ISTORIE=MEXIC

Rezumarea primului mesaj :

Ciocolata - secretul aztecilor
http://www.gds.ro/Util%20si%20placut/2006-08-30#articolNr57244

Un razboi sfant contra dictaturii
Daca în articolul precedent am încercat sa facem un portret al celui care a ramas cunoscut în enciclopediile lumii drept conchistadorul care a cucerit Mexicul, Hernan Cortes, din putinatatea amanuntelor care se cunosc despre el, idealizate sau doar îngrosate, de aceasta data ne vom opri asupra momentului crucial: pregatirile de lupta.Spuneam într-un alt episod ca tanarului Cortes i s-a retras misiunea de a pleca din Cuba spre Mexic, chiar de cel care i-o încredintase, guvernatorul Cubei, Diego Velásquez de Cuellar, si ca doar impetuozitatea aventurierului Cortes a facut ca el sa nesocoteasca ordinele si, într-o mare graba, sa se pregateasca de plecare din Havana spre acel loc unde gloria îl astepta indiferent de consecinte.
Stim azi ca singura lui armata, cu care a reusit sa ridice ancora, au fost 16 calareti, cateva piese de artilerie si vreo 400 de infanteristi albi, recrutati de pe insula dintre dezmostenitii de soarta, care vedeau în expeditie iesirea din nevoile cotidiene. Asa a ajuns Cortes pe coastele Golfului Mexic, în dimineata zilei de 8 noiembrie a anului 1519. A debarcat si si-a facut o tabara pentru soldati pe un loc viran din prima asezare care i-a iesit în cale, aflata nu departe de mal.
Si daca a pus piciorul acolo si a hotarat sa ramana peste noapte, s-a gandit ca nu ar strica defel ca aceasta localitate sa treaca fondata chiar de el însusi, desi ordinele spuneau ca asezarea trebuie fondata sub autoritatea lui Velásquez; Diego Velásquez era insa prea departe si astfel Cortes a hotarat ca e timpul sa-si fondeze propriul oras. Fara sa stim daca era ceva de capul asezarii sau catunului sau locului viran în care a poposit, Cortes a scris pe o hartie oficiala, care a ramas, un nume spaniol: Villa Rica de la Vera Cruz. Adica Satul Bogat de la Adevarata Cruce. Si daca tot era vorba despre orasul lui, consiliul orasenesc nou creat, numit tot în spaniola „cabildo”, l-a ales chiar pe el ca sef administrativ.

De pe aceasta pozitie, tot ce se afla acolo trecea în posesia lui, iar pe soldatii micii lui flote i-a obligat sa-i recunoasca autoritatea. Pe teritoriul Mexicului, Cortes n-avea de gand sa faca explorari, nici geografice, nici culturale, nu dorea nici sa se ocupe de comert, pentru ca n-avea nici o experienta, nici el, nici adunatura lui de soldati. Cat priveste cautarea crestinilor aflati în captivitatea indigenilor, misiunea care-i fusese încredintata de la cel mai înalt nivel de la Curtea regala a Spaniei, asta chiar ca iesise complet de pe lista de prioritati ale aventurierului Hernan Cortes. Pe el îl interesa un singur lucru: sa cucereasca Mexicul.

Nu înainte de a fi sigur ca regele Spaniei, Carol al V-lea, îi va confirma titlul de suveran al orasului Vera Cruz, pe care si-l conferise singur, asta dupa ce avea sa-i scrie regelui o scrisoare în care îi povestea despre fondarea orasului botezat cu un nume atat de catolic, undeva, în mijlocul unei suprafete populate cu nativi „primitivi”, care meritau sa moara daca nu s-ar fi convertit la religia „europeana” si nu s-ar fi recunoscut imediat supusi ai Coroanei Spaniei. Dar nu aceasta era singura informatie despre Mexic pe care Cortes i-o furniza regelui Spaniei.
În scrisoare, Cortes mai pomenea regelui despre „necredinta” populatiei indigene si afirma ca va fi „un razboi just” împotriva conducatorului lor tiranic. Interesante observatii pentru anul 1520! Ajuns pe într-un spatiu complet necunoscut, nestiind absolut nimic despre civilizatia locala, despre cultura ei, nefiind atacat de nimeni, conchistadorul Cortes, asemenea tipicului dupa care se conduc marile puteri si azi, atunci cand este vorba despre invadarea unei tari, îi cataloga pe indigeni drept primitivi fara credinta, evident în comparatie cu societatea „civilizata” al carei exponent era, si se pregatea pentru o invadare pe care o numea „razboi just”, motivul fiind rasturnarea „dictatorului”.
Incredibil de similare „motive” acum 500 de ani, ca si azi! Fapt din care reiese ca nimic nou nu exista sub soare. Si apoi, mai era vorba si de bogatiile Imperiului Aztec. Cortes ii scria regelui si despre acestea si era convins ca nu va lovi în propriile interese, atunci cand afirma ca vrea sa cucereasca teritoriul imperiului, în numele Crestinatatii si al Coroanei Spaniei. Ce suveran de ieri si de azi l-ar fi împiedicat sa-si duca misiunea la capat? Convins de adevarurile lui, Cortes s-a îndepartat de apele golfului, înaintand în tromba spre capitala Imperiului Aztec al carei viitor, fara sa stie cineva, era pecetluit.

Un razvratit ajunge marchiz de Oaxaca
In ciuda faptului ca Hernán(do) Cortés era un tanar zvapaiat, cam arogant si ca in inima lui se ascundea un aventurier dornic de o viata mai buna decat a parintilor lui scapatati, Lumea Noua descoperita de Cristofor Columb il astepta ca pe un invingator. Si aceasta ocazie nu avea sa fie scapata de impetuosul Cortés care se simtea atras de aventura cuceririi Mexicului ca de un magnet puternic, fara sa-si imagineze vreodata ca va ramane si in cartile de istorie sau in enciclopediile din zilele noastre. In fond, ceea ce dorea el era doar sa puna mana pe o prada bogata si sa se intoarca acasa cu cuferele pline, pentru o viata indestulata.E visul oricarui aventurier de atunci sau de azi. Ocazia de care vorbeam s-a ivit in momentul in care guvernatorul Cubei recent descoperite, Diego Velázquez de Cuéllar, i-a dat misiunea de a pleca in Mexic in fruntea unor oameni pusi pe treaba. Numai ca sansa de a ramane in istorie drept primul conchistador spaniol care a invadat Mexicul era sa i se risipeasca din fasa, in momentul in care guvernatorul Velázquez, lasandu-se prada intrigilor, a hotarat sa-i retraga lui Cortés misiunea proaspat incredintata.
Numai ca flerul si spiritul de aventurier innascut l-au facut pe Cortés sa grabeasca pregatirile de plecare, sa nesocoteasca ordinele si sa ridice ancora cu destinatia Mexic exact pe data de 18 februarie 1519. Si astfel, in acea zi, a inceput sfarsitul civilizatiilor mezoamericane aflate in plina dezvoltare. Doar istorii suprarealiste ar putea sa ne dea o imagine a acestor vechi civilizatii de pe continentul american, cum ar fi aratat ele daca s-ar fi dezvoltat fara invazia spaniola sau daca aceasta invazie ar fi urmat un scenariu integrator si nu unul exterminator. In lipsa acestora, ramane istoria cruda a imperiului aztec care, fara sa stie, in acel februarie al anului 1519, isi traia ultimele clipe.
E drept ca si strategia lui Cortés a dat roade in acel spatiu ramas secole intregi anonim: el s-a aliat cu unele triburi pentru a le folosi impotriva altora. A folosit pentru aceste manevre, care par atat de usor de folosit si astazi, o femeie de prin partea locului, Dona Marina, pe post de interpret, femeie care mai tarziu avea sa-i nasca si un fiu.
Succesul lui Cortés pe taram mexican trebuie sa-l fi vexat pe guvernatorul Cubei care s-a hotarat sa-l cheme acasa, si cum stia ca proaspatul comandant n-o sa vina de buna voie, pe 23 aprilie 1520 l-a trimis pe omul sau de casa, Pánfilo de Narváez, in fruntea unei armate sumare, care trebuia sa-l puna in lanturi pe razvratitul Cortés. Numai ca, incalzita de luptele mexicane si cu proaspat miros de sange in nari, armata lui Cortés l-a invins pe Pánfilo si l-a aruncat in inchisoare, unde a ramas pana in 1521.
Omul era nascut un perdant, fiindca incercand sa ajunga in Florida in fruntea unei expeditii, cativa ani mai tarziu, Narváez a murit inecat. În schimb, destinul lui Hernán Cortés era scris cu litere de aur. Dupa ce a reusit sa distruga ultimele rezistente ale imperiului aztec, Cortés a primit drept rasplata titlul nobiliar de Marques del Valle de Oaxaca desi el si-ar fi dorit si titlul de Vicerege al Mexicului, pe care, judecand cu mintea de azi, l-ar fi meritat din plin.
Faptul ca acest titlu a fost dat unor rude ale regelui Spaniei nu a facut decat sa-l umple de amaraciune pe Cortés care, bogat si innobilat s-a multumit sa se intoarca in Spania unde a si murit in patul sau. Final linistit pentru un nelinistit conchistador care semnase certificatul de deces al unei stravechi civilizatii.

Un razvratit afemeiat alege Lumea NouaPlanurile lui Velasquez nu fusesera gresite. Ceea ce nu merita sa faca el, putea sa faca unul mai tanar si mai dornic de bani si de glorie. Un tanar aventurier era tocmai persoana nimerita. Astfel, alegerea guvernatorului Cubei s-a oprit asupra lui Hernan Cortes. El era persoana nimerita sa invadeze si sa cucereasca Mexicul. Daca pierea în lupta nu era nici o pierdere, daca reusea, lucrurile aveau sa stea foarte bine pentru Spania, aflata într-o competitie deschisa pe plan mondial cu Portugalia.Nu s-a gandit nici o clipa ca tanarul zvapaiat si cam nelinistit o sa i se puna de-a curmezisul, ceea ce pentru un guvernator, fie el si doar al Cubei, a fost o mare greseala si un izvor nesecat de frustrari.
Cum spuneam si mai înainte, Hernan Cortes zis si Pizarro a ramas în istorie doar din pricina faimei dobandite în epoca, el fiind primul conchistador pe taramul Americii, practic initiatorul a ceea ce s-a numit Cucerirea spaniola a Mexicului. Eroul nostru s-a nascut la Medellin, în Castilla, în anul 1485, si era un pusti de doar 9 ani cand Cristofor Columb a pus piciorul pe „cel de-al patrulea continent” denumit apoi Lumea Noua.

Încerc sa-mi imaginez ce efervescenta trebuie sa fi provocat descoperirea lui Columb, cate vise a descatusat în Spania sau în Europa vestica, ce subiect de conversatie trebuie sa fi fost prin mediile mai rasarite si cate planuri de afaceri a hranit. Acest aer trebuie sa-l fi respirat si Hernan Cortes care o data devenit adolescent s-a hotarat ca viitorul vietii lui trebuie sa se desfasoare în Lumea Noua. Spiritul aventurier era în fiinta sa, nu putea întelege viata altcumva. Asa se face ca la o varsta tanara îl descoperim în Hispaniola si apoi în Cuba, unde obtine o encomienda, devine primar într-un orasel, îl cunoaste pe guvernatorul insulei, Diego Velázquez de Cuéllar, pentru ca, în 1519, sa fie ales de catre acesta capitan pentru o expeditie spaniola în Mexic.
S-ar putea spune ca a stiut sa se plaseze în lumea buna si ca norocul a fost mereu de partea lui, ba chiar ca acesta s-a derulat cu repeziciune. Poate ca se nascuse sa fie erou si numele lui sa fie trecut în carti. Oricum, dupa mama lui, Catalina Pizarro Altamirano, Hernan era var de-al doilea cu un alt Pizarro faimos, Francisco Pizarro, faimos nu ca artist sau ganditor, cum erau altii în vremea sa, ci prin faptul ca a reusit sa distruga o alta civilizatie americana, cea incasa, existenta în actualul Peru.
A nu se confunda acest Pizarro cu alt Francesco Pizarro, un conchistador care i s-a alaturat lui Cortes pentru a ataca imperiul aztec. Dar cel ce a devenit un erou al invaziei spaniole a Mexicului n-a fost asa din tinerete. Dimpotriva, a fost un copil bolnavicios, tinut sub fusta mamei, dupa cum marturiseste biograful si prietenul lui, Francisco López de Gómara.

La varsta de 14 ani pustiul a fost trimis la studii tocmai la Universitatea din Salamanca, cel mai mare centru de studii din tara si unde Hernan se pare ca a studiat Dreptul si probabil limba latina, doar timp de doi ani, pentru ca scoala nu era de el. S-a întors la plictiseala de acasa si o vreme a fost notar la Sevilla, dar cei doi ani petrecuti la Salamanca i-au dat o idee despre legi si mai ales despre cum sa le calce si sa justifice, ulterior, ilegalitatile comise cu ocazia cuceririi Mexicului. Gomara îl descrie pe adolescentul Hernan drept un tanar nelinistit, arogant si rautacios. „Calitati” care nu prea erau pregnante într-un mic oras de provincie. Lumea Noua, însa, îl dorea si avea nevoie de un asemenea om.

Velasquez ajunge în Cuba, dar vrea Mexicul
Ne opriseram în episodul precedent la extraordinara civilizatie azteca, prima care a cazut sub sabia spaniolilor, din momentul în care conchistadorii au pus piciorul pe noul teritoriu descoperit de Columb. Bastinasii erau departe de a fi fost niste „primitivi”, cum sunt aratati în multe desene de epoca (indigeni goi oferind aur si animale civilizatilor senori ai Europei). Imperiul aztec, desi tanar, se afla în plina afirmare, centrul acestei civilizatii mezoamericane fiind la Tenochtitlan, extraordinarul complex de asezari, diguri si canale interne, construit pe un ostrov de pe lacul Texacoco, din Valea Mexicului.Si cine putea reusi performanta de a distruge o civilizatie doar cu o mana de aventurieri, daca nu un alt aventurier, al carui nume ar fi ramas cu siguranta anonim în istorie, daca n-ar fi fost legat de acest fapt. Acest aventurier a purtat un nume care suna asa: Hernan Cortes. Dar pana la Cortes, altcineva a fost cel care a sondat taramul fagaduintei.
Asaltul asupra Mexicului a fost gandit de un anume Diego Velasquez, zis si Cuellar, pentru ca acolo se nascuse, în Spania, nimeni altul decat viitorul guvernator spaniol al proaspat descoperitei Cuba. Sa nu ne închipuim ca era vreun carturar, nicidecum, era si el ca si alti tineri din vremea lui, care gandeau ca pot castiga un ban de pe urma manuirii armelor, un conchistador. Asa se face ca, trimis de Diego Columb, Diego Velasquez ajunge în fruntea unei cete de voinici fiorosi în Cuba, insula unde cu doar doua decenii înainte pasise pentru prima oara Cristofor Columb, crezand ca a ajuns în Indii, navigand spre vest.
Aici, Velasquez pune bazele asezarii Baracoa si devine primul guvernator al teritoriului, dar marea colonizare pusa la cale de spanioli era de-abia la început. Lui Velasquez i-au trebuit trei ani ca sa-si definitiveze actiunile si sa puna stapanire pe insula, timp în care a avut un rol decisiv la fondarea a doua orase existente si azi: Santiago si Havana. Cum majoritatea populatiei bastinase a fost exterminata dupa ce li s-a luat tot aurul, Velasquez a simtit nevoia unei extinderi.
În fond, pamantul era putin, forta de munca a sclavilor indigeni se împutina, iar rezervele de aur au secatuit, disparand ca un fum pe drumul Spaniei. Asa ca pentru guvernatorul Cubei venise vremea ca lucrurile sa avanseze: stagnarea nu statea în ordinea firii, vremurile erau iuti ca sosurile cu chilli. N-au trecut decat cativa ani si Velasquez a crezut ca si-a gasit bratul înarmat care sa-i satisfaca visele de marire. Asta dupa ce, în prealabil, facuse el însusi cateva escapade spre nord. Mai exact, între 1516 si 1518, Velasquez a întreprins cateva misiuni de recunoastere în Yucatan si Golful Mexicului, doar ca sa sondeze starea lucrurilor, sa bage de seama daca e ceva de luat de pe acolo si cam în ce cantitati.
Curtea regala a Spaniei discuta numai în aceasta perspectiva ceea ce candva fusese o frumoasa epoca de descoperiri geografice. Acum, cu trecerea deceniilor, economia si finantele luasera locul geografiei si navigatorilor. Si, cu toate ca expeditiile amintite nu dadusera rezultate concrete si palpabile, la urechile lui Velasquez ajunsesera unele zvonuri seducatoare despre existenta unor civilizatii bogate, aflate undeva, dincolo de zona în care spaniolii pusesera piciorul.
Sa ne amintim ca, în est, portughezii planuisera cam în aceeasi perioada, cucerirea Chinei si asta, pentru ca dinspre acel teritoriu sosisera vesti despre bogatii uriase. Nu mira pe nimeni azi faptul ca, intrigat si excitat de posibilitatea de a descoperi noi surse de îmbogatire, guvernatorul Cubei l-a însarcinat pe un oarecare Hernan Cortes sa exploreze, sa negustoreasca si sa caute prizonieri crestini în Yucatan. Ca si azi, si atunci, latura umanitara camufla ca o haina frumoasa orice invazie militara.
GEORGE CUSNARENCU

Tenochtitlan - o bijuterie în fata dezastrului
Cum spuneam în episodul anterior, întorcandu-ne la începutul secolului al XVI-lea si schimband capul busolei spre vest, avem a constata cum spaniolii acelor vremuri nu au facut decat sa-i imite pe portughezi care pusesera stapanire pe zona estica a planetei, dinspre India. Ambele natiuni se autointitulasera „civilizatorii” lumii si în virtutea acestei calitati nu au încercat nici o clipa sa integreze vechile civilizatii existente pe acele meleaguri, nu au cautat sa armonizeze civilizatia europeana cu cele orientale sau vestice, ci au dorit tot timpul un singur lucru: sa ia totul! Si cum „totul” nu poate fi luat de buna voie, atunci singura metoda era distrugerea. Asa procedasera în est portughezii, spaniolii nu puteau ramane mai prejos. Doar lumea fusese împartita în doua, între ei. Meteahna care, dupa cinci sute de ani, functioneaza la fel de eficient si tenace în zilele noastre. Asadar, prima civilizatie „americana” importanta care a cazut sub armele spaniolilor a fost cea azteca. Departe de a fi populat de niste primitivi care faceau focul frecand doua bete, Imperiul Aztec, fara a fi unul stravechi, se bucura de o istorie si o expansiune viguroasa.
La ora la care fusese descoperit de conchistadorii spanioli ajunsi aici pe la granita de sud a Vaii Mexicului, civilizatia azteca era în plina dezvoltare. Capitala Imperiului era la Tenochtitlan, un splendid complex de orase, lacuri si canale, un loc care servea ca centru al civilizatiei Mezoamericane. Asezarea fusese proiectata undeva în partea vestica a unui sistem de cinci lacuri, pe la anul 1325. Alegerea nu fusese întamplatoare, daca stam sa ne gandim ca zona fusese leaganul catorva culturi pre-columbiene între 1700 si 1100 î.Ch, perioada în care aici au aparut mai multe asezari.
Mai la sud a aparut orasul Cuicuilco, fondat pe la 1200 î.Ch, un centru cultural care a atins apogeul între 800 si 600 î.Ch, timp în care au fost construite si primele piramide conice. Nu se stie ce ar fi ajuns orasul daca vulcanul Xitle nu ar fi distrus totul în anul 30 d.Ch. Distrugerea orasului Cuicuilco a lasat loc înfloririi orasului Teotihuacan, cel care fusese construit cu trei secole mai devreme, pe la anul 300 î.Ch.
Perioada de glorie a durat pana prin secolul VII d.Ch, cand si Teotihuacan a disparut pentru a lasa locul altor orase care se ridicau în acea vreme în jurul lacului Texcoco, e vorba despre Coyohuacan, Culhuacan, Chimalpa si Chimalhuacan, majoritatea apartinand influentei Toltece si Chichimece. Nici unul dintre aceste orase nu îsi exercita influenta asupra celuilalt, dimpotriva ele coexistau mai mult sau mai putin pasnic si aceasta stare a durat cateva secole.
O vreme pe care cronicele aztece o numesc „Epoca de aur”. Chiar daca pe la 1300 tepanecii din Azcapotzalco începuse sa domine zona, putem spune ca nimic groaznic nu se prevedea pentru viitoarele secole. Si totusi, nenorocirea avea sa poarte un nume: conchistadorii lui Cortez. Deocamdata ramanem în zona lacului Texcoco si în capitala Tenochtitlan pentru a demonstra inteligenta si forta acestei civilizatii care a avut un singur ghinion, acela de a se întalni cu „civilizatia europeana” dornica de noi bogatii. Tenochtitlan a fost ridicat pe un ostrov existent pe lacul Texcoco si în jurul acestui ostrov, aztecii au creat o uriasa insula artificiala apeland la un sistem similar cu cel folosit la crearea chinampas-urilor.
Chinampa este o metoda folosita de vechii mezoamericani care foloseau suprafete mici rectangulare de pamant arabil fertil de pe fundul unor lacuri dupa ce în prealabil le secau. Pentru a rezolva problema aprovizionarii cu apa de baut în Tenochtitlan, Aztecii au construit un sistem de baraje care separau apa sarata a lacului de apa dulce a rau-rilor care se varsau acolo. La fel ca si în Olanda de mai tarziu, sistemul de baraje le permitea aztecilor sa controleze nivelul apei în lac. În plus, ei au construit si o retea de canale în interiorul orasului pentru dirijarea apei. Vazut de azi, Tenochtitlan era o bijuterie a constructorilor azteci. O bijuterie stralucitoare, dar mult prea fragila pentru „spiritul” european.

Un general si-a „inmormântat“ piciorul

Ciocolata - secretul aztecilor
http://www.gds.ro/Util%20si%20placut/2006-08-30#articolNr57244