ISTORIE=TURCIA

Rezumarea primului mesaj :

Batalia de la Nicopole


In secolul al XIV-lea, lipsa de unitate a lumii crestine a fost factorul major care a favorizat inaintarea turcilor in Europa. In cei 35 de ani de cand trecusera Bosforul, turcii cucerisera Balcanii de rasarit pana la Dunare si se pregateau sa atace Ungaria pe larg [...]

Nostalgiile otomane ale Ankarei

Climatul se degradează cu fiecare zi între Turcia şi Israel, pe de o parte, şi între Turcia şi Occident, pe ...

Murad al IV-lea, sultanul care-i omora pe cei care fumau sau beau

Istorie în bucate
Varietatea de reţete a gastronomiei Turciei - considerată secole de-a
rândul a fi o „pun­te" (adeseori cu multe „vămi") între Orient şi
Occident - vine în primul rând de la situarea sa geografică, între două
lumi atât de diferite ca structură, ca psihologie, ca religie.
După o zi întreagă în care am încercat să adu­năm cât s-a putut de mult
din frumuseţile Turciei - monumente naturale, vestigii istorice ­şi
oameni frumoşi: un amestec fermecător de ima­gini numai bune de
surprins cu aparatul de fotografiat - ora cinei a bătut cu minunate,
aromate promisiuni. Eram la Hotelul Amara Dolce Vita, la malul
Medite­ranei, nu departe de Kemer, la Tekirova, iar gazdă avea să ne
fie Bahadîr Gerçek. „Celor care consideră că prin gastronomie poţi să
cunoşti şi să cucereşti lumi noi le spun că bucătăria turcească este o
astfel de lume de explorat!", avea să puncteze gazda noastră. O lume pe
care, într-adevăr, am „explorat-o" timp de două-trei ceasuri, alternând
felurile de mâncare (în porţii mici, de degustare) cu poveştile
acestora ori cu zeci de informaţii interesante despre specificul
culinar al Turciei şi chiar cu câteva demonstraţii de gătit. Pentru a
înţelege mai bine „traseul culinar" pe care l-am parcurs, la finalul
întâlnirii noastre, Bahadîr avea să ne deseneze chiar şi o hartă a
gastronomiei ţării sale...

Moşteniri culinare
Gastronomia
turcească - de ieri şi de azi - este puternic influenţată de condiţiile
de relief ale ţării (care are şi munte, şi mare, şi zone fertile, şi
întinse spaţii secetoase).

La toate acestea se adaugă complexa
istorie a turcilor, migratori care au adus cu ei din stepele Asiei
Centrale o serie de obiceiuri culinare care le grefează pe cele ale
Orientului arab, ca şi pe cele ale Europei.

O cercetare
istorică şi antropologică a gastronomiei turceşti ar scoate la iveală
că reţetarul lor l-a influenţat adeseori pe cel al neamurilor pe care
le-a cucerit, tot atât de mult cât s-a lăsat modelat de zestrea de
reţete a acestora. Din toată această frământare seculară au ieşit la
iveală mii şi mii de reţete, iar cine a vizitat fie şi numai pentru
câteva zile Turcia şi a luat masa la un restaurant ori într-o fa­milie
a fost încântat de gustul bucatelor, dorindu-şi să se reîntoarcă pentru
a-l încerca încă o dată.

Atitudine faţă de hrană
Interlocutorul
nostru ne atrage atenţia că gastronomia turcească modernă păstrează
aceeaşi atitudine faţă de hrană pe care au avut-o strămoşii lor o dată
ce s-au stabilit în Asia Mică.

Vechii turci cultivau grâu şi
îl foloseau la pregătirea diferitelor tipuri de pâine - cu sau fără
dospire - coapte în cuptor, pe plită sau direct în jăratic. Numele
generice pentru aceste copturi sunt ekmek şi pide. Obişnuiau să umple
diferite aluaturi, obţinând mantî (un fel de colţunaşi) sau borek
(plăcinte umplute cu carne), dar şi legume (unele dintre aceste reţete,
cum sunt cojile de vinete uscate sau ardeii uscaţi, umpluţi cu carne
tocată cu satârul, venind din perioada în care turcii încă străbăteau
stepele Asiei călare). Produsele lactate - mai ales laptele şi iaurtul,
care aici este foarte gras - erau folosite adeseori de păstori, în
vreme ce carnea pregătită la frigare (kebap) este şi astăzi una dintre
delicatesele locului.

Modalităţile de a frige carnea sunt
foarte diferite. Însă una dintre cele mai îndrăgite reţete ale Turciei
mediteraneene este Adana Kebap. Poate şi pentru că preparatul aminteşte
într-un fel de lunga tradiţie... războinică a Turciei.

Adana
Kebap se pregăteşte din carne tocată (se alege cea mai bună carne a
unui berbecuţ tânăr, de numai 1 an), însă nu la maşină, ci cu ajutorul
unui tip de satâr, cuţit special, cu lama foarte lată şi curbată,
adeseori având două mânere, pe care nu oricine ştie să-l mânuiască.
Yusuf Zeybek, executive sous chef la Amara Dolce Vita, ne arată cum se
toacă astfel bucata de carne, în vreme ce colegul său, Ahmet Eke, ne
desluşeşte secretele reţetei.


Adana Kebap
Adana
Kebap e o mâncare originară din provincia Adana, regiunea Anatolia. Ea
face parte dintr-un proces de consolidare a gastronomiei turce, care a
durat 2.500 de ani şi a traversat cel mai lat continent al planetei de
la est la vest. Adana Kebap este astăzi unul dintre cele mai tipice
produse ale bucătăriei turceşti. Se pregăteşte dintr-un kilogram de
carne de oaie, 150 g de grăsime de oaie, 50 g de pastă de ardei roşu,
sare. Carnea de oaie se toacă foarte bine cu un instrument tradiţional
numit „zirh". Se amestecă toate ingredientele foarte bine, după care
carnea astfel pregătită se aşază pe un fel de ţepuşă, care sea­mănă cu
o spadă destul de lun­gă. Ţepuşa se aşază apoi pe gră­tar,
răsucindu-se, pentru ca să se prăjească foarte bine carnea. Se serveşte
cu pilaf din grâu bulgur, pâine tradiţională turcească şi cu ardei şi
ceapă coapte, de asemenea, pe grătar.

Yedikule – O Bastilie a Imperiului Otoman

Singurul oras din lume asezat pe doua continente, Istanbulul, a fost intemeiat, dupa cum spune legenda, in anul 667 i.Hr. A cunoscut, rand pe rand, controlul persilor, a grecilor, a romanilor si, dupa siruri de lupte, Imparatul Constantin l-a reconstruit din temelii, i-a dat numele sau – Constantinopol – si l-a declarat, in anul 330, capitala Imperiului Roman. Dupa ce imparatul Theodosius I a impartit Imperiul intre cei doi fii ai sai, orasul a ramas capitala Bizantului. Turcii l-au cucerit in 1453 si de atunci este cunoscut sub numele de Istanbul ramanand capitala a Imperiului Otoman pana in 1923, cand aceasta a fost mutata la Ankara.

25 iunie 1861 - Moartea sultanului Abdul Medjid I
Intaiul nascut al sultanului Mahmud II, Abdul Medjid s-a nascut la 23 aprilie 1823, primind o educatie tipic europeana, fiind un fluent vorbitor al limbii franceze si un indragostit de muzica si literatura clasica. Adept al despotismului luminat, el a sprijinit, ca si tatal sau, reformele si s-a bucurat de concursul unor sfetnici progresisti, precum vizirii Mustafa Resit Pasa, Mehmet Emin Ali Pasa si Fuad Pasa. Adbul Medjid a fost si primul sultan care a ascultat personal doleantele supusilor sai, organizand audiente publice, mai ales in zilele de vineri.

17 iulie 1203 - Venetienii ocupa Constantinopolul
De numele bazileului Alexios III Angelos se leaga unul dintre cele mai negre momente din istoria Imperiului Bizantin – cucerirea Constantinopolelui de catre cruciati, actiune initiata in mare parte din cauza trufiei si dorintei de putere a acestui imparat. Cand in 1885 Isaac Angelos, fratele sau mai mic, a condus o revolta impotriva imparatului legitim, Andronicus I, Alexios i-a stat alaturi.

Dar apropierea de tron – Alexios a primit inaltul titlu de sebastokrator – l-a facut sa fie repede cuprins de betia puterii. In 1195, pe cand Isaac se afla la o vanatoare, in muntii Traciei, Alexios a preluat sceptrul imperial, fiind aclamat de trupele bine recompensate de intriganta lui sotie, Eufrosina Camatera. Isaac a fost capturat la Stagira, in Macedonia si din porunca fratelui mai mare i s-au scos ochii, pentru a-l face nedemn de domnie, fiind tinut intr-un prizonierat de lux. Risipa care a caracterizat regimul lui Alexios isi va pune curand amprenta pe starea Imperiului, cu atat mai mult cu cat acesta era amenintat din toate partile de inamici. In 1202, o noua primejdie, mai mare decat toate, a aparut: adunati la Venetia, nobilii occidentali au lansat cea de-a patra cruciada.

Alexios IV Angelos, fiul lui Isaac, a facut apel la cruciati spre a-l ajuta sa reia tronul. Desi obiectivul expeditiei era Egiptul, cruciatii au hotarat sa-i faca mai intai dreptate tanarului print si in iunie 1203 au fost in fata zidurilor stravechiului Bizant, proclamandu-l pe Alexios IV ca imparat. Alexios III n-a luat nici o masura, convins ca ii va putea mitui usor pe cruciati. Dar acestia, avand perspectiva cuceririi orasului si deci a unor comori mult mai mari, l-au refuzat.

Pe 17 iulie, venetienii, condusi de batranul doge Enrico Dandolo, au luat cu asalt orasul, cucerind o mare parte din el. In acea noapte, Alexios III s-a ascuns in palat si a reusit sa scape, impreuna cu o fiica, Irina, luand cu sine circa 500 kg de aur, cat putuse sa mai salveze din tezaurul imperial si fugind la Develton, in Tracia. In locul sau, Dandolo l-a instalat pe Alexios IV si pe tatal lui, Isaac. Dar domnia lor nu va dura mult si asupra Constantinopolelui se vor abate nenorociri si mai mari...

29 mai 1453 - Caderea Constantinopolelui

Eveniment care, in opinia multor istorici, reprezinta sfarsitul epocii medievale si inceputul celei moderne, caderea Constantinopolelui a reprezentat un soc pentru intreaga lume crestina. Odata cu cucerirea orasului de catre turcii condusi de Mehmed II, Imperiul Bizantin, mostenitorul de drept al celui Roman, a incetat sa mai existe. Dupa o istorie sinuoasa, marcata de momente de glorie si de perioade de declin, Imperiul Bizantin isi traia, la mijlocul secolului 15, ultimele clipe.

Misteriosul templu din Gobekli

Este situat la sud-est de Anatolia, in apropiere de frontiera cu Siria. In acest sit, aparut la inceputurile neoliticului, se afla cel mai vechi templu din piatra descoperit vreodata (intre 11500-8000 i.Ch.) la care au lucrat sute de oameni timp de 3-5 secole. Civilizatia megalitica aflata la originea acestui sit e insa foarte putin cunoscuta. Situl este de fapt o colina artificiala inalta de 15 metri si cu un diametru de 300 de metri, situata pe varful unui munte alungit. Gobekli Tepe a fost inregistrat ca sit arheologic in 1963, in cadrul cercetarilor arheologice turco-americane.

Războiul Crimeii în viziune turceascăÎnsoţind o expoziţie de proporţii, ce purta titlul Kırım Savaşı’nın 150nci Yılı (A 150-a aniversare a Războiului Crimeii), organizată la Muzeul Sadberk Hanım din Istanbul, un impozant catalog reuneşte o serie de texte semnate de cercetători cunoscuţi ce s-au ocupat de Războiul Crimeii.

Coordonatorul volumului, Bahattin Öztuncay, este reputatul istoric al fotografiei turceşti, autor al multor studii şi monografii, printre care aceea dedicată unuia dintre importanţii artişti ai epocii, James Robertson, Pioneer of Photography in the Ottoman Empire (Eren, Istanbul, 1992). Catalogul este bilingv, turcă-engleză, şi se adresează atât cercetătorilor, cât şi publicului larg. Cuvântul introductiv este semnat de colecţionarul Ömer M. Koç, care a pus la dispoziţia organizatorilor multe dintre preţioasele piese pe care le posedă.
El sintetizează, cu multă judiciozitate, cauzele şi urmările conflictului: „Războiul Crimeii a fost primul război «modern»; primul în care corespondenţii oficiali de război îşi informau ziarele prin telegraf, noua invenţie a fotografiei a fost folosită pentru a imortaliza evenimentele, iar serviciul sanitar modern a avut un rol important. (…)" În primul material, Norman Stone face o prezentare succintă a războiului.
Ţarul crezuse că trupele otomane vor fi o pradă uşoară pentru armata sa bine antrenată, dar a fost confruntat cu o oştire la fel de bine pregătită, disciplinată şi modern înarmată, comandată de Omer Paşa, un mareşal de origine croată care avea o bună educaţie militară, deprinsă în armata cesaro-crăiască. Norman Stone nu se sfieşte să enumere cauzele eşecurilor pe front şi a mortalităţii din spatele frontului: „Războiul urma să releve incompetenţa de proporţii catastrofale, în special de partea britanicilor. (...)
Englezii nu văzuseră un război de mai bine de o generaţie şi habar nu aveau ce să facă în atare situaţie. Căpitanii de vase aveau şaptezeci de ani, iar amiralii, optzeci."
Edhem Eldem de la Universitatea Bagaziçi semnează studiul Război şi simbolism: medalii şi decoraţii otomane în timpul Războiului Crimeii, în care prezintă toate piesele bătute în perioada conflictului, precum Medaliile Silistra, Sevastopol şi Kars destinate soldaţilor otomani şi cea a Crimeii destinată aliaţilor şi înscrisă în limba fiecărei ţări participante.
Majoritatea aveau pe avers tughra sultanului Abdul Mecid înconjurată de o coroană de laur, iar pe revers o compoziţie cu două tunuri şi o ancoră peste steagul rusesc căzut la pământ şi steagurile celor patru puteri aliate fluturând victorioase în vânt. După ce mulţi ofiţeri superiori occidentali fuseseră distinţi cu aceste medalii, ţările lor l-au onorat pe sultan cu înalte decoraţii, precum marea cruce a Legiunii de onoare şi Ordinul Jartierei. A fost prima dată în istoria Imperiului Otoman când padişahul accepta asemenea însemne de la ghiauri.

Coordonatorul volumului, Bahattin Öztuncay, consacră fotografiei studiul său intitulat Primul război documentat prin intermediul fotografiei. Este salutar faptul că i se acordă creditul cuvenit lui Carol Szathmari ca prim fotograf de front. Dar iată că a mai fost depistat un fotograf francez, Ernest Edouard de Caranza, care tot în 1854 a imortalizat trupele ţării sale aflate în campament la Varna.
Sunt frunizate informaţii interesante privind un album de fotografii executate de pictorul de marine Jean-Baptiste-Henri Durand-Brager şi asociatul său Lassimone, ce a fost dăruit sultanului în 1857. Fiind familiarizat cu viaţa şi opera lui James Robertson, autorul îi acordă un spaţiu mai mare în economia lucrării decât mult mai cunoscutului şi ades menţionatului Roger Fenton. Astfel, Robertson îşi expune la Londra fotografiile, în ianuarie-februarie 1855, iar unele planşe disparate le scoate la vânzare la Paris cu 10 franci bucata.
Sinan Kuneralp, distins istoric, semnează lucrarea Drumul spinos spre modernizare: Imperiul Otoman şi Războiul Crimeii, în care prezintă avantajele şi dezavantajele conflictului: „Chiar dacă Războiul Crimeii a avut un impact de scurtă durată asupra politicii şi diplomaţiei, el a contribuit foarte mult pentru a pune Imperiul Otoman şi capitala sa pe harta Europei şi a ajutat la familiarizarea multor segmente ale societăţii otomane cu moravurile şi obiceiurile occidentale care nu fuseseră expuse în mod direct."
Soldaţii aliaţi uimeau pe localnici: scoţienii cu kiltul lor iscau râsul femeilor, iar zuavii cu fesuri şi şalvari îi amuzau pe bărbaţii musulmani. Un amănunt amuzant este acela că un celebru joc de cărţi, bridge-ul, a fost inventat în timpul conflictului. Ultimul material este semnat de David Barchard şi se intitulează Rezoluţia Imperială. Aducerea Turciei între familiile Europei Naţiunilor. În el este prezentată situaţia creştinilor din imperiu şi drepturile pe care aceştia le primesc după încheierea războiului.
Partea a doua a volumului cuprinde o bogată ilustraţie alb-negru şi color: litografii, ilustraţii de carte şi caricaturi de epocă. Sunt reproduse câteva imagini inedite de Amedeo Preziosi şi Constantin Guys. Materialul este organizat tematic: Istanbul în anii 50; Viziunile războiului în picturi şi în cărţi; Fotografii şi scrisori de pe front; William Simpson „Crimeanul": maestrul scoţian al picturii de război; Medalii, Ordine şi suveniruri.
În ultima categorie sunt incluse bibelouri de porţelan cu portretele sultanului Abdul Mecid, reginei Victoria şi împăratului Napoleon III, farfurii cu scene de luptă, partituri cu marşuri şi polci şi, nu în ultimul rând, jocuri pentru copii inspirate de campanie. Volumul se încheie cu o cronologie a războiului.

Asediul Maltei - inceputul sfarsitului pentru Imperiul Otoman

La mijlocul secolului al XVI-lea, sub conducerea unuia dintre cei mai priceputi lideri care s-au suit vreodata pe tronul sultanilor, Soliman Magnificul, Imperiul Otoman ajunsese la apogeu. Stapani pe importante regiuni din Europa, Asia si Africa, victoriosi pretutindeni, turcii s-au izbit insa, in goana lor dupa noi si noi achizitii teritoriale, de o alta putere aflata in culmea gloriei – Spania lui Carol Quintul, imparatia in care „soarele nu apunea niciodata”. Una dintre cele mai aprige inclestari dintre cele doua forte emblematice pentru civilizatiile islamica, respectiv crestina, s-a desfasurat in 1565, ramanand cunoscuta in istorie ca „marele asediu al Maltei”.Se aduna norii
Minuscula insula Malta, aflata in mijlocul Mediteranei, a avut insa intotdeauna o importanta strategica extraordinara. De acest lucru era constient si Carol Quintul atunci cand acorda insula in stapanire Cavalerilor Ospitalieri, alungati, in 1522, de catre sultanul Soliman din insula Rhodos. In 1551, turcii incercasera sa ia cu asalt insula dar fusesera respinsi. Noua ani mai tarziu insa, ei aveau sa distruga flota spaniola in batalia de la Djerba, victorie ce i-a determinat sa-si incerce din nou norocul sub zidurile Maltei.
A fost unul dintre cele mai mari asedii ale evului mediu si, din punctul de vedere al aparatorilor, cel mai reusit. Condusi de Jean de Valette (cel ce va da mai tarziu si numele capitalei insulei, La Valetta), ospitalierii au pregatit cu minutiozitate defensiva; dar turcii au facut elementara greseala de a nu ataca imediat dupa triumful de la Djerba, lasand spaniolilor prilejul sa-i refaca flota, fapt ce se va dovedi esential in economia finala a asediului Maltei.
Se starnesc vanturile
La finele lunii martie 1565, o uriasa flota otomana (estimata de istoricul oficial al Ordinului Ospitalierilor, Giacomo Bosio, la aproape 200 de galere) parasea Istanbulul, indreptandu-se spre Malta. Celor 40.000 de soldati otomani, aparatorii nu le puteau opune mai mult de 6000 de oameni, dintre care 550 cavaleri ospitalieri si 3000 infanteristi si archebuzieri spanioli.
Turcii au facut greseala sa considere ca esential in apararea Maltei este fortul St Elmo, ce strajuia intrarea in port, fara sa stie ca alte doua forturi, construite intre timp de Ospitalieri, jucau un rol si mai important si, cucerindu-le pe acestea, ar fi obtinut victoria. Ei si-au concentrat ca atare fortele pe cucerirea, de pe mare, a fortului St Elmo. Asediul, care in opinia vizirului Lala Mustafa Pasa si a comandantului suprem al flotei otomane, Piyal Pasa, nu avea sa dureze mai mult de cateva zile, s-a dovedit o incercare dificila pentru turci.
Furtuna
Cei 600 de soldati crestini care l-au aparat au dat dovada de un eroism fantastic si abia dupa o luna, fortul, total ruinat de bombardamentele otomane, a cazut, cu pretul vietii a 4000 de turci, jumatate dintre acestia fiind ieniceri, trupele de elita ale Imperiului. O alta mare pierdere pentru asediatori a fost moartea lui Turgut Reis, comandantul piratilor berberi si artizanul victoriei de la Djerba, poate singurul om care ar fi putut influenta soarta bataliei in favoarea turcilor, comandantii numiti de sultan fiind total incompetenti in probleme de asediu. Intre timp, Europa urmarea cu sufletul la gura evenimentele din Malta.
Toti erau convinsi ca aici se joaca soarta Europei crestine si nu erau departe de adevar. Se vorbea ca turcii pregatesc o invazie a Italiei, si tot felul de zvonuri alarmiste incepusera sa circule. Carol Quintul a ordonat unui prim contingent spaniol sa plece in ajutorul asediatilor si sosirea lor in Malta a insemnat un mare balon de oxigen pentru aparatorii insulei. Totusi, turcii nu au abandonat lupta, dimpotriva, pe 21 august au lansat un atac general asupra fortului St. Michelle.
O spartura in zidurile acestuia, facuta de o mina turceasca, i-a descumpanit pe aparatori si insusi Marele Maestru al Ordinului s-a aflat atunci, cu sabia in mana, in primele randuri, pentru a stavili iuresul otoman. Respinsi cu mari pierderi, turcii au fost nevoiti sa se retraga. La inceputul lunii septembrie, vremea a inceput sa se inrautateasca iar zvonurile despre apropierea unei mari flote crestine l-a determinat pe Mustafa Pasa sa dispuna ridicarea asediului. Dar, in timpul pregatirilor de plecare, flota spaniola, condusa de Don Garcia, viceregele Siciliei, a aparut ca de nicaieri, debarcand 8000 de oameni, ce i-au atacat de indata pe turcii deja demoralizati.
Pentru turci, dezastrul era total, ei pierzand aproape jumatate din armata. Dar va fi doar inceputul sfarsitului pentru puterea otomana care, peste cinci ani, la Lepanto, va suferi o noua infrangere usturatoare, ce va marca esecul politicii de expansiune spre vest, visate de Soliman.

Calul troian a fost de fapt un seism?
De la Schliemann incoace, fascinatia arheologilor pentru Troia, cetatea mirifica descrisa in versuri de Homer, nu s-a stins nici macar o zi. Si, desi astazi spiritele academice sunt de acord sa recunoasca faptul ca tenacele aventurier german a exagerat in multe dintre presupunerile sale, Troia, actualul Isarlik, din Turcia, continua sa fie identificata cu cetatea regelui Priam, desi acolo exista nu mai putin de noua straturi de locuire umana.Ca Troia razboiului cu aheii a existat, nu incape nici un dubiu, orasul cunoscand maxima expansiune, dar si decaderea, prin anii 1300 i.Hr. Si se pare ca, potrivit unei recente ipoteze lansate de cercetatorul britanic Donald F. Easton, specialist in istoria si dialectele din Anatolia antica si laureat cu medalia Schliemann de catre Academia de Stiinte din Berlin, chiar si calul troian nu a fost doar o legenda! Studiind fragmentele de zid din cadrul stratului Troia VII, cel mai probabil candidat pentru orasul cantat de Homer, el a observat crapaturi specifice unei activitati seismice de amploare.
„N-ar fi exclus ca un cutremur de proportii sa se fi produs chiar in momentul in care Troia era asediata de ahei si pe fondul confuziei generale, invadatorii sa se fi strecurat in cetate. Desigur, Homer nu putea lasa un astfel de final prozaic pentru minunata sa epopee si de aceea a imbracat seismul in forma mai poetica a calului troian", spune Easton.

Citeste mai departe...

Templul zeiţei Artemis din Efes

Cuceritorul cetatii de necucerit

La sfarsitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman se anunta a fi o primejdie tot mai mare pentru lumea crestina, un rival mult mai periculos decat califii arabi ai Orientului Mijlociu, cu atat mai mult cu cat, spre deosebire de acestia, turcii nu-si ascundeau dorinta de a cuceri intreaga Europa. Marsul lor triumfal avea sa fie intrerupt de aparitia hoardelor neimblanzite ale lui Timur-Lenk, dinspre Rasarit, care au spulberat pur si simplu puterea otomana, aruncand imperiul creat de Murad si Baiazid intr-un interregn de multi ani. Se parea apoi ca, o data cu urcarea pe tron a lui Murad al II-lea, un om al pacii, total diferit de sangerosul sau tata, Baiazid, Europa va avea liniste. Deloc atras de razboi, noul sultan a incercat doar sa refaca imperiul, in granitele avute la moartea parintelui sau, fara insa a cauta sa-l mai extinda. Mai mult, prada unei puternice depresii, dupa moartea celor doi fii favoriti, Allaedin si Ahmed, el a renuntat la tron, in august 1444, in favoarea mezinului, Mehmed, desi nu isi punea nici o speranta in el, se stabili la Bursa, ducand o viata linistita si retrasa.
Placeri „impotriva firii”
Dar prima domnie a lui Mehmed nu avea sa fie prea lunga. Ienicerii, nemultumiti ca noul sultan nu le marise solda, s-au razvratit, dand foc mai multor cartiere din Edirne, un print descendent tot din Baiazid, Orhan, adapostit la curtea basileilor, ameninta sa declanseze un razboi civil, iar peste Dunare tarile crestine pregateau o noua cruciada, menita sa-i azvarle pe turci afara din Europa.
Marele vizir Khalil, insarcinat sa fie prim sfetnic al tanarului sultan, i-a cerut atunci ajutor lui Murad, care a reluat tronul. Dornic sa asigure continuitatea dinastica, Murad a hotarat apoi ca venise vremea sa-l insoare pe impetuosul sau fiu, cu atat mai mult cu cat se vorbea despre relatiile „impotriva firii” pe care grecii si italienii din anturajul printului i le sugerau acestuia si fata de care Mehmed simtea, se pare, o mare atractie.
Aleasa a fost Sitt Hatun, fiica lui Suleiman, conducatorul unui bogat emirat din sud-estul Anatoliei. Dar Mehmed avea cu totul alte gusturi: pentru el, Sitt Hatun nu era decat „un munte de carne” la care nici nu se uita, preferand sa o incuie in harem si sa-si vada mai departe de zbenguielile sale cu flacaiandrii imberbi din preajma lui. La scurta vreme dupa nunta, insa, pe 3 februarie 1451 Murad murea, atins de o boala misterioasa, fapt care i-a facut pe multi sa creada ca insusi fiul sau, care dorea sa fie cat mai grabnic sultan, nu era strain de acest deces neasteptat. De altfel, comportamentul lui Mehmed, care i-a primit cu o bucurie nedisimulata pe solii veniti sa-i anunte moartea sultanului, a alimentat zvonurile.
Victorios in Bizant, invins la Belgrad
Prima masura luata de Mehmed, o data urcat pe tron, a fost sa ordone uciderea tuturor fratilor sai vitregi. Totodata, el nu l-a indepartat imediat pe Khalil din functia de mare vizir, stiind ca are inca nevoie de intelepciunea acestuia. Nimeni nu putea sti ce se ascunde sub chipul impenetrabil al tanarului sultan. Atitudinea lui impaciuitoare i-a inselat pe principii crestini, convinsi ca au de-a face cu un „rob al placerilor perverse”.
Si astfel, Mehmed si-a putut concentra toate eforturile pentru indeplinirea visului sau: cucerirea Constantinopolului. Asediul, care a opus celor 150.000 de turci doar circa 7-8000 de bizantini a durat cateva luni si pe 29 mai 1453, orasul cadea in mainile lui Mehmed. Cucerirea „orasului de necucerit” si campaniile ulterioare, incununate de deplin succes impotriva micilor regate din Balcani, Crimeea si vestul Anatoliei, ii vor aduce lui Mehmed un imens prestigiu. Statul otoman era pentru prima oara recunoscut, si de catre rivalii sai din Europa, drept imperiu.
Dar inaintarea lui Mehmed catre inima Europei avea sa fie oprita in 1456 la Belgrad, de catre neobositul Iancu de Hunedoara, care a razbunat astfel toate infrangerile suferite din partea turcilor. Invincibila forta a ienicerilor a fost franta la Belgrad; generalul lor, Hassan Aga, a cazut in lupta si chiar sultanul a fost ranit la frunte, in vreme ce-si conducea personal trupele in batalie.
Din pacate, imediat dupa ce i-a pus pe fuga pe turci, viteazul conducator de origine valaha a murit de ciuma. Dar scopul lui, acela de a-i tine pe turci departe de inima Europei, fusese indeplinit. Rusinat, Mehmed s-a intors la Istanbul si a poruncit petreceri fastuoase, prilejuite, oficial, de circumcizia fiilor sai, Baiazid si Mustafa. De fapt, petrecerile erau oferite supusilor spre a mai uita din amaraciunea infrangerii.
Peste patru ani, in 1466, Mehmed hotari ca venise vremea sa lichideze o data pentru totdeauna focarul de rezistenta reprezentat de eroul albanez Skanderbeg. Dar Castriotul se va dovedi o nuca tare: ca si in urma cu multi ani, cand el il infruntase pe Murad, si de aceasta data reusi sa se opuna cu succes turcilor. Cetatea lui, Kruja, parea intr-adevar de necucerit si, obligati si de ciuma care izbucnise cu furie, otomanii s-au retras sa ierneze in Bulgaria. In anul urmator, ei au reluat atacul, dar numai la inceputul lui 1468, dupa ce Skanderbeg se stingea, atins de molima, turcii au reusit sa supuna total Albania.
Stefan cel Mare - „buturuga mica”
Din nou, insa, planul sultanului de a se napusti de pe coasta albaneza a Adriaticii, asupra Italiei, a fost zadarnicit de vestile rele venite din Rasarit. Emirul Karamaniei, Uzun Hasan, incalcase armistitiul incheiat in urma cu cativa ani cu sultanul si trecea prin foc si sabie posesiunile otomane din Anatolia. Prezenta sultanului era imperios necesara in Asia. Dupa ce a strans o armata de aproape o suta de mii de oameni, beneficiind si de suportul unei formidabile artilerii, Mehmed a plecat sa-l infrunte pe Uzun Hasan.
Batalia decisiva s-a dat la 11 august 1473, langa Baskent, in Anatolia, si rolul principal l-a jucat artileria, care a adus victoria lui Mehmed. Dupa opt ore de lupta, campul se umpluse de cadavre. Speriat, haituit, Uzun Hasan a cerut pace, jurand ca nu va mai calca vreodata pamantul turcesc. Nu la fel de glorioasa se va dovedi si expeditia intreprinsa de otomani in iarna lui 1475, in Moldova, impotriva unui alt domnitor care refuza sa le mai recunoasca autoritatea si sa plateasca tribut, Stefan cel Mare.
El ii va face pe otomani sa sufere cea mai grea infrangere a lor de pana atunci, in ianuarie 1475, la Vaslui. La vestea acestui dezastru, se spune ca sultanul s-ar fi inchis in apartamentele sale, nu ar mai fi mancat si nu ar mai fi primit pe nimeni, vreme de trei zile. Peste patru ani, istoria se va repeta, la asediul Rodosului. Desi beneficia de cea mai buna armata si de cea mai buna artilerie a timpului, Mehmed nu a putut cuceri fortareata cavalerilor crestini si s-a vazut nevoit in cele din urma sa se retraga, cu pierderi grele.
Otravit sau ucis de ciroza?
Dupa luarea Constantinopolului, visul cel mai maret al lui Mehmed fusese sa cucereasca Italia. In 1480, el va debarca la Otranto, in sudul peninsulei italice, dar o rebeliune izbucnita iarasi in Albania, care a taiat liniile de aprovizionare ale armatei turce, l-a obligat sa renunte la planul sau. Un an mai tarziu, ostile trimise de Papa aveau sa recucereasca Otranto. Inainte de a mai pune la cale o noua expeditie, Mehmed s-a stins din viata, pe 3 mai 1481, la Tekfur Cayri, pe malul asiatic al Marii Marmara.
La vremea respectiva, s-a crezut ca a murit de guta, boala de care, date fiind excesele sale bahice si alimentare, nu e exclus sa fi suferit. Medicina moderna a dat insa un alt verdict, mai credibil: ciroza, complicata cu un cancer al ficatului. Oricare ar fi fost insa motivul decesului, cert este ca, atunci cand vestea s-a raspandit, intreaga Europa a fost cuprinsa de o bucurie frenetica si lumea crestina s-a simtit eliberata de o mare amenintare. Si intr-adevar, vor mai trebui sa treaca aproape cinci decenii pana cand un alt sultan de seama, Soliman Magnificul, sa bage iar spaima in crestini...

12 aprilie 1204 - Cruciatii jefuiesc Constantinopolul
Una dintre cele mai marsave si mai condamnabile actiuni ale epocii medievale a fost cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, Constantinopole, de catre soldatii celei de-a patra cruciade. Porniti cu intentia de a invada Egiptul si apoi de a cuceri Ierusalimul, cruciatii au fost curand deturnati de la planurile lor, de intelegerea incheiata intre liderul cruciadei, contele italian Bonifacio de Monferrat, si Alexius IV Angelus, fiul fostului imparat bizantin Isaac II Angelus, alungat de pe tron nu cu multa vreme in urma.Alexius i-a promis contelui ca, in schimbul sprijinului militar, va reunifica biserica rasariteana cu cea catolica si va plati el insusi soldele militarilor. Bonifacio a acceptat si astfel, cruciatii, in loc sa se indrepte spre Ierusalim, au ajuns in fata Constantinopolelui, la finele lui iunie 1203. Ura occidentalilor fata de bizantini era, in parte, justificata de masacrarea, in 1182, a tuturor strainilor din Constantinopole, de catre romei; scopul declarat al cruciatilor nu era insa cucerirea capitalei bizantine, ci detronarea uzurpatorului Alexiux III Angelus, unchiul tanarului Alexius, pentru a avea astfel in Constantinopole un punct de sprijin pentru proiectata expeditie impotriva musulmanilor.
Actiunea a fost rapid pusa in practica si Alexius IV a revenit pe tron, alaturi de tatal sau, Isaac. Cum insa uzurpatorul, fugind din oras, luase visteria cu el, noul imparat si-a dat seama ca nu-si va putea tine promisiunea si a poruncit topirea icoanelor din aur, gest care a trezit mania supusilor sai. Condusi de nobilul Alexius Ducas, acestia s-au rasculat si l-au alungat pe imparat, motiv pentru cruciati sa atace orasul. Dupa un asediu de cateva saptamani, acesta a cazut in mainile latinilor, pe 12 aprilie 1204, care l-au devastat cumplit, dedandu-se la atrocitati impotriva populatiei civile si pangarind bisericile ortodoxe. Caderea Constantinopolelui a dus la impartirea Imperiului Bizantin in mai multe statulete latine, situatie mentinuta pana in 1261, cand puterea imperiala a fost restabilita de catre Mihail VIII Paleologul.
GABRIEL TUDOR

Un betiv pe tronul sultanilor


Veniti din intinderile nesfarsite ale Asiei turcii selgiucizi aveau sa ramana pentru totdeauna pe teritoriile cucerite, punand astfel bazele unuia dintre cele mai puternice imperii ale evului mediu. Condusi de sultani ageri si destoinici, buni luptatori si excelenti carmuitori, turcii au ajuns, in doar cateva secole, sa puna stapanire pe teritorii de pe trei continente, amenintand intreaga lume crestina. O nota disonanta cu acesti sultani face Selim al II-lea, o veritabila „pacoste” pentru Imperiul Otoman.Fiu al marelui Soliman Kanuni (Legiuitorul) si al sotiei favorite a acestuia, Roxelana, rusoaica de origine (numele ei adevarat era, se pare, Anastasia Lisovska), Selim a vazut lumina zilei pe 28 mai 1524, in palatul imperial din Istanbul, pe cand tatal sau asedia insula Rodos. Fiind insa abia al treilea, in ordinea succesiunii, nimeni nu-i dadea lui Selim vreo sansa de a accede la tron, cu atat mai mult cu cat fratii sai mai mari, Mustafa si Beyazid, erau deosebit de capabili si intru totul demni de a purta coroana imperiala.
Dar, prin intrigi bine ticluite, vicleana Roxelana a reusit sa-l convinga pe Soliman ca acesti fii ai sai uneltesc sa-i ia tronul si in cele din urma sultanul, orbit de furie, i-a executat pe cei doi, lasand calea deschisa pentru domnia lui Selim, inceputa pe 29 septembrie 1566. Printul, desi trecut de 40 de ani, nu se facuse remarcat pana atunci nici prin vitejia aratata pe campul de lupta - de altfel, spre deosebire de toti sultanii de pana atunci, el avea oroare de razboaie - si nici prin calitatile sale de guvernator (traditia spunea ca fiecare print de sange regal trebuia sa guverneze o provincie, pentru a deprinde mestesugul conducerii).
In schimb scria versuri, si nu fara oarece talent, ii placeau foarte mult fetele nurlii si, mai presus de toate, era un impatimit al vinului, chiar daca asta sfida perceptele Coranului. Dar tanarul print, chipes si blond ca si Roxelana (a fost de altfel singurul sultan blond din istoria Imperiului Otoman) a stiut sa se faca placut tatalui sau, la randu-i amator de poezie si placeri.
Orgii la Topkapi
Odata ajuns pe tron, Selim, care pana atunci se ferise sa faca publice inclinatiile sale bahice, nu a mai avut nici o retinere. In fiecare saptamana, orgii monstruoase se desfasurau la palatul Topkapi, orgii pe langa care bachanalele antice pareau niste adunari de anahoreti! Atunci cand avea mintea cuprinsa de aburii alcoolului, adica mai tot timpul, Selim cadea prada unor crize de furie, poruncind executii si pedepse crude in stanga si-n dreapta.
Medicii din zilele noastre par de acord sa constate ca, pe fondul intoxicatiei etilice, provocate de alcool, lui Selim i se accentua apetitul sexual si asa iesit din comun si devenea practic o fiara insetata de placeri si sange. In schimb, in putinele ceasuri cand avea mintea limpede, sultanul se dovedea chiar milostiv, facand numeroase opere caritabile si, in mod surprinzator, deosebit de pios (probabil voia sa-i fie iertate pacatele), construind colegii teologice - medrese - si moschei fastuoase la Edirne si Istanbul.
Infrangerea de la Lepanto
Din fericire pentru imperiu, Selim nu s-a amestecat decat arareori in treburile de stat, fiind prea ocupat cu chiolhanurile sale, si a lasat grijile politice in seama marelui vizir Sokollu Mehmed, un veritabil „Richeliu otoman”. Sokollu s-a dovedit nu doar un diplomat innascut ci si un foarte bun militar. Imediat ce Selim i-a lasat frau liber, marele vizir a inceput o campanie de intimidare impotriva sahului persan, ce ameninta fruntariile rasaritene ale imperiului.
Apoi, a condus expeditii contra austriecilor, pentru mentinerea cuceririlor otomane in estul Europei. Sub conducerea sa, armatele otomane au cucerit Tunisul si tot el a restabilit ordinea in provincia rebela Yemen, dupa care a cucerit Ciprul. Cucerirea acestei insule marcheaza finalul expansiunii geografice a Imperiului Otoman si totodata inceputul sfarsitului pentru aceasta vasta creatie politica a perioadei medievale.
Uimit si indignat de caderea Ciprului in mainile turcilor, Papa Pius al V-lea a chemat intreaga Europa crestina la formarea unei Ligi Sfinte, care sa lupte impotriva agresiunii otomane. Flota Ligii, conduse de Don Juan de Austria, va obtine o stralucita victorie in fata turcilor, la Lepanto, pe 7 octombrie 1571, recucerind apoi Tunisul.
Sfarsit in aburii alcoolului
Dar puterea otomanilor era departe de a fi infranta si ilustrative in acest sens sunt cuvintele adresate solului venetian de vizirul Koprollu: „Luandu-va Ciprul, noi v-am taiat, crestinilor, bratul drept. Batandu-ne la Lepanto, voi ne-ati ras doar barba. Bratul va ramane ciung, dar barba va creste iarasi, mai aspra si mai stufoasa”. Intr-adevar, in 1574, noua flota, construita sub supravegherea stricta a lui Koprollu, va cuceri Tunisul.
Dar sultanul nu se va bucura prea mult de aceasta izbanda, intrucat peste doar cateva luni, pe 21 decembrie 1574, beat fiind, a alunecat pe marmura baii imperiale. Izbitura a fost atat de violenta incat traumatismul cranian produs i-a adus aproape instantaneu moartea. Fiindca toti conducatorii Imperiului de pana la el fusesera niste razboinici de temut, nici unul dintre ei nu murise in tihna palatului, ci in cortul de campanie, fie in Asia, fie in Europa. Selim este, asadar, primul sultan care a murit la Istanbul, victima propriilor sale vicii pe care nu le-a putut stapani, asa cum nu stiuse sa stapaneasca un intreg imperiu...
http://www.revistamagazin.ro/Istorii-uitate/Un-betiv-pe-tronul-sultanilor.htm

Catedrala “Sfanta Sofia” ar trebui redata crestinilor
http://ro.novopress.info/?p=1151

Timur cel Schiop, blestemul stepelor
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=3709

Batalia de la Nicopole


In secolul al XIV-lea, lipsa de unitate a lumii crestine a fost factorul major care a favorizat inaintarea turcilor in Europa. In cei 35 de ani de cand trecusera Bosforul, turcii cucerisera Balcanii de rasarit pana la Dunare si se pregateau sa atace Ungaria pe larg [...]