ISTORIE=AUSTRIA

Primul Asediu al Vienei

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/24/dilema-identitara-in-cazul-austriei/

http://cultural.bzi.ro/batalia-de-la-lissa-27024

http://cultural.bzi.ro/politica-interna-din-timpul-mariei-terezia-a-austriei-20976

http://www.baricada.ro/detalii-stire/incendiar/18273/filarmonica-din-viena-publica-un-raport-despre-legaturile-sale-cu-nazismul-/

http://www.revistamagazin.ro/content/view/11189/33/
Rudolf Franz Karl von Habsburg-Lorraine (nascut pe 21 august 1858) a fost print mostenitor al Imperiului Austro-Ungar, arhiduce al Austriei, fiul imparatului Franz Joseph I si al imparatesei Elisabeth. El l-a avut drept tutore pe Ferdinand von Hochstetter (cleric si om de stiinta care a devenit superintendentul Muzeului imperial de istorie naturala). Acest tutore si sora sa Gisela i-au fost cei mai apropiati in perioada copilariei si adolescentei, printul indepartandu-se treptat de tatal sau, cu care va intra ulterior in conflicte ideologice.

Carol I al Austriei, ultimul imparat al Austriei

Tragicul sfarsit al Elisabetei, imparateasa Austriei

Prăjitura Sachertorte, creată pentru cancelarul Metternich

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10977/33/
Puterile aliate in cel de-al Doilea Razboi Mondial – Regatul Unit al Marii Britanii, Franta, SUA si URSS – au semnat la 15 mai 1955 Tratatul de Independenta a Austriei. Documentul a fost parafat la Palatul Belvedere (foto) din Viena si a intrat in vigoare la 27 iulie 1955. Titlul complet al documentului a fost „Tratat de reinfiintare a unei Austrii independente si democratice, semnat la Viena la 15 mai 1955”.

Politica interna in timpul Mariei Terezia a Austriei

http://cultural.bzi.ro/domnia-lui-francisc-i-al-austriei-13374

http://cultural.bzi.ro/casatoria-marianei-de-austria-13376

http://cultural.bzi.ro/domnia-lui-franz-joseph-al-austriei-12781

Asasinarea imparatesei Elisabeta a Austriei

Copilaria lui Franz Joseph al Austriei

http://cultural.bzi.ro/drama-de-la-mayerling-8561

http://www.gazetademaramures.ro/maria-tereza-singura-femeie-suveran-in-cei-650-de-ani-de-istorie-a-habsburgilor-14307

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9991/8/

Peste tot la Viena se poate remarca dragostea cu care austriecii pastreaza amintirea imparatesei Sissi, sotia imparatului Franz Joseph I al Austriei si Ungariei. Pretutindeni se vorbeste despre frumusetea si pedanteria acestei femei care, se poate spune fara dubii, a avut grija de persoana sa precum un top model din zilele noastre. Din pacate, tocmai o astfel de prezenta fermecatoare a murit asasinata, la varsta de 60 de ani, dupa o domnie de 44 de ani.

Care a fost adevărata însemnătate a victoriei...


În 1983 se împlineau 300 de ani de la cel de-al doilea asediu al
Vienei și, implicit, de la victoria armatei austro-poloneze în fața
turcilor. Momentul, considerat punct de cotitură în istoria Europei
moderne, a fost celebrat atunci în Austria și Polonia, și nu numai,
prin numeroase manifestări culturale. În același timp, unii istorici
se întrebau dacă victoria din 1683 a fost într-adevăr atât de
importantă pentru viitoarea evoluție a Europei.

Infrângerea armatei otomane în fața Vienei în 1683 e considerată a fi
momentul de început al declinului Imperiului Otoman. În vara acelui
an, Viena, epuizată, mai avea puțin și ceda în fața turcilor, după un
asediu de două luni. Practic, cucerirea orașului nu era decât o
chestiune de timp. Însă în ultima clipă, Viena a fost salvată de o
armată străină, și în bătălia din 11-12 septembrie, otomanii au fost
înfrânți. Comandantul armatei care a salvat atunci Viena era regele
polonez, Ian Sobieski. Fără soldații lui, Împăratul nu s-ar fi
aventurat niciodată într-o bătălie deschisă cu turcii.

Istoricul Walter Leitsch se întreba, la momentul aniversării celor 300
de ani de la această victorie, dacă bătălia de la porțile Vienei a
fost într-adevăr atât de importantă precum o prezintă cărțile de
istorie. La urma urmei, consideră el, nu era prima bătălie câștigată
de creștini în fața otomanilor. Cu toate acestea, bătălia marchează
totuși un punct de cotitură: victoria din septembrie 1683 a oprit
definitiv avansul otoman spre Europa Centrală. În plus, imediat după
aceea, turcii încep să piardă teritoriile europene: până în 1698,
aproape toată Ungaria fusese recucerită de austrieci.

Începând cu 1683, turcii au încetat a mai reprezenta o amenințare față
de lumea creștină. Ulterior, turcii vor pierde toate teritoriile
creștine cucerite în ultimele trei secole și jumătate. Consecințele
pentru lumea creștină au fost foarte importante: pe de o parte,
europenii nu s-au mai simțit amenințați de atacurile ferocei armate
turcești (care cauzase o adevărată psihoză în secolele XIV-XVI), iar
cheltuileli pentru apărarea granițelor Europei creștine au fost reduse
considerabil, aceste sume putând fi investite în alte domenii.



Evenimentul a fost celebrat și în 1883, la aniversarea a 200 de ani de
la victorie, precum și în 1933. Însă și în 1683 victoria a creat o
adevărată senzație. S-au publicat atunci, și în următorii ani,
numeroase pamflete și cărți. Întrebarea este dacă acei scriitori
contemporani și-au dat seama de adevărata semnificație a evenimentului
sau a fost vorba doar de o campanie propagandistică organizată de
liderii politici de la Viena și Varșovia. Se prea poate, având în
vedere că habsburgii și polonezii suferiseră numeroase înfrângeri în
ultimele decenii, iar reputația lor militară a avut mult de suferit. O
victorie precum cea din 1683 le-a restabilit însă prestigiul, iar din
acest motiv oamenii Împăratului și cei ai Regelui Poloniei au trebuit
să se asigure că victoria e celebrată ca un eveniment istoric foarte
important - și asta fără să cunoască încă cele mai importante
consecințe ale bătăliei.

De la înțelegeri secrete la alianțe puternice împotriva turcilor


Bătălia pentru Viena a fost un punct de cotitură și din alt punct de
vedre. Succesul s-a datorat cooperării dintre armata Împăratului,
armatele câtorva prinți din Imperiu și armata polonezilor. În
războaiele anti-otomane precedente, prinții germani trimiseseră
deseori trupe auxiliare, însoțite chiar de armate din Italia. Însă
cooperarea a două țări non-maritime vecine ale Imperiului Otoman era
ceva nou. De când Imperiul Otoman devenise o amenințare în Europa
Centrală și Estică, atât Sfântul Imperiu Romano-German, cât și Polonia
încercaseră să-și asigure ajutorul reciproc în caz de pericol. Cu
toate acestea, eforturile lor de a construi o apărare comună
anti-otomană s-au soldat întotdeauna cu un eșec. Incapacitatea celor
două state de a se uni se datora în primul rând superiorității
militare otomane – chiar și forțele combinate ale Habsburgilor și
polonezilor nu erau superioare forțelor otomane, astfel că o campanie
comună era riscantă.

Apoi, exista un al doilea motiv pentru care atât germanii, cât și
polonezii – dar nu numai, se temeau de un război împotriva Imperiului
Otoman deoarece una din tacticile cheie ale turcilor era folosirea
unor unități speciale pentru devastarea teritoriului inamic. Astfel,
orice conflict militar cu otomanii – chiar și unul soldat cu o
victorie – ar fi cauzat mari daune economice. De aceea, vecinii
Imperiului Otoman evitau pe cât posibil conflictele cu acesta,
excepție făcând războaiele navale.

Atacurile veneau de cele mai multe ori din partea otomanilor, iar cei
care scăpau de aceste atacuri nu puteau decât să se bucure de
nefericirea vecinului. Între inamicii Imperiului Otoman, care se
puteau alia, neîncrederea era foarte mare: pentru că toți doreau să
evite un conflict deschis cu turcii, sau să pună capăt unui asemenea
conflict cât mai repede posibil, orice alianță era pusă în pericol de
dorința părților de a încheia rapid o pace separată cât mai
avantajoasă. Și toți erau convinși că partenerii lor negociază în
secret cu turcii încheierea unei păci separate.

Din acest punct de vedere, bătălia pentru Viena a adus o schimbare
radicală: distrugerea armatei otomane în 1683 a făcut posibilă crearea
unei mari ligi antiotomane în 1684, din moment ce țările aliate puteau
spera cu adevărat la noi victorii. Din acel moment, cooperarea
statelor creștine împotriva Imperiului Otoman a funcționat relativ
bine.

Acest succes a fost asigurat de cooperarea dintre armata imperială și
cea poloneză. Putem astfel să ne întebăm de ce regele Ian Sobieski nu
a continuat politica predecesorilor săi și și-a asumat un foarte mare
risc ajutându-l pe Împărat? Sobieski a avut mai multe motive: în
primul rând, apărarea securității Poloniei, aflată în imediata
apropiere a Imperiului Romano-German. Apoi, o asemenea acțiune, dacă
ar fi reușit, ar fi asigurat prestigiul militar al Poloniei. Nu în
ultimul rând, trebuia să se gândească la viitorul familiei sale. Dar
pentru a înțelege mai bine situația, trebuie să ne uităm mai întâi la
politica dusă de Împăratul Leopold I și la atitudinea sa față de
Ungaria, precum și la problemele otomanilor la începutul campaniei.

Ce i-a atras pe turci spre Viena


Până în 1683, relațiile dintre Împărați și Sultani nu au fost
întotdeauna conflictuale. La începutul secolului al XVI-lea au existat
câteva războaie, apoi secolul al XVII-lea, până în 1683, a fost o
perioadă de pace. După tratatul încheiat în 1606, nu a mai avut loc
nicio înfruntare militară de proporții timp de 57 de ani. Scurta
perioadă de război dintre 1663-1664 a fost mai mult un accident, nici
Împăratul, nici Sultanul nedorindu-și acel război. De aceea,
armistițiul a fost semnat atunci după singura mare bătălie și a fost
încheiat pe o perioadă de 20 de ani.

Secolul al XVII-lea a fost dominat de Războiul de 30 de ani, în cadrul
căruia germanii au fost presați din cauza intrării în război a
francezilor. Habsburgii, ca Împărați, erau responsabili de apărarea
teritoriilor imperiului și s-a dovedit în curând că sarcina era peste
puterile lor. Germanii și-au concentrat toate forțele pe linia de
apărare de pe Rin și doreau să obțină cât mai repede pacea la
celelalte granițe. Astfel, în timpul și după Războiul de 30 de ani,
recucerirea teritoriului ungar a dispărut de pe lista cu priorități a
Împăraților. În 1664, când Leopold a câștigat singura bătălie
importantă din scurtul conflict cu turcii, el a încheiat repede pacea
și chiar a acceptat cedarea unor teritorii maghiare Sultanului.
Ungurii nu au fost deloc mulțumiți de acest gest; ei erau oricum
nemulțumiți de faptul că Leopold, continuând politica predecesorilor,
uitase de datoria sa ca rege al Ungariei, și nu puteau înțelege de ce
acceptase cedarea unor teritorii deși fusese victorios în luptă.

În 1672, nobilimea maghiară s-a răsculat și a căutat sprijinul
francezilor. Pentru că Leopold se concentra pe apărarea Rinului
împotriva avansului francez, el nu a acordat prea mare atenție
evenimentelor din Ungaria. Leopold a ignorat situația din Ungaria timp
de mai mulți ani, iar în 1682, căutând să prelungească armistițiul cu
turcii, a acceptat din nou cedarea unor teritorii maghiare.

Această atitudine a Împăratului a atras atenția sultanului și Marelui
său Vizir, Kara Mustafa. Ei și-au dat seama că Leopold nu era în stare
să suprime rebeliunea unor nobili ungari și că oferea un preț foarte
mare pentru prelungirea armistițiului. Asta arăta în mod clar că
Împăratul era slab, astfel că tentația de a-l ataca a devenit
irezistibilă. Și pentru că Leopold se arăta total neinteresat de
Ungaria, Sultanul ar fi putut să-l forțeze, după o campanie de succes,
să cedeze încă și mai multe teritorii decât cele propuse la
negocierile pentru armistițiu.

Sultanul și consilierii săi au luat decizia de a ataca potrivit unei
logici politico-militare normale: ar trebui să-ți ataci inamicul
atunci când e slab. În plus, experiența îi învățase că Leopold nu va
primi ajutor substanțial din exterior și că sub nicio formă nu va fi
sprijinit de polonezi. Riscurile erau, deci, aproape inexistente. De
asemenea, știau din experiența ultimului conflict că vor putea obține
un armistițiu avantajos chiar dacă pierdeau principala bătălie.
Astfel, nu e de mirare că o campanie împotriva Împăratului a părut în
ochii turcilor o afacere relativ simplă cu un succes garantat.

Nimeni nu putea să prevadă că după 150 de ani de încercări eșuate,
polonezii și germanii vor coopera. Singura greșeală făcută de Sultan
și Kara Mustafa a fost că nu și-au limitat campania la Ungaria și au
decis să asedieze Viena. Desigur, cucerirea Vienei ar fi adus un
prestigiu enorm Imperiului. Dar era o mișcare prea riscantă din punct
de vedere al organizării: era un oraș prea îndepărtat și prea bine
fortificat. În plus, atacul turcilor asupra unui centru major al
creștinismului european a întârit solidaritatea lumii creștine. În
pofida acestor lucruri, asediul ar fi putut avea succes. Turcii aveau
șanse reale de a cuceri Viena din moment ce forțele adunate de Împărat
nu erau suficient de puternice pentru a încerca o bătălie deschisă.
Abia după venirea polonezilor, armata creștină a fost capabilă de a
risca o luptă dincolo de zidurile orașului.

Ce l-a împins pe Sobieski să vină în ajutorul Vienei


De ce a decis Sobieski să vină în ajutorul Vienei, trădând politica
predecesorlor săi? Până în anii 1670, nobilimea poloneză evitase
implicarea Poloniei în acțiunile anti-otomane, argumentând că din
moment ce țara lor nu pierduse niciun teritoriu în fața turcilor, nu
aveau motive să se alăture unei ligi anti-otomane. Situația s-a
schimbat în deceniul al optulea al secolului XVII, când Polonia pierde
Podolia. Atunci, mai mulți nobili polonezi din Dietă au fost foarte
nemulțumiți de pierderea pământurilor, pe care doreau să le
recupereze. În plus, mândria și prestigiul Poloniei avuseseră de
suferit în urma înfrângerii în fața turcilor, care a urmat altor
eșecuri în fața suedezilor și rușilor.

Ian Sobieski a ajuns rege al Poloniei cu ajutorul regelui Franței. La
începutul domniei sale, a colaborat cu Franța și a susținut rebeliunea
ungară împotriva Împăratului Leopold. Dar cooperarea cu Franța nu i-a
adus avantajele așteptate și nu-l putea ajuta în recuperarea
teritoriilor pierdute în fața otomanilor. Ungurii, la rândul lor, au
căutat un aliat mai puternic decât Franța și Polonia, și s-au orientat
spre turci. Și cu cât ungurii se apropiau mai mult de Imperiul Otoman,
cu atât mai periculoasă devenea situația pentru Polonia. De aceea,
Sobieski a renunțat la sprijinul acordat rebeliunii ungare și s-a
aliat cu Împăratul. Un rege ungar vasal al Sultanului ar fi fost un
vecin prea periculos pentru Polonia.

Sobieski a fost mult mai activ în politica externă decât predecesorii
săi, însă eforturile sale de a întâri poziția internațională a
Poloniei nu au fost răsplătite. Acest fapt se explică prin poziția
neimportantă a Poloniei ca forță militară; de aceea, nici rolul ei
politic în Europa nu era atât de important. Astfel, prestigiul
Poloniei nu putea fi restaurat decât printr-o remarcabilă victorie
militară. Campania era, desigur, riscantă, dar succesul ar fi însemnat
enorm de mult pentru Polonia. A mai contat foarte mult și faptul că
Sobieski a primit comanda supremă a armatei, dat fiind că avea cea mai
multă experiență în luptele împotriva turcilor.

Un alt motiv pentru gestul lui Sobieski a fost unul de ordin dinastic.
Restaurând prestigiul Poloniei printr-o victorie împotriva turcilor,
ar fi putut asigura succesiunea la tron a unuia dintre fiii săi. De
asemenea, l-ar fi putut convinge pe Împărat să încheie o alianță
matrimonială prin copiii lor.

Luând decizia de a ataca Viena, sultanul și Marele Vizir au contribuit
mai mult la decăderea Imperiului, printr-un singur gest, decât o
făcuse orice alt lider otoman. Însă nu numai cei doi au fost
dezamăgiți. Nici dorințele lui Sobieski nu s-au îndeplinit; chiar și
cooperând cu armata imperială, el nu a reușit recuperarea teritoriilor
pierdute. A câștigat totuși o foarte bună reputație în Europa ca lider
militar, ceea ce însă nu a contribuit prea mult la evoluția politicii
poloneze. Politica internă a țării și, implicit, poziția sa pe plan
internațional, au avut de suferit deoarece aristocrația poloneză,
nemulțumită de prestigiul câștigat de Sobieski la Vienna, a încercat
să-i submineze poziția.

Cât despre Leopold, el a rămas în istorie ca Regele Ungariei care a
recâștigat cel mai întins teritoriu pierdut anterior în fața
Imperiului Otoman. Astfel, omul care la început nu dorea altceva decât
să încheie pacea cu turcii a fost singurul care a ieșit victorios la
sfârșit.

Între Austria și Rusia: cazul unuia din cei mai...


În primăvara anului 1913, în Austria izbucnește un mare scandal în momentul în care iese la iveală că unul din cei mai importanți ofițeri din Statul Major oferise Rusiei, în schimbul unor importante sume de bani, numeroase informații secrete privind armata austro-ungară. Era ultima picătură care arăta situația jalnică în care se afla armata Imperiului.

În aprilie 1913, la oficiul poștal din Fleischmarkt, Vienna, a sosit o scrisoare, marcată poste-restante, pentru un anume domn Nikon Nizetas. Scrisoarea fusese trimisă din Eydtkunen, un mic orășel german aflat în apropierea graniței cu Rusia. Neridicată, scrisoarea a fost trimisă înapoi la Eydtkunen și de acolo la Berlin, pentru a fi returnată expeditorului. Scrisoarea a fost deschisă și a trezit imediat suspiciciunile autorităților: în plic se aflau 6000 de coroane (circa 8000£). Scrisoarea a fost apoi dată serviciilor de informații germane, care au făcut legătura dintre adresa expeditorului (din Geneva) și un ofițer francez pensionat despre care se știa că e activ în spionaj. Autoritățile austriece au fost la rândul lor informate imediat, iar cercetările începute la Viena au fost preluate de șeful serviciilor de contra-informații militare, Max Ronge. El conducea departamentul de aproape un an de zile, preluând funcția de la Colonelul Alfred Redl.

La ordinul lui Ronge, s-a făcut un duplicat al scrisorii, iar acesta a fost trimis la oficiul poștal din Fleischmarkt pentru a fi ridicat de respectivul Nizetas, acum suspectat de spionaj. Trei ofițeri de poliție au fost trimiși acolo pentru a-l aștepta pe Nizetas. Acesta nu și-a făcut însă apariția în următoarele săptămâni; în schimb, au mai sosit pentru el alte două scrisori, cu 8000, respectiv 7000 de coroane. Una din scrisori venea tot de la Eydtkunen, iar cealaltă de la Berlin, provenind însă de la Sankt Petersburg. Autoritățile au bănuit atunci că spionul nu are doar legături cu francezii, ci și cu rușii.

Abia pe 24 mai, într-o zi de sâmbătă, Nizetas și-a făcut apariția pentru a-și ridica scrisorile. Fata de la ghișeu, instruită de polițiști, l-a ținut puțin de vorbă, și i-a anunțat pe polițiștii aflați la etajul clădirii – prin intermediul unui buton secret – de venirea lui Nizetas. Acesta a plecat destul de repede și s-a urcat într-un taxi; polițiștii au avut noroc că au găsit la rândul lor un taxi pentru a-l urmări. După ce au pierdut din vedere taxi-ul de câteva ori, l-au găsit în apropiere de Hotelul Klomser. Taximetristul le-a spus polițiștilor că Nizetas îi ceruse să-l ducă la hotel și că lăsase pe banchetă cutia unui briceag, folosit probabil pentru deschiderea scrisorilor.

Polițiștii s-au dus la hotel și i-au spus ușierului să-i spună lui Nizetas că taximetristul s-a întors să-i lase cutia. Au rămas apoi în apropiere pentru a-l aștepta pe suspect, care părăsise hotelul înainte de sosirea lor. Când s-a întors, polițiștii l-au observat în timp ce rupea o bucată de hârtie, pe care aveau ulterior să o recupereze. Situația s-a complicat când unul dintre polițiști a spus că-l recunoaște pe suspect: era nimeni altul decât colonelul Alfred Rodl, fostul șef al serviciilor de contra-informații militare.

Polițiștilor nu le-a venit să creadă, însă hârtia pe care Redl o rupsese intrând în hotel, pe care a aruncat-o apoi, a confirmat suspiciunile: era nota de primire de la poștă, de la ridicarea scrisorilor, iar semnătura îi aparținea lui Redl. Ronge și superiorul său, Colonelul Urbanski, șocați la rândul lor, l-au anunțat pe Generalul Conrad von Hotzendorf, șeful Marelui Stat Major.

Mulți au încercat atunci să găsească un răspuns, o explicație pentru trădarea lui Redl. S-au îndreptat spre faptul că acesta fusese crescut în regiunea Galiției; ar fi putut astfel deveni un susținător al panslavismului. Ideea era însă absurdă: Redl avea origini pur germane. Alții au spus că Redl era evreu, astfel că trădarea lui putea fi pusă pe seama tendințelor internaționaliste ale evreilor, care nu simțeau niciun fel de loialitate față de țările în care trăiau. Însă Redl nu era evreu, ci catolic.

Explicația pare a fi mult mai simplă. Redl a ajuns victima unui șantaj al rușilor. Se pare că rușii au aflat că Redl, ofițerul cu o carieră impresionantă în armata austro-ungară și deținătorul a numeroase medalii, era homosexual, și s-au folosit de această informație pentru a-l șantaja.

Când a ieșit la iveală adevărul, iar Redl a fost confruntat cu acuzația de trădare, s-a sinucis, spre dezamăgirea autorităților care ar fi dorit să afle precis câte informații le oferise rușilor. S-a dovedit că Redl furnizase rușilor informații extrem de important timp de mai mulți ani, și că prin trădarea lui se făcea vinovat de eșecul armatei austro-ungare din primele luni ale Primului Război Mondial și, implicit, de moartea a sute de mii de soldați.

Redl a transmis Rusiei planul de atac împotriva Serbiei, pe care rușii l-au dat apoi sârbilor. Era același plan urmat în vara lui 1914, la începutul războiului. A mai transmis, de asemenea, date despre mobilizarea armatei austriece, date extrem de importante în condițiile în care, în acea vreme, mobilizarea rapidă a armatei putea reprezenta cheia succesului în război. Mai mult decât atât, în perioada în care a condus serviciile de contrainformații militare, Redl a trimis în Rusia agenți austrieci pe care i-a vândut apoi rușilor.

Afacerea Redl a iscat un mare scandal în societatea austriacă, într-o perioadă în care tensiunile pe plan internațional erau foarte ridicate, iar lumea se afla la un pas de război. Loialiștii monarhiști au fost foarte dezamăgiți de scandalul Redl, iar în Imperiu lumea a început să se întrebe în ce măsură poate avea încredere în liderii săi, militari sau civili, dacă până și un membru-cheie al Statului Major vindea secrete rușilor pentru a-și apăra secretele vieții personale.

„Afacerea Redl nu poate fi privită ca o problemă privată. Redl nu este un indivit, ci un sistem. În timp ce soldații din alte țări sunt învățați să-și iubească patria, lipsa patriotismului e considerată cea mai mare virtute militară în această nefericită monarhie. La noi, educația militară culminează cu distrugerea oricărui sentiment național... Prin afacerea Redl, acest spirit și-a găsit răzbunarea.”

În ciuda scandalului, Împăratul a fost dezamăgit de sinuciderea lui Redl. Catolic convins, Franz Josepf nu-și dorea ca Redl să moară astfel, în păcat. Însă în ciuda faptului că populația imperiului era majoritar catolică, exista în societate un anume sentiment de apreciere pentru sinuciderea ca modalitate onorabilă de a muri. Astfel, s-ar putea trage o paralelă între gestul lui Redl și situația Imperiului în 1914. În vara acelui an, la un an după scandalul Redl, Austro-Ungaria începe un război – în ciuda slabei pregătiri a armatei – pentru a-și apăra statutul și onoarea. A fost, practic, o sinucidere, căci acest război avea să aducă sfârșitul Imperiului Austro-Ungar.