ITALIA

 Cladirea a fost proiectata de arhitectul austriac Carl Junker si terminata in patru ani, lucrarile fiind incepute in 1856. Structura este predominant eclectica iar mobilierul si decoratiile au fost realizate de Franz Hofmann si fiul sau, totul fiind executat dupa indicatiile lui Maximilian. Intregul complex cuprinde castelul propriu-zis, vila cunoscuta sub numele Castelletto, parcul si grajdurile. La parterul castelului sunt apartamentele lui Maximilian si ale sotiei sale. Remarcabile sunt dormitorul arhiducelui si camera sa de studiu reproducand cabina si pupa patrata a fregatei de razboi Novara. Biblioteca este si ea o piesa de mare rafinament, ca si apartamentul Carlotei. Biblioteca are peretii acoperiti de carti iar cele mai multe camere au o tapiterie de culoare albastru deschis. La primul etaj pot fi admirate camerele oficiale cu plafoane de lemn si lambriuri elegante si saloanele cu obiecte orientale. Intr-una dintre camere, picturile lui Cesare Del'Acqua ilustreaza viata lui Maximilian si istoricul resedintei Miramare.

 Castelul prezinta o serie de decoratii deosebite, printre care multe blazoane ale celui de al doilea Imperiu Mexican si ornamente exterioare din piatra cu vulturul aztec. Asa-numitul "Castelletto" reproduce la scara mica, fatada vilei in care locuise arhiducele pana in 1852. Ridicat in fata golfului Grignano, are o baza patrata, o terasa si turn. Numarul de camere este redus si toate sunt incarcate de mobilier, decorate in stil turcesc si german, conform tendintelor vremii.

 Parcul a fost amenajat tot de arhitectul Carl Junker dar pentru partea botanica a fost angajat Josef Laube, inlocuit ulterior, in 1859, cu Anton Kelinek. Este un parc atipic pentru zona respectiva si chiar pentru Europa. Vreme de 10 ani aici au fost adusi cedri din Liban, alti copaci din nordul Africii si Himalaia, din Spania, California si Mexic si chiar cateva exemplare de sequoia si ginkgo biloba. Cu bazine elegante, caderi de apa si poteci intortocheate initial, a fost deschisa publicului doar cateva zile pe saptamana. Grajdurile castelului sunt formate din trei parti inconjurand o curte cu deschidere spre mare. In timpul Primului Razboi Mondial mobilierul si operele de arta au fost duse la Viena pentru a fi puse la adapost si, in 1926, Miramare a trecut sub control italian si Austria i-a returnat bunurile, facand posibila restaurarea castelului.

 Acesta ramane invaluit intr-o legenda tragica. Se spune ca cine doarme o noapte in acest castel va avea parte de o moarte cumplita. Arhiducele Maximilian a dormit aici o noapte in 1864 in drumul sau spre Mexic, unde a fost incoronat dar a fost impuscat de Juarez in 1867. Arhiducele Ferdinand a dormit si el o noapte aici inainte de nefericita sa calatorie la Sarajevo iar Ducele Amadeo de Austria, unul dintre proprietarii castelului, a fost asasinat in 1938. In curtea principala se inalta statuia lui Maximilian contempland marea. Din 1955 in castel se afla un muzeu deschis publicului iar in parc au loc o multime de evenimente culturale printre care o serie de spectacole dedicate nefericitei imparatese Sissi.

 Ideea de maretie a interiorului este oferita de coloanele care despart nava centrala de cele laterale si de impresionantele vitralii din secolele XIV-XV. Domul este acoperit cu o fresca reprezentând „Judecata de Apoi”, executata de Giorgio Vasari si Federico Zuccari. Pe peretele din stânga pot fi admirate doua fresce din secolul al XV-lea evocând lupte militare si semnate de Paolo Ucello (1436) si Andreea del Castagno (1456). Pe aceeasi parte, putin mai departe, o pictura a lui Domenico di Michelino (1456) este inchinata lui Dante si operei sale capitale, Divina Comedia.

 Altarul principal este impodobit cu un crucifix, realizat in 1497, de Benedetto da Maiano. Sacristia Veche si Sacristia Noua completeaza in mod fericit asezamântul, in vreme ce, pe culoarul din partea dreapta, scari de piatra duc spre cripta Santa Reparata. Aici sunt expuse nu doar relicve ale vechiului locas: morminte, fresce, capiteluri, ci si recent descoperitul mormânt al lui Bruneleschi.

 In spatele Catedralei se afla muzeul acesteia, gazduind si opere din monumentele adiacente. Comoara colectiei este considerata o celebra Pietà a lui Michelangelo, realizata in jurul anului 1550. Pe jumatate neterminata, este considerata cea mai dramatica lucrare a artistului pe aceasta tema. Printre capodopere pot fi amintite sculpturi ale lui Arnolfo, Donatello si cele ale lui Nanni di Banco facând parte din fatada originala a Catedralei. Remarcabile sunt de asemenea doua balcoane, unul realizat de Luca della Robbin in 1438 si celalalt de Donatello in 1439. Aceluiasi artist ii apartine si sculptura in lemn din 1455 reprezentând-o pe Maria Magdalena. Statuia a fost depusa initial in Baptiseriul Sfântul Ioan, care o vreme a fost catedrala orasului.

 In muzeu se afla si o serie de basoreliefuri semnate, cele mai multe dintre ele, de Andreea Pisano dar si de alti maestri, aduse aici din faimosul turn-clopotnita a lui Giotto. Basoreliefurile, executate dupa desenele lui Giotto sunt numite, dupa subiectele lor: „Activitatile Omului”, „Creatia lui Adam si a Evei”, „Planete”, „Arte liberale”. Muzeul contine de asemenea o multime de vesminte, relicvarii, cruci de altar si chiar altarul frontal din secolele XIV-XV, o piesa de argint reprezentând „Povestea vietii lui Ioan Botezatorul” purtând semnatura lui Verocchio. Remarcabila este si pictura infatisând „Poarta Paradisului” realizata de Giberti si adusa aici in 1990 tot din Baptiseriu, unde a fost inlocuita cu o copie.

 In cele douasprezece arondismente au fost construite de-a lungul timpului 40 de parcuri, 111 foruri, 967 bai publice, 11 terme uriase, 1352 de fantani alimentate de 19 apeducte, 34 de porti impozante, 9 poduri, 12 basilici, 43 Arcuri de triumf, doua amfiteatre, faimosul Colisseum cu cele 50.000 de locuri, 3 teatre imense, un Odeon, un stadion, 200 de temple, 6 obeliscuri inalte etc.

 Forurile imperiale ale lui Cezar, Augustus, Nero, Dominitian sau Traian erau pline de opere de arta (tablouri, statui si statuete, vaze bogat ornamentate etc.) multe aduse din Grecia sau Asia Mica in urma cuceririlor, considerate a fi printre cele mai frumoase din lumea antica. O mare parte din spatiile in care erau dispuse puteau fi vizitate uneori de public. Cat despre palatele demnitarilor si acestea erau luxoase, in special cele construite pe Colina Palatina in timpul domniei lui Constantin, Aventin, Quirinal, Caelius sau Esquilin, prevazute cu „hoteluri” somptuoase pentru oaspeti.

 Castelele erau protejate de praful, mirosurile neplacute si de zgomotele dinafara. Interiorul era prevazut cu o multime de incaperi luxoase, cu mobilier din lemn de abanos, palisandru, cedru etc. din care nu lipseau confortabilele canapele pe care se intindeau stapanii sau curtezanele, covoare pretioase asternute pe podele, pereti pictati, galerii cu coloane, sali de baie incalzite cu un sistem de conducte prin care circula apa fierbinte, bufete doldora de argintarie; spatii imense intretinute de sute de sclavi. Unele incaperi erau prevazute cu un plafon partial descoperit pentru a recolta apa de ploaie in rezervoare.

 Cat priveste populatia, aceasta locuia, in cea mai mare parte, in cele 46.000 de cladiri cu 7-8 etaje (insulae) din care tasneau in fiecare dimineata valuri de locatari. Imobilele au fost construite dupa modelul celor din Cartagina, descoperite in timpul razboaielor punice, cladite la baza din piatra sau caramizi arse, iar etajele, din lemn sau chirpici. Unele, cu apartamente luxoase, erau locuite de cavaleri iar vilele confortabile – domus – erau locuite de senatori si diverse categorii de romani bogati.

 Constructia bazilicii Sfantul Petru, considerata una dintre cele mai mari din lume, daca nu cea mai mare, a inceput in anul 324, fiind initiata de Imparatul Constantin care voia sa ridice un local demn de moastele Sfantului Petru care se aflau aici. Biserica, asa cum ne apare ea astazi, este insa rodul unor secole de munca. Prima versiune avea cinci nave, cu o intrare impresionanta si mozaicuri pe fatada. In secolul al XV-lea, cand stabilitatea cladirii a inceput sa fie serios amenintata, Papa Nicolae al V-lea a hotarat demolarea ei si inlocuirea cu alta noua, insarcinandu-l cu realizarea planurilor pe Bernardo Rossellino. Dupa moartea papei lucrarile au fost intrerupte pentru o vreme si reluate de Papa Iulius al II-lea in 1506, cu bani din vanzarea indulgentelor. Arhitectul era acum Bramante si a fost urmat de Rafael, Antonio de Sangallo si Michelangelo.

 Acesta din urma a desenat in 1547 giganticul dom, bazandu-se in cea mai mare parte pe planurile lui Bramante si inspirandu-se si din cele ale lui Brunelleschi pentru domul catedralei din Florenta. Lucrarea a fost terminata 16 ani mai tarziu de Domenico Fontano si Giacomo Della Porta. In secolul al XVII-lea Carlo Maderno a fost insarcinat cu largirea edificiului, ceea ce a dus la transformarea planului dintr-o cruce greaca in cruce latina.

 Impunatoarea fatada a lui Maderno a fost realizata in 1614. De-o parte si de alta au fost ridicate statuile a doi papi si fatada are cinci intrari cu portaluri elegante. Cea din extremitatea dreapta, numita "Usa Sfanta", se deschide numai cu prilejul marilor sarbatori, cea din mijloc "Usa Filaret" este impodobita cu bronzurile create de artistul cu acelasi nume inca din 1433, in timp ce usa din extremitatea stanga "Usa Mortii" este opera unui maestru mai apropiat de zilele noastre, Giacomo Manzu, care a creat-o in 1964.

 Interiorul impresioneaza prin remarcabila armonie, realizata in ciuda dimensiunilor gigantice. Bazilica are o lungime de 210 metri cu un trasept de 137 metri, o inaltime a navei de 44 metri si a domului de 136 metri. Opt perechi de stalpi sunt aliniati de-a lungul navei, ultimul din partea dreapta purtand efigia Sfantului Petru. Aceasta pare sa dateze din secolul al XIII-lea si este atribuita lui Arnolfo di Cambio. Mormintele mai multor papi se afla in capelele laterale, prima dintre acestea fiind impodobita cu faimoasa Pietà a lui Michelangelo, adusa aici in 1749.

 Dedesubtul domului se afla Altarul Papei si Capela Confesiunii, o arie semicirculara in care este mormantul Sfantului Petru, luminat de 99 de lumini permanente. Baldachinul de bronz, opera a lui Bernini, sustinut de coloane rasucite, a fost realizat intre 1624-1633. Este greu de surprins in cateva randuri intreaga frumusete a operelor de arta de aici dar trebuie amintit, pe langa statui si picturi, pe langa ornamentele niselor si eleganta mozaicurilor, Tronul Sfantului Petru, opera a aceluiasi Bernini, creatie din 1656-1665.

 Pe langa basilica propriu-zisa exista si Muzeul Vaticanului, de o bogatie de neimaginat, vestitele fresce ale lui Rafael si mai ales Capela Sixtina, adevarat omagiu adus deopotriva creatorului suprem si omului ca fiinta ganditoare si sensibila.

 

 In fiecare an, in luna mai, medievalisti italieni, francezi, spanioli si israelieni se reunesc in cadrul unui colocviu pentru a discuta despre istoria acestei cetati-stat care tainuieste o seama de necunoscute. O cetate, candva infloritoare, ai carei negustori au creat o retea comerciala europeana fara precedent, inaintea Genovei sau a Venetiei. Cea mai mare parte a arhivelor s-a pierdut de-a lungul timpului, istoricii dispunand de putine documente. Printre ele figureaza doua cronici importante din secolele al XI-lea si al XII-lea. Intr-una este evocata prosperitatea orasului-cetate Amalfi: "Niciun oras nu este mai plin de aur, argint si bogatii de tot felul; (..) Prezenta forfotitoare a arabilor, sicilienilor, africanilor si chiar a indienilor te ameteste".

 In celalalt document, un cronicar mentiona faptul ca: "Amalfi era cea mai prospera cetate din Lombardia, cea mai nobila, ilustra, mai plina de viata si cea mai bogata". Sunt mentionate si Tabelele amalfitane, unul dintre cele mai vechi coduri de drept maritim (aflat in vigoare in Mediterana pana in secolul al XVI-lea). Negustorii amalfitani faceau afaceri in Sicilia, Ifrigya (Tunisia), Egipt, Palestina, Siria si in zonele de pe tarmurile Bosforului, corabiile lor (ai caror marinari au fost printre primii din Occident care au folosit busola, perfectionata de unul dintre ei, pasionat de mecanica fina) fiind mereu incarcate cu produse agricole, metale pretioase, tesaturi fine in culori cu diverse motive, perle, bijuterii etc. Cum a fost posibil ca aceasta cetate sa intre triumfal in istorie prin prestigiul, "arta" negustoreasca si bogatiile ei?

 La inceputul secolul al IX-lea, sudul peninsulei era impartit intre vastele principate lombarde si cateva orase stapanite de puterea bizantina: Gaète, Neapole si Amalfi, in timp ce Sicilia era ocupata de sarazini. In contextul luptelor care se dadeau intre aceste puteri, Amalfi si-a pastrat o oarecare autonomie. In 838, a fost ales, pentru prima oara, un prefect care detinea toate puterile. In aceste conditii se poate vorbi de o "republica", chiar daca prefectul recunostea suveranitatea imparatului bizantin Basileus.

 Avand deschidere spre mare si importante resurse forestiere montane, prefectul si-a mobilizat toate fortele pentru a construi cat mai multe corabii, santierele navale aflandu-se in cea mai mare parte pe plaje. Au fost construite corabii comerciale dar si o flota de razboi, o inevitabila tactica strategica. Bizantul nu a intervenit in aceste demersuri atata vreme cat darile (tributul) erau platite si comertul cu Amalfi era prosper. (Va urma)

In 1442 in timpul dinastiei aragoneze, Alfonso al V-lea modifica fortareata pe care, ca si predecesorii sai si-o dorea cat mai sigura, aceasta siguranta fiindu-i conferita prin masivitate. Lucrarile au fost incredintate arhitectului catalan Giullem Sagrero care a desavarsit fortareata cu cinci turnuri. La poarta principala ii este adaugat un arc de triumf, pentru a sarbatori intrarea regelui in Napoli. Arcul a fost proiectat de Francesco Laurano iar decoratiile au fost executate de Pietro din Milano si Guilem Sagrera.

Castelul pastreaza si o multime de legende. Una dintre acestea spune ca desi arcul triumfal al romanilor era o constructie de sine statatoare, Alfonso de Aragon s-a temut ca arcul sau va fi daramat de populatia ostila strainilor. De aceea a integrat arcul sau in zidurile negre ale constructiei. O incapere a palatului aminteste un episod asemanator cu unul din istoria noastra, din timpul lui Alexandru Lapusneanu. Intr-o sala din Castel Nuovo au fost invitati pentru o sarbatoare toti baronii care conspirasera impotriva lui Fernando I de Aragon. In timpul petrecerii usile s-au inchis, din porunca regelui, si toti baronii au fost arestati. Mai tarziu au fost executati.

Castelul a ramas resedinta regala pana in anul 1734, cand regele Carol al III-lea s-a mutat in noul palat regal ridicat in apropiere de fortareata. Castelul a fost scena a numeroase evenimente dramatice, fiind aflat permanent sub asediul piratilor sau al armatelor rivale. A fost cucerit o vreme chiar de regii maghiari si in castel este consemnata una dintre rarele abdicari ale unui papa care, satul de intrigi, a preferat sa traiasca departe de toate aceste nimicnicii ale vietii preferand un trai linistit de care insa nu a mai avut parte. Din vechiul castel al lui Carol I de Anjou s-a pastrat Capela Palatina, cu pereti de piatra. Acestia sunt impodobiti cu tablouri cu continut religios si semnaturi celebre: Luca Giordano, Matia Preti, Bernardo Cavalino, Paolo de Matteis si multe altele, cele mai vechi datand din secolul al XV-lea.

Vremurile agitate ale castelului sunt amintite de turnurile inalte, inconjurate in exterior de un sant de aparare. In interior, cea mai impresionanta este Sala Baronilor, inalta, folosita pentru reuniuni oficiale. Este impodobita cu arcade si ferestre cu dantelarii de piatra, elemente specifice stilului gotic. Una dintre portile de bronz, bogat decorate, are infipta in ea o ghiulea de tun ca dovada a luptelor de odinioara. In prezent castelul gazduieste Muzeul Municipal.

Pentru constructie, a apelat la priceperea arhitectului Rabirius care a facut un plan la o scara larga si complexa. Arhitectul urmarea amplasarea locurilor istorice care nu trebuiau distruse sub niciun motiv, ci dimpotriva noile edificii urmau sa fie armonizate cu ele. Printre acestea se numarau "pestera lupilor" si "coliba ciobanului" unde, conform legendei, au fost dusi Romulus si Remus. Erau locuri care constituiau cea mai importanta atractie turistica a vremii. Pe langa acestea au fost construite Stadionul, Gradina Acvatica si doua edificii de o importanta deosebita. Este vorba de Casa Flavia, centrul afacerilor oficiale ale Imperiului si Casa Augustana, resedinta imperiala oficiala.

In interiorul complexului, care forma un tot unitar, se aflau apartamente oficiale, apartamente private, o sala a tronului, un templu si o capela (lararium) biblioteci, un hipodrom, o sala pentru banchete (triclinium), gradini si fantani. Magnificul peristil, zidurile de marmura, superbele coloane, totul crea un adevarat model pentru viitoarele palate europene.

Spre deosebire de palatele grecesti de pe tarmul Marii Egee, cel de aici se mandrea cu multimea acestor coloane pur decorative pentru ca romanii invatasera cum sa transporte usor materialele si sa foloseasca betonul, care oferea o mai usoara manipulare fata de vechile blocuri masive. In acest fel romanii isi terminau mai repede constructiile iar ridicarea lor pe mai multe niveluri nu reprezenta nicio dificultate. Casa Angustana era astfel o constructie in care betonul era folosit din belsug. De aceea s-a putut realiza un ansamblu complex de camere de diferite marimi si inaltimi, edificiul fiind ridicat pe doua niveluri. Imparatii romani de mai tarziu foloseu camerele de la diferitele etaje in functie de vreme, de caldura sau raceala anotimpului respectiv.

Palatul lui Domitian a ramas vreme de trei secole resedinta oficiala a imparatului, reprezentand atat un simbol al puterii imperiale romane, cat si un veritabil succes in arhitectura vremii.

In zilele noastre, privim ruinele maretului palat ca pe o dovada a trecerii necrutatoare a timpului. Pot fi inca admirate zidurile hipodromului, ale Casei Flavia si ale Casei Augustana desi in secolul al XVI-lea Colina Palatina a devenit resedinta oficiala a familiei Farnese, care a transformat si chiar a daramat multe dintre constructiile existente pe o parte a dealului. Cealalta parte a fost invadata de o vegetatie luxurianta, din care abia se mai vad edificiile evocatoare ale trecutului cum ar fi Templul Cybelei, ridicat in anul 204 i.Hr. in onoarea Zeitei Mame a Pamantului sau Casa Livia in care a locuit sotia lui Augustus, casa impodobita cu cateva fresce de mare valoare care au supravietuit de-a lungul timpului pastrandu-si intreaga prospetimea.

Cu 20 de ani inaintea alegerii sale, cardinalul incepuse sa se gandeasca la o magnifica resedinta pentru intreaga familie langa Campo di Fiori, in centrul Romei. In acest scop a apelat la arhitectul Antonio da Sangallo cel Tanar, un membru al unei familii de arhitecti florentini. Acestia erau cunoscuti cu totii ca artisti plini de succes si, dupa moartea lui Rafael, al carui asistent fusese, Antonio devenise arhitectul sef al constructorilor renascentisti din Roma. Constructia Palatului Farnese a inceput in 1515. Sangallo a desenat o cladire eleganta, admirabil proportionala. El a hotarat sa nu respecte intru totul canoanele clasice si a atacat cu multa indrazneala planul fatadei. Rezultatul a fost un perete neted de zidarie cenusie si franghii ornamentale intre etaje, accentuandu-se astfel liniile orizontale. Intreaga fatada domina Piata Farnese, intinzandu-se pe toata lungime ei. Era cel mai lung dintre palatele particulare din Roma.

Se crede totusi ca rafinatul cardinal nu a fost prea multumit de aspectul mai degraba sobru al palatului. De aceea, in 1564, dupa moartea lui Sangallo, a lansat un adevarat concurs pentru terminarea constructiei. Competitia a fost castigata de nimeni altul decat Michelangelo Buonarroti, care a adaugat edificiului un plus de grandoare, incununand-o cu o cornisa in stil manierist si impodobind balconul central cu irisii din blazonul familiei Farnese. De asemenea, noul arhitect a regandit ferestrele ultimului etaj, dand spre curtea interioara, acolo unde Sangallo folosite stilurile doric si ionic. Noile ancadramente au capatat un aer mai elegant, mai prietenos si chiar mai modern prin simplitatea lor.

Palatul a fost practic terminat la sfarsitul secolului al XVI-lea, cand a fost completata frumoasa fatada de pe Via Giulia. Aceasta a fost desenata de Giacomo Vignola si Giacomo della Porta, un arhitect manierist, discipol al lui Michelangelo. Interiorul palatului gazduieste adevarate comori de arta printre care cateva dintre cele mai minunate fresce ale lui Anibal Carraci si ale discipolilor sai. Pasiunea pentru colectiile de arta i-a caracterizat atat pe cultivatul papa cat si pe fiii sai, trei dintre cei patru pe care i-a avut fiind legitimati de el si incarcati de bogatii.

Recunoscatori pentru atitudinea tatalui, acestia i-au continuat opera acumuland noi si noi opere de arta. Palatul Farnese a gazduit ambasada Frantei din 1635. Nici salile sale, nici eleganta curte interioara nu au fost deschise publicului. Cateva dintre cele mai frumoase opere de arta de aici au fost expuse insa la Muzeul Neapolului sau in Palatul Regal Capodimonte. Acest lucru s-a datorat mostenitorilor papei. Ultimul descendent direct al acestuia, Elisabeta Farnese a fost casatorita cu Filip al V-lea al Spaniei iar fiul lor, Don Carlos de Burbon, care a preluat bogatiile familiei, a devenit rege al Neapolului in 1735.

Se crede ca insusi Luca Pitti a fost implicat in desenarea palatului, alaturi de Alberti si marele arhitect florentin Filippo Brunelleschi, al carui dom din Catedrala Florentei constituie una dintre capodoperele Renasterii. Totul pare posibil, chiar daca Brunelleschi murise cu 10 ani inainte de ridicarea constructiei intre 1457-1458; deoarece planurile puteau fi mult mai vechi. Palatul a fost ridicat initial din blocuri de piatra aspre, aurii, de diferite marimi. Inaltat pe culmea unui deal, loc ales de altfel cu multa grija, parea si mai impresionant.

A fost nevoie de multe demolari ale caselor din jur, pentru a face loc maretei constructii si piatetei din fata. Cu toate ca la moartea lui Pitti, in 1472, palatul nu era terminat, zidaria sa rustica si arcurile ferestrelor, tipic florentine, cele sapte travee cu trei intrari impunatoare pe fatada principala si acoperisul cu cornisa larga erau cat se poate de impresionante. O asemenea cornisa fusese o noutate in urma cu un deceniu cand se construise Palatul Medici, dar dupa ridicarea Palatului Pitti devenise un element de arhitectura obisnuit in Florenta.

Cand Luca Pitti si-a inaltat palatul rivalul sau a fost mai mult decat ironic, dar pe la mijlocul secolului al XVI-lea aceasta a intrat in proprietatea familiei Medici, deveniti duci de Florenta. In 1549, Eleonora di Toledo, sotia ducelui Cosimo I, a cumparat edificiul. Dupa ce Cosimo a devenit primul Mare Duce de Toscana in, 1570, palatul a ajuns la randul sau sediul oficial al dinastiei. Din 1590 o serie de restaurari si adaugiri, care au durat pana in secolul al XIX-lea, au schimbat aspectul palatului. Primele lucrari au fost executate de Bartolommeo Ammannati care a transformat usile laterale de pe fatada principala in ferestre joase, elegante si in acelasi timp a construit superba curte centrala si drumul spre intrarea principala.

Din 1616 Giulio si Alfinso Parigi cel Tanar au transformat fatada, oferindu-i alte dimensiuni prin copierea ferestrelor desenate la parter de Ammannati pentru inca opt ferestre. Aripile laterale au fost adaugate ulterior, cea din dreapta in 1760 si cea din stanga in secolul al nouasprezecelea. Aceasta din urma (Rondo di Bacco) adapostea si un mic teatru, utilizat si ca sala de lectura. Apartamentele au fost folosite vreme de patru secole pentru ducii si conducatorii Florentei si Toscanei si de casa regala de Savoya.

Astazi palatul gazduieste cateva muzee importante printre care o celebra galerie de arta, expunand, in mare masura, operele adunate de locatarii palatului de-a lungul veacurilor.