ACTUALITATE.....DIVERSE

Rezumarea primului mesaj :

ESPERANTO
 
Limba
esperanto a fost propusă lumii pentru prima dată în 1887, anul în care
Dr. Lejzer Ludwik Zamenhof a publicat în limba rusă cartea intitulată Limbă internaţională. Prefaţă şi manual complet (pentru vorbitorii de limba rusă),
Varşovia, Editura Kelter. Deoarece autorul îşi semnase lucrarea cu
pseudonimul Doktoro Esperanto (doctorul care speră), numele de
Esperanto a fost adoptat universal. Zamenhof, născut in 1859, a
fost fascinat de ideea unei limbi internaţionale încă din adolescenţă.
Când unchiul său Jozef l-a întrebat într-o scrisoare ce nume
ne-evreiesc şi-a ales pentru a trăi în mijlocul gentililor (conform
uzanţelor), Zamenhof, pe atunci în vârstă de şaptesprezece ani, i-a
răspuns că şi-a ales numele de Ludwik, deoarece l-a găsit citat, sub
forma de Lodwick (sau Lodowick), într-o lucrare de Comenius (1).
Originea şi personalitatea lui Zamenhof au contribuit fără îndoială la
concepţia şi difuzarea limbii sale. Născut într-o familie evreiască în
Bialystok, în zona lituaniană a Poloniei aflată atunci sub dominaţia
Rusiei Ţariste, Zamenhof şi-a petrecut copilăria într-un creuzet de
rase şi limbi răscolit continuu de mişcări naţionaliste şi de valuri de
antisemitism. Experienţa opresiunii şi, mai târziu, a persecuţiei
guvenului ţarist împotriva intelectualilor, mai ales a celor evrei, a
dus la ideea unei limbi universale şi, în acelaşi timp, la înţelegerea
între popoare bazată pe o asemenea limbă. În plus, deşi Zamenhof era
solidar cu cauza evreilor şi dorea întoarcerea lor în Palestina,
religiozitatea lui laică îl împiedica să adere la un sionism
naţionalist şi, în loc să vadă sfârşitul diasporei evreieşti prin
întoarcerea la limba ebraică, el spera ca evreii din lumea întreagă să
devină uniţi printr-o nouă limbă.
În timp ce esperanto se răspândea în mai multe ţări, mai întâi în
cele slave, apoi în restul Europei, suscitând interesul societăţilor de
erudiţi, filantropilor şi lingviştilor şi făcând obiectul mai multor
colocvii internaţionale, Zamenhof a publicat anonim un pamflet în
favoarea unei doctrine bazate pe fraternitatea universală, numită homaranismo.
Unii adepţi ai limbii esperanto au insistat (cu succes) ca mişcarea în
favoarea noii limbi să rămână independentă de orice ideologie,
argumentând că, pentru ca limba esperanto să se impună, ea trebuie să
atragă oameni cu convingeri religioase, politice şi filozofice
diferite. Ei au căutat chiar să treacă sub tăcere faptul că Zamenhof
era evreu, dat fiind faptul că, să nu uităm, în acea epocă se formula
în anumite medii teoria "complotului evreiesc".
Cu toate
acestea, deşi mişcarea esperantistă a dat dovadă de o neutralitate
absolută, impulsul filantropic şi spiritul religios laic care o animau
nu au putut să nu-şi exercite influenţa asupra adepţilor noii limbi,
numiţi în esperanto samideanoj,
adică ”aderenţi la aceeaşi idee”. În plus, încă din anii de început,
noua limbă şi susţinătorii ei au fost prigoniţi de guvernul ţarist care
îi suspecta şi din cauză că avuseseră şansa - sau neşansa - de a-şi fi
câstigat sprijinul pasionat al lui Tolstoi, al cărui pacifism umanitar
era văzut ca o ideologie revoluţionară periculoasă. În fine,
esperantiştii din mai multe ţări au fost mai târziu persecutaţi de
nazism. Dar persecuţia tinde să întărească o idee: majoritatea
celorlalte limbi internaţionale aspirau să se prezinte ca auxiliare
practice, în timp ce esperanto reînvia intensitatea elanului religios
şi irenic care caracterizează căutările limbii perfecte cel puţin până
în secolul al XVII-lea.
Limba esperanto a avut mulţi
susţinători sau simpatizanţi iluştri, de la lingvişti ca Baudouin de
Courtenay (2) şi Otto Jespersen (3), până la oameni de ştiinţă ca Peano
(4) sau filozofi ca Russell (5). Dintre mărturiile cele mai
convingătoare, o amintim pe cea al lui Carnap (6), care în Autobiografia
sa evocă cu emoţie sentimentul de solidaritate pe care l-a încercat
vorbind o limbă comună cu oameni din diverse ţări şi calităţile acestei
”limbi vii [...] care îmbină o flexibilitate surprinzătoare a
mijloacelor de expresie cu o structură de o mare simplitate”; ca să nu
mai amintim de lapidara afirmaţie a lui Antoine Meillet: ”Toute
discussion théorique est vaine: l'Espéranto fonctionne” (”Orice
discuţie teoretică este inutilă: esperanto funcţionează”).
Ca dovadă a succesului limbii esperanto,
există în zilele noastre o Universala Esperanto-Asocio cu reprezentanţi
în principalele oraşe ale lumii. Presa esperantistă numără peste o sută
de periodice, operele principale din toate literaturile, de la Biblie
la poveştile lui Andersen, au fost traduse în esperanto şi există, de
asemenea, o producţie literară originală.
Ca şi în cazul limbii volapük,
esperanto a cunoscut, mai ales în primele decenii de existenţă, lupte
pasionate în vederea introducerii a diverse reforme în lexic şi
gramatică; în aşa măsură, încât în 1907, Comitetul de Conducere al
Delegaţiei pentru alegerea unei limbi internaţionale, al cărui secretar
fondator era Couturat (7), a adoptat o măsură pe care Zamenhof a
considerat-o un ajutor, dar care era o adevărată trădare: a fost
recunoscut faptul că cea mai bună limbă era esperanto, dar ea a fost
aprobată în versiunea ei reformată, cunoscută mai târziu sub numele de Ido
(datorată în mare parte lui Louis de Beaufront [1855-1935], care fusese
totuşi în Franţa un esperantist pasionat). Cu toate acestea,
majoritatea esperantiştilor a rezistat, recunoscând un principiu
fundamental enunţat înainte de Zamenhof, conform căruia în viitor se
vor putea face adăugiri şi, probabil, îmbunătăţiri lexicale, dar
păstrând ceea ce se numeşte ”fundamentul” limbii, stabilit de Zamenhof
în Fundamento de Esperanto, în 1905.
 
http://www.esperanto.ro/eseuri/eseu2.html

Israelul şi Turcia pun capăt conflictului de trei anide Eva Galambos

„Protagoniştii” noului guvern israeliande Rodica Grindea
De ce a durat totuşi atât de mult, dat fiind că termenul tradiţional acordat primului ministru al ţării în vederea alcătuirii unui guvern a fost – şi ar fi trebuit să fie – şi acum 30 de zile, dar a fost nevoie ca preşedintele Statului, Shimon Peres, să acorde o prelungire de încă 15?…… (17-3-2013 – Diaspora)

Partidele de extremă dreapta din Israel cresc în sondajede Eva Galambos
Contextul politic care a permis creşterea în sondaje a partidelor care se situează la dreapta listei Likud+Israel Beytenu…

O actriţă israeliană luptă să-l salveze pe unul dintre fiii lui Gaddafi






Acum 1 orăUn demers cu totul neobişnuit care a uluit atât Occidentul cât şi lumea musulmană se desfăşoară în Marea Britanie. Actriţa şi fotomodelul de origine israeliană Orly Weinerman (41 de ani) a iniţiat o campanie pentru salvarea vieţii lui Saif al Islam Gaddafi (40 de ani), unul dintre fiii dictatorului libian ucis. Articol complet

Adevărul israelianului mediu printre minciuni și promisiuni de Rodica Grindea

Puțin a lipsit ca în această săptămână să -i „iert” pe cititorii lui „Acum” cu articolul meu! Tocmai deschisesem computerul, pe la vreo 6 dimineața, cu cafeaua lângă mine, când văd o postare pe Facebook a fiului meu, în care menționează că aseară, soția lui, adică nora mea, s-a întors de la demonstrația din Piața Habima, rănită! Îmi prind fiul la telefon (că așa e moda azi, ai vești de la copii… prin Internet), întreb ce-i cu nora, îmi spune că de-abia se mișcă, fiindcă o doare tot corpul, că el va duce copiii la școală și la grădiniță și, întrebând eu cu ce pot să ajut, m-a rugat să merg doar spre prânz să-mi iau nepoțelele de la grădiniță și să vin cu ele acasă, fiindcă dimineața, desigur nora mea Zoe o să doarmă. Ceea ce am și făcut, adică după vreo oră-două, căci mai mult n-am mai rezistat. Am intrat în casă, iar biata mea noră se tot plimba încercând să-și găsească o poziție să se așeze, ori să se culce, căci de dormit… nu putea fi vorba! Fusese la toate cele trei demonstrații-proteste sociale care au avut loc la sfârșitul acestei săptămâni în Tel Aviv. Aseară, când încerca să fugă din calea unor polițiști „cu priviri asasine” aceștia au trântit-o la pământ și, considerând-o probabil o pradă „neinteresantă”, aproape au trecut peste ea, ca o turmă de vite! Din fericire, un control medical a revelat că nu avea nimic rupt, nici fracturat, dar asta nu însemna că se simte bine! Probabil că personal, asta o să mă facă să-mi revizuiesc relația „a la Voltaire” cu Dumnezeu: („Ne salutăm, dar nu ne vorbim”)!

Dar, să-mi domin sentimentele amestecate și să-mi fac meseria ca lumea. După ce toată vara trecută în Tel Aviv și în mai multe orașe israeliene au avut loc demonstrații sociale ale tinerilor israelieni de nivel social mediu, care se îndreptau vertiginos către ceea ce se numește „limita paupertății”, unii riscând chiar să coboare sub această linie, s-au lăsat convinși să demonteze tabăra de corturi de pe B-dul Rothschild din Tel Aviv și să se retraagă pe la casele lor (proprii în mică măsură, și chirii uriașe – în cea mai mare)! Cu promisiuni ferme din partea mai marilor din guvernul țării că se va analiza temeinic situația, că se va numi o comisie specială în acest scop și, în funcție de recomandările comisiei se va purcede la reforme în vederea ameliorării acestei tinere „middle class”. Este vorba de tineri, majoritatea cu familii, în jurul vârstei de 40 de ani, care au urmat pista cea mai frecventă a evoluției israelianului obișnuit: liceu, armată, călătorie în jurul lumii timp de un an, studii superioare (sau încadrarea în câmpul muncii), căsătorie, copii, carieră. Mulți dintre ei au făcut studii superioare lucrând în același timp, pentru a-și putea întreține familiile și a nu mai apela la ajutorul părinților. În ultimii ani însă, situația acestor tineri s-a deteriorat văzând cu ochii. Prețurile locuințelor au devenit prohibitive, salariile (chiar și în domenii economice cu profesii căutate, cu studii superioare) au intrat parcă la apă, sub spectul puterii de cumpărare, unitățile de învățământ preșcolar până la vîrsta de patru ani – doar particulare, de asemenea la prețuri exorbitante, ceea ce se numește în general „costul vieții” urca vertiginos, dar anual, se raportau indici de creștere economică (pentru cine naiba?) demni de toată invidia inernațional, iar ministerul de finanțe – ai cărui funcționari superiori, de la ministrul finanțelor Yuval Steinitz în jos nu ies din vorba primului-ministru Beniamin Netaniahu – se mândrea că Israelul trece relativ ușor prin „ravagiile crizei”! Tot anual, se publica un raport al proporțiilor populației trăitoare sub limita sărăciei, cu un procentaj care scade de la un an la altul (cam de când a început cârmuirea guvernului Netaniahu), iar rata șomajului se flutură de asemenea… în scădere! Există însă câteva lucruri pe care acest raport nu le menționează: proporția în care a scăzut rata șomajului îi include și pe cei care au fost nevoiți, în disperare de cauză, să accepte posturi cu o jumătate de normă (adică de salariu), că într-un un mare procentaj al familiilor trăitoare sub limita paupertății, ambii soți lucrează, dar cu salarii minime, pe care nici alocațiile pentru copii nu le pot completa. În aceste rapoarte, nu se menționează deteriorarea condițiilor de trai ale clasei de mijloc. Cel mult, au oglindit-o greva medicilor din ultimul an, ca și greva cadrelor universitare inferioare.
Ce-i drept, într-o oarecare măsură, au fost respectate și… promisiunile făcute protestatarilor sociali din vara trecută! S-a numit așa numita comisie Trachtenberg, care a recomandat unele reforme în privința controlului prețului locuințelor, s-a votat și o lege privitoare la „coborârea” vârstei preșcolare din unitățile educative adecvate, dar… cu-atât s-au ales protestatarii! Chiar copiii mei, încercând să-și înscrie fiica cea mică (trei ani), la o grădiniță gratuită, care în cazul ei revine Primăriei Tel Aviv, li s-a răspuns că gratuitatea este legală, dar nu… obligatorie!
Aceeași primărie ai căror controlor, care la încercarea de refacere a taberei de corturi, de pe B-dul Rotschild, au pus umărul alături de polițiști la arestări și la violentarea protestatarilor, cu toate că funcția lor nu-i îndrituia la acest lucru. Cu acel prilej (vineri, 22 iunie), au fost arestați cu o aspră violență nejustificată 12 dintre activiștii-organizatori ai acestor proteste, inclusiv Dafni Lief, inițiatoarea și conducătoarea acestora, încă din anul 2011. Au urmat alte două demonstrații, vineri după amiază și aseară (după ieșirea Shabatului!), în care protestatarii, în număr mai mare, de ordinul miilor, au renunțat să mai fie „bons enfants”: pe pancartele lor apărea portretul lui Beniamin Netaniahu, cu mențiunea „Asta nu se va termina, cât timp el va rămâne”(la șefia guvernului). De astă dată, în momentul în care poliția a început să intervină, demonstranții au început să-i cam bombardeze cu… ouă (nici destul de numeroase și nici destul de clocite, după părerea norei mele!).
Ce-i drept, o parte din demonstranți au intrat în anticamera unor bånci (deschisă în mod normal, pentru a permite accesul la bancomate), tot timpul, dar geamurile acesteia nu le-au spart ei, ci s-au spart, atunci când poliția încerca să înghesuie acolo, cu forța, cât mai mulți demonstranți (numărul lor a ajuns la 85), arestați absolut la întâmplare, fără să fi intrat în anticamera băncii, iar alții, aflați acolo, încercau să se sustragă violenței poliției! Printre primii, se afla și nora mea, în încercarea de a fugi acasă!
De ce am relatat toate acesea? Recomandările comisiei Trachtenberg au rămas… pe hârtie, devenind mâncărică pentru șoarecii și gândacii din birourile guvernamentale, așa cum se întâmplă și cu rapoaratele anuale asupra paupertății, care la o zi-două după ce sunt publicate și comentate în presă, nu mai aude nimeni de ele!
Ce poate înțelege din toate acestea israelianul de nivel mediu, dar și pensionarul care izbutește cu greu să termine – sau nu – luna până la pensia următoare? Că guvernul Netaniahu a fost mai ocupat cu alcătuirea unei coaliții de 94 de deputați (prin „Pupat-Piața Independenții”), vorba lui Nea’Iancu, prin guvernul de uniune națională cu principalul partid de centru-dreapta din opoziție (Kadima), înclinînd guvernarea cât mai spre dreapta extremistă, prin șantajul partidelor politice ultrareligioase. Dacă israelianul onest, care-și îndeplinește toate îndatoririle față de stat, s-a săturat să se mai lase mințit cu promisiuni și cu rapoarte economice umflate cu nerușinare, nu o dată s-a simțit – ce-i drept pentru o clipă – cuprins de un sentiment de milă-silă la vederea „acrobațiilor” lui Netaniahu de a-și menține unitatea coaliției care, mai ales când ai două partide precum cele religioase, cu cheltuială mare se ține” și cu alocări iscusite de la bugetul Statului, adică din banii contribuabilor pauperizați!
Se pare că între timp, s-a perfecționat și poliția la școala guvernamentală a minciunilor și a dezinformării: demonstranții din ultimele zile ar fi recurs la sfidări și chiar la violențe, ar fi început să scuipe, să înjure, și să arunce cu pietre, bolovani și alte obiecte contondente în polițiști. După spusele comandantului postului de poliție Hayarkon (Tel Aviv-centru), poliția ar fi folosit o violență… justificată, ponderată! Ca și cum faptul că Dafni Lief a fost bătută sălbatic, deși nici n-a schițat vreo opunere la arestare, ca au fost maltratați tinerii care au încercat pentru câteva minute să închidă accesul dubei în care Dafni ar fi fost târâtă cu forța, după cum au fost arestați și loviți cei care au încercat să filmeze scenele de violență cu telefoane mobile. Nici vorbă de pietre, nici de bolovani, nici măcar de înjurături (mai ales că eu personal, n-am fost la acele demonstrații, starea sănătății nepermițându-mi)! Dar din fericire, au fost destui care au putut filma, care au reușit să scape… nearestați), inclusiv dintre ziariști. Dafni Lief a fost eliberată sâmbătă și a participat la demonstrația de ieri seara. Cu antebrațul fisurat, în ghips, declarând presei (știre difuzată ulterior în presa încă ne-năimită lui Bibi)!, că nu a opus cea mai mică rezistență la arestare și că țipa tot timpul că-i urmează de bunăvoie pe polițiști și adăugând că în timpul anchetei a implorat ajutor medical, dar i s-a refuzat cu dispreț. Reacția poliției? Că nu și-a făcut decât datoria, intervenind doar la vandalizarea băncilor (de fapt, una singură, cu două geamuri ale intrării pocnite), și că lui Dafni Lief i s-a… propus de câteva ori asistență medicală, dar a refuzat-o! Ambele versiuni au fost, totuși, difuzate în presă! Pe cine să crdem? Pe protestatari, sau poliția?
De ce am insistat cu amănunte aceste relatări: pentru ca detractorii Israelului, în plan internațional, și al evreilor din toată lumea, în general, să priceapă o dată pentru totdeauna, că poporului israelian și cu atât mai puțin evreilor din toată lumea nu li se poate impune răspunderea colectivă a unui guvern ale cărui victime sunt în primul rând ei înșiși, în marea lor majoritate! Inclusiv cei care nu i-ar fi votat nici pentru… tot aurul din lume!

Facebook a cumparat o firma specializata in recunoasterea faciala

Facebook a anuntat ca a cumparat pentru o suma neprecizata compania israeliana Face.com, specializata in recunoasterea faciala si in producerea instrumentelor informatice ce permit identificarea persoanelor care apar in fotografiile postate online.

Extremişti evrei, suspectaţi că au scris "Hitler, mulţumim pentru Holocaust" pe pereţii Yed Veshem

Israelienii reinventeaza marijuana: Fara ameteli si fara chicoteli
Marijuana fara senzatia de "high"?

Un barbat din Israel a divortat de sotia sa dupa ce aceasta a adoptat 550 de pisici

Usile sunt blocate tot timpul, bucataria este plina de pisici si la fiecare masa trebuie sa fie atent sa nu dispara mancarea din fata, a motivat barbatul in fata judecatorilor

Iluzoria unitate a evreilor
http://boris-mehr.blogspot.com/2012_04_01_archive.html#7130113979279003827
Unii necunoscători, poate și răuvoitori, susțin că evreul este deștept ( șmecher) și se sprijină pe evreii lui. Nu toți evreii sunt deștepți, nu toți evreii sunt uniți, ba chiar dimpotrivă. Evreii nu se deosebesc de alte etnii în privința deșteptăciunii și spiritului de unitate. Nu vorbesc de apropierea evreului de cultură, care a intrat într-o tradiție milenară. Dar despre unitate se poate discuta. De ce România s-a format ca stat independent abia în 1878? Din cauza lipsei de unitate care a traversat secole. Limba română se vorbește de aproape un mileniu pe un teritoriu mai mare decât România de azi. Nu vorbesc de Dacia antică.
Să recitim Vechiul Testament. Abia la anul o mie înaintea erei noastre s-a format un stat unitar, iar după regele Solomon Israelul și Iudeea s-au despărțit, iar ce a urmat se știe. Două mii de ani de exil, după distrugerea Templului în anul 70 e.n. se datorează nu numai condițiilor istorice, dar și lipsei de unitate. Spiritual? Da, religia i-a păstrat ca popor pe evrei, indiferent că au fost asimilați și hazari( câți?), negri din Etiopia, Somalia, etc. În primul război mondial evreii au fost combatanți în toate armatele implicate în conflict. În al doilea război mondial, cu unele excepții, evreii au luptat ca militari în armatele Aliaților. Holocaustul putea să fie evitat sau diminuat, dacă democrațiile occidentale, inclusiv SUA ar fi cunoscut mai bine ( sau ar fi vrut să cunoască mai bine) dimensiunile catastrofei umane înfăptuite de naziști și aliații lor. În aceste țări erau și evrei influenți care nu au conștientizat posibilitatea reală a împiedicării masacrelor, nu au insistat pentru distrugerea lagărelor de exterminare și a rețelelor de cale ferată. Desigur, nu putem învinui nici pe acești evrei, nici democrațiile occidentale pentru Holocaust, dar se putea face mai mult decât s-a făcut. În consecință, URSS a apărut ca salvatoare a evreilor, ca efect secundar în lupta cu Germania nazistă. Renașterea Statului Israel nu a fost susținută de toți evreii, azi nu toți evreii susțin cauza sionistă de apărare cu orice preț a Statului Israel. Există defetiști, oameni indiferenți sau chiar dușmănoși ca fanaticii ultrareligioși care nici nu recunosc dreptul evreilor la un Stat, în așteptarea venirii Mesiei. Există și fanastici ultranaționaliști. Asasinul lui Itzhak Rabin este evreu. Ce durere pentru orice conațional. Istoria evreilor cunoaște perioade tragice și datorită dezbinării, a deznaționalizării, cum a fost cea a dominației comunismului în URSS, în țările satelit. Comuniștii evrei au renunțat la tradiția iudaică în favoarea unor iluzii cu repercursiuni grave asupra tuturor, evrei, alte etnii. Nici sub nazism nu se poate spune că evreii au fost mereu uniți. Răscoala de la Varșovia, din 1943, una dintre paginile glorioase ale poporului evreu, nu a fost susținută nici de polonezi,nici de Aliați, dar nici de o parte din populația evreiască aflată oricum în pericol de moarte. În lagărele de exterminare, acei Kapo, evrei puși supraveghetori au trădat adesea însăși noțiunea de umanism, deși erau sortiți oricum exterminării la rândul lor.
Astăzi se vorbește de comploturi, conspirații, manipulări ale nu se știe ce organizații oculte evreiești, exact ca în timpul „Protocoalelor Sionului”.
Este o nedreptate, pentru că oamenii cu averi imense nu sunt doar de etnie evreiască, cred că evreii sunt o mică parte dintre aceștia, iar conspirația nu pornește de la grupuri oculte, numite fie masoni, ca pe vremea lui Hitler, ba cluburi tainice. Eu nu cred că poate exista o grupare atât de bine organizată care să dirijeze politica și economia mondială.
Un ultim aspect și închei . Am avut contact cu mulți conaționali, în România, în Israel, ș.a. Oameni minunați – unii. Lichele – alții. Cum este posibil ca un evreu să urască pe un conațional și să apeleze la arbitrajul unui alt etnic, român, etc.?
Mâncătoria este o boală internațională. Dar pentru evrei, mie, îmi este rușine. Am avut de suferit și în timpul serviciului meu de inginer și acum, ca pensionar și membru al Uniunii Scriitorilor din România din cauza urii oarbe și lichelismului unor conaționali. Îmi este rușine pentru ei.
BORIS MARIAN MEHR

Generali vinde pachetul majoritar de acţiuni la Migdan Insurance din Israel


21:08Generali a convenit vânzarea participaţiei de 69% din acţiuni pe care o deţine la Migdan Insurance Israel omului de afaceri Shlomo Eliahu, pentru 835 milioane euro, în vederea concentrării pe pieţele de bază şi ţările emergente cu dezvoltare rapidă, transmite Reuters.Articol complet

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/greci-persi-romani-evrei-popoare-total-diferite-o-problema-imaginar

Recenta lucrare a lui Erich Gruen, Rethinking the Other in Antiquity, Martin Classical Lectures, Princeton University Press, New Jersey, 2011, reprezintã un studiu riguros şi cuprinzãtor al imaginarului alteritãţii în lumea anticã, care oferã noi perspective şi direcţii de cercetare. Dintre multele structuri ale imaginarului, sfera alteritãţii se dovedeşte una dintre cele mai bogate, pentru cã în fond istoria se centreazã pe jocul dintre identitãţi şi alteritãţi. Imaginea celuilalt este plinã de sens şi totodatã extrem de influentã asupra modului în care se percepe un individ sau o societate. “Celãlalt” este modalitatea prin care cel ce ţine un discurs despre istorie sã-şi exerseze potenţialul imaginar, pentru cã în fond, diferenţele se impun mai uşor în mental decât similitudinile.

Autorul ne furnizeazã argumentul lucrãrii în introducere. Denigrarea şi demonizarea “celuilalt” în construcţia identitãţii sunt comune; stereotipurile şi trãsãturile fabricate de cele mai multe ori îi inferiorizeaza gratuit pe strãini. Conceptualizarea negativã creeazã bariere în comunicare şi împiedicã mai buna cunoaştere a celor din jur. Invocând studiile lui Edward Said şi Samuel Huntington, autorul este de pãrere cã dihotomia robustã stabilitã între societãţi a avut un efect negativ asupra studiului lumilor antice. Întrebarea ridicatã este dacã într-adevãr textele antice sunt pline de marginalizãri, subordonãri şi excluderi care sã marcheze superioritatea şi prestigiul lumii greco-romane, sau dacã mai degrabã discrepanţa barbar-nonbarbar este o exagerare a cercetãtorilor.

Perşii sunt pentru greci nişte despoţi; evreii îi anatemizeazã pe egipteni pentru zoolatrie; romanii îi acuzã şi pe greci şi pe germanici sau celţi de lipsã de caracter; egiptenii îi desconsiderã pe greci ca pe nou-veniţi în lumea civilizatã; grecii susţin cã evreii n-au nicio contribuţie la culturã…şi lista de imprecaţii etnice poate continua. Iar în general studiile de istorie anticã sau istoria imaginarului considerã construcţia “celuilalt” esenţialã pentru definirea unei identitãţi colective. Lucrarea lui Gruen ne oferã însã, pornind şi de la ideile lui Arnaldo Momigliano, o viziune alternativã: grecii, romanii, evreii şi toate celelalte populaţii s-au conceput reciproc într-un mod mult mai nuanţat şi mai complex. Trebuie eliminate tendinţele reducţioniste care absolutizeazã diferenţele între populaţii. Bineînţeles cã popoarele antice, conform logicii imaginarului, jonglau cu reflecţii prejudicioase asupra celor care nu le erau similare, dar asta nu înseamnã cã grecii sau romanii au cãzut în capcana xenofobiei şi etnocentrismului, cu atât mai puţin a rasismului. Studiul urmãreşte sã demonstreze cã societaţile antice, în vreme ce cu siguranţã cã au conştientizat diferenţele dintre popoare şi le-au exploatat, de asemenea s-au conceput ca parte dintr-o moştenire culturalã mai vastã, au descoperit legãturi cu alte societãţi şi au asimilat în memoria lor colectivã istorii preluate de la ceilalţi. Sunt frecvente asocierile dintre legende şi tradiţii, ceea ce conferã o viziune revelatoare asupra mentalitãţii lumii mediteraneene din antichitate. Nu numai cã putem accesa felul în care aceasta se diferenţia de lumile de la periferie, dar putem sã şi vedem cum ea s-a transformat şi reimaginat permanent în procesul de aculturaţie. “Celãlalt” ia forme foarte diferite, este mai degrabã asimilat decât denigrat, recreat în termenii conştiinţei de sine a societãţii greco-romane.

Cartea nu are pretenţii exhaustive, autorul recunoscând cã la rândul sãu a folosit o anumitã selecţie de texte şi imagini, şi totuşi cele selectate sunt de importanţã majorã, nu doar fragmente izolate. Sunt investigate mai multe metode prin care gânditorii şi literaţii au conceput conexiunile dintre popoare şi au atenuat barierele dintre ele. Mult material se ocupã de invenţii, legende, ficţiuni, fabricaţii, pentru cã în fond acestea sunt mai relevante pentru reelaborarea mentalitãţilor antice decât realitatea istoricã propriu-zisã. Cartea este organizatã în douã pãrţi. Prima parte, Impressions of Others, se referã la atitudinile faţã de strãini din punctul de vedere a mai multor autori, de pildã la consensul asupra imaginii grecilor despre Persia, centrat pe antipatia şi alteritatea dezvoltate dupã rãzboaiele greco-persane.

Se aduce o corecturã acestei viziuni reducţioniste prin examinarea Perşilor lui Eschil, portretului nuanţat al personalitãţilor şi practicilor persane realizat de Herodot, omagiului fictiv adus de Xenophon lui Cyrus în Cyropaedia sau receptivitãţii lui Alexandru cel Mare la colaborarea cu perşii. O revizuire similarã se petrece si cu atitudinea romanã faţã de duşmanul ancestral, punii. Conceptul reducţionist de punica fides, adesea privit ca trãsãturã definitorie, mascheazã de fapt idei variate, ba chiar sentimente de admiraţie. Alte capitole analizeazã cu atenţie texte fundamentale care trateazã tema porblematicã a imaginarului alteritãţii: Herodot, Diodor şi Plutarh despre egipteni; Caesar despre gali; Tacitus despre germanici şi evrei. Se încearcã a se arãta cã descrierile şi conceptualizãrile acestora sunt departe de a furniza stereotipii, oferind, dimpotrivã, caracterizãri subtile care rezistã plasãrii în categoriile positive şi negative.

O a doua parte, Connections with Others, se ocupã de genealogii fictive, relaţii de rudenie fictive, mituri fondatoare şi poveşti despre migraţii care subliniazã interacţiunile şi conexiunile mai mult decât disocierile şi înstrãinãrile. Obiectivul autorului nu este de a prezenta influenţele cultural, impactul unui popor asupra altuia, indifferent dacã este vorba de artã, literature sau mitologie. El este preocupat mai mult de maniera în care societãţile spaţiului mediteranean au îmbrãţişat tradiţiile altora şi le-au integrat propriei identitãţi. Capitolele în cauzã, Foundation Legends, Fictitious Kinships: Greeks and Others, Fictitious Kinships: Jews and Others, Cultural Interlocking and Overlappings, examineazã imaginarul alteritãţii pe multiple paliere.

Sunt incluse analize ale povestirilor biblice precum cele cu Iuda, Tamar şi Rut, legende post-biblice cu evrei şi spartani ca descendenţi comuni ai lui Avraam, tradiţii arabe, toate promovând ideea unei strânse legãturi între evrei şi “ceilalţi”. Se mai investigheazã genealogii fictive care apar în legendele unde Perseu este liantul mai multor societãţi, conexiuni dintre atenieni şi egipteni, povestea lui Nectanebos comunã şi macedonenilor şi egiptenilor, poveştile romane care derivã din Troia miticã, asocierile mitice dintre Roma şi Arcadia. În centrul atenţiei se aflã mituri fondatoare din jurul eroilor Pelops, Danaus, Cadmus, a pelasgilor, în jurul pretenţiilor grecilor de strãmoşi ai armenilor sau sciţilor, în jurul variilor istorii evreieşti adunate de Tacitus. Nicio clipã nu îi scapã din vedere autorului interacţiunea dintre popoare adesea categorisite ca divergente. Un capitol final despre aproprierea culturalã cuprinde influenţele reciproce imaginate de filosofii greci şi evrei, reinterpretarea tradiţiilor elenice în viziunea evreiascã realizatã de autori precum Artapanus, Aristobulus, Scrisoarea lui Aristeas, oracolele sibiline; asocierile romane cu figure, culte şi istorii greceşti.

Studiul, traversând atâtea spaţii culturale, se vrea ilustrativ, nu exhaustiv, dorind sã ne argumenteze cã ideea identitãţii colective create în termeni de, şi nu în contrast cu, diferenţe faţã de un “celãlalt” reprezintã un ingredient semnificativ în înţelegerea antichitãţii. Nu este o apologie a universalismului, pentru cã prejudecãţile şi distorsionãrile abundã. Dar jocul oglinzilor de percepţie este cu mult mai complicat, iar în lumea anticã se manifestã o tendinţã puternicã de a integra culturile strãine în vederea îmbogãţirii propriei identitãţi. Autorul ne propune o renunţare la reducţionism, o perpectivã alternativã ideii rãspândite cum cã identitatea şi alteritatea sunt concepte contrare. Expresia caracterului colectiv în antichitate datoreazã mai puţin insistenţei asupra diferenţierii faţã de “celãlalt”, şi mai mult încorporãrii acestuia. Stabilirea unei identitãţi colective este un proces, o evoluţie complicatã, iar a sublinia stigmatizarea “celuilalt” ca strategie de afirmare individualã înseamnã a uita principiul incluziunii, deoarece în amalgamul cultural anticii au pus accent puternic şi pe participarea, alãturi de strãini, la spectacolul civilizaţiei.

http://www.acum.tv/articol/46867/

Va bombarda Israelul instalatiile nucleare ale Iranului? Si daca da, cind se va produce acest atac? Este o intrebare pe care si-o pun nu numai personalitati politice si militare, dar si milioanele de cetateni ai Israelului. Pe buna dreptate cu totii sint ingrijorati deoarece un nou razboi s-ar solda cu multe victime. Conducatorii guvernului israelian pastreaza, deocamdata, tacerea. Ei lanseaza avertismente voalate ca rabdarea are un capat si lucrurile nu pot sa continue ca pana acum. La recenta conferinta de la Hertzlia s-au facut auzite o varietate de declaratii care au reprezentat mai mult decit o aluzie. “Nu va jucati cu noi. Stim mai bine ce trebuie facut si daca va fi necesar o vom face”.

Citeva evenimente permit sa se creada ca momentul adevarului se apropie. Primul ministru Netaniahu pleaca din nou in Statele Unite luna viitoare pentru a lua cuvantul la conferinta anuala a lobby-ului pro-israelian AIPAC. Dar el isi va folosi prezenta si pentru o convorbire intre patru ochi cu presedintele american Barak Obama. Ministrul de externe, Avigdor Lieberman se afla deja in aceste zile in SUA. In urma cu doua saptamini seful Mosadului, Tamir Pardo, s-a intilnit in secret la Washington cu directorul CIA, David Petraeus. Iar duminica aceasta generalul maior Amir Eshel a fost desemnat vitorul comandant al fortelor aeriene israeliene. Decizia a fost salutata de toti colegii lui din armata care apreciaza ca este “omul potrivit la locul potrivit”. Comentatorii militari considera ca Eshel va fi omul care va conduce atacul contra instalatiilor iraniene. Un ofiter superior a spus:”el stie cum sa pregateasca fortele in modul cel mai meticulos si va intocmi toate scenariile posibile”.

Deocamdata cele mai multe ecouri in privinta viitoruluii ajung in Israel din Statele Unite. Este de inteles, deoarece America, la fel ca si Israelul, este profund ingrijorata de perspectiva unui Iran care dispune de arma nucleara, ceea ce ar putea sa destabilizeze situatia nu numai din Orientul Mijlociu, dar ar crea amenintari si la adresa tarilor europene, ba poate chiar a Statelor Unite. Ziaristul David Ignatius a scris in “Washington Post” ca secretarul american al apararii, Leon Panetta, considera ca dupa toate probabilitatile Israelul va ataca Iranul in lunile viitoare. “Panetta crede ca exista o puternica probabilitate ca Israelul va ataca in aprilie, mai sau iunie – inainte ca Iranul sa intre in ceeace israelienii descriu drept “o zona a imunitatii” pentru a incepe sa construiasca o bomba nucleara” a aratat el. Ministrul a mentionat de asemenea ca Israelul a declarat public ca ia in consideratie o actiune militara contra Iranului, adaugind ca Statele Unite au indicat “ingrijorarile noastre”. Panetta, la fel ca si presedintele american Obama, au avertizat oficialii israelieni contra optiunii unei ofensive militare in Iran, spunind ca ea va prejudicia programul sanctiunilor internationale contra Teheranului si al altor eforturi nemilitare pentru a opri iranienii sa treca de “linia rosie” nucleara.

Acelasi ziarist noteaza ca scenariul israelian este o ofensiva limitata de cinci zile urmata de o incetare a focului decretata de ONU. Pagubele relativ minore care se asteapta sa fie provocate facilitatilor nucleare iraniene vor necesita o noua ofensiva din partea Israelului in decurs de citiva ani.

Pentru moment americanii continua sa se opuna unei operatiuni militare israeliene. Comentatorii de la Washington apreciaza totusi ca in lunile urmatoare consideratii electorale il vor impiedica pe Barak Obama sa reactioneze cu vehementa contra unui atac care este mult controversat. Contradictia provine din perspectiva intaririi pozitiei sustinatorului primului ministru israelian Netaniahu, Newt Gingrich, care intentioneaza sa devina oponentul lui Obama la alegerile prezidentiale din noiembrie si se declara favorabil unei operatiuni militare israeliene. Factorii israelieni critica pozitia lui Obama deoarece considera ca demonstreaza semne de slabiciune prin declaratii care sint considerate drept simpla retorica. Aceasta pozitie, spun israelienii, invita pe iranieni sa-si continue nestingheriti programul de inarmare, dar in acelasi timp ofera si un motiv de intarire a unitatii cetatenilor israelieni si a aparatului militar favorabil unui atac.

Ignatius a subliniat in articolul publicat in “Washington Post” ca oficialii americani vad doua optiuni posibile pentru descurajarea Israelului de a lansa un atac: covorbiri serioase cu Iranul – inclusiv un acces deplin si supravegherea programului sau nuclear – sau intensificarea operatiunilor secrete americane care vor submina programul iranan pina ce vor convinge pe israelieni ca un atac nu mai este necesar.

Oficiali de la Pentagon considera insa ca Israelul a inceput deja numaratoarea inversa in vederea unui atac militar. Televiziunea americana contribuie in mare parte la intarirea acestui punct de vedere furnizind o descriere a modului in care Israelul urmeaza sa atace facilitatile nucleare iraniene. Dar americanii nu vor sa permita Israelului sa conduca aceasta criza. Statele Unite si Europa nu accepta teza israeliana “acum sau niciodata”.

In luna martie, Agentia Internationala pentru Energia Atomica va determina daca Iranul s-a conformat cererilor prezentate. Daca noul raport al inspectorilor, intocmit a sfirsitul lunii ianuarie, nu va satisface pe membrii AIEA, problema va fi remisa Consiliului de Securitate al ONU. O atmosfera similara internationala a pavat calea atacului american in Irak din 2003. Conducatorii israelieni vor astepta probabil decizia AIEA din luna martie. Ei nu isi fac mari sperante tinind seama de cele ce sau intimplat puna acum si nu se vor multumi cu simple declaratii ci vor recurge la ceva mai tangibil. La conferinta de la Hertzlia, ministrul apararii Ehud Barak a spus ca daca sanctiunile nu vor avea succes in determinarea Iranului sa-si abandoneze programul nuclear, comunitatea internationala va trebui sa-si examineze optiunile si intr-un asemenea caz o operatiune militara va trebui sa fie luata in consideratie.

http://www.acum.tv/articol/45142/
La cursurile de masterat pe care le urmez am terminat recent cel de
istorie antică a evreilor. Foarte interesant, mai ales că mi s-a
confirmat o imagine pe care o aveam , poate mai vag şi anume, că
evreii au fost un popor de războinici. Îmi amintesc că am încercat să
citesc "Războaiele iudeilor", cartea lui lui Josephus Flavius şi după
vreo 30 de pagini am renunţat, spunându-mi că oricum n-am să reţin
toate confruntările descrise acolo. (Acum, voi fi obligată pentru
examen) . De-a lungul a mii de ani, chiar şi după dărâmarea celui
de-al doilea templu, evreii s-au luptat sau s-au revoltat. (De
altfel, ele sunt consemnate în Tanah). S-au luptat să-şi cucerească
ţara, cu duşmanii din afară, de multe ori între ei, apoi s-au
revoltat împotriva celor care au vrut să le încalce credinţa.
Deoarece, spre deosebire de alte popoare din Antichitate, nu s-au
implicat în războaie numai pentru a cuceri o ţară, un teritoriu sau
pentru a-şi menţine securitatea, ci , până la urmă, s-au luptat pentru
credinţă. S-au luptat împotriva celor care nu înţelelegeau cum poţi să
crezi într-un singur Dumnezeu pe care nici măcar nu-l poţi imagina,
care nu are nici o reprezentare în Sanctuar şi care exclude orice alt
"concurent". Multe secole în Antichitate, evreii, chiar dacă se
declarau monoteişti, au mai cochetat şi cu alţi zei, atrăgând asupra
lor furia profeţilor. Dar după revenirea din exilul babilonian pe care
l-au considerat o pedeapsă divină pentru încălcarea preceptelor
religioase, existenţa unui Dumnezeu unic s-a generalizat şi, din acel
moment, toate războaiele şi revoltele au fost duse pentru păstrarea,
salvarea acestei credinţe. Evreii trăiau într-o lume care sfida
realitatea - spunea un rabin din România - comentând revolta
Macabeilor . Forţele erau inegale, teoretic n-aveau şanse să câştige.
Totuşi au reuşit pentru un timp. Istoricii explică prin reteragerea
armatei seleucizilor obligaţi să lupte în altă parte, credincioşii
vorbesc despre intervenţia divină, dar nu acest aspect este important,
ci faptul că s-au lansat într-o aventură cu puţine şanse de reuşită,
dar simţeau că trebuie să o facă. Acelaşi motive i-au determinat să
înceapă marea revoltă împotriva romanilor (care i-au dezamăgit, deşi
mult timp s-au înţeles şi au avut încredere în Imperiul roman),
revoltă care a dus la distrugerea celui de-al doilea templu. Era de
asemenea o întreprindere care, potrivit bunului simţ, nu putea să iasă
bine, aşa cum nici revolta lui Bar Kochba sau revolta evreilor din
Diaspora, supranumit[ războiul din Kitos nu puteau avea decât un
succes temporar. Totuşi, ele au avut loc, cu rezultate tragice pentru
evrei - în ultimă instanţă , pe de o parte , dispariţia marilor
diaspore din Egipt, nordul Africii şi Asia mică, pe de altă parte, un
nou val de imigrare şi răspândire în Europa.

Întrebarea pe care o pun este dacă nu cumva aceste gene războinice au
fost transmise , de-a lungul generaţiilor, israelienilor de astăzi sau
chiar unor generaţii anterioare. În fond, ce a fost revolta Ghetoului
de la Varşovia dacă nu un război disperat de supravieţuire, cu şanse
minime de victorie, situaţie asemănătoare cu cea a strămoşilor care
s-au răsculat împotriva Romei? Chiar dacă aici am putea vorbi mai
puţin de credinţă - existau de-acum alte ideologii - era vorba,
totuşi, de menţinerea evreităţii.

Israelienii au moştenit sau au reinventat calitatea de războinic şi
au demonstrat-o din plin, începând cu războiul de independenţă şi până
astăzi. Oare au urmărit aceleaşi scopuri ca evreii în urmă cu 2000 de
ani? În mare, da. Este vorba tot de un fel de credinţă, unde religia a
fost înlocuită de necesitatea menţinerii unui stat în care evreii să
trăiască în siguranţă, credincioşii să-şi poată cultiva credinţa iar
ceilalţi- evreitatea pentru care s-au jertfit, au făcut sacrificii, au
murit, inclusiv în timpul Holocaustului. Numai că azi, problema care
se află în centrul dezbaterilor şi care nu a primit un răspuns
acceptat de toţi este dacă nu s-ar putea şi altfel. Dacă acest mijloc,
războiul, chiar dacă, din păcate, nu poate fi eliminat complet, n-ar
trebui să constituie ultima măsură la care să se facă apel, dacă nu
cumva, făcând o echivalenţă, costurile ar depăşi profiturile? Lumea
se află în pragul unei astfel de situaţii, şi fiindcă tema articolului
o reprezintă evreii ca războinici, din ce în ce mai multe ştiri se
referă la posibilitatea unui atac israelian împotriva Iranului.
Teheranul este un duşman de temut care vrea desfiinţarea Israelului,
de fapt al întregului Occident. Pericolul trebuie stăvilit. Nu numai
de către israelieni, ci şi de alţii. Cum? Nu neapărat prin război.
Este foarte posibil ca el să fie câştigat şi prin contribuţia majoră a
israelienilor. Dar, chiar şi aşa, poate nu ar fi un lucru rău evocarea
istoriei. Întotdeauna se poate învăţa din trecut.

http://www.jurnalul.ro/externe/israel-declara-razboi-hackerilor-600799.htm

http://www.evz.ro/detalii/stiri/ucis-in-israel-de-un-barbat-deghizat-in-mos-craciun-960564.html

http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/noi-proteste-in-israel-evreii-ultraortodocsi-poarta-steaua-lui-david-si-uniformele-din-lagarele-naziste-249082.html

Un israelian şi-a schimbat numele în Mark Zuckerberg

Un antreprenor israelian şi-a schimbat numele în Mark Zuckerberg, astfel încât atunci când Facebook îl va da în judecată pentru afacerea sa online, să îl dea în judecată, de fapt, pe directorul executiv al reţelei de socializare, notează stuff.co.nz.

Rotem Guez, actualmente Mark Zuckerberg, susţine că şi-a schimbat numele din dorinţa de a convinge reţeaua de socializare să renunţe la ameninţările de a-l da în judecată.