AUSTRIA

 Biserica a fost construita de Ferdinand I, ca mormant pentru bunicul sau, Imparatul Maximilian I, si decorata cu faimoasele statui de bronz numite de localnici „Personajele negre”. Acestea constituie cea mai importanta opera sculpturala a Renasterii germane. Lucrarile au inceput in timpul vietii imparatului, dar la moartea sa nu se terminasera inca. Ultima dorinta a lui Maximilian, aceea de a fi inmormantat aici, a ramas astfel neindeplinita. De asemenea, statuile erau prea grele pentru Capela Sfantul Neustadt, locul unde a fost inmormantat imparatul. Ideea care a dus la aceste impunatoare statui are radacinile atat in vechile obiceiuri burgunde, cat si in pompa Romei imperiale, si era destinata dorintei urmasilor lui Maximilian de a fixa in memoria colectiva faima imparatului. Doua generatii de artisti vestiti au muncit vreme de cateva decenii la executarea maretului proiect. Planurile au fost schimbate in cateva randuri si rezultatele au adus o serie de variatii in stil, calitate si executie.

 Biserica, proiectata ca un mausoleu, a fost refacuta in stil baroc de George Anton Gumpp. Mormantul a fost proiectat de Maximilian insusi si constructia a fost finalizata in 1587. Cu toate ca planurile imparatului nu au fost riguros respectate, rezultatul este un monument impresionant plasat in centrul navei principale. Este inconjurat de un elegant grilaj metalic, creat de Georg Schneider Hammer din Praga, in 1573. Deasupra sarcofagului se afla statuia imparatului ingenuncheat, opera a sculptorului german Alexander Colin. Este inconjurata de patru statui de fonta, de dimensiuni mai mari decat cele ale unui om obisnuit, reprezentand patru dintre virtutile capitale. Pe peretii laterali sunt fixate 24 de basoreliefuri infatisand momente importante din viata celui disparut.

 Nava principala este despartita de cele laterale prin siruri de statui, 28 la numar, in loc de 40, cate au fost proiectate si alte 23 mai mici, in loc de 100. Pe langa acestea exista inca 34 de busturi ale imparatilor romani, pe peretii opusi ai galeriei. Lucrarile poarta semnaturile unor pictori si sculptori cunoscuti ca: Ulrich, Tiefenbrunn, Albrecht Dürer, Hans Leinberger, dar si ale unor metalurgi, la fel de priceputi, ca Stefan Gode sau Gregor Löffler. Din cele 28 de statui, 20 reprezinta imaginile unor barbati ilustri si numai opt sunt portretele unor femei, considerate demne de a-l insoti pe imparat in viata vesnica. Pot fi admirate astfel statuile lui Ferdinand al V-lea al Spaniei alaturi de fiica sa, Ioana cea nebuna, sau cele ale lui Rudolf I, langa Filip cel Frumos si Maria de Burgundia.

 Pe langa cenotaful Imparatului, trebuie remarcata Capela de Argint, unde au fost ingropati Arhiducele Ferdinand al II-lea si sotia sa, Philippine Welser. Tot in Biserica Imperiala sunt mormintele unor importanti luptatori pentru libertatea Tirolului, ramasi vii in memoria locuitorilor. In apropiere se afla Muzeul de Arta Tiroleza, fondat in 1560 in incinta unei manastiri si legat de Biserica Imperiala, din 1926.

Castelul a fost construit in jurul anului 1150, pe un teren cumparat de la manastirea Tegernsee, de catre familia austriaca Kuenringer, ai carei membri detineau functii importante in stat. Faima fortaretei, se datoreaza in primul rand faptului ca aici a fost inchis, in 1192 regele Angliei, Richard Inima de Leu (1148-1199). In fata acestui element, mintile noastre, infierbantate de lecturile din Walter Scott si de numeroasele productii cinematografice urmarind destinul acestui rege si al credinciosilor sai, condusi de neinfricatul Robin Hood, se intorc la acel Ev Mediu tulburat de lupte dar in acelasi timp, luminat de figuri legendare. In ceea ce-l priveste pe vestitul rege care, conform legendelor va restabili dreptatea in regat, dand o usturatoare lectie ticalosului serif de Nottingham, nu vom intra in amanunte istorice, aceasta fiind sarcina specialistilor.

Vom aminti doar ca era cel de al treilea fiu al lui Henric al II-lea si al Eleonorei de Aquitania, fosta regina a Frantei. Ca toti cei din familia Plantagenet s-a nascut in Anglia, dar, dupa despartitea parintilor sai, a ramas in Franta langa mama sa. Cautandu-si modele printre vechii cavaleri a devenit repede cunoscut pentru faptele sale de arme. Incoronat rege al Angliei la 30 de ani, Richard conduce Cruciada a Treia, cucerind coasta Palestinei, dar nu si Ierusalimul. El trezeste insa invidia regelui Filip al II-lea al Frantei, care, desi participant activ la lupte, nu se poate mandri cu nicio victorie si pleaca in tara sa, pretextand ca ar fi bolnav. La intoarcerea lui Richard din tara sfanta, nava lui naufragiaza la Aquileia si regele este obligat sa-si continue drumul pe jos, pe teritorii dusmane. Legenda spune ca a fost recunoscut dupa un inel, dar adevarul este ca inainte de Craciunul din 1192 a fost luat prizonier de Ducele Leopold al V-lea si intemnitat in Castelul Dürnstein. Ducele il acuza de amestec in asasinarea varului sau, Conrad de Montferrat.

O alta legenda spune ca toti credinciosii lui Richard au facut eforturi disperate ca sa afle unde este inchis regele lor, dar singurul care a reusit a fost apropiatul acestuia, Blondel, care a recurs la o metoda indrazneata. El si regele cantau adesea un cantec pe care nimeni altcineva nu-l mai stia. Blondel a inceput sa-l cante langa fiecare castel din Austria si din castelul Dürnstein a rasunat raspunsul regelui, care a interpretat versul urmator, permitand fidelilor sai slujitori sa-l elibereze. Istoria ne spune insa ca Richard a fost predat regelui Henric al VI-lea al Sfantului Imperiu Romano-German si a fost eliberat in urma unei rascumparari uriase stranse de credinciosii sai, printre care se spune ca un rol important l-a avut Robin Hood.

Castelul nu mai prezinta decat urme ale gloriei de odinioara. Zidurile sale insa au continuat sa fie martorele unor evenimente sangeroase. In 1663 a fost folosit ca loc de refugiu in timpul ocupatiei turcesti si a fost cucerit de suedezi in timpul Razboiului de Treizeci de Ani. A fost restaurat in mai multe randuri dar din 1679 nu a mai fost locuit, ceea ce a dus la ruina.

Macinate de vreme zidurile continua sa domine orasul aflat la aproximativ 80 de kilometri de Viena dar turistii vin aici pentru a retrai fie si pentru un timp scurt momente incarcate de istorie si legenda si pentru a putea urmari din umbra zidurilor, jos, in vale, unduirea valurilor frumoasei "Dunare albastre.

IRINA STOICA

La 9 iunie 1239, asezarea a fost declarata oras de catre contele Otto von Andechs. Cum el nu avea urmasi, dupa moartea sa, in 1248, orasul a revenit contilor de Tirol. Dupa 100 de ani de la fondarea localitatii respective, zona din interiorul zidurilor devenise mult prea inghesuita asa ca au fost ridicate noi constructii in afara, formand asa-zisul "oras nou". Acesta se intindea pe locul unde astazi se afla strada Maria Tereza, Castelul Ambras, Universitatea si strada Muzeelor. Noua sectiune cuprindea si ferme ale cetatenilor. Grajdurile animalelor se aflau insa in interiorul orasului si, conform unui obicei medieval, caii, vacile, porcii si pasarile aveau voie sa se plimbe libere pe strazile inguste o ora pe zi, la pranz.

In 1363 Tirolul a intrat sub stapanire habsburgica, iar Innsbruckul a cunoscut o perioada infloritoare. Ducele Friedrich al IV-lea a mutat aici capitala noului ducat in 1429 si in secolele XV-XVI orasul a cunoscut un real avant cultural. Maximilian I, devenit principe in 1490, si-a demonstrat de la inceput pasiunea pentru Tirol si, in mod deosebit pentru Innsbruck. In 1493 a devenit rege al germanilor si 1507, imparat. A facut din Tirol, inima Imperiului German si venea la Innsbruck atat de des cat ii permiteau treburile tarii. Aici si-a celebrat cea de a doua casatorie cu Maria Bianca Sforza in 1494, prilej cu care a fost realizat "acoperisul de aur", completat de Nicolaus Türing in 1500. La cererea expresa a lui Maximilian a fost ridicat si Palatul Imperial (Hofburg), oferit in dar sotiei sale.

Sub domnia nepotului sau, Ferdinand al II-lea (1564-1595) a fost renovat in intregime Castelul Ambras si imbogatita colectia de arta a acestuia. In 1665 Tirolul a intrat sub stapanire austriaca si in 1669, imparatul Leopold I a construit Universitatea din Innsburck. Imparateasa Maria Tereza si-a adus si ea contributia la infrumusetarea orasului, largind considerabil Palatul Imperial si inaltand Arcul de Triumf. Cand Napoleon a cucerit Austria, Tirolul a fost incorporat Bavariei, Innsbruckul ramanand insa un important centru administrativ. Numele "Tirol" a fost inlocuit cu "Bavaria de Sud". In 1809 a izbucnit Razboiul de Eliberare dar, cu tot eroismul locuitorilor, Tirolul a ramas sub stapanire germana pana in 1814, cand a fost restituit Austriei, la Congresul de la Viena.

In secolul al XIX-lea, orasul si-a dezvoltat caile de comunicatie, industria, turismul devenind un important centru educational. Primul Razboi Mondial a lasat urme adanci orasului dar acestea au fost repede remediate. Cel de al Doilea Razboi a lasat insa rani mai adanci si, dupa 1945 a inceput perioada de reconstructie. Jocurile Olimpice de Iarna din 1964 si 1976 care au fost tinute aici i-au creat reputatia de "oras al sporturilor".

La randul sau, palatul Belvedere este alcatuit din alte doua palate: Belvedere de Jos (inceput in 1714) si Belvedere de Sus (demarat in 1721). Cele doua palate sunt legate printr-o gradina oficiala, magnifica, intregul complex intinzandu-se pe panta domoala a unei coline. Cu toate ca modelul constructiei a fost palatul Versailles, Belvedere nu a reprezentat niciodata mai mult decat o resedinta de vara. Aceasta resedinta a fost desenata si construita de Johann Lukas von Hildebrandt, unul dintre reprezentantii de seama ai barocului vienez in epoca. Hildebrandt a fost inginer militar, lucrand sub comanda printului Eugeniu si a studiat arhitectura la Roma. In ciuda formatiei sale ingineresti severe, el a adoptat mult din ornamentatia palatelor italienesti, cu fatade elegante, elaborate, si interioare stralucitoare. Aceasta maniera de lucru l-a facut mult mai popular fata de un alt arhitect vestit al vremii Johann Fischer von Erlach. De aceea a fost mult mai imitat de contemporanii sai decat marele sau rival. Hildebrandt i-a urmat lui Fischer von Erlach in functia de arhitect al Curtii din 1723, un an inainte de terminarea palatelor Belvedere.

Cu toate ca acestea sunt opera aceluiasi artist si vadesc aceleasi influente italiene incastrate barocului austriac, ele sunt foarte diferite. Belvedere de Jos a fost desenat intr-un stil nepretentios si a fost cu adevarat resedinta principelui. Belvedere de Sus, are o splendida poarta metalica decorata cu S-uri si crucea de Savoia. Poarta constituie inca intrarea principala in cele doua palate. Acesta din urma, o adevarata capodopera arhitecturala era folosit in ocazii festive. Interioarele, o revarsare de marmura si aur, cu splendide lambriuri de lemn pretios, constituie opera unei mari echipe de arhitecti, desenatori si meseriasi din diferite domenii. Scara de onoare, desenata de Hildebrandt, realizata din marmura, acoperita de bolti si luminata de lampi de cristal constituie una dintre piesele de rezistenta ale palatului. In secolul al XVIII-lea, Belvedere a devenit un palat mult mai accesibil. Gradinile au fost deschise marelui public iar constructiile au inceput sa gazduiasca o serie de colectii de pictura, oferite de asemenea spre vizitare publicului.

Astazi Belvedere constituie una dintre marile colectii de arta ale lumii. Belvedere de Jos expune opere austriace baroc, iar oranjeria tot lucrari austriece, dar medievale si renascentiste. In Belvedere de Sus pot fi admirate opere ale artistilor din secolele XIX-XX. Mii de vizitatori din toata lumea vin aici sa admire operele de arta printre care trebuie amintita celebra panza "Sarutul" de Gustav Klimp, celebrul reprezentant al jugendtsil-ului vienez. Alaturi de Opera, Catedrala Sfantul Stefan si Hofburg, palatele Belvedere constituie adevarate simboluri ale orasului care pare sa pastreze urma pasilor lui Mozart si sa faca sa-ti rasune in minte acordurile "Dunarii albastre".

Pentru expunerea operelor respective cladirea a fost extinsa si, in 1919, a trecut, impreuna cu colectia, in proprietatea statului, mentinand numele ctitorului. Distrusa in mare parte de bombardamentele din 1945, a fost complet restaurata si renovata intre 1998-2003. Cladirea este unul dintre cele mai impunatoare palate clasice ale Europei. Fostul palat baroc al contelui Silva-Taronca a fost largit de ducele Albert de Saxa Teschen intre 1802-1804, adaugandu-i-se o aripa eleganta, cu sali de onoare, construita de arhitectul belgian Louis de Montoyer. Elementele decorative, in stil Ludovic al XVI-lea, au fost aduse de la curtile regale franceze de la Paris si Versailles.

In 1822, arhiducele Carl, fiul adoptiv si mostenitorul ducelui Albert, redecoreaza salile de onoare in stilul Empire francez. Lucrarea este realizata de Joseph Dauhanser, care doteaza palatul cu piese fine de mobilier si pardoseli elegante. Fatada palatului elaborata si aristocrata a fost realizata in 1867 de arhiducele Albrecht, fiul cel mare al lui Carl. Ultima faza a decorarii palatului s-a desfasurat intre 1895-1897, sub arhiducele Frederic. "Salile de onoare" habsburgice se intind pe doua nivele, in centrul celor 21 de incaperi aflandu-se "Sala muzelor" flancata de apartamente.

Dupa 1919, cand palatul a intrat in proprietatea statului, salile au servit ca depozit, biblioteca si birouri. Au urmat decenii de declin, in special dupa Cel de al Doilea Razboi Mondial dar restaurarea acestora si renovarea fatadelor istorice sub directorul Klaus Albert Schrödor au redat pozitia de exceptie si rangul aristocratic al palatului.

Salile de onoare ii evoca pe ilustrii proprietari care au locuit aici. Intre 1794-1822 palatul a fost rezervat ducelui Albert de Saxa si sotiei sale Maria Cristina. Casatoriti in 1766 cei doi s-au mutat la Bruxelles revenind in tara in 1792. Intre 1802-1805 ducele si-a adus in palat colectia de gravuri, iar in 1816 a dispus ca aceasta sa fie un bun inalienabil si indivizibil.

Intre 1822-1847 locatarii palatului au fost arhiducele Carl si printesa Henrieta de Nassau Weilburg. Arhiducele a fost gloriosul invingator al lui Napoleon in batalia de la Aspern (21/22 mai 1809) iar sotia sa a impodobit, in 1823, pentru copii ei, pomul de Carciun care a intemeiat traditia respectiva in Austria. Arhiducele Albrecht a trait aici intre 1847-1895. Destinat din copilarie carierei militare, a fost invingator in batalia de la Custozza in 1866. Statuia sa ecvestra se afla in fata palatului.

Ultimul locatar de aici a fost arhiducele Frederic, comandant suprem al armatei imperiale si regale din Primul Razboi Mondial. Expropiat in 1919, a pierdut palatul si colectia de gravuri, iar familia a luat calea exilului maghiar, permitandu-i-se totusi sa ia toate bunurile mobile: lustre, covoare, fotolii, garnituri de salon, argintarie.

Istoria se combina cu spatiile expozitionale, care adapostesc in jur de 50.000 de desene si peste un milion de opere grafice. Muzeul ofera un tur de orizont aproape complet al artei grafice internationale intre secolele XV-XX. Exista printre expozanti nume de rasunet ca Rafael, Michelangelo, Durer, Rubens, Rembrandt. Printre colectiile de arta moderna se remarca cea donata de Rita si Herbert Batliner, cuprinzand opere de Monet, Picasso, Matisse, Modigliani, Bacon, Kiefer si multi altii.