatul Topkapî, unde tănârul va studia caligrafia și muzica. Sultanul i-a încurajat talentele pentru arte și pentru poezie, și aprecia în mod special umorul și replicile istețe pe care i le dădea. Sultanul și Çelebi au avut o relație apropiată, dar neastâmpărul caracteristic al acestuia din urmă l-a făcut să se eschiveze de la viața de la curte.

Chemarea pământurilor de departe

Până să împlinească 20 de ani, începuse deja să scrie, iar excursiile în orașele și parcurile din imediata vecinătate a Istanbulului îi insuflaseră dorința de a vedea lumea. Căutând compania dervișilor, le asculta cu fascinație poveștile locurilor îndepărtate. Își dorea cu ardoare să scape din îmbrățișarea înăbușitoare a familiei sale până când, într-o noapte, a avut un vis care îi prevestea cursul vieții.

Evliya a visat că se afla într-o congregație de sfinți din Ierusalimul timpuriu în mijlocul căreia apare profetul Muhammat pentru a conduce rugăciunea de dimineață. Acesta l-a invitat pe Evliya să facă strigarea pentru rugăciune și apoi l-a invitat să vină în fața sa. Evliya intenționa să ceară profetului să se roage lui Allah pentru el - Sefa'atîn osmană – dar din greșeală a cerut în schimb seyahat, care înseamnă călătorie. Aceste vise predictive sunt un motiv des întâlnit în scrierile otomane, iar Evliya povestește mai multe asemenea vise în cartea sa, dar niciodată unul ca acela care, spune el, i-a arătat, prin intermediul profetului, că trebuie să-și petreacă viața călătorind.

Aveau însă să mai treacă încă 10 ani înainte ca Evliya să plece în prima călătorie, în compania unui prieen care dorea să viziteze fosta capitală otomană, Bursa. În acest timp, el a scris un ghid istoric al orașului. Acesta a devenit ulterior prima parte a Cărții Călătoriilor, împreună cu o foarte colorată descriere a paradei artizanilor sultanului din ajunul campaniei din 1638. După ce s-a întors la Istanbul, fără să-și informeze familia, Evliya a plecat pe mare cu un prieten al tatălui său care fusese numit guvernator al Trapezuntului. De aici a continuat să călătorească în compania unor diverși oficiali guvernamentali în Caucaz și Crimeea, ajungând până în orașul iranian Tabriz. De asemenea, el pretinde că ar fi vizitat Siria tot în acea perioadă și că ar fi fost prezent la asediul Chaniei din 1645, asediu ce duce la începutul conflictului îndelungat dintre otomani și venețieni pentru controlul Cretei. Aceste călătorii la întâmplare au devenit tiparul viitoarelor expediții ale lui Çelebi. El călătorea de obicei ca funcționar în anturajul unui oficial otoman însărcinat cu afaceri de stat și, când primea diverse sarcini de la acesta, se folosea de ele pentru a călători în regiunea unde era staționat. Rareori pleca într-o călătorie din plăcere personală sau pe cheltuiala proprie.

O viață pe drumuri

În 1648, Evliya a călătorit prin Siria în serviciul guvernatorului din Damasc. A ajuns până în Gaza și s-a întors acasă printr-un circuit prin Anatolia doi ani mai târziu. Când o rudă de-ale mamei sale, Melek Ahmed Pașa, a fost numită Mare Vizir în 1650, Evliya a rămas cu el în Istanbul , iar după destituirea sa, l-a urmat pe coasta Mării Negre la Ochakiv și apoi la Sofia, unde Çelebi are prima șansă de a călători prin Balcanii de est. Melek Ahmed a devenit protectorul regulat al lui Evliya. În 1655, când acesta a fost trimis în est, Çelebi l-a urmat acolo, petrecând opt luni călătorind prin Iran și Iraq și consemnând tot ce vedea.

În următorii ani, Evliya Çelebi a participat la campaniile otomane din Transilvania, Valahia și Moldova, călătorind de aici și spre Polonia și Ucraina. Apoi s-a alăturat din nou patronului său în Bosnia, de unde călătorește în Balcanii de vest și în Ungaria. În 1665, Evliya este numit membru al delegației otomane de la Viena, delegație ce a reușit să păstreze pacea dintre cele două imperii timp de două decenii. Descrierea lungă și plină de viață pe care Çelebi o face Vienei este una din cele mai apreciate părți ale Cărții călătoriilor. El e uimit de Catedrala Sfântului Ștefan, în special de biblioteca acesteia, pe care o compară cu biblioteca unei moschei din Alexandria. Unul din lucrurile care l-au uimit cel mai mult pe acest călător otoman a fost adunările sociale la care participau atât bărbați, cât și femei: femeile beau și discutau cu el fără să fie acompaniate de soți, comportament pe care Çelebi îl descrie ca fiind dezonorant.

După șederea la Viena, Evliya s-a întors în Crimeea, apoi călătorește pe țârmurile estice ale Mării Negre spre Volga și Kazan. Se întoarce la Istanbul în 1667 și, după ce otomanii reușesc să cucerească fortăreața Canadia din Creta, Çelebi merge într-acolo via Salonic și Atena. La acel moment, Evliya Çelebi avea aproape 60 de ani. Călătorise aproape fără pauză timp de 30 de ani, păstrând un jurnal intim, detaliat și colorat, asupra tuturor aventurilor pe care le trăise. În 1671 începe una din ultimele călătorii, cea care-i va satisface dorința care-l impulsionase întreaga viață: pelerinajul la Mecca. Călătoria de la Istanbul la Mecca dura în medie 100 de zile, dar Evliya s-a învârtit prin locuri pe care nu le mai vizitase, astfel că drumul său a durat de două ori mai mult. El nu s-a mai întors niciodată la Istanbul, stabilindu-se apoi la Cairo. Cartea Călătoriilorse termină cu expedițiile sale din Egipt.

Cartea călătoriilor este o lucrare unică în contextul literar al imperiului otoman. Este singurul care lasă o povestire atât de detaliată a voiajelor sale, iar în timp ce alte scrieri contemorane pot fi atribuite unui anume gen literar, opera lui Çelebi adună în aceleași rânduri istoria și geografia, arhitectura, biologia, muzica, lingvistica, medicina, folclorul, etnografia, obiceiurile culturale și sociale, gastronomia și tot felul de întâmplări prin care autorul trece. În plus, el descrie clădiri care astăzi nu mai există, precum Moscheea Parthenonului, vorbește despre oameni de la ambele capete ale spectrului social, despre care nu avem alte informații, înregistrează obiceiurile locale ale diverselor zone în care merge. Și, mai mult decât atât, Evliya este istoricul oamenilor. Nici un alt scriitor otoman nu s-a preocupat atât de mult de oamenii întâlniți pe drum.

Ce am moştenit de la otomani?
Istoria imperiului otoman se întinde pe o perioadă de 600 de ani şi pe trei continente. În toate ţările aflate la un moment dat, pentru perioade diferite, sub stăpânirea statului otoman, moştenirea acestea dăinuie şi astăzi, dar sub diferite forme în funcţie de zonă şi de contextul istoric specific. În principiu, putem vorbi de patru zone ale moştenirii otomane: lumea arabă, Balcanii, ţările româneşti şi, bineînţeles, Turcia.

Lumea arabă a fost mult timp ostilă ideii de imperiu otoman. Abia în ultima vreme au apărut încercări de îmbunătăţire a imaginii prezenţei otomanilor aici. Scrierile istoricilor arabi sunt profund negative şi ostile cu privire la tot ce a însemnat lumea şi moştenirea otomană. Un rol foarte important în crearea acestei imagini l-a jucat propaganda britanică despre califatul otoman. De fapt, adevărul este că lumea arabă nu a suferit, precum alte zone, de descriminări sau deplasări de populaţie. Ba chiar, a existat aici un anume aer de superioritate din partea ulema-lelor (clerul musulman), care vedeau lumea arabă ca locul de origine al Islamului vechi, primar. Nemulţumirile arabilor au provenit şi din faptul că administraţia otomană punea mai mult accent pe kanûn, legea canonică, decât pe şeriat, legea islamică de origine divină.

În Turcia, problema moştenirii otomane a fost tratată diferit în timp. După naşterea republicii, în 1923, ideologia kemalistă a propagat ideea că între republică şi imperiul otoman exista o mare prăpastie, că regimul sultanatului dăunase tuturor claselor sociale şi că schimbarea regimului venise ca o evoluţie naturală. Turcia republicană s-a dezis complet de regimului sultanatului, dar, recent, Partidul Dreptăţii caută să arate că, de fapt, ar fi existat o continuitate din punct de vedere al civilizaţiei, al valorilor culturale, al unor instituţii. Spre exemplu, o asemănăre de netăgăduit stă în faptul că în perioada imperiului, instituţia cea mai importantă a statului, după sultanat, era armata. Această prezenţă deosebită a armatei în viaţa politico-socială a ţării se păstrează după 1923 şi până recent, armata fiind garantul laicităţii statului. Ca mentalitate, armata se bucură în continuare de foarte mare respect în societatea turcă.

În lumea balcanică, influenţa stăpânirii otomane este privită, de cele mai multe ori, cu ostilitate. În unele cazuri vorbim însă de prejudecăţi fără o bază istorică reală. Spre exemplu, din punct de vedere al influenţei economice, este greşită prejudecata conform căreia stabilirea pe termen lung a otomanilor în Balcani a dus la declinul economic al zonei, la decalajul faţă de Occident. Studiile de specialitate au arătat că până la venirea otomană se înregistraseră deja semne ale întârzierii economice. De fapt, otomanii ar fi contribuit la creşterea incontestabilă a economiei balcanice prin faptul că asigurau circulaţia, în siguranţă, a bunurilor şi persoanelor pe distanţe lungi. De asemenea, oraşul a cunoscut o importantă dezvoltare sub stăpânirea otomană. Conform cercetătorului Hans Goerg Mayer, administraţia otomană în Sud-Estul Europei nu a fost un factor de regres, ci – prin securitatea drumurilor şi prin comerţul la mari distanţe – a contribuit semnificativ la dezvoltarea zonei.

Din punct de vedere demografic, dominaţia otomana de la Sudul Dunării a dus la mari deplasări de populaţie. Din Anatolia au fost aduse, sub politica oficială de colonizare numită surgün, populaţii turcomane, care au fost stabilite în puncte strategice, inclusiv în Dobrogea. În schimb, populaţiile creştine au fost mutate în Anatolia. Imperiul otoman a favorizat (nu impus) răspândirea Islamului în Balcani (prin folosirea limbii în armată şi administraţie), dar islamizarea forţată nu a fost o politică oficială.

Din punct de vedere cultural, moştenirea în Balcani este una diversă. O întâlnim în literatură, prin apariţia unor genuri lirice noi, sau în arhitectură – prezenţa monumentelor religioase islamice, dar şi influenţarea arhitecturii civile (casele de lemn cu pridvor înalt). În aceste zone, după obţinerea independenţei (Grecia – 1839, Serbia – 1878), s-a dus o politică sistematică de distrugere a monumentelor islamice pentru a dezvolta, în schimb, o arhitectură europeană. Moştenirea lingvistică este foarte importantă în toate limbile din Balcani, la fel şi cea culinară.

În ţările române se impune o diferenţiere pe zone: moştenirea otomană diferă în cele patruprovincii, pe de-o parte în Dobrogea, pe de altă parte Principatele şi Transilvania. Moştenirea din Dobrogra prezintă foarte multe similitudini cu cea din Balcani din pricina stăpânrii directe şi îndelungate asupra zonei. În schimb, în celelalte două zone ea a fost sensibil redusă. Dominaţia otomană asupra principatelor a avut la bază următorul principiu cât se poate de explicit: „Mefruz el-Kalem ve Maktu el-Kadem”, însemnând „Ele sunt separate de Cancelarie şi se interzice călcarea lor cu piciorul.” Dacă la Sud de Dunăre, construcţia sau reparaţiile bisericilor se făceau cu autorizaţie, astfel de restricţii nu existau în Nord, unde prezenţa crucii era permisă şi unde nu s-a construit nicio moschee.

Din punct de vedere lingvistic, în perioada mai veche existau în limba română circa 2000-3000 de cuvinte turcice. Această influenţă a fost pregătită şi de perioada cumano-mongolo-tătară (exemplu: cuvântul oda, însemnând cort, a dat odaie). În plus, o serie de termen de origine arabo-persană au pătruns prin filiera turcă (tebdil, desemna agentul secret al guvernului; în română a dat tiptil). În rest, probabil că cel mai durabil aspect al moştenirii otomane la noi este cel culinar. De la ciorba, pilaf, mici şi până la sarmale, foarte multe din mâncărurile româneşti sunt de fapt de origine otomană.

Tiparul din Turcia, invenţia unui clujean

Adoptarea tiparului în Imperiul Otoman se leagã de povestea unui tânãr din Transilvania convertit la Islam pe nume Ibrahim Muteferrika, instruit în domeniile diplomaţiei, literaturii, astronomiei, istoriei, teologiei sau sociologiei, care printre altele a rãmas cunoscut pentru contribuţia deosebitã pe care a avut-o în dezvoltarea civilizaţiei otomane prin înfiinţarea primei tipografii.


Prima tipografie din Imperiul Otoman, care ia naștere în 1727 în baza unui firman al sutanului Ahmet al III-lea, care însã pune condiţia ca lucrãrile ce urmeazã a fi tipãrite sã nu aibã caracter religios. Adoptarea acestui extrem de folositor mijloc de raspândire a cunoașterii cu trei secole dupã Europa este una din principalele cauze ale întârzierii Turciei în domeniul știinţei.

Cel care pe lângã faptul cã a iniţiat prima tipografie turceascã, a avut un rol determinant în progresul cunoașterii prin lucrãri importante, este un tânãr transilvãnean nãscut în 1674 în Kolozsvar/Cluj de etnie maghiarã convertit la Islam. Numele sãu originar nu este cunoscut. Este fãcut prizonier de cãtre trupele otomane în timpul represaliilor din 1692 împotriva rãscoalei lui Thökoly, dus la Istanbul și vândut ca sclav unui negustor din Constantinopol, preluând mai târziu numele turcesc de Ibrahim Muteferrika. Numele derivã chiar din ocupaţia sa de müteferrika, înaltã funcţie administrativã. Se știu puţine despre viaţa personajului înainte ca acesta sã devinã interpret. A fost student la colegiul catolic clujean și deţinea vaste cunoștinţe de latinã, care îi îngãduie sã corecteze și sã punã la punct cronici și cãrţi de istorie și geografie. De asemenea s-a remarcat și ca un bun militar și diplomat. Este nevoit sã se converteascã la Islam pentru a scãpa de tratamentul dur la care era supus de cãtre stãpânul sãu, convertire care se va dovedi beneficã pentru devenirea sa profesionalã.

Prima datã apare numele sãu în contextul tratativelor de la Viena privind Moreea și Corfu, atacatecucerite dupã atacul asupra Veneţiei din 1715. Ibrahim este interpret în negocierile purtate de reprezentanţii Porţii cu prinţul Eugen de Savoia. Probabil aici s-a cimentat prietenia dintre el și Damad Ibrahim-Pașa, care l-a sprijinit foarte mult în vederea înfiinţãrii tipografiei. Misiunea de interpret a lui Ibrahim continuã pânã în 1735. Mutefferika apare și în 1737 în tratativele privind reînnoirea armistiţiului cu Polonia, în 1739 sprijinind interesle franco-turce în faţa Rusiei și Austriei, în tratativele din 1734 privind îmbunãtãţirea relaţiilor turco-suedeze.

Progres in cunoastere


În acest rãstimp îl preocupã însã din ce în ce mai mult ideea unei tipografii. În acest sens se înţelege cu celibizade Said Mehmed-efendi și obţine permisiunea de la Ahmet al III-lea. Tipografia începe sã funcţioneze în iulie 1727, în cartierul Sultan Selim, cu utilaj adus din Austria și ceva mai târziu un atelier care sã asigure hârtia necesarã. Ca urmare a unui raport privind eficacitatea noului sistem, pe care el însuși l-a elaborat și prezentat atât marelui vizir Nevșehirli Damad Ibrahim Pașa cât și clerului, Mutefferika obţine și permisiunea de a publica texte non-religioase (în ciuda opoziţiei unor oameni de litere și lideri religioși). Tiparniţa publicã prima carte în 1729, iar pânã în 1743 scoate 17 opere în 23 de volume, fiecare cu un tiraj între 500 și 1000 de exemplare.

Prima lucrare publicatã la tipografie este Van Kuli, dicţionar arab-turc în 2 volume. O lucrare despre marina Imperiului Otoman este publicatã la doar 4 luni dupã dicţionar. În august 1729 editeazã traducerea lucrãrii “Tarih-I Seyyah” (“Istoria cãlãtoriilor”), scrisã în limba latinã de cãlugãrul Krozinski și care descrie cucerirea Iranului de cãtre afgani. În martie 1730 apare “Kitâb Iklim-I cedid” (“Cartea noii clime”) de Emir Mehmed bin Emir Hasan Mesudi, dedicatã sultanului Murad al III-lea, apoi “Tarih-I Timur” (“Istoria lui Timur Lenk”) de Ibd Arabșah, cronica lui Ahmed Süheylî referitoare la cucerirea Egiptului de cãtre turci care include și o hartã elaboratã de Muteferrika. Tot tipografia lui Muteferrika scoate la luminã o gramaticã a limbii turce. Activitatea prolificã fundamentatã de clujean continua și dupã urcarea pe tron a lui Mahmud I în 1730.

Probabil cea mai importantã lucrare editatã aici este atlasul “Cihannuma” (“Oglinda lumii”) a lui Kâtip Celebi. Ibrahim primește îndemnul de o tipãri de la posesorul manuscrisului, șeih islamul Ebulhayr Ahmed efendi, ceea ce și face la 3 iulie 1732. În introducere Muteferrika face anumite corecturi cu ajutorul geografiei lui Behram, include hãrţi și schiţe și în apendicele lucrãrii discutã sistemul copernician în detaliu, cu referiri la cele mai recente descoperiri știinţifice, fiind considerat unul dintre primii care popularizeazã heliocentrismul în rândul otomanilor. În 1733 apare “Takvim’ut-Tevarih” (“Istoria sinopticã”) a lui Kâtip Celebi, tot la îndemnul șeih islamului. Istoria sa se încheie în 1648, dar este dusã mai departe de Emir Bunari Seyhi Mehmed și de Ibrahim Muteferrika. Alte lucrãri includ: “Gazavat der diyar-i Bosna” (“Expediţii în Țara Bosniei”) a lui Bosnali Omar efendi, dictionarul turc-francez și dicţionarul persano-turc.
Dupã 1742 activitãţile tipografice turce se întrerup și încercarea diplomatului britanic James Mario Matra, motivatã de preţurile exorbitante ale manuscriselor, de a redeschide o tiparniţã în Constantinopol a fost abandonatã în 1779. În raportul sãu, Matra adduce în discuţie opoziţia clerului cu care și Muteferrika a avut de-a face mai devreme. Cei care se întreţineau copiind manuscrise, temându-se de faliment, au protestat în alianţã cu un corp de ieniceri, fapt care a condus la suprimarea tiparniţei și mai devreme la insurecţia care l-a detronat pe Ahmed al III-lea, dar nu înainte ca aceasta sã accelereze cât de cât progresul cunoașterii turcești.

Muteferrika a publicat și lucrãri proprii: “Harta Mãrii Marmara”, “Flota din Marea Neagrã”, “Țara Iranului”, “Harta Egiptului”. A murit în 1745, iar astãzi i se poate admira statuia din faţa marelui bazar din Istanbul.

Cruciada a IV-a sau jaful “soldaţilor lui Hristos”...

Evenimentele ce urmau să se desfăşoare în Constantinopol, în anul 1204, aveau să rămână în istoria creştinismului drept unele dintre cele mai adânci răni.

O luptă sfântă?

După eşecul cruciadei dintre anii 1189-1192, papa Inocenţiu III iniţiază proiectul unei noi cruciade, cea intrată în istorie drept cea de-a patra cruciadă. Însă ecoul acestei din urmă chemări la o luptă sfântă, nu are efectul aşteptat de pontif. Cu toate acestea însă, ideea unei astfel de lupte este bine primită de conţii Thibaud de Champagne, Louis de Blois, Balduin de Flandra şi fraţii săi, Henric şi Eustache.

Astfel Geoffroi de Villehardouin, mareşal de Champagne, încheie la Veneţia un acord cu dogele Enrico Dandolo. Acordul prevedea ca în schimbul a 85.000 de mărci de argint, Comuna lui San Marco să transporte în Egipt 4.500 cavaleri, 9.000 scutieri, 20.000 pedestraşi cu toate proviziile necesare. Acordul este acceptat de cruciaţi. Însă moartea subită a contelui de Champagne, îl plasează pe marchizul Bonifaciu de Montferrat în rolul de conducător al expediţiei.

O dată ajunşi la Veneţia, cruciaţii întâmpină problema banilor. Aceştia nu erau suficienţi pentru a acoperi suma convenită cu dogele. În acel moment dogele propune cucerirea cetăţii Zara de pe coasta dalmată. Cruciaţii sunt scandalizaţi la auzul propunerii, deoarece Zara aparţinea regelui maghiar care, de altfel, promisese să ofere sprijin cruciadei. Pontiful, de asemenea, se opune hotărât acestei idei. Cu toate acestea însă, armata cruciaţilor atacă Zara şi o cucereşte.

Elementul surpriză

În mijlocul acestor evenimente, îşi face apariţia un nou personaj: Alexios Angelos. Acesta era fiul basileului detronat, Isaac II Angelos, şi cere ajutorul cruciaţilor. El dorea eliberarea tatălui său şi reinstaurarea lui pe tronul Imperiului. Alexios merge în Germania pentru a purta tratative cu Philip de Swabia, fiul lui Barbarossa şi ginerele lui Isaac II Angelos. Alexios îi propune lui Philip să deturneze expediţia cruciaţilor spre Constantinopol în vederea restabilirii tatălui său pe tron. Prinţul inconştient îi face lui Philip promisiuni exorbitante. În schimbul serviciului adus lui şi tatălui său , Alexios se obligă la plata a 200 000 mărci de argint, la unirea bisericii ortodoxe cu Biserica Romei şi recunoaşterea supremaţiei papale, participarea la cruciadă cu 10 000 de oameni şi la întreţinerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

Cruciaţii ajung la Constantinopol, iau oraşul cu asalt şi îl detronează pe Alexios III Angelos. Acesta fuge din oraş împreună cu ultimii banii ai trezoreriei imperiale. La conducerea imperiului revine Isaac II Angelos împreună cu fiul său, Alexios, care era garantul îndeplinirii promisiunilor.

Următoarele luni sunt foarte grele pentru bizantini. Împăratul îi supune unor taxe enorme în vederea strângerii banilor necesari. În cele din urmă, se plăteşte jumătate din sumă. Pentru ca mai târziu cruciaţii să primească vestea că imperiul nu mai are niciun ban de dat.

Constantinopolul era acum sub o presiune enormă, atât din interior, cât şi din exterior. În interior are loc o revoltă. Alexios şi Isaac sunt detronaţi şi executaţi. Locul lor este luat de Alexios Ducas Murtzuphlos care duce o politică anti-latină. Pentru bizantini, latini erau sursa tuturor nenorocirilor abătute asupra lor, inclusiv aducerea pe tron a lui Isaac care supune imperiul unor presiuni de nesuportat.

Partitio Romaniae

În ceea ce priveşte cruciaţii, acesta era momentul mult aşteptat pentru a putea cucerii Constantinopolul. Nerespectarea promisiunilor era motivul perfect. Atât veneţienii, cât şi ceilalţi cruciaţi aşteptau acest moment de mult timp.

Se realizează aşadar un program de cucerire şi se scrie un document solemn, Partitio Romaniae. Acest document stabilea cotele ce revin din pradă fiecărei părţi. Potrivit documentului veneţienii primeau 3/8 din teritoriile imperiale, iar cruciaţii 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat. Suveranul urma să fie ales dintre cruciaţi, iar patriarhul dintre veneţieni. Toate acestea fiind stabilite, cruciaţii pornesc lupta. Constantinopolul este asediat 3 zile, după care este cucerit. Metropola-regină al creştinătăţii este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de ”soldaţii lui Hristos”. “Oraşul este despuiat de bogăţiile, moaştele sfinte şi monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului.”

Şi astfel Constantinopolul, marea capitală a Imperiului Bizantin, cade răsunător.

O tragedie

Oare ar trebui să ne surprindă evenimentele celei de IV-a cruciade? Dacă privim şi cercetăm puţin secolul precedent cruciadei am putea observa cu uşurinţă câteva semne care anunţau tragedia din anul 1204. Aici putem enumera, fără să ne sfiim, atacul lui Robert Guiscard asupra Constantinopolului, urmat de cel al fiului său, Bohemund de Tarent şi la fel şi acţiunile întreprinse de Wilhelm II. Toţi doreau cucerirea capitalei bizantine. Acelaşi ţel l-au avut la un moment dat şi Frederic Barbarossa sau fiul său, Henric VI. În ceea ce priveşte Veneţia şi relaţiile acesteia cu imperiul era de aşteptat ca dogele să profite din plin de situaţia creată în 1204.

După lovitura primită de Veneţia în 1171 din partea Constantinopolului, acesta îşi propune cucerirea statului bizantin şi crearea unui imperiu comercial propriu care să-i asigure monopolul comerţului în Răsărit. Astfel Enrico Dandolo, simbolul imperialismului comercial veneţian, nu poate fi acuzat de nimic atunci când a văzut în expediţia papală, ocazia perfectă pentru îndeplinirea propriilor idealuri. De altfel Europa acelor timpuri părea măcinată, mai degrabă, de preocupări materiale decât de obiectivele religioase care păleau pe zi ce trecea.

Cei care aveau interese materiale în imperiu erau mulţi. Normanzii, veneţienii, papalitatea, imperiul roman de naţiune germană, toţi doreau acelaşi lucru. Iar slăbiciunile interne ale Imperiului Bizantin au făcut ca agresiunea latină să pară şi mai feroce.

Să fi fost un accident, să fi fost un plan bine gândit? Nimeni nu se poate pronunţa cu exactitate. Insă ceea ce este sigur este faptul că, în anul 1204 a avut loc cea de a IV-a cruciadă. O cruciadă menită să elibereze Locurile Sfinte, dar care, în cele din urmă, s-a transformat într-o luptă a creştinilor contra creştinilor. O luptă care a produs o rană adâncă în universul creştinismului si care nu a facut decât să adâncească prăpastia dintre Occident si Orient.

Sfanta Sofia - o oaza de liniste
Putini, foarte putini, sunt cei care, pasind in Istanbul, orasul de pe doua continente, sa nu doreasca sa admire acea minune a arhitecturii bizantine, eleganta si impunatoarea constructie, cunoscuta in toata lumea sub numele de Sfanta Sofia. Inaltarea acestui monument a inceput in timpul lui Constantin I (intre anii 324-327) si a fost terminata in anul 360 in timpul domniei lui Constantin al II-lea. Initial s-a numit Megali Eklesia (Biserica Mare), dar apoi a primit, in secolul al V-lea, numele de Sfanta Sofia (Sfanta Intelepciune). Biserica inceputa de Constantin I avea forma unui asezamant latin cu cinci naosuri si coloane traditionale.

Cât de mare a fost de fapt bătălia de la Lepanto?
Una dintre cele mai mari confruntări navale din istorie, bătălia de la Lepanto din 7 octombrie 1571 a fost din mai multe puncte de vedere un punct de cotitură în istoria Europei.
Prima jumătate a secolului al XVI-lea a reprezentat apogeul puterii navale a Imperiului Otoman şi a dominaţiei acestuia în Marea Mediterană. În timpul domniilor lui Selim II (1512-1520) şi Suleyman Magnificul/Legiuitorul (1520-1566) partea estică a Mării Mediterane fusese transformată într-un lac turcesc. Dacă pe uscat otomanii se blocaseră în faţa Vienei în 1529, cuceririle navale, în defavoarea puterilor europene, au continuat până în ajunul bătăliei de la Lepanto prin cucerirea Ciprului din mâinile veneţienilor în august 1571.
Pentru a contracara expansiunea musulmană din Mediterană, la iniţiativa Papei Pius V (1566-1572) a fost creată Liga Sfântă, la 25 mai 1571. Practic toate statele europene cu ieşire la mare au intrat în această alianţă, mai puţin Franţa (care era într-o alianţă anti-spaniolă cu Imperiul Otoman) şi Sfântul Imperiu Roman care a preferat să rămână neutru.
Flota Ligii Sfinte, aflată sub comanda lui Don Juan de Austria a întâlnit flota otomană condusă de amiralul Ali Paşa la intrarea Golfului Patras pe 7 octombrie 1571. Deşi niciuna din părţi nu avea vreun interes strategic în zonă, au ales să atace.
După aproximativ 5 ore de lupte, flota creştină a ieşit victorioasă şi pentru prima dată după o serie lungă de insuccese se părea că „Marele Turc” nu era invincibil. Pentru otomani, teribila înfrângere a pus în discuţie nevoie unor schimbări şi a evidenţiat poate pentru prima oară decalajul tehnologic faţă de Occident.
Victorie de scurtă durată
Din 251 vase cât însuma flota otomană, 50 au fost scufundate şi 137 capturate. De partea cealaltă, creştinii au pierdut doar 17 nave dintr-un total de 208. Pierderile umane le reflectă pe cele materiale: 20,000 pentru turci şi 7,500 pentru creştini.
Entuziasmaţi, creştinii sperau să ducă victoria mai departe, atacând imperiul lipsit de flotă şi recucerind Constantinopolul, însă diferenţele dintre membrii alianţei şi-au spus cuvântul. Pentru Veneţia, cea mai mare putere navală, pierderea Ciprului s-a dovedit a fi o lovitură mai grea decât cea pe care au primit-o turcii la Lepanto şi în curând s-a întors la politica de colaborare economică cu musulmanii. Pentru spanioli principalul obiectiv a fost cucerirea Africii de Nord şi nu un atac asupra provinciilor centrale ale Imperiului Otoman.
Papa Pius V, iniţiatorul alianţei, a murit în 1572, iar semnarea păcii dintre Veneţia şi Imperiul Otoman din 1573 a marca desfiinţarea Ligii Sfinte.
De asemenea, pentru otomani probleme mai importante apăreau în Persia şi Caucaz şi au trebuit să renunţe la acţiunile din Mediterană, coordonate cu cele ale francezilor, care au dominat mijlocul secolului XVI.
Refacerea flotei otomane
Imediat după distrugerea flotei, marele vizir Mehmet Sokollu a pornit o amplă campanie de întărire a fortificaţiilor marine şi de construcţie a galerelor. În doar şase luni au fost construite aproximativ 250 nave. Mai dificilă a fost însă înlocuirea marinarilor şi arcaşilor experimentaţi care echipau aceste nave. Spre deosebire de europeni care utilizau din ce în ce mai mult armele de foc, arma principală a otomanilor a rămas arcul compozit. După această înfrângere arcaşii au fost înlocuiţi cu archebuzieri şi muschetari, a căror instruire dura mult mai puţin decât cea a arcaşilor.
Beneficiind de o flotă nouă şi mai bine înarmată, în 1574 otomanii au recucerit portul Tunis, care fusese ocupat de Juan de Austria cu un an în urmă. De asemenea în 1576 este ocupat oraşul Fez din Maroc, Imperiul Otoman atingând apogeul stăpânirii în Magreb şi punând capăt expansiunii spaniole din Africa de Nord.
Cu toate acestea, otomanii nu s-au mai angajat în bătălii mari, decisive, iar după 1580 flota a fost lăsată să putrezească în Cornul de Aur. Supremaţia otomană în Mediterană luase sfârşit, dar a venit în momentul în care europenii îşi îndreptau atenţia mai mult spre America şi Oceanul Indian.
Anii ce au urmat au adus elemente conservatoare în societata otomană, care a întors spatele inovaţiilor şi tehnologiilor europene. Îmbătrânitele galere cu vâsle nu puteau face corăbiilor cu putere mare de foc a europenilor.
Ultima mare bătălie a galerelor cu vâsle
Momentul Lepanto a fost cântecul de lebădă al galerelor acţionate de vâslaşi. Aceştia erau de obicei sclavi sau condamnaţi care nu trebuiau să fie plătiţi, dar nici înarmaţi. Înarmarea vâslaşilor era esenţială în condiţiile în care soldaţii regulaţi îngreunau galerele şi le afectau mobilitatea.
Practic doar veneţienii angajau oameni liberi pentru a vâsli, însă cea mai mare contribuţie la flota creştină (208 nave) a avut-o chiar Serenessima Republică (115). Pentru turci, folosirea robilor şi mai ales a celor creştini s-a dovedit a fi una fatală: aproximativ 10,000 de vâslaşi s-au întors împotriva otomanilor, contribuind la înfrâgere.
Noile corăbii ce se bazau pe forţa vântului s-au dovedit a fi mai eficiente, fiind mai uşor de manevrat, putând transporta mai multe tunuri şi mai mulţi soldaţi.

10 februarie 1918 - A murit sultanul Abdul Hamid II
Ultimul sultan otoman care a domnit ca un lider absolut, Abdul Hamid II a fost supranumit Ulu Hakan („Marele Han”), pentru caracterul sau dominator. Fiu al sultanului Abdulmecid I si al uneia dintre zecile de sotii ale acestuia, el s-a nascut in 1842 si a avut, in adolescenta, doua mari pasiuni – sculptura si muzica. O mare parte dintre obiectele de mobilier existente azi in palatul Beylerbeyi din Istanbul sunt realizate de el; de asemenea, a incurajat traducerea multor piese de opera clasica in limba turca si a supervizat punerea lor in scena. Adept al luptelor traditionale turcesti, a organizat turnee in toata tara, invitandu-i pe cei mai buni luptatori la palatul imperial. Calator pasionat, a vizitat, in 1867, Austria, Franta si Anglia, urmand la tron in 1876, dupa alungarea fratelui sau, Murad. Multi conservatori il priveau cu scepticism, considerandu-l atras de ideile europene, reformiste, dar, curand, noul sultan se va dovedi un veritabil despot oriental.