ITALIA

Sub presiunea familiei si la sugestiile unei prietene nu a respins cererea in casatorie. A cerut doar un ragaz pentru a lua pulsul orasului, in vreme ce Aulus a ramas in Roma, pentru a-si limpezi gandurile. Odata ajunsa in Pompei, a fost intampinata de Julia, verisoara sa de aceeasi varsta, care, a doua zi, a insotit-o intr-un lung periplu. Prima impresie, favorabila, i-au produs-o agitatia din portul aflat pe malurile fluviului Sarno si corabiile incarcate cu marfuri care acostau si plecau spre meleaguri indepartate, asigurand un comert infloritor.

 Urmatorul popas l-au facut la cel mai mare templu, dedicat triadei Jupiter, Junona si Minerva, zeii protectori ai cetatilor. Au patruns apoi in marea piata – macellum – printre portici ornate cu fresce reprezentand scene mitologice si activitati comerciale. Sumedenia de mici magazine, de tejghele pline de produse imbietoare – stofe fine aduse din Orient, bijuterii, obiecte decorative, ustensile, cosuri cu fructe, ciuperci, peste, carne, paine, amforele umplute cu vin, ulei, parfum si cate si mai cate au fascinat-o.

 Cele doua fete si-au croit apoi drum prin multimea de pe strazi pentru a ajunge la una dintre cele mai mari cladiri ale forumului: edificiul Eumachia. Claudia a fost incantata de fatada impozanta, cu un aranjament de coloane ornamentate cu statui si de basoreliefurile cu reprezentari de animale. Cladirea a fost finantata si ridicata sub indrumarea preotesei Eumachia prin anii 20. Si-au continuat drumul spre strada principala, cu o lungime de 700 de metri, jalonata de fantani printre care figura faimoasa fantana a Abundentei. De-o parte si de alta se inaltau vile, unele cu etaj, la parterul carora se aflau magazine, ateliere, taverne. Ca si in celelalte zone, si aici se desfasura o intensa activitate comerciala.

 Nu puteau in niciun caz ocoli termele. S-au oprit in fata celei mai luxoase, intrand prin poarta rezervata femeilor. S-au imbaiat, s-au amuzat jucandu-se cu o minge, apoi au descins in curtea plina de persoane de ambe sexe, cautand compania tinerilor curtezani. S-au intretinut cu ei, le-au acceptat formal avansurile, s-au aratat coplesite de complimentele lor. La un moment dat a aparut Augustina, o prietena a Juliei, bucuroasa sa o intalneasca si s-o cunoasca pe Claudia. Dupa cateva schimburi de impresii, Augustina le invita sa petreaca a doua zi clipe de vis in vila sa, una dintre cele mai somptuoase ale orasului.

 Din piatra bruta sau marmura, din lemn sau metal, acestea au povestile lor si sunt ancorate puternic in viata si istoria orasului. Sunt peste 400 de poduri in oras, dar dintre acestea cinci au devenit vestite, au fost evocate in carti, au aparut in productii cinematografice.

  Cel mai vechi pod este Rialto (Ponte di Rialto), care leaga cartierul San Marco de cartierul San Paolo. Primul pod construit pe acest loc in 1180 a fost unul de lemn, sustinut de barci. Acesta a fost inlocuit cu altul in 1255. Podul ridicat pe structuri de lemn a ars in timpul unei revolte conduse de Bajamonte Tiepolo, in 1310. Noul pod construit aici s-a prabusit in 1524, in timpul unei petreceri populare. Ideea constructiei unui pod de piatra fusese lansata de multa vreme si, dupa ce mai multi arhitecti si-au oferit serviciile, lucrarea i-a fost incredintata lui Antonio da Ponte, care a terminat-o in 1591. Podul are lungimea de 28,8 metri, inaltimea de 7,32 metri si latimea de 28,8 metri. Este construit din doua rampe care urca spre porticul din varf si este facut numai din trepte. Are trei cai de acces si este marginit de arcade sub care sunt inghesuite magazinele de suveniruri.

   Un pod cu o poveste speciala este asa-zisa „Punte a suspinelor”. A fost construit in 1602 si lega inchisoarea orasului de camerele de interogatoriu din Palatul Dogilor. A fost realizat din piatra de var, cu ferestre prevazute cu gratii. Povestea spune ca podul oferea o ultima priveliste a Venetiei condamnatilor care traversau podul. De fapt numele i l-a dat Lord Byron, inspirat de suspinele osanditilor.

 In zilele noastre, puntea este invaluita intr-o alta legenda. Se spune ca indragostitii care se saruta intr-o gondola sub acest pod, la apusul soarelui, nu se vor desparti niciodata. Podul Academiei a fost construit in 1854, inlocuit apoi cu altul in 1933 si, in cele din urma, cu altul in 1985. Impresionanta structura de lemn traverseaza Marele Canal si duce direct la Galeriile Academiei.

  Podul Scalzi a fost proiectat de arhitectul Eugenio Mozi si este construit in intregime din piatra alba de Istria fara niciun fel de armatura. A fost construit in 1931-1934 in locul unuia din fier care data din 1858, dar nu mai rezista probei timpului. Podul se afla in apropierea Bisericii Scalzi si era cunoscut si ca „Podul calugarilor desculti”.

  Podul Constitutiei sau Podul Calatrava este construit din otel si sticla peste Canal Grande si are o lungime de 94 de metri. A fost realizat in 2007 de Santiago Calatrava si a fost deschis publicului in 2011. Este un pod arcuit, cu zabrele, iar scara este pavata cu pietre de Istria, alternand cu trepte de sticla luminate. Parapetul, tot din sticla luminata, se incheie cu o baie de bronz. Podul nu a fost bine primit nici de locuitori, nici de critici, considerandu-se ca arhitectura lui moderna nu se potriveste cu decoratiunile medievale ale orasului.

 Raman insa o multime de alte poduri care fac faima orasului din laguna. Multe dintre ele au inceput sa fie sufocate de obiceiul modern al indragostitilor de a atarna pe ele, pe balustrade sau gratii, tot felul de lacatele cu numele lor. Obiceiul s-a raspandit in tot Apusul Europei, in special in Venetia si Paris. Venetienii au fost insa fermi si au luat toate masurile pentru a stavili acest obicei care nu doar urateste podurile, ci le expune chiar pericolului distrugerii.

 Nu se cunoaste totusi numele arhitectului care a realizat constructia, dar este posibil ca in mare parte planurile sa fi fost elaborate de Alberti, care reusise sa-l convinga pe cardinal sa inalte un palat demn de numele sau. De asemenea, nu se stie daca a fost platit pentru eforturile sale, dar constructia, inceputa in 1455, reflecta stilul adus de Alberti la Roma, recreand la o scara impresionanta elementele folosite de el in alte constructii, ca Palatul Rucellai din Florenta. De fapt, constructia demarase ca o casa relativ modesta dar dupa ce, in 1464, cardinalul Barberini devenise Papa Paul al II-lea, lucrarile luasera acea linie monumentala, atat de apreciata de presupusul creator. Palatul a fost prima mare resedinta civila din Roma ridicata in stilul Renasterii.

 Construit la jumatatea secolului al XV-lea, o perioada de trecere de la arhitectura medievala la cea renascentista, palatul prezinta un turn mare si meterezele specifice locuintelor fortificate ale nobililor medievali. In acelasi timp prezinta si logiile tipice Renasterii si constructiilor lui Alberti, realizate intre 1467-1471, si ramase necompletate in zilele noastre.

 Palatul Venezia a ramas neterminat la moartea Papei Paul al II-lea in 1471. A fost lasat mostenire nepotului sau, care urma sa-l completeze dar reparatiile care au urmat de-a lungul timpului i-au alterat intrucatva infatisarea initiala. A fost locuit de cativa papi si de Carol al VIII-lea al Frantei, care a trait aici un an, in timpul campaniei de cucerire a Neapolului, in 1495. In secolul al XVI-lea a fost sediul Ambasadei Republicii Venetiene la Roma si, in perioada respectiva si-a luat numele pe care il poarta si azi.

 Marile evenimente istorice au continuat sa-si lase dovezi ale trecerii lor. Napoleon I a stabilit aici sediul administratiei franceze in 1806 si cativa ani mai tarziu palatul a fost ocupat de austrieci, care l-au inapoiat guvernului italian abia in 1916. In timpul Celui de al Doilea Razboi Mondial, a constituit cartierul general al lui Mussolini si la sfarsitul conflagratiei a fost transformat in muzeu. Aici sunt expuse panze celebre purtand semnaturile lui Jacopo Sansovino, Paolo Veneziano si Guercino. Gradina palatului, realizata tot in stil renascentist, o oaza de liniste si verdeata, este un loc admirat de vizitatorii muzeului, a carui cladire reprezinta una dintre cele mai prestigioase constructii din Roma.

 Ideile lui Alberti, cel mai prestigios teoretician al Renasterii italiene, au fost preluate de urmasii sai, faima lucrarilor acestora depasind granitele tarii si exercitand o uriasa influenta in constructiile de pe intregul continent, in mod special asupra celor din Franta.

 Maderno a supervizat initial constructia palatului aflat intr-un perimetru delimitat de Piazza Barberini, Via delle Quatro Fontane si Via del Quirinale. Dupa moartea lui Maderno, in 1629, doi alti mari arhitecti ai vremii, Francesco Borromini si Gianlorenzo Bernini, ambii maestri ai barocului, au fost invitati sa termine lucrarile. Cei doi s-au gandit sa urmeze indeaproape desenele lui Maderno, terminand lucrarile in 1633. Rezultatul acestei stranse colaborari intre trei dintre cei mai mari arhitecti reprezentanti ai barocului roman a fost unul dintre cele mai indraznete palate ale orasului. In contrast cu palatele greoaie din blocuri masive, Palatul Barberini, parea o vila prietenoasa de tara, din Paladium, adusa in oras. Aerului primitor i se adauga insa acea demnitate specifica marilor familii care puteau detine o astfel de proprietate.

 Palatul a fost desenat in forma de H. Fatada este dominata de porticul central desenat probabil de Bernini, avand deasupra doua siruri de ferestre cu arcade separate de pilastri si coloane. Se pare ca tot Bernini a desenat scara rectangulara din stanga porticului in vreme ce scara in spirala din partea dreapta este opera lui Borromini, maestru al liniilor curbe. Aceluiasi arhitect i se atribuie si ideea ferestrelor in perspectiva falsa si structura asa-numitei „curti de onoare” inchisa in doua parti de aripi simetrice. Interiorul se remarca in acelasi stil luminos ca exteriorul, palatul ramanand o atractie peste veacuri, cu apartamentele grandioase si incaperile labirintice.

 Remarcabila in acest sens este Sala Ovala, decorata cu scena alegorica, „Divina Providenta si Puterea lui Bernini” realizata intre 1633-1639 de Pietro da Cortona. Exista in palat si alte fresce notabile, decorand tavanele incaperilor de la primul etaj. Acestea poarta semnaturile lui Andrea Camassei si Giuseppe Passeri. Cladirea are si o gradina numita „gradina secreta” deoarece nu poate fi vizitata decat de cei care au intrat mai intai in palat.

 Familia Barberini a vandut palatul statului in 1949 si, la scurt timp dupa aceasta, constructia a devenit muzeu. Galeria Nationala de Arta Antica a Italiei isi expune comorile in doua mari palate din capitala: Corsini si Barberini. Muzeul din Palatul Corsini fusese infiintat inca din 1893 in vreme ce al doilea si-a deschis portile numai cand primul a devenit neincapator. Colectiile care pot fi admirate acum in Palatul Barberini pun accent pe lucrarile unor mari artisti din secolele XVI-XVIII. Sunt expuse in special operele unor pictori si sculptori italieni dar si cele ale unor creatori straini vestiti. Pot fi admirate astfel lucrari ale lui El Greco, Caravaggio, Titzian, Rafael, Pietro de Cortona. De o apreciere deosebita se bucura si o pictura de Bernini, respectiv un portret reprezentandu-l pe importantul sau sponsor, Papa Urban al VIII-lea.

 Cele zece sali ale muzeului sunt organizate tematic: Rafael si epoca sa, manierismul florentin, pictura emiliana, sala venetienilor, Caravaggio si caravaggistii. Muzeul este conceput nu ca o colectie de familie ci ca una de capodopere. Din nefericire numai primul etaj este destinat colectiilor de arta, celelalte fiind intr-o permanenta restaurare, vizand folosirea tuturor salilor ca muzeu. De aceea piesele sunt expuse prin rotatie, prilejuind insa posibilitatea de a vedea de fiecare data alte capodopere universale.