ISTORIE=MEXIC

Ziua cand Maximilian I a devenit imparat

Razboiul Mexicano-American

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10900/33/
In urma unei campanii începute în 1861 – când trupele franceze invadeaza Mexicul din ordinul lui Napoleon al III-lea –, printul Maximilian Joseph este proclamat împarat al Mexicului la 10 aprilie 1864. În acest mod, se deschidea calea monarhica în acea tara care înainte de atacurile franceze era republica. Contextul istoric al întronarii lui Maximilian I (1832-1867) a fost urmatorul: presedintele Benito Suarez a refuzat sa mai plateasca datoriile catre tarile debitoare: Marea Britanie, Spania si Franta. Situatia a determinat Franta sa înceapa ceea ce unii istorici au numit „aventura mexicana”.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10550/8/
Un conflict militar de amploare s-a desfasurat intre aprilie 1846 si februarie 1848 intre SUA si Mexic, finalizat cu importante anexari teritoriale pentru invingator, adica pentru americani. Acest razboi, uneori numit si "Invazia Mexicului", era previzibil in contextul in care principalele tinte ale americanilor erau statul Texas si exceptionalul teritoriu numit de mexicani "Alta California" (California Superioara), care permitea deschiderea la Oceanul Pacific pentru SUA. Razboiul SUA-Mexic s-a desfasurat in perioada mandatului presedintelui James K. Polk (1845-1849), care a murit in 1849, la 53 de ani.
Membru al Partidului democrat, acest politician de frunte al SUA a optat pentru atingerea unor idealuri pe care americanii le aveau de mai multi ani: extinderea teritoriala spre vest (California si nu numai) pentru colonistii tot mai numerosi (a caror migrare fireasca era spre vest) si independenta Texasului, cu granita naturala Rio Grande (fata de Mexic).

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10388/33/
Lider important al Revolutiei Mexicane (care a debutat in 1910) si figura de legenda a mexicanilor, Emiliano Zapata Salazar (1879-1919) s-a nascut intr-o familie saraca de tarani din Anenecuilco, statul Morelos. Inaintasii sai erau indieni nativi din tribul Nahua si spanioli. A avut o educatie limitata, caci a trebuit sa se ocupe de gospodarie, in absenta tatalui.  In acele vremuri, presedinte al Mexicului era Porfirio Diaz (din 1876), care ii proteja pe marii proprietari ai fermelor uriase ("hacieandas"), conform unui sistem feudal neschimbat de secole. Foarte multi muncitori agricoli depindeau de acesti latifundiari, care limitau dupa bunul plac veniturile si drepturile taranilor. In aceste circumstante, Sfatul batranilor din comuna natala il alege pe Zapata sef, desi avea pe atunci doar 30 de ani. Dar au avut incredere in ambitia si energia lui de a face reforme in legatura cu pamanturile. Si asa s-a si intamplat.Zapata si-a condus oamenii spre o intelegere cu Francisco Madero, contracandidat al lui Porfirio Diaz. Astfel, cu ajutorul armatei conduse de Zapata ("Armata Sudului"), Madero devine presedinte (dupa lupte grele contra sustinatorilor lui Diaz). Era anul 1911 si liderul revolutionarilor din sudul Mexicului credea ca se vor infaptui reformele agrare cerute lui Madero, nou presedinte.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9881/30/

Intr-un canion din statul Mexico se afla leaganul uneia dintre cele mai vechi civilizatii din America de Nord care s-a remarcat prin arta ceramicii si prin construirea unor locuinte cu forme unice in lume. Este vorba de canionul Chaco, locuit altadata de o populatie cunoscuta sub numele (dat mai tarziu de populatia navajo) de anasazi, care a construit aici complexe urbane din pietre asamblate cu o dexteritate de bijutier. Canionul serpuieste intr-o zona arida, semidesertica, bantuita de furtuni puternice care rascolesc turbulent nisipul.

Arheologii au confirmat că băştinaşii mexicani au fost canibali

Rămăşiţele a 12 luptători pentru independenţa Mexicului au fost exhumate în cursul unei ceremonii militare condusă de preşedintele Felipe Calderon, relatează BBC.

La ceremonie a cântat o fanfară, iar mulţimea de oameni adunaţi au aruncat cu flori albe peste sicriile de sticlă în care se aflau osemintele. Ceremonia a marcat 200 de ani de la începerea războiului de independenţă împotriva Spaniei. Asupra acestor oseminte s-au făcut cercetări pentru a se stabili autenticitatea. Laboratorul a confirmat identitatea tuturor şi este, totodată, răspunzător pentru conservarea lor.

Preşedintele Calderon a afirmat că „astăzi plătim tribut celor care şi-au sacrificat vieţile pentru Mexic, pentru libertatea şi independenta pământului nostru”. Sute de soldaţi au escortat sicriele până la criptele unde au fost depuse, de sub monumentul Îngerilor independenţei până la Castelul Chapultepec, instituţie devenită muzeu.

În momentul în care cercetarea va fi definitivată, aceste sicrie vor fi din nou transportate, în cadrul unei alte ceremonii militare, în Parcul Naţional din Mexico City. Corespondentul BBC în Mexico a declarat că mulţimea a fost cuprinsă de o puternică emoţie, în timpul ceremoniei.

Rămăşiţele includ şi osemintele lui Miguel Hidalgo, un preot recunoscut ca tatăl naţiunii mexicane. Hidalgo a declanşat războiul de independenţă în 1910, conducând ţăranii, sub steagul Fecioarei din Guadalupe, patroana Mexicului. El a fost executat un an mai târziu, iar trupul său decapitat a fost lăsat să zacă, timp de o lună, ca avertisment pentru revoluţionari. Alte oseminte aparţin eroilor Jose Maria Morelos şi Vicente Guerrero.

Misterul piramidelor de la Teotihuacan

26 august 1533....asasinarea lui Atahualpa, ultimul Mare Inca
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=939
Trimisi de Creatorul luminii sa-l rapuna pe Fiul Soarelui
In septembrie 1532, conchistadorii sarbatoreau intemeierea primei asezari spaniole pe pamant incas: San Miguel de Piura. La scurt timp, Francisco Pizzaro a pornit spre interiorul tarii in fruntea unei mici armate formate din 62 de calareti si 106 infanteristi. Intentia de a cuceri Imperiul incas parea o nebunie, dar conditii exceptionale au permis realizarea visului nebunesc al spaniolilor.
Imperiul incas era macinat de luptele pentru tron intre fiii lui Huayna Capac: Huascar si Atahualpa. Timp de cinci ani, Atahualpa (care era fiul lui Huayna Capac si a unei concubine a acestuia) s-a aratat fidel fratelui sau, dupa care, trei generali (Chalcuchima, Quisquis si Ruminahui) au reusit sa-i trezeasca ambitia de a deveni Mare Inca.
Atahualpa s-a revoltat impotriva autoritatii centrale si a inceput sa-si omoare toti fratii. Pe unul dintre acestia, Atoc, l-a tras in teapa si a pus sa i se confectioneze din craniul lui o cupa impodobita cu aur.
Trimisii
lui Viracocha
Incasii credeau despre spanioli ca ar putea fi trimisii lui Viracocha, zeul creator al luminii. Necunoscutii purtau aceeasi barba ca si zeul si venisera de peste oceanul in care Fiinta suprema disparuse cu multa vreme in urma.
Viracocha (Huiracocha) era un zeu demiurgic preincas, din epoca arhaica peruana. In perioada incasa, Viracocha a fost confundat cu zeul soarelui preincas, Pachacamac. Dupa un mit preincas – in care era numit Kon Tiki (Omul Soare) si Illa Tiki (Omul Foc) – Viracocha, supravietuind unui mare conflict militar, a plecat cu un grup de prieteni si s-a pierdut in apele Pacificului.
Acum, trimisii zeului se intorsesera din apele oceanului pentru a intra in stapanirea Imperiului inca. Sosirea acestor straini albi si barbosi, stapani ai fulgerului, urcati pe animale mari cu picioare de metal, iesiti din apele in care zeul Viracocha disparuse, a provocat o mare tulburare la curtea imperiala de la Tumipampa.
“Atahualpa n-avea pentru spanioli acelasi sentiment de teama, dar un fiu al lui Inca, chiar bastard si sceptic, nu-si putea permite sa se joace cu ceea ce putea fi, cu toate acestea, o aparitie brusca a divinitatii. Prudenta era deci necesara atata vreme cat nu-i cunostea indeaproape pe acesti straini cu vesminte metalice, cocotati pe animale uriase”, afirma Michael Strauss in Maretia Imperiului inca.
Primul ambasador al lui Atahualpa, un nobil incas, i-a adus lui Francisco Pizzaro doua rate umplute, un cadou prea mic pentru niste reprezentanti ai divinitatii. Spaniolul i-a trimis Marelui Inca niste camasi fine de olanda si doua cupe din sticla de Venetia.
Intalnirea
de la Cajamarca
Dupa schimbul de cadouri, conchistadorii au pornit pe un drum incas ce trecea printr-o trecatoare impresionanta a Anzilor (loc in care armata incasa i-ar fi putut macelari) spre Cajamarca. Atahualpa nu a dat insa ordinul de atac.
Castilienii au descoperit soroche (raul de Anzi, provocat de altitudine si de rarefierea oxigenului). Nascuti si crescuti la altitudini joase, spaniolilor le-a fost foarte greu sa se obisnuiasca. Chiar facand economie de miscari, conchistadorii n-au reusit sa evite nevralgiile, palpitatiile, crampele, sufocarea teribila si bataile dureroase ale inimii. Ajunsi in valea Cajamarca, spaniolii au fost intampinati de Atahualpa si impresionanta sa garda formata din 50.000 de incasi.
La intalnirea dintre spanioli si incasi, Marele Inca a fost atat de preocupat de demnitatea sa, incat a ramas impasibil cand Hernando de Soto si-a facut calul sa sara nestapanit atat de aproape de el, incat haina lui a fost murdarita de balele animalului. Toti membrii garzii lui Atahualpa care nu si-au putut stapani o miscare de groaza in fata “monstrului” necunoscut care navalea spre ei au fost executati, impreuna cu familiile lor, chiar in acea seara. Gestul vinovatilor era comparabil cu tradarea, iar aceasta se pedepsea prin torturarea si uciderea vinovatilor, dupa care cadavrele erau jupuite, iar pielea lor era folosita la confectionarea tobelor; din oase se faceau flaute, iar din cranii – cupe de baut.
Pentru Atahualpa, ziua s-a incheiat cu o veste imbucuratoare: oamenii lui il prinsesera pe Huascar.
Arestarea
Fiului Soarelui
Situatia spaniolilor era ingrijoratoare. Asezarea Cajamarca in care fusesera gazduiti era inconjurata de zeci de mii de incasi, fapt care l-a determinat pe Pizzaro sa se gandeasca la arestarea lui Atahualpa. A doua zi, spaniolul trebuia sa se intalneasca cu Inca.
La inceputul dupa-amiezii, Atahualpa, asezat intr-o litiera tapisata cu pene multicolore de papagal, s-a indreptat cu mare pompa spre Cajamarca. Un escadron de incasi imbracati in haine de diferite culori, asezati ca pe tabla de sah, precedau litiera si ridicau orice fir de pai intalnit in cale, maturand apoi solul. Urmau trei grupe de dansatori, cantareti si ofiteri in tinuta de parada.
Abia la apusul soarelui cortegiul a ajuns in piata din Cajamarca. Vincente Valverde, singurul cleric din corpul expeditionar spaniol, a iesit dintr-o cladire si s-a indreptat spre litiera imperiala, cu o Biblie intr-o mana si un crucifix in cealalta. Inca a refuzat propunerea calugarului dominican de a intra in casa unde il astepta Pizzaro.
Valverde a schimbat atunci tactica si pe un ton agresiv i-a cerut lui Inca sa se converteasca la religia crestina si sa se considere un supus al regelui Spaniei, Carol Quintul. Valverde a invocat autoritatea Bibliei pe care Inca, dupa ce a studiat-o cateva clipe, a aruncat-o in tarana.
Gestul lui Atahualpa a reprezentat pentru archebuzierii comandati de Pedro de Candia semnalul declansarii atacului. Acestia au deschis focul, dupa care cavaleria castiliana a aparut cu o rapiditate care i-a surprins pe incasi. Terorizati de galopul cailor si de zgomotul produs de armele de foc, incasii au inceput sa fuga in toate directiile, devenind o prada usoara pentru calaretii spanioli.
In cateva minute, sute de cadavre au acoperit solul pietei. Armamentul incasilor s-a dovedit ineficient in fata armelor de foc si a armurilor spaniolilor; prastiile (arma favorita a incasilor), arcurile, propulsoarele de sageti, ghioagele cu capul ghintuit, topoarele si lancile au fost neputincioase in fata tunurilor, archebuzelor si sabiilor de Toledo.
Peste 50 de ofiteri s-au adunat in jurul litierei lui Inca; acesta, impasibil, ca si cum lupta nu-l privea, contempla macelul. Dupa o jumatate de ora de la declansarea atacului, Atahualpa a fost facut prizonier.
Rascumpararea fabuloasa
Chiar in situatia de captiv, Inca si-a pastrat atributele puterii. Ordinele lui continuau sa fie acelea ale unui monarh absolut. Spaniolii s-au ferit sa-l umileasca suplimentar si i-au dat voie sa-si reconstituie curtea imperiala, cu ofiterii care au supravietuit macelului, femeile si servitorii lui. Incet-incet, sub privirile curioase ale spaniolilor, Atahualpa a reconstituit ritualul dupa care se desfasura viata lui cotidiana.
Dupa primele zile ale detentiei, Inca a remarcat interesul spaniolilor pentru metale pretioase, asa ca le-a promis, in schimbul eliberarii sale, o rascumparare fabuloasa: mii si mii de obiecte de aur, care sa umple o sala de 22 de picioare lungime, 17 latime si 8 inaltime. In argint, Atahualpa propunea sa dea de doua ori volumul acestei camere, plina pana in tavan, totul putand fi livrat in urmatoarele doua luni.
Chiar a doua zi dupa incheierea intelegerii dintre Pizzaro si prizonierul sau, sute de mesageri au plecat din Cajamarca pentru a cere tuturor sefilor inca si tuturor functionarilor imperiului sa adune aurul si argintul pentru rascumparare. Dupa cateva saptamani, au inceput sa apara in Cajamarca lungi caravane de lame ce transportau metale pretioase. Cativa spanioli, la ordinul lui Pizzaro, zdrobeau obiectele depuse in camera etalon, ca sa intre cat mai multe. Acest rau de aur si argint nu a incetat sa se scurga spre Cajamarca decat atunci cand peruvienii au aflat de executia lui Atahualpa. Pretioasele incarcaturi au fost ascunse in munti. Cu toate acestea, Pizzaro a apucat sa primeasca 5.545 kg de aur si 11.904 kg de argint.
Intre timp, Inca, convins ca spaniolii nu reprezentau o amenintare serioasa si ca, dupa eliberare, ii va fi usor sa-i ucida, se gandea doar la consolidarea puterii sale si a dat ordin ca Huascar, prizonier la Andamarca, sa fie ucis. Alti doi frati ai lui Atahualpa, Huaman Titu si Mayta Yupanqui, au fost executati.
Moartea
Marelui Inca
Atahualpa nu a fost constient de situatia in care se afla. Motivand un posibil atac al incasilor, Hernando Pizzaro, fratele lui Francisco, a cerut ca Inca sa fie executat. Pizzaro a ezitat initial, dupa care a acceptat. Nu a avut loc nici un proces. Inca a fost doar instiintat de capul de acuzare si de sentinta. Incasul a fost acuzat ca a mobilizat trupe in vederea masacrarii crestinilor, pretext pentru a fi condamnat la moarte.
La 26 august 1533, Atahualpa a fost dus, cu picioarele si mainile legate, in piata din Cajamarca. Toata dimineata, Dominicanul Valverde a cautat sa-l forteze sa se converteasca la crestinism. S-a folosit de orice argument pentru a-l convinge. Resemnat, Inca a acceptat botezul doar atunci cand calugarul i-a promis ca daca accepta va fi strangulat in loc sa fie ars pe rug.
“Dupa ce a pronuntat ultimele cuvinte si in timp ce spaniolii care-l inconjurau recitau un crez pentru mantuirea sufletului sau, l-au sugrumat rapid”, afirma Pedro Sancho, secretarul lui Pizzaro. Dupa trei zile, Pizzaro si-a dat seama ca zvonul privitor la un iminent atac al incasilor nu avea nici o baza reala.
“L-au ucis pe Inca pentru ca el ar fi mobilizat, asa pretind ei, importante trupe de razboinici pentru a-i ataca pe spanioli. Dupa parerea mea, era necesar sa se dovedeasca vinovatia lui Inca in mod indiscutabil, in asa fel incat nici un dubiu sa nu fie permis, inainte de a se gandi sa execute un om cazut in mainile lor si din partea caruia nimeni, spaniol sau altceva, n-a avut de suferit nici cel mai mic prejudiciu…”, ii scria Gaspar de Espinoza, guvernator in Panama, regelui Carol Quintul.
Obisnuiti cu un regim de ascultare, multimea incasilor nu a facut nici un gest pentru a-l salva pe Marele Inca. Moartea lui Atahualpa deschidea pentru europeni drumul spre cucerirea Imperiului incas.
Prevestirile sfarsitului incasilor
Aparitia strainilor fusese precedata de prevestiri rele: cateva cutremure mai violente ca de obicei provocasera pe mare ingrozitoare valuri seismice. Traznetul lovise palatul imperial si fusesera vazute trecand pe cer comete cu aspect ingrozitor.
Intr-o zi, cand se celebra sarbatoarea Soarelui, un condor urmarit de soimi s-a prabusit in piata din Cuzco. Acest trimis al Soarelui a fost prins si ingrijit, dar nici un leac nu a fost in masura sa vindece pasarea care a murit.
S-a produs apoi un spectacol si mai sinistru: Intr-o noapte foarte luminoasa, Luna a aparut intr-un triplu halo, primul de culoarea sangelui, al doilea de un negru verzui, si al treilea asemanator fumului. Un ghicitor a fost chemat imediat si pus sa interpreteze semnele. Verdictul dat era nefast: sangeriul anunta ca un razboi ii va nimici pe descendentii lui Inca; negrul simboliza ruina religiei si a statului; imperiul, in cele din urma, se va duce ca un fum, asa cum arata ultimul halo.
Tupac Amaru - Sarpele regal
Dupa moartea lui Atahualpa, spaniolii au tolerat cativa pseudo-Inca. Ultimul dintre acestia a fost Tupac Amaru (Sarpele regal). El s-a revoltat in 1571 impotriva autoritatii spaniolilor, dar acestia l-au facut prizonier in momentul in care incerca sa fuga in padurea tropicala.
Pus in lanturi, Tupac Amaru a fost dus la Cuzco, unde a intrat pe jos, urmat de prizonieri si de prada pe care o capturasera oamenii lui Francisco de Toledo. Dupa ce a fost botezat, dupa cat se pare, fara voia lui, in fata unei multimi ingrozite, Tupac Amaru a fost decapitat. Capul lui a fost infipt intr-o sulita de langa esafod. Spaniolii au descoperit ca indienii veneau in fiecare noapte pentru a venera capul Sarpelui regal. Viceregele, care a fost informat de idolatria savarsita de incasi, a dispus ca trupul si capul lui Inca sa fie ingropate intr-o capela a Catedralei din Cuzco.
O civilizatie andina
Incasii dispuneau de o formidabila retea rutiera, Hernando Pizzaro fiind nevoit sa recunoasca ca in toata crestinatatea nu existau drumuri comparabile cu cele incase. Acestea erau surprinzator de late si acoperite cu lespezi de piatra, chiar daca incasii nu aveau vehicule cu roti si nici animale de tractiune. Drumurile treceau uneori prin tunele sapate in Anzi si traversau canioane imense pe poduri suspendate. Un drum mai lung decat cel roman care lega Scotia de Ierusalim, masura 5232 km si urca pana la 5230 m altitudine.
Aceste drumuri erau folosite pentru deplasarea trupelor si de serviciul de curieri postali, extrem de
eficace si bine pus la punct. O stire putea sa ajunga de la Cuzco la Quito in zece zile, dupa ce strabatea 1600 de kilometri, prin intermediul unor alergatori la o distanta de 2-3 km unul de celalalt.

19 iunie 1867 - Executia imparatului Maximilian I

Membru al familiei imperiale a Habsburgilor, Ferdinand Maximilan Joseph a fost fiul arhiducelui Franz Karl al Austriei si al Sofiei Wilhelmina, printesa de Bavaria, desi unele voci sustin ca el ar fi produsul idilei dintre Sofia si Napoleon II, „regele Romei”, fiind deci astfel nepotul de sange al lui Napoleon Bonaparte. Asa s-ar putea explica, afirma adeptii acestei teorii, nu doar atasamentul manifestat fata de el de Napoleon III, imparatul Frantei, ci si zelul deosebit manifestat pe plan militar de catre tanarul arhiduce.

21 martie 1806 - S-a nascut Benito Juarez


La mai bine de doua secole de la nasterea sa, Benito Juarez este inca privit drept cel mai mare si mai iubit lider mexican din toate timpurile. De asemenea, el a devenit primul conducator al Mexicului care n-a fost militar de cariera si primul cu origini suta la suta indigene. Juarez s-a nascut pe 21 martie 1806, in satul San Pablo Guelatao, in lantul muntos numit astazi Sierra Juarez.

Palatul din jungla

Regiunea Palenque e situata in Sierra de Don Juan (in sudul Mexicului), in mijlocul unei paduri tropicale ce se intinde pe o suprafata de 20 km2. Orasul-cetate Palenque a fost unul dintre centrele ceremoniale cele mai importante din primul imperiu maya. Zona arheologica se afla la 150 metri altitudine, cu un climat cald si ploios si o temperatura medie de 26sC. Umiditatea abundenta explica luxurianta padurii care inconjoara situl.

Razboinicii azteci

Societatea azteca era cu totul acaparata de razboaie. Dar nu in sensurile obisnuite ale agresiunii (cotropire, razbunare, jaf etc.). Razboiul era, inainte de toate, un mod de viata. Acest popor era incredintat de faptul ca viata pe Pamant e posibila daca se ofereau ofrande zeilor si se purtau razboaie, cariera militara asigurandu-le astecilor un viitor promitator, o garantie a unei rapide si onorabile ascensiuni sociale.

Stratagemele si înselatoriile unei cuceriri

Si astfel, dincolo de semne si viziuni, legende si oracole, profetii si superstitii, pe data de 8 noiembrie 1519 împaratul Moctezuma II s-a gasit fata în fata cu capitanul spaniol Hernán Cortés. Nimeni nu stia în acea clipa ca un împarat al unui imperiu stralucitor avea sa dispara definitiv în vreme ce un obscur si rebel comandant de mica si dezordonata armata urma sa intre în cartile de istorie...Si în vreme ce Hernán Cortés, dornic sa se faca înteles prin intermediul tiitoarei sale locale pe nume Malinche, stia ca se afla în fata unui împarat pe care trebuia sa-l distruga, Moctezuma II îsi închipuia ca se afla în fata zeului Quetzalcoátl!
Sinistra închipuire ce nu fusese alterata nici macar de vederea trupelor de soldati, a misteriosilor cai care au avut un rol determinant în cucerirea unui continent pentru care aceste animale erau complet necunoscute. Nu l-a pus pe ganduri pe Moctezuma II nici macar arma ciudata, tevile instalate pe doua roti pe care spaniolii le trageau dupa ei: tunurile. În fata unei asemenea naivitati si totale ignorante, soarta lui Moctezuma II era pecetluita.
Capitala si oamenii ei urmau sa aiba aceeasi soarta cu alte localitatii cucerite de spanioli prin forta si înselatorie. Pentru ca nu se împlinise anul de cand Cortés cucerise Potonchán si atunci, folosindu-se de cuvintele înselatoare pe care interpretul sau de atunci Hieronymite de Aguilar, stiuse atat de bine sa le disimuleze. Atunci, Cortés îsi întampinase victimele mergand în fata oamenilor lui si facand semne de pace, vorbindu-le indigenilor mieros, spunandu-le ca ei n-au sosit cu ganduri rele, ca dimpotriva, erau pe acolo pentru ca „erau în cautare de apa si de alimente pe care sa le cumpere, ca veneau de pe mare si erau osteniti” si, prin urmare, trebuiau sa fie primiti cum se cuvine.
Aflam despre aceasta stratagema din randurile scrise de López de Gómara, un membru al armatei lui Cortes, în capitolul Combate y toma de Potonchan din cartea sa, La Conquista de México. Iar victimele cum puteau sa nu dea crezare unor asemenea cuvinte mestesugite? Naivi si ignoranti, oficialitatile din Potonchán au dat ordin oamenilor sa le aduca strainilor apa si alimente pentru ca acestia sa-si continue drumul.
Numai ca un cuceritor, precum era Cortés, care avea o misiune si ardea de nerabdare sa o duca la îndeplinire, nu se putea multumi cu atat de putin. Înselatoria trebuia dusa pana la capat: insistase ca el si trupele sale sa fie primite în oras pentru a-si mai trage sufletul. Numai ca indienii nu aveau încredere în oamenii straini si desi puteau fi amagiti de cuvintele frumoase nu mergeau atat de departe încat sa lase o banda de spanioli, fie ea însotita si de o conationala, Malinche, în mijlocul orasului.
Vazand ca stratagema unui cal troian care nici macar nu exista, nu mersese, Cortés a lasat „bunele maniere” deoparte si a facut ceea ce stia mai bine. A atacat orasul pe doua flancuri, a ucis tot ce i-a iesit în cale si a cucerit fara prea multe pierderi orasul Potonchán. „În acest fel a fost cucerit Potonchán, care a fost primul oras pe care Hernán Cortés l-a cucerit cu forta armelor” scrie însotitorul comandantului, López de Gómara.
Asta fusese în martie 1519, cu mai bine de sapte luni înainte de a ajunge în inima imperiului, la Tenochtitlán. Moctezuma II un trebuia sa stie toate acestea, soarta oraselor cucerite prin foc si sabie de conchistadorii lui Cortes, modul fatarnic în care se comportase cel care îsi atribuise singur gradul de „capitan general”. Daca ar fi luat în seama macar seria de evenimente care se petrecusera concomitent cu sosirea spaniolilor în Tenochtitlán!
Si fusesera destule: mai întai fusese un incendiu la templul lui Huitzilopochtli, apoi prabusirea unei coloane la templul lui Tlahtoani. Au urmat: apa din laguna a început în mod misterios sa fiarba; aparuse o cometa, fusese o eclipsa. Toate acestea anuntau o cucerire. Dar Moctezuma II a ignorat nenorocirea si a considerat ca semnele anuntau renasterea Mexicului. O eroare scuzabila la un om de rand, dar impardonabila pentru un sef de stat.

Aliniamentele magice ale mayasilor
De secole, piramidele au fascinat spiritul uman, pretutindeni in lume si o sumedenie de teorii au fost avansate pentru a explica scopul si modalitatea de constructie a lor. Probabil insa ca nu vom stii niciodata adevarata cauza care i-a determinat pe oamenii de acum 4000 sau 2000 de ani sa le ridice. De un lucru trebuie sa fim insa constienti: acesti stramosi ai nostri nu au durat magnificele constructii la intamplare, ci ghidati fiind de o perfecta relationare a acestor piramide cu cerul si cu natura, cu Universul insusi.Potrivit traditiilor existente la cvasi-totalitatea popoarelor antice, muntii si regiunile inalte au reprezentat, pentru aceste popoare, veritabile focare spirituale, ele fiind considerate altare naturale ale zeilor venerati, locuri unde aparitiile divinitatii erau frecvente si contactul cu zeii era inlesnit. Astfel, pentru egipteni, muntii reprezentau locuri ale genezei si reinvierii, babilonienii s-au inspirat din forma masivelor muntoase pentru a ridica faimoasele lor ziggurate, iar olmecii si mayasii au ales inaltimile pentru a fi mai aproape de stelele pe care le venerau si de unde considerau ca ar fi venit stramosii lor!
Vulcano-astronomia
In 1986, cercetatorul mexican Ruben Morante a pus bazele unei noi ramuri stiintifice, pe care el a intitulat-o “vulcano-astronomie”. Morante a observat ca altarele vechilor populatii central-americane se inscriau pe o axa care mai cuprindea vulcani importanti, precum Pico de Orizaba si Popocatépetl. Cercetatorul citat este de parere ca templele si constructiile cu caracter magico-religios inaltate de olmeci si mayasi aveau si un rol similar cu al monumentelor megalitice europene, de tipul lui Stonehenge, reprezentind componente ale unui vast calendar astronomic, corelat cu miscarile Soarelui, Lunii si ale planetelor Marte si Venus si cu ajutorul caruia vechii locuitori ai peninsulei Yucatan stabileau data echinoctiilor si a solstitiilor.
“Marii preoti mayasi aveau cunostinte de astronomie ce le depaseau chiar pe cele ale egiptenilor si babilonienilor, subliniaza Morante. Din pacate pentru noi, insa, aceste cunostinte erau tinute sub un secret absolut si transmise numai, din generatie in generatie, unui numar restrins de initiati. Acestia au preferat sa distruga informatiile lor - precum s-a intamplat cu preotii din templul Ixcóatl, care, la venirea spaniolilor, au ars codexurile si desenele religioase - decat sa le lase sa cada in mainile unor profani!”

Trei valuri de epidemii mortale

Ca si în cazul estimarii numarului de locuitori ai Imperiului aztec, cand am aratat ca teoriile merg de la cele maximaliste la cele minimaliste, si în cazul dezastrului demografic produs în Mexic de epidemiile de variola exista opinii care maximalizeaza efectele bolilor si opinii care le minimizeaza. Astfel, o serie de cercetatori americani din deceniul noua al secolului trecut, încearca în scrierile lor sa avanseze ideea ca variola adusa de conchistadorii spanioli, din momentul în care „Hernan Cortes „entró en esta tierra", cum scria Francisco Ceynos în 1565, nu a facut victime înainte de 1540 si foarte putine dupa acest an.Dimpotriva, spun alti cercetatori care au luat în calcul toate însemnarile istorice si datele cuprinse in documentele vremii, în cadrul celor trei mari epidemii de variola, care au decimat populatia Mexicului din vremea Imperiului aztec, cea din 1520 a fost cea mai devastatoare. Un altfel de document, pe care pu]ini l-au luat în seama, apartine lui Munoz Camargo din provincia Tlaxcala care dateaza din 1580, desi a fost publicat de-abia în 1981.
În acest text, Munoz Camargo scrie: „Spun ca prima epidemie (cea din 1520) a fost cea mai mare, fiindca a murit multa lume si a doua (din 1545) a fost foarte mare, ca a cuprins tot pamantul si a fost si cea din 1576, care n-a fost asa de mare ca primele doua...". Asta îl face pe un cercetator ca Robert McCaan sa spuna într-un amplu studiu: „dovezile oferite de o varietate de surse scrise în spaniola Nahuatl în timpul secolului al XVI duc catre o singura concluzie: Epidemia de variola din 1520 pare sa fi fost una dintre cele mai catastrofale crize demografice ale acelui secol în bazinul Mexic".
Rata mortalitatii cauzate de variola între 1520 si 1521 a fost probabil mai mica decat cele cauzate de epidemiile din 1545-1546 si 1576-1577. Oricum, daca acceptam judecata cronicarului spaniol amintit mai sus, atunci trebuie sa admitem ca epidemia din 1520 a fost cea mai mare catastrofa demografica pentru populatia vorbitoare de Nahuatl din Mexicul central. Sa nu uitam, toate astea la o populatie care, într-un adevarat „razboi al cifrelor", numara dupa unii cercetatori 4,5 milioane oameni, în vreme ce dupa altii, era vorba de 30 milioane de suflete. Pe la jumatatea secolului al XVI-lea o serie de istorici si cronicari au început sa reflecte brutalitatea epidemiilor de variola care au lovit Mexicul.
În 1542, Toribio de Motolinia scrie despre „trei mari devastari" care au lovit in anul 1521, razboiul, mizeria si variola. La doar cativa ani dupa ce manuscrisele lui ajung în Spania (si în timp ce autorul se afla în Guatemala), a lovit marea epidemie din 1545. 30 de ani mai tarziu, o noua epidemie de variola se abate asupra populatiei Mexicului si e randul altor cronicari sa înregistreze evenimentul. Astfel, Bernardino de Sahagún, preot franciscan, in 8 noimebrie 1576 ofera un raspuns direct la întrebarea daca acea epidemie va ucide toata populatia nativa.
Sahagún scrie, facand un fel de istoric al catastrofei demografice cauzate de variola, ca atacul din 1520 a fost extrem de mortal, mult mai groaznic decat razboiul („a murit un numar infinit de oameni", dar cea mai groaznica dintre toate a fost epidemia din 1545, cand „o duhoare universala se ridica în aer" si cand „în Noua Spanie au murit aproape toti oamenii care erau în case". Numai în Tlatelolco, Sahagún afirma ca a îngropat 10.000 de oameni înainte de a se molipsi si el. În momentul în care scria, în noiembrie 1576, numarul mortilor crestea cu fiecare zi.
Dupa Sahagún, multi oameni mureau de foame, nimeni nu mai ajuta pe nimeni, nimeni nu mai oferea nici macar o cana cu apa bolnavilor si asta pentru ca spiritul caritabil disparuse. Pomar, istoric al orasului Texcoco, scrie ca epidemia din 1520 a fost „cea mai rea" si ca Texcoco, care s-a predat armatei lui Cortés fara sa opuna rezistenta, numara la acea vreme cam 15.000 de oameni, dar ca, în 1580, cand nota „relatarile" sale nu mai avea decat 600 de locuitori, în vreme ce alte orase cucerite de spanioli disparusera complet. De boli si de sabie.

Fara ajutorul variolei, Cortes n-ar fi cucerit Mexicul!

Am vazut în episodul anterior ce efect catastrofal a putut avea aparitia unor boli contagioase aduse de conchistadorii lui Hernan Cortes asupra populatiei Mexicului, asupra acelui spatiu pe care primii vizitatori spanioli, printre ei Ponce de León (1513) si Hernández de Cordoba (1517), l-au comparat, pe buna dreptate, cu Paradisul terestru.Se pare ca exista putine episoade din istoria mondiala care sa fascineze si azi, dupa aproape cinci secole, precum cucerirea Mexicului, distrugerea culturii imperiului mexicanilor, cunoscuti înca de pe atunci si sub numele de azteci.
Adevarul este ca desi timpul a înecat în uitare luptele si tulburarea acelei epoci, asa cum timpul va îngropa pana la sfarsitul acestui mileniu si framantarile pe care acest început de secol XXI le cunoaste, si ca acea epoca nu mai intereseaza lumea noastra de azi, cum nici lumea noastra moderna nu va interesa pe oamenii sfarsitului de mileniu al III-lea, ramane un lucru cert faptul ca seria extraordinara de evenimente prin care imperiul aztecilor a cazut în mainile lui Hernán Cortés continua sa fascineze nu doar pe eruditi si cercetatori, ci si pe consumatorul obisnuit de istorie.
Pentru ca fatidicii ani 1519-1521 sunt bogati de tot felul de elemente care le confera o putere exceptionala asupra spiritelor dornice de cultura: aventura si pericol, viclesug si cruzime, aur si zei, Dumnezeu si sange. Un joc teribil al gloriei si labirinturile intrigilor, emotia si teroarea, victoria si disperarea, toate sunt calitatile acestei „conquista” spaniole, vazute de unii drept un act „civilizator”, de altii o adevarata „legenda neagra” desfasurata undeva departe de continentul european, peste oceanul Atlantic, dar la umbra poftei de bogatie si a dorintei de raspandire a catolicismului cu sabia. Oricand o sabie înfipta în pieptul unui necredincios seamana cu o cruce!
Si destinul aztecilor a fost scris cu multe lovituri de sabie, chiar daca spaniolii au avut si un aliat fara de care, cum spune celebrul scriitor Thomas Mann, Hernán Cortés ar fi fost pierdut partida: epidemia de variola si pojar care a omorat populatia imperiului aztec în proportie de 80 la suta. Doar în cei trei ani fatidici pentru Mexic, între 1519, momentul în care Hernán Cortés ajunge în palatul regal al lui Moctezuma II, si 1521, momentul în care distrugerea imperiului este definitivata, epidemia de variola a omorat peste o treime din populatia capitalei. În acelasi timp, rolul acestor boli, aduse cu corabiile spaniole de pe batranul continent într-un fel de cutii ale Pandorei, nu poate fi înteles fara a lua în calcul tratamentele crude la care a fost supusa populatia nativa de catre noii stapani ai Paradisului terestru.
Si aici trebuie amintite migrarea fortata a populatiei, sclavagismul abuziv, munca injositoare, conditiile de viata subumane, ca sa nu mai vorbim de macularea acelui spatiu natural pe care romanticii vizitatori spanioli de început îl numisera un adevarat Paradis terestru, si pe care conchistadorii l-au distrus fara scrupule. De unde stim asta? În mare parte din cuvintele unor martori ai acelor vremuri, si unul dintre acestia a fost Francisco Ceynos.
Daca în anul 1521, anul victoriei supra Mexicului, la noi Neacsu din Campulung scria cateva cuvinte în limba romana „za lucrul turcilor”, Ceynos scria la 1 martie 1565 astfel: „Yes cierto que del dia que D. Hernando Cortés, marques del Valle, entró en esta tierra, en los siete anos, poco mas o menos, que la conquisto e goberno, padecieron los naturales grandes muertes, y se les hicieron grandes malos tratamientos, robos y fuerzas, aprovechandose de sus personas y haciendas, sin orden, peso ni medida; ...disminuyose la gente en gran cantidad, asi por los excesivos tributos, y malos tratamientos, como por enfermedades y viruelas...”.
Cuvinte care spun, fara echivoc, ca din momentul în care Cortes a pus piciorul în Mexic, si în cei sapte ani în care Ceynos a cucerit si guvernat dupa el, au murit o multime de oameni si „populatia s-a micsorat din cauza proastelor tratamente, hotiilor si crimelor, confiscarii proprietatilor si averilor fara ordin, a tributurilor excesive, a bolilor si a variolei”. Ani grei pentru un imperiu pe cale de disparitie!

Catastrofa demografica la portile imperiului aztec

Ramasesem in episodul trecut la expeditiile care au premers invadarea militara a Mexicului si distrugerea imperiului aztec, opera desavarsita in mod stralucitor de indraznetul si istetul conchistador Hernán Cortés in 1519. Studii contemporane vin, insa, sa ne demonstreze ca mai rea decat invazia, decat Conquista spaniola, mai devastatoare pentru populatia care forma civilizatia azteca au fost bolile aduse de europeni, boli in fata carora locuitorii Mexicului de la acel inceput de secol al XVI-lea, s-au gasit complet dezarmati. Astfel, daca ne-am lua dupa investigatiile unor cercetatori precum Cook si Borah, populatia imperiului aztec a scazut de la 26 de milioane la doar 6 milioane numai in primii ani ai cuceririi spaniole.

Istoriografii contemporani au determinat faptul ca unul din factorii decisivi, poate cel mai hotarator, care a facut posibila infrangerea culturii si imperiului aztec din America de catre europeni a fost catastrofa demografica provocata de bolile aduse de invadatori. Asta inseamna ca nu doar armele au ucis, ci si bolile, acestea din urma fiind mult mai eficiente decat taisul sabiilor.
Cercetatorii amintiti, ambii de la Universitatea Berkeley, dupa decenii de investigatii, au ajuns la concluzia ca in momentul in care Hernán Cortés si oamenii lui au pus piciorul pe coastele Mexicului, populatia din regiune numara 25,2 milioane persoane. Mai mult, ei au ajuns la convingerea ca exact 100 de ani mai tarziu, adica pe la inceputul secolului al XVII-lea, aceasta scazuse la mai putin de un milion! Adica la vreo 700.000 de oameni! Si asta intr-o vreme in care, in Europa, populatia reunita din Spania si Portugalia, tarile care in secolul al XVI-lea erau marile puteri imperialiste ale vremii, de-abia daca atingea cifra de 10 milioane. Iar intreaga populatie a Europei atingea doar 57,2 milioane de oameni.
Mexicul, ca sa ne intoarcem pe terenul invadat, a reusit sa atinga populatia pe care o avea in secolul al XV-lea, inainte de declansarea Conquistei, de-abia in deceniul al saselea al secolului al XX-lea! Este adevarat ca atunci cand vorbim despre populatii existente in urma cu o jumatate de mileniu, trebuie sa ne inarmam cu suficiente rezerve pentru ca, in functie de cercetatori, datele oscileaza intre limite ridicate si altele mai scazute. Se recunoaste, de altfel, ca estimarile celor doi cercetatori de la Berkeley sunt maximaliste, de vreme ce alti investigatori vehiculeaza cifre mult mai mici, in versiuni minimaliste.
Astfel Rosenblat si Aguirres-Beltran sunt de parere ca populatia Mexicului la 1518 trebuie sa fi fost undeva in jurul nivelului de 4,5 milioane de suflete. 8,2 milioane estimeaza cercetatorul Mendizabal si intre 5 si 10 milioane crede Zambardino. Totusi, dincolo de cifre si estimari, intrebarea care se pune este ce boli au fost acelea carora locuitorii „paradisului terestru” le-au cazut victime? Ce virusi, ce soi de „SIDA”, au putut aduce de pe „batranul continent” pe cel de-al „patrulea continent” conchistadorii spanioli?
Si aici parerile sunt impartite. Astfel, demograful mexican Elsa Malvido este de parere ca intre 1518, data primelor expeditii spaniole in teritoriul imperiului aztec, si 1540, au bantuit in Mexic trei mari epidemii de variola care intr-o prima faza a fost combinata cu pojar. Aceste boli, afirma cercetatoarea, sunt raspunzatoare de mortalitatea care s-a ridicat in acea perioada la un procentaj de 80 la suta! Magnitudinea acestei nenorociri care s-a abatut peste Mexicul acelor ani este net superioara dezastrului produs de armatele de conchistadori conduse chiar si de un aventurier de geniu precum Hernán Cortés.

Expeditia care a premers invadarea imperiului mexican

A doua expeditie a fost ceva mai lunga si chiar mai fructuoasa decat prima, în sensul ca de data asta spaniolii au îndraznit sa se apropie mai mult de inamic, sa-i estimeze forta, sa stabileasca nu doar un contact vizual. Cu toate acestea, militarii spanioli, putini la numar în continuare si înca tematori, n-au îndraznit mai mult sau, sa zicem, Diego Velazquez nu dorea sa pericliteze soarta oamenilor sai.Sau pur si simplu astepta prea mult un ordin scris de la Curtea Regala de la Madrid. În aceste conditii, Juan de Grijalva si grupul pe care-l conducea s-au multumit cu rolul de turisti, poate exploratori curiosi, chiar daca... sub acoperire. Intr-o prima perioada, comandantul expeditiei a descoperit un rau caruia pentru moment i-a fost atribuit numele lui: Grijalva River. Corpul expeditionar a mers pe coasta, a traversat raurile Tonalá si Coatzacoalcos.

În momentul în care grupul de excursionisti deghizati a ajuns la raul Papaloapan, Pedro de Alvarado, unul dintre capitanii expeditiei, a pornit cu o corabie pe apele raului si cand s-a reîntors printre ai sai i-a coplesit pe toti cu impresiile sale. Vazuse Raiul pe pamant, intalnise lucruri uluitoare pe care nici un muritor nu le cunoscuse pana atunci. Cuvinte suficiente pentru a aprinde imaginatia unor oameni fara capatai, care doreau din toate încheieturile sa se capatuiasca o data pentru totdeauna.
Cu bateriile încarcate, membrii expeditiei au pornit-o pe raul Jamapa, pana în apropierea orasului Gura Raului. Aici, in acel Paradis terestru, are loc o întalnire cu emisarii împaratului aztec Moctezuma II. E greu de imaginat ce si-au vorbit reprezentantii celor doua tabere, cert este ca nu s-a lasat cu pierderi de vieti omenesti.
Tlatoani (Împaratul) Moctezuma II a cazut prada superstitiilor prezente în legenda cea mai reprezentativa a imperiului, aceea a zeului lor Quetzalcóatl, considerandu-i pe spanioli ca pe niste mesageri ai Zeului. Greseala care avea sa-i fie fatala; nu numai lui, ci întregii împaratii si civilizatii aztece. Dar deocamdata lucrurile nu anuntau nimic catastrofal.
Expeditia spaniolilor, care, privita de sus parea mai degraba una de cercetare cu baieti curiosi care studiau cu sarg fauna si flora unor locuri recent descoperite, a continuat sa înainteze spre nord, a trecut prin Insula Sacrificiilor locuita de indigeni Chalchihuitlapazco si a debarcat pe o mica insula nepopulata, pe care au botezat-o San Juan de Ulúa.
Un mic amanunt nu trebuie ignorat: cand am descris grupul condus de Juan de Grijalva drept un grup de exploratori curiosi, asta nu înseamna ca printre picaturi, adica în pauzele dintre doua explorari cu caracter „stiintific”, nu au avut timp sa se ocupe si cu o culegere sustinuta a bogatiilor întalnite în cale, bogatii aflate în posesia indigenilor care, sub amenintarea armelor, nu au avut alta optiune decat pe aceea de a le preda expeditionarilor înarmati tot ce aveau mai de pret.
Asa se face ca Pedro de Alvarado, în momentul în care s-a reîntors în Cuba, n-a facut-o singur, ci însotit de o multime de cufere pline cu obiecte de aur si argint, pe care s-a grabit sa le trimita pe adresa regelui Carlos al V-lea la Madrid. Cat despre Juan de Grijalva, el a continuat sa exploreze coastele din Veracruz, ajungand pana la Nautla, în Laguna Tamiahua de pe raul Pánuco, loc în care, considerand ca a explorat destul, a decis ca e timpul sa-si întrerupa periplul si sa se întoarca în Cuba pentru a-si odihni oasele.
Acest lucru l-a deosebit capital de expeditia, cea de-a treia, pe care avea s-o conduca Hernán Cortés, omul care a fost convins ca poate cuceri Imperiul Mexican, si nu doar a-l explora, omul care, nesocotind ordinele ulterioare ale guvernatorului Diego Velazquez, a pornit în 1519 în fruntea unei mici armate de conchistadori spre destinul care avea sa-l tintuiasca pentru totdeauna în cartile de istorie. (Va urma)

Coalitie de aliati pentru un mars anevoios

Ii vom lasa pe Cortés si Moctezuma al II în palatul din capitala imperiului aztec, unul gandindu-se cum sa preia controlul asupra bogatiilor imperiului, celalalt crezand ca spaniolii urmau sa împlineasca profetia zeului aztec, Quetzalcoatl. Pentru ca, pana a ajunge în momentul pe care îl descriam în episodul anterior, Hernan Cortés trecuse prin multe aventuri.Toate favorabile lui, si asta înca din momentul în care pusese piciorul pe pamantul mexican si fondase prima localitate spaniola din ceea ce, începand înca înainte ca Hernan Cortés sa ajunga sa vada Mexicul, avea sa fie numita „Noua Spanie”, sau „Noua Spanie de peste Ocean” de catre seful uneia dintre primele expeditii spaniole în Mexic, Juan de Grijalva.
Acea Spanie din vest, de peste oceanul Atlantic, Spania Paradisului, taramul pe care primii europeni, spaniolii, l-au asemuit cu Paradisul terestru. Un Paradis în desene si picturi, poate si în unele relatari mai entuziaste sau perceptii individuale, dar un Paradis care trebuia, pana la urma, cucerit cu armele pana la ultima palma de pamant.
Un lucru pe care Cortés s-a angajat sa-l realizeze cu toate fortele sale, subtiri de altfel, dar si cu ajutorul neprecupetit al fortelor locale, mult mai numeroase chiar daca haotice. Practic, ajuns în Mexic, Cortés si-a dat seama, instinctiv, ca imperiul aztec al lui Moctezuma era el în expansiune, era bogat si birocratic, dar, în acelasi timp, era napadit de disensiuni între triburi. Asa ca cea mai buna tactica a fost sa se autointituleze mesagerul divin si, sub pretextul ca le ajuta pe unele împotriva altora si pe toate împotriva împaratului-tiran, sa formeze o „coalitie” locala cu care sa-l forteze pe Moctezuma sa-i cedeze puterea.
Un plan simplu si demn de invidiat chiar si azi, cand noile tehnologii nu au reusit sa puna în umbra vechile idei de o simplitate înduiosatoare. Adevarul este ca nici oastea lui nu statea prea bine pe picioare. Disensiuni se pare ca existau chiar printre proprii sai soldati, unii dintre acestia neconvinsi pe de-a-ntregul de însemnatatea aventurii în care se lasasera antrenati pe pamant mexican, dar si dintre cei care nu se aratau fani înraiti ai comandantului lor.
Constient de faptul ca unii dintre oamenii sai ar fi putut da înapoi din simplul motiv ca erau simpatizanti ai lui Diego Velasquez si înca visau la tihna din insula Cubei, Cortés le-a taiat acestora pana si ultima cale de întoarcere: stiind ca urmeaza un mars anevoios si lung spre capitala Tenochtitlán, el a dat pur si simplu foc tuturor corabiilor cu care ajunsesera în Mexic.
O miscare îndrazneata care ne poate provoca uimire chiar si noua, cei de azi. În timpul marsului anevoios spre inima imperiului aztec, Cortés i-a învins pe luptatorii Tlaxcalan si apoi, prin negocieri istete, de european uns cu toate alifiile, a reusit sa faca o alianta cu asa-zisa republica Tlaxcala, apoi a distrus din temelii Cholula pentru a ajunge, cum spuneam si în episodul anterior, în noiembrie 1519 la Tenochtitlán, capitala-insula, unde superstitiosul împarat Moctezuma i-a primit pe spaniolii lui Cortés ca pe descendentii zeului lor Quetzalcoatl.
Profitand de aceasta ocazie, pe care pentru nimic în lume nu o putea irosi, Hernan Cortés l-a facut prizonier pe împaratul Moctezuma II în propriul sau palat, încercand sa controleze imperiul asa cum dorea el, dar de sub pulpana vesmantului imperial. Am putea spune ca era cat pe ce sa reuseasca, daca, din pacate pentru el, lucrurile nu s-ar fi complicat un pic. Chiar un pic cam mult

Oceanul Pacific pus în umbra de aurul aztecilor
Poate parea ciudat astazi, dar orbit de dorinta de a deveni posesorul uriaselor bogatii ale aztecilor, Hernán Cortcs nu apucase sa vada Oceanul Pacific. Traversase de tanar Oceanul Atlantic, pe ruta initiata de Columb, ajunsese în Cuba, castigase încrederea guvernatorului Diego Velasquez, ce-l numise capitanul unei expeditii spre Mexic, apoi o pierduse, se îmbarcase si traversase marea Caraibelor, dar în tot acest timp nici prin cap nu-i trecuse ca dincolo, mai spre vest decat vestul în care ajunsese el, se afla un ocean urias, mult mai întins decat Atlanticul atat de familiar unora, la aceea vreme.Si unul dintre temerarii care se încumetasera, atunci, la sfarsit de secol al XV-lea si început de nou secol, sa ia în piept asprimea unei întinderi de ape pe care Columb o traversase pentru a descoperi „al patrulea continent”, în urma cu doar cativa ani, în 1492, fusese un oarecare Vasco Nunez de Balboa. Despre acest spaniol se spune ca la 1500 a fost primul european care a vazut Oceanul Pacific si nu doar ca l-a vazut, dar a si anuntat lumea ca asa ceva exista.
Plecat în anul 1500 sa vada si el cu propriii sai ochi acea „Lume Noua” despre care se tot vorbea prin Europa, aventurierul Nunez a avut privilegiul, poate si datorita spiritului sau mai scrutator, de a vedea de pe varful unui munte o mare necunoscuta, pe care el a botezat-o imediat „marea sudului”, înflacarand imaginatia multor aventurieri ca el, care visau la o viata mai plina de adrenalina decat aveau pe batranul continent. Balboa, care a batut cu piciorul istmul Panama, a pus stapanire pe aceasta noua mare, e drept ca nu în nume personal, ci în numele coroanei spaniole.
A fost nevoie de doua decenii, pentru ca un alt mare aventurier si explorator, portughezul Fernand de Magellan, pornit pe o ruta maritima care a înconjurat Pamantul, sa boteze în 1520 acest urias si terifiant ocean cu un nume cald si linistitor, spunandu-i „pacific”, adica linistit. Si asta ca un omagiu pentru întelegerea si marinimia de care dadusera dovada aceste ape întinse fata de îndrazneata expeditie a lui Magellan.
O sa ne întoarcem, ceva mai încolo, si la acest moment crucial pentru omenire, dar acum mai ramanem în Mexic, locul în care Hernán Cortés punea la cale, exact în acelasi an 1520, în care Magellan se luptase cu Oceanul Pacific, distrugerea imperiului aztec. Si asta dupa ce, pe data de 8 noiembrie 1519, împaratul Moctezuma, naiv si superstitios, îl primise în capitala imperiului, Tenochtitlan, ca pe un trimis al zeului lor de capetenie, Quetzalcoatlin. Un sol gata sa îndeplineasca stravechea profetie care nu avea, însa, sa se mai adevereasca niciodata.
Pe o friza care decoreaza Capitoliul SUA, pictata între 1878 si 1880 de Constantino Brumido, ii putem vedea pe Cortés si Moctezuma fata în fata. Sa încercam sa ne imaginam scena ca pe un eveniment care nu anunta nimic pentru împarat si poate ca nici pentru Cortés, al carui gand nu era decat cum sa intre în posesia aurului unui imperiu despre care nu stia mai nimic. Moctezuma al II-lea, cum era numit, statea în sala tronului, înconjurat, de o parte si alta, de nobilimea azteca, asteptand un gest de la Cortés.
Disimulandu-si intentiile sub un zambet larg, Hernán Cortés s-a îndreptat spre împarat cu intentia de a-l îmbratisa pe „el Senor de Mexico”. S-a gandit spaniolul în acel moment ca era poate îmbratisarea dinaintea mortii, îmbratisarea de dinaintea condamnarii, gest devenit atat de edificator la conducatorii URSS, aproape cinci secole mai tarziu? Greu de stiut. Cert este ca atunci Cacamatzin, Senor de Texcoco si Cuitláhuac, Senor de Iztapalapa, l-au împiedicat pe Cortés sa-si duca gestul pana la capat si asta deoarece, a aflat spaniolul, suveranul aztec nu putea fi atins de nimeni.
O lege care functiona la Curtea din Capitala-insula, dar pe care Hernán Cortés nu avea sa dea în curand nici doi bani. (Va urma)

Un sfarsit generat de neintelegerea unei legende
De la sosirea lui Hernan Cortés pe pamantul Mexicului, pentru imperiul Aztec începe nu diar o „noche trista”, ci o adevarata bezna, timp în care imperiul avea sa treaca de la stralucire la neant. In decursul unui an, oamenii lui Cortés, numiti ca si el, conquistadores, aveau sa treaca prin foc si sabie populatia stralucitorului imperiu si pe conducatorii ei, dupa acelasi tipic care este pus în aplicare si azi, dupa aproape cinci secole.De unde se vede ca valoarea nu asteapta trecerea anilor. Ne continuam exercitiul de imaginatie si îl vedem pe Cortés, cu o buna strategie în buzunar si cu o armata de indigeni culeasa de pe drum, înaintand, de multe ori anevoios, suferind vicisitudinile unui peisaj nu de fiecare data binevoitor, spre capitala Imperiului.
Un mars despre care trebuie ca soldatii lui Cortés credeau ca îi va duce spre o viata mai îmbelsugata decat pana atunci, dar care, fara stirea lor, si a nimanui, avea sa-i conduca direct în cartile de istorie pe care urmau sa le citeasca generatii de-a randul, timp de secole. Maretia este compusa din fapte marunte, spune zicala unui întelept chinez, dar ea nu ajunsese înca la urechile celor care marsaluiau spre Tenochtitlán.
Aveau de strabatut un drum lung, si le-a trebuit oamenilor si armatei lui Cortés mai bine de trei luni pentru a strabate cei peste 300 de kilometri pana la destinatie. Într-un tarziu, calatoria lor a ajuns la final, undeva la portile capitalei Imperiului. Ne-am fi asteptat ca oastea lui Cortés sa fie întampinata cu arcuri si sulite, cu armate organizate gata sa zdrobeasca orice adversar, dar vom observa ca imperiul aztec si-a semnat actul de deces din interpretarea total eronata a unei legende locale.
Sau poate ca ei nu s-au înselat, ci spaniolii s-au dovedit mult prea vicleni? Cum-necum, în momentul în care conchistadorii au ajuns la zidurile cetatii-oras Tenochtitlán, populatia si conducatorii Imperiului si-au amintit de o legenda straveche si au crezut ca venise vremea ca profetia ei sa prinda viata. Pe scurt, în naivitatea lor, aztecii l-au luat pe Cortés drept descendentul zeului aztec cu piele alba Quetzalcoatl dintr-o straveche legenda a stramosilor lor.
Profetia cuprinsa în aceasta legenda spunea ca zeul Quetzalcoatl parasise Mexicul în secolul al zecelea (sa nu uitam ca acum ne aflam sase secole mai tarziu), dar ca urma sa se reîntoarca la un moment, venind dinspre est, pentru a-si exercita autoritatea asupra tuturor aztecilor. Din naivitate sau din orbire sau dintr-o temporara pierdere a ratiunii, împaratul Moctezuma a vazut în sosirea lui Cortés îndeplinirea acestei profetii si l-a primit cu cea mai mare caldura si cu tavi pline de daruri, cu atat mai mult cu cat omul venea, într-adevar, dinspre est.
Fara sa stie ca estul lor era vestul „civilizat” al lumii! Pare incredibil pentru cititorii de azi ai istoriei, cum o asemenea eroare a fost posibila si cum caderea în aceasta eroare a însemnat practic sfarsitul unui înfloritor imperiu. Poate naivitatea conducatorilor azteci era un atribut al unei civilizatii total nepotrivita cu violenta armata, cu confruntarea dintre civilizatii. În fond, de partea cealalta a lumii, legendele vorbeau despre razboaie pierdute din pricina unei femei, si nu a unui zeu, si de cai de lemn introdusi într-o cetate, sub forma unui dar, care puteau duce la moarte.
Cu alte cuvinte aceste legende descrise de Homer, cu mai bine de un mileniu si jumatate inaintea ultimelor clipe ale imperiului Aztec, dovedeau ca vechile civilizatii europene erau mult mai bine pregatite, atat armat cat si filozofic, pentru marile razboaie. Aztecii se dovedeau niste copii nevinovati aruncati în valtoarea junglei populate cu fiare însetate de sange.