ACTUALITATE.....DIVERSE

Rezumarea primului mesaj :

ESPERANTO
 
Limba
esperanto a fost propusă lumii pentru prima dată în 1887, anul în care
Dr. Lejzer Ludwik Zamenhof a publicat în limba rusă cartea intitulată Limbă internaţională. Prefaţă şi manual complet (pentru vorbitorii de limba rusă),
Varşovia, Editura Kelter. Deoarece autorul îşi semnase lucrarea cu
pseudonimul Doktoro Esperanto (doctorul care speră), numele de
Esperanto a fost adoptat universal. Zamenhof, născut in 1859, a
fost fascinat de ideea unei limbi internaţionale încă din adolescenţă.
Când unchiul său Jozef l-a întrebat într-o scrisoare ce nume
ne-evreiesc şi-a ales pentru a trăi în mijlocul gentililor (conform
uzanţelor), Zamenhof, pe atunci în vârstă de şaptesprezece ani, i-a
răspuns că şi-a ales numele de Ludwik, deoarece l-a găsit citat, sub
forma de Lodwick (sau Lodowick), într-o lucrare de Comenius (1).
Originea şi personalitatea lui Zamenhof au contribuit fără îndoială la
concepţia şi difuzarea limbii sale. Născut într-o familie evreiască în
Bialystok, în zona lituaniană a Poloniei aflată atunci sub dominaţia
Rusiei Ţariste, Zamenhof şi-a petrecut copilăria într-un creuzet de
rase şi limbi răscolit continuu de mişcări naţionaliste şi de valuri de
antisemitism. Experienţa opresiunii şi, mai târziu, a persecuţiei
guvenului ţarist împotriva intelectualilor, mai ales a celor evrei, a
dus la ideea unei limbi universale şi, în acelaşi timp, la înţelegerea
între popoare bazată pe o asemenea limbă. În plus, deşi Zamenhof era
solidar cu cauza evreilor şi dorea întoarcerea lor în Palestina,
religiozitatea lui laică îl împiedica să adere la un sionism
naţionalist şi, în loc să vadă sfârşitul diasporei evreieşti prin
întoarcerea la limba ebraică, el spera ca evreii din lumea întreagă să
devină uniţi printr-o nouă limbă.
În timp ce esperanto se răspândea în mai multe ţări, mai întâi în
cele slave, apoi în restul Europei, suscitând interesul societăţilor de
erudiţi, filantropilor şi lingviştilor şi făcând obiectul mai multor
colocvii internaţionale, Zamenhof a publicat anonim un pamflet în
favoarea unei doctrine bazate pe fraternitatea universală, numită homaranismo.
Unii adepţi ai limbii esperanto au insistat (cu succes) ca mişcarea în
favoarea noii limbi să rămână independentă de orice ideologie,
argumentând că, pentru ca limba esperanto să se impună, ea trebuie să
atragă oameni cu convingeri religioase, politice şi filozofice
diferite. Ei au căutat chiar să treacă sub tăcere faptul că Zamenhof
era evreu, dat fiind faptul că, să nu uităm, în acea epocă se formula
în anumite medii teoria "complotului evreiesc".
Cu toate
acestea, deşi mişcarea esperantistă a dat dovadă de o neutralitate
absolută, impulsul filantropic şi spiritul religios laic care o animau
nu au putut să nu-şi exercite influenţa asupra adepţilor noii limbi,
numiţi în esperanto samideanoj,
adică ”aderenţi la aceeaşi idee”. În plus, încă din anii de început,
noua limbă şi susţinătorii ei au fost prigoniţi de guvernul ţarist care
îi suspecta şi din cauză că avuseseră şansa - sau neşansa - de a-şi fi
câstigat sprijinul pasionat al lui Tolstoi, al cărui pacifism umanitar
era văzut ca o ideologie revoluţionară periculoasă. În fine,
esperantiştii din mai multe ţări au fost mai târziu persecutaţi de
nazism. Dar persecuţia tinde să întărească o idee: majoritatea
celorlalte limbi internaţionale aspirau să se prezinte ca auxiliare
practice, în timp ce esperanto reînvia intensitatea elanului religios
şi irenic care caracterizează căutările limbii perfecte cel puţin până
în secolul al XVII-lea.
Limba esperanto a avut mulţi
susţinători sau simpatizanţi iluştri, de la lingvişti ca Baudouin de
Courtenay (2) şi Otto Jespersen (3), până la oameni de ştiinţă ca Peano
(4) sau filozofi ca Russell (5). Dintre mărturiile cele mai
convingătoare, o amintim pe cea al lui Carnap (6), care în Autobiografia
sa evocă cu emoţie sentimentul de solidaritate pe care l-a încercat
vorbind o limbă comună cu oameni din diverse ţări şi calităţile acestei
”limbi vii [...] care îmbină o flexibilitate surprinzătoare a
mijloacelor de expresie cu o structură de o mare simplitate”; ca să nu
mai amintim de lapidara afirmaţie a lui Antoine Meillet: ”Toute
discussion théorique est vaine: l'Espéranto fonctionne” (”Orice
discuţie teoretică este inutilă: esperanto funcţionează”).
Ca dovadă a succesului limbii esperanto,
există în zilele noastre o Universala Esperanto-Asocio cu reprezentanţi
în principalele oraşe ale lumii. Presa esperantistă numără peste o sută
de periodice, operele principale din toate literaturile, de la Biblie
la poveştile lui Andersen, au fost traduse în esperanto şi există, de
asemenea, o producţie literară originală.
Ca şi în cazul limbii volapük,
esperanto a cunoscut, mai ales în primele decenii de existenţă, lupte
pasionate în vederea introducerii a diverse reforme în lexic şi
gramatică; în aşa măsură, încât în 1907, Comitetul de Conducere al
Delegaţiei pentru alegerea unei limbi internaţionale, al cărui secretar
fondator era Couturat (7), a adoptat o măsură pe care Zamenhof a
considerat-o un ajutor, dar care era o adevărată trădare: a fost
recunoscut faptul că cea mai bună limbă era esperanto, dar ea a fost
aprobată în versiunea ei reformată, cunoscută mai târziu sub numele de Ido
(datorată în mare parte lui Louis de Beaufront [1855-1935], care fusese
totuşi în Franţa un esperantist pasionat). Cu toate acestea,
majoritatea esperantiştilor a rezistat, recunoscând un principiu
fundamental enunţat înainte de Zamenhof, conform căruia în viitor se
vor putea face adăugiri şi, probabil, îmbunătăţiri lexicale, dar
păstrând ceea ce se numeşte ”fundamentul” limbii, stabilit de Zamenhof
în Fundamento de Esperanto, în 1905.
 
http://www.esperanto.ro/eseuri/eseu2.html

Samaria (1)
În Israel exista acum o zona aflata sub administratia palestiniana, cuprinzînd fîsia Ghaza, la Marea Mediterana, si un teritoriu din estul Israelului, de la jumatatea Marii Moarte în sud, pîna la circa 100 km de Lacul Tiberiada. Pe acest spatiu se gasesc o serie de orase antice. Dintre ele, Samaria este cel mai des amintit în Biblie. E locul în care Ahab, împaratul lui Israel, a fost înmormîntat dupa ce a murit în urma ranirii de catre sirieni. Ben-Hadad, împaratul Siriei, a împresurat Samaria, unde a fost o mare foamete. Orasul a fost eliberat de Iehu, împarat al Samariei. Dupa ce au mai domnit si alti împarati, în timpul lui Osea, cel din urma împarat al lui Israel () împaratul Asiriei a strabatut tara si s-a suit împotriva Samariei, pe care a împresurat-o timp de 3 ani. (...) A luat Samaria si a dus pe Israel în robie în Asiria. (...) Împaratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat si din Sefarvaim si i-a asezat în cetatile Samariei în locul copiilor lui Israel. Osea va spune: S-au dus Samaria si împaratul ei ca o tapliga pe fata apelor, iar Mica prevestea ca Samaria va fi prefacuta într-un morman de pietre. În Evanghelia dupa Ioan se aminteste ca Isus a stat doua zile în Samaria, la rugamintea samaritenilor. Prin Samaria a trecut si Apostolul Pavel. Urmele cele mai vechi ale asezarii umane din Samaria provin din anul 3000 î. Chr., dar la începutul primului mileniu acolo era deja desert. Orasul a fost fondat în jurul anului 880 î. Chr. si devine capitala regatului septentrional din Israel. A fost prosper si puternic, dupa cum dovedesc descoperirile. Luxul si coruptia, precum si prezenta divinitatilor pagîne, au provocat reprosuri din partea profetilor. În anul 724 î. Chr., Salmanassar al V-lea, regele Asiriei, a asediat orasul, fiind însa ucis. I-a urmat la tron Sargon al II-lea, care, dupa un asediu de 3 ani, în anul 721 î. Chr. a cucerit orasul, l-a ras de pe fata pamîntului, populatia supravietuitoare masacrului fiind deportata, dispersata, iar regatul Israel transformat în provincie asiriana. Abia dupa ce a fost cucerit de Alexandru cel Mare, care a creat în el o colonie pentru veterani, orasul redeveni înfloritor. În timpul lui Isus a fost capitala unui district administrativ roman cu aceeasi denumire. A fost distrus în vremea primului razboi iudaic, declansat în anul 66 d. Chr., perioada în care Ierusalimul a cazut în mîinile romanilor, dupa ce, în 4 ani, fusesera masacrati peste 600.000 de locuitori, iar zeci de mii au fost vînduti ca sclavi, fiind dusi în massa la Roma. Anticul oras Samaria a fost reconstruit la finele secolului II d. Chr., datorita împaratului roman Septimiu Sever (146-211), care i-a acordat statutul de colonie si a construit diverse edificii.
http://www.romare.ro/

"Patrulele modestiei", spaima tinerilor israelieni
Grupurile fanatice de evrei ultraortodocşi, denumite "Patrulele modestiei", au devenit în ultimele zile subiect de controversă în Israel, după o serie de atacuri violente. Femei bătute deoarece sunt divorţate sau trăiesc cu bărbaţi cu care nu sunt măritate, magazine distruse pentru că vând tehnologie modernă sau tinere în care se aruncă pietre din cauza faptului că poartă bluze roşii au fost toate ţinte ale acestor grupuri de radicali, care amintesc de extremiştii din unele state musulmane. Ei atacă tot ceea ce e considerat lipsă de modestie sau puritate, cu alte cuvinte mai tot ce ţine de moda şi sursele de distracţie ale tinerilor, dar nu numai. În general, locurile atacurilor sunt cartierele în care trăiesc ultraortodocşii, o minoritate religioasă de numai 600.000 de oameni, însă extrem de influentă în Israel. E demn de menţionat că aceştia au o viziune foarte radicală şi asupra rolului femeii în societate, aşa cum se întâmplă în general în comunităţile ultraconservatoare. Publicaţiile controlate de membrii acestui grup refuză în general să prezinte fotografiile femeilor şi nici măcar cea mai importantă politiciană a ţării, Tzipi Livni, nu are loc acolo. Nici instituţiile de învăţământ ale comunităţii nu sunt diferite, o simplă discuţie a unei fete cu un băiat fiind motiv de exmatriculare pentru aceasta. Toate aceste practici se petrec cu aprobarea tacită a liderilor religioşi evrei-rabinii.

Evreii din Israel îi depăşesc pe cei din SUA
STATISTICĂ. În Israel se află cea mai importantă comunitate evreiască din lume, fiind mai numeroasă decât cea din SUA, potrivit unui raport oficial publicat vineri, informează AFP, citată de Agerpres. Raportul estimează la 13,3 milioane numărul evreilor din lume, dintre care 5,55 milioane trăiesc în Israel şi 5,3 milioane în SUA. Documentul a fost elaborat de Agenţia evreiască, un organism paraguvernamental însărcinat cu imigrarea în Israel. Potrivit acestor statistici, în pofida unei scăderi a imigrării evreilor în Israel, soldul migratoriu rămâne pozitiv, numărul evreilor veniţi să se stabilească în Israel în ultimele 12 luni depăşindu-l cu 10.000 pe cel al emigranţilor. Aceste date includ aproximativ 12.000 de israelieni care au revenit în ţară după o perioadă îndelungată petrecută în străinătate, în timp ce numărul imigranţilor în Israel stagnează la aproximativ 20.000. Raportul, publicat cu ocazia noului an evreiesc care va fi serbat de luni seară până miercuri, precizează că în SUA şi Israel trăiesc aproximativ 80% din evreii din lume. A treia comunitate evreiască importantă ca număr se află în Franţa, cu 490.000 de persoane, se arată în documentul citat. (V.N.)

Politisti evrei transformati in rabini
Sute de politisti israelieni se afla sub investigatie fiind suspectati ca au urmat un curs rapid pentru a putea deveni rabini in timpul liber. Superiorii ii acuza de faptul ca in momentul in care s-au inscris la curs nu au fost motivati de sentimente religioase. Politistii castiga in plus pe luna aproximativ 2.000 de sekeli (364 de euro), afirma cotidianul Haaretz. Salariul minim pentru un politist in Israel incepe de la 4.000 de sekeli pe luna (730 de euro).

Evreii nu mai au voie sa omoare tantari
Religiosilor evrei din Israel li s-a interzis sa ucida tantari de Sabat, a anuntat publicatia israeliana Maariv. De azi inainte, tantarii nu mai pot fi ucisi cu ajutorul ziarului, insa pot fi alungati cu tot felul de spray-uri speciale. Totusi, aerosolii trebuie imprastiati in jurul tantarilor, nu direct pe ei. Marele Rabin al Israelului, Yona Metzger, a decretat ca uciderea unui tantar echivaleaza cu uciderea unei camile.

Washingtonul refuză Israelului arme pentru atacarea Iranului



Autor : Articol de Marc Henry, corespondent la Ierusalim
LE FIGARO (Franţa), 12 septembrie 2008 - În confruntarea cu ameninţarea nucleară iraniană, israelienii se simt ţinuţi în frîu de Washington. Faptic, americanii răspund printr-un veto tuturor comenzilor pentru cumpărarea de arme „ofensive“ susceptibile să permită raiduri israeliene aeriene împotriva instalaţiilor nucleare iraniene. Altfel spus, Statele Unite nu mai vor să fie luate prin surprindere şi puse în faţa faptului împlinit, după cum a fost cazul în 1981, atunci cînd aviaţia israeliană a distrus o centrală atomică irakiană sub regimul Saddam Hussein. În epocă, statul evreu nu cerea permisiunea nimănui. De această dată, însă, o tactică tot pe-atît de expeditivă ar putea fi cu mult mai periculoasă pentru Statele Unite. În cazul unui atac israelian, zeci de mii de soldaţi americani dislocaţi în Irak ar fi realmente ţinte privilegiate ale represaliilor Iranului. Drept rezultat, americanii încearcă să potolească febrilitatea aliatului său. Astfel, potrivit cotidianului „Haaretz“, statul evreu s-a pomenit cu refuzul livrării unor bombe antibunker de 2,2 tone, capabile să penetreze instalaţii din beton armat la o adîncime de şase metri. Un material indispensabil, şi asta întrucît, precauţi, iranienii nu numai că şi-au dispersat la maximum cele douăzeci de locuri despre care vorbesc experţii internaţionali, dar le-au şi ascuns sub pămînt în regiuni muntoase retrase. Statele Unite refuză să le furnizeze israelienilor şi aparate Boeing 767 special concepute pentru alimentarea în zbor. Or, fără acestea, o bună parte dintre avioanele lor de vînătoare nu pot bombarda regiuni de la frontiera estică a Iranului, rămînîndu-le simultan şi suficient carburant spre a se mai întoarce. Cu o precauţie în plus, Statele Unite s-au ferit să acorde avioanelor israeliene un culoar prin spaţiul aerian irakian, indispensabil atît în atingerea Iranului, cît şi spre a nu fi luate în vizor de avioanele şi rachetele americane din Irak. În compensarea acestor refuzuri brutale, Israelul obţine totuşi un pachet consolator. Statele Unite urmează să instaleze o staţie radio ultrasofisticată la Negev, în sudul Israelului, care va permite reperarea unei rachete chiar în momentul aprinderii propulsorului, şi asta încă de la 2.000 km. distanţă (de două ori mai mare faţă de capacităţile actuale israeliene). Ca un amănunt important, va fi prima instalaţie p ermanentă a armatei americane pe teritoriul israelian, iar un atac împotriva acestei staţii ar pune în pericol vieţile civililor şi militarilor americani care o deservesc. Un aspect de neignorat constă în aceea că înainte de-a trece la acţiune, pentru fiecare ţară atacatoare... Rămîne însă de văzut dacă acest „cadou“ va fi suficient pentru a-i putea calma pe israelieni. Pentru moment, responsabilii politici şi militari vorbesc despre o înăsprire a sancţiunilor economice impuse de comunitatea internaţională în vederea constrîngerii Teheranului să-şi îngheţe operaţiunile de îmbogăţire a uraniului. Cu alte cuvinte Israelul îşi rezervă, totuşi, dreptul de-a acţiona singur în cazul unui eşec al diplomaţiei. După cum preconizează Amos Gilad, înalt responsabil din Ministerul Apărării, „este mai bine să rămînem discreţi. Dacă ne hotărîm să tragem, s-o facem fără să vorbim“. Pînă unde însă îşi poate statul evreu permite asumarea riscului de a-l sfida pe marele aliat american?
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=16706

Israelul vrea sa importe 1000 de bombe din SUA
http://www.ziarulprahova.ro/articol~categorie-lumea-in-care-traim~stire-41773~lumea-in-care-traim.html
Departamentul american pentru Aparare a notificat Congresul asupra intentiei de a vinde Israelului 1.000 de bombe inteligente capabile sa penetreze buncare subterane. Acest tip de bomba ar putea fi folosit in eventualitatea unei lovituri militare asupra facilitatilor nucleare ale Iranului.
Notificarea Congresului a fost facuta de catre Defense Security Cooperation Agency, divizie a Pentagonului specializata in evaluarea exporturilor de armament. Congresul are la dispozitie 30 de zile pentru a aproba sau respinge tranzactia.
Exportul este evaluat la 77 milioane dolari iar principalul contractor ar urma sa fie Boeing Integrated Defense Systems.
GBU-39 a fost dezvoltat in ultimii ani de armata americana si este o bomba de calibru mic, cu un cost redus, o precizie foarte mare si efecte mici in ceea ce priveste pagubele colaterale.
Yiftah Shapir, de la Institutul national pentru studii de securitate din Tel Aviv, spune ca GBU-39 este una dintre cele mai avansate arme de acest tip la nivel mondial: "Acuratetea bombei este extrem de ridicata. Tot ce trebuie sa faci este sa setezi coordonatele, sa tragi si sa uiti".

Ein Hod – popas aniversar
http://www.observatorcultural.ro/Ein-Hod-popas-aniversar*articleID_20285-articles_details.html

La extremitatea sudică a înălţimilor Carmel, îndată ce şoseaua lasă în urmă Haifa şi se îndreaptă spre Tel Aviv, călătorul zăreşte pe povîrnişul coastelor pietroase, printre măslini, zidirile unei discrete localităţi, semnalată de indicatoare plasate în intersecţie: Ein Hod. Denumirea ar fi dispărut de pe hartă, odată cu resturile fostului sat arab, abandonat de locuitori, dacă nu intervenea iniţiativa lui Marcel Iancu, în 1953, ca amplasamentul, împreună cu puţinele case rămase în picioare, să capete destinaţie specială, în vederea fondării unei colonii de artişti plastici. Iniţiativa a găsit imediat aderenţi, în jurul maestrului s-au grupat discipoli din toate generaţiile, s-au înmulţit atelierele personale de pictură, sculptură, grafică, gravură, s-au deschis cursuri pentru tineri dornici să deprindă tehnica ţesăturilor, a imprimeriei şi a modelării metalelor. Cu timpul, faima locului s-a întins în lume. Jean Cassou va evidenţia, în Panorama artelor plastice, efortul rodnic depus de Marcel Iancu, inspirat de tradiţia aşezărilor comunitare de pictori existente, pînă la Primul Război Mondial, în Germania sau Elveţia. Experienţa integrării în asemenea aşezări, familiară lui Hans Arp sau lui Arthur Segall, a fost transmisă lui Marcel Iancu îndată ce toţi trei s-au întîlnit şi conlucrat în ambianţa de răzmeriţi a Cabaretului Voltaire.

Cum s-a născut şi cum s-a dezvoltat Ein Hod mi-a fost dat să aflu direct de la inimosul fondator. Împrejurările memorabilei întîlniri se găsesc consemnate pe larg în Secolul 20, nr.1-2-3, 1979. Revista i-a dedicat, atunci, un adevărat album de opinii, reconstituiri, fotografii documentare şi reproduceri, aceasta fiind întîia readucere în atenţia opiniei publice a activităţii lui Marcel Iancu, după 40 de ani de cînd o lucrare a pictorului nu mai figurase pe simezele Bucureştilor, iar despre contribuţia sa, ca arhitect, la modernizarea Capitalei nimeni nu mai pomenea. Cînd şi cînd, în vremea din urmă, mai primise vizite din ţară, consemnate sub formă de interviuri ba de poetul Ştefan Iureş, ba de pictoriţa Matilda Ulmu (soţia scriitorului Ieronim Şerbu), ba de un destoinic gazetar clujean, dl Grubea. După apariţia microantologiei din Secolul 20, am mai purtat cîteva convorbiri în locuinţa maestrului din Ramat Aviv. Două erau, în acel moment, preocupările sale prioritare. Să vadă tipărită monografia-album realizată în colaborare cu A.B. Yoffe (ieşea de sub tipar în 1982) şi să izbutească proiectul ridicării unei clădiri chiar în inima Ein Hod-ului, amenajată ca spaţiu memorial sub emblema DADA. Edificiul era gata în 1983, cu puţin timp înaintea morţii artistului, aproape nonagenar. Un întreg nivel al memorialului este rezervat reconstituirii traseului marcat de evoluţia creatoare a lui Marcel Iancu; numeroase exponate ilustrează perioada maturităţii petrecute în România. Legatara moştenirii prolificului artist, fiica sa, doamna Dady Iancu, a înzestrat muzeul cu tablouri de mare calitate, desene originale, exemplare din revistele unde colabora părintele său, vechi fotografii şi alte componente preţioase din arhiva familiei. O vizită în muzeu rămîne, pentru oricine, de neuitat. Tocmai fiindcă muzeul din Ein Hod a devenit el însuşi un reper istoric, oficialităţile au decis să aniverseze, cu fastul cuvenit, împlinirea unui sfert de veac de cînd el era inaugurat în prezenţa şefului de atunci al statului Israel şi cu participarea ilustrului pictor şi arhitect.



Detalii despre recentele ceremonii aniversare furnizează relatarea semnată de pictoriţa Liana Saxone-Horodi în publicaţia de limbă română Viaţa noastră (joi/vineri 24-25 iulie 2008). Textul se constituie el însuşi ca un omagiu, însufleţit de sentimentele ucenicului recunoscător. Cu ani în urmă, cînd abia se stabilea în Israel, Liana a beneficiat de încurajările generoase ale lui Marcel Iancu, fiind atrasă să-i calce adesea pragul la Ein Hod. În consecinţă, i-a cunoscut pe mulţi dintre artiştii aflaţi în preajma maestrului: pe Tuvia Juster (evocat, deunăzi, în aceeaşi gazetă), pe soţii Iţhac şi Aviva Mambuch, cărora le-a revenit un rol special în programul actualei sărbătoriri. Încă de la primii paşi, urcînd şi coborînd arterele şerpuitoare ale Ein Hod-ului, în 1978, Marcel Iancu m-a condus la familia Mambuch ca să văd laboratorul unde luau naştere mari tapiţerii după inspiratele combinaţii abstracte din lucrările sale notorii, de sorginte avangardistă. Din privirile aruncate pe furiş în jur de-duceam interesul de colecţionari avizaţi al celor doi soţi. Astăzi, ei produc surpriza momentului festiv cu o expoziţie de realizări – desene, colaje – complet inedite, aparţinînd diverselor perioade străbătute de Marcel Iancu, inclusiv anii ’20-’30, cînd anima cercurile artistice bucureştene.

În fine, e de remarcat constanta preocupare a organizatorilor muzeului de la Ein Hod de a le oferi prilej să se afirme tinerilor cu aptitudini artistice. În cadrul manifestărilor omagiale, e de reţinut, cu deosebire, prezenţa Sivanei Ylan, recentă absolventă a Universităţii din Haifa, autoarea unei lucrări murale de anvergură, avînd în centru chipul lui Emmy Hennings-Ball, animatoare a sesiunilor Dada de la Cabaret Voltaire, iar de jur împrejur, ca nişte constelaţii, gravitează fragmente din cosmosul pictural specific lui Marcel Iancu. Aproape concomitent cu festivităţile de la Ein Hod, librăria Cărtureşti din Capitală invita publicul să ia act de lansarea pliantului intitulat „Traseu urban Marcel Iancu – începuturile arhitecturii moderne în Bucureşti. Case şi imobile construite între 1929-1938“.

E salutară preocuparea de a sistematiza ce şi cît a făcut Marcel Iancu pentru a inculca bucureştenilor gustul modernizării arhitecturale şi urbanistice. Pe o hartă precis divizată în zone distincte, sînt plasate 18 dintre reperele identificate pînă în prezent ca reprezentînd construcţii după planuri elaborate de numitul arhitect. Mai puţin salutară este eroarea de a omite faptul că explorarea şi inventarierea zestrei arhitectonice lăsate de Marcel Iancu a început mai de mult. Pliantul pus în circulaţie rezumă cercetări anterioare din partea mai multor colective, angrenate, mai întîi, în realizarea expoziţiei din 1994, Bucureşti, anii 1920-1940, între avangardă şi modernism, apoi, peste doi ani – cînd se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Marcel Iancu –, în organizarea marii retrospective de la Muzeul Naţional de Artă. În ambele cazuri, s-au editat cataloage consistente, bogat ilustrate, pe baza materialului documentar cules riguros din biblioteci şi arhive, cu rezultate spectaculoase, în premieră, din care se înfruptă acum copios cîteva persoane ivite la praznicul sponsorizărilor, venite din neantul anonimatului, fără nici o realizare, cu scopul de a le credita profesional. Este un atentat la corectitudinea deontologică să se treacă peste meticuloasele investigaţii datorate doamnelor arhitect Anca Bocăneţ şi Ana Maria Zahariade sau să se şteargă cu bure-tele indiferenţei revelaţiile publicistice aduse de arh. Nicolae Lascu. Care sînt cauzele absenţei de pe lista imobilelor autorizate la solicitarea lui Marcel Iancu este greu de apreciat. Sînt scăpate din vedere clădirile din str. Olteni 12, din str. Paleologu 5 bis, din str. Labirint 118 şi altele, fără nici o explicaţie. Că s-a lucrat, astăzi, pe documentarea făcută de alţi cercetători, adevăraţi specialişti, o trădează formule din legendele aferente unor fotografii, absolut identice cu explicaţiile din Catalogul tipărit acum vreo doisprezece ani. Ce se spune, de pildă, despre casa „Maria Lambru“ („Este prima vilă construită de Iancu în noul cartier rezidenţial din nordul oraşului“) repetă cuvînt cu cuvînt formula Catalogului (pag.72). Identic s-a procedat şi la vila „Florica Chihăescu“: „un exerciţiu modern pe tema vilei clasice pe plan central“ (în Catalogul de referinţă, la pag. 84). Lapidar şi comod este şi împrumutul privitor la vila „Jean Juster“: „autorul exprimă scara principală în faţadă printr-un volum cilindric avansat“ (vezi Catalogul, pag. 92). Deşi procedeul ilicit al decupării de fraze gata confecţionate se vede de la o poştă, să mai dăm un exemplu din legenda la blocul din str. Luchian: „Intrarea este marcată de un registru vertical discret de mici balcoane şi un basorelief semnat de Miliţa Pătraşcu“ (transcriere servilă din Catalog, pag. 113). Numai că cine a copiat textul nu s-a deplasat la faţa locului, altminteri ar fi remarcat că nici vorbă de „basorelief“, ci doar un model floral, cu iz folcloric, conturat în piatră prin scrijilire. Ca un soi de parafă, procedeul se repetă şi la intrarea, prin curte, în imobilul de pe Hristo Botev (Domniţei) colţ cu C.F. Robescu. Este o tehnică identică aplicată şi la ornamentarea plăcii de marmoră neagră de pe mormîntul tatălui lui Marcel Iancu, în cimitirul Filantropia.



Era de prevăzut că nu va izbuti să treacă neobservat deficitul de informaţie şi de imaginaţie, prin comode transcrieri din surse ocultate. Paradoxal, în asemenea condiţii, sună avertismentul „Toate drepturile rezervate“. Cum adică? Drept rezervat de a ciupi de prin vecini, făcîndu-te că nu-i cunoşti?

Priceperea aproximativă, suficienţa şi improvizaţia ies la iveală chiar de pe frontispiciul pliantului. Datele limită 1929-1938 sînt false. În interior se fac trimiteri la realizări din anul 1926: casa „Herman Iancu“, Pavilionul Suchard, peste un an vila Fuchs. Iar ultima construcţie va fi blocul de 7 etaje din spatele Ateneului Român, autorizat tîrziu, în toamna lui 1938, dar care nu va mai putea fi ridicat integral decît peste un an, cînd va adăposti, la parter, expoziţia cea din urmă a lui Marcel Iancu, rodul călătoriei de mai multe luni în teritoriile Orientului apropiat, captivat de febrilitatea constructivă constatată la Tel Aviv.

Liste peste liste

http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2007-12-18/Liste-peste-liste

Uneori mă întreb dacă formula „poporul ales” nu-i discriminatorie, cu atât mai mult cu cât este vehiculată în cazul unei naţiuni – evreii – ce a îndurat atâtea suferinţe tocmai din pricina discriminării! Dar când reciteşti nesfîrşita listă a marilor personalităţi aparţinând evreimii (totuşi, nici 1% din populaţia globului!) începi să şovăi: dom’le, n-o fi vorba, oare, de cine ştie ce genă în stare să maximalizeze performanţele unei etnii? Fiindcă faptele-s fapte. De regulă, astfel de aserţiuni au stârnit şi încă stârnesc mârâieli dezaprobatoare, mai ales când provin de la un creştin, deşi-i limpede că nu se pot încerca evaluări în astfel de gingaşe domenii decât renunţându-se la prejudecăţi, suspiciuni şi procese de intenţie. În realitate, tema este cu prudenţă ocolită. Ceea ce am fi făcut şi noi, dacă n-am fi primit, prin internet, o spectaculoasă, incitantă şi surprinzătoare adăugire la lista de nume cunoscută (ce începe cu Abraham, „părintele” celor trei religii, judaism, creştinism, islamism, trece prin grădina unor Marx, Einstein, Freud, spre a ajunge în contemporaneitate, la, să zicem, Robert de Niro, Ira Gershwin ori Steven Spielberg). Este vorba, aşadar, despre alte şi alte personalităţi notorii, a căror origine evreiască a rămas (cu sau fără premeditare) ignorată. Lista începe – cu cine credeţi? – cu preşedintele USA, Roosevelt, a cărui mamă descinde din ramura evreiască a sefarzilor. Dwigt Eisenhower are origini asemănătoare, tatăl său fiind evreu suedez. În cazul Churchill există doar suspiciuni (mama), dar, deocamdată, nu pot fi făcute afirmaţii certe. Incontestabilă este, însă, originea unor stele din zona artisticului: Cary Grant (ambii părinţi evrei), Peter Sellers (mama), Robert de Niro (mama), (S)Hari Belafonte (mama şi un bunic al tatălui), Olivia Newton John (bunicul), Harrisson Ford (mama, evreică din Rusia), magicianul Hudini (îl chema Weiss), pictorul Mark Chagall (Segal) etc. etc. Printre diferiţi mecenaţi şi performeri sunt menţionaţi Louis Santanel, cel ce a finanţat voiajul lui Columb, descoperitorul Americii, alături de evreii care au înfiinţat prima bancă din lume, prima parcare cu plată, primul magazin universal, premiile Oscar, studiourile Hollywood, compania Metro-Goldwin-Mayer, până la inventatorul blugilor şi al discurilor fonografice. Este menţionată chiar şi inscripţia de pe soclul statuii libertăţii (un vers al poetului evreu Emma Lazarus), ori cel mai cunoscut cântec de Crăciun („White Christmas”), compus tot de un evreu, Irving Berlin. Lista are nu mai puţin de 8 pagini şi, între altele, consemnează o performanţă, să-i spunem astfel, colectivă: 160 de laureaţi ai Premiului Nobel sunt evrei – ceea ce mi-a amintit un bizar reproş la adresa mentalităţii şi comportamentului evreilor: prea se susţin şi se ajută unii pe alţii, oriunde şi oricând. Dacă acelaşi „defect” l-ar fi avut şi românii, sigur că pe onoranta listă a premiaţilor ar figura şi vreun nume terminat în „...escu”. Dar... ce să mai vorbim! Oricum, nu există laureat Nobel fără merituoasă operă; poate, în cine ştie ce colţ de lume, a rămas necunoscută o realizare similară (cine o fi descoperit insulina?), dar dacă din 160 treci între paranteze 5, 10, 20, 30 autori, tot rămân destui indiscutabili şi incontestabili... Noua listă adăugitoare este, în egală măsură, surprinzătoare, convingătoare şi elocventă. Ar fi loc doar pentru o măruntă observaţie: din mai toate aceste liste lipsesc câţiva oameni politici de mare suprafaţă şi cu destin tragic, foşti membri ai Biroului Politic al PC (b) din 1919 - Troţki (Bronstein), Kamenev (Rosenfeld), Zinoviev (Apfelbaum). Au lăsat o urmă mai adâncă decât finanţatorul lui Columb. Să-i trecem şi pe ei.

Locurile Sfinte – spatii de conflicte sau de dialog

In perioada 26-28 iulie 2008 s-au desfasurat la Oslo (Norvegia) lucrarile conferintei cu tema “Locurile Sfinte – spatii de conflicte sau de dialog?”, transmite Romanian Global News. La conferinta organizata de «Centrul Oslo pentru pace si drepturile omului» in cooperare cu organizatia «One World in Dialogue» au participat : universitari, oameni politici, reprezentanti ai cultelor religioase si ai ONG-urilor. Patriarhia Ecumenica de Constantinopol a fost reprezentata de IPS Mitropolit Athenagoras de Sinope (Belgia), iar Patriarhia Serbiei de PS Episcop Teodosie, staretul Manastirii Deciani. Scopul acestei prime reuniuni a fost acela de a constitui un prim pas dintr-un proces care sa conduca la formularea unui «Cod al Locurilor Sfinte», in baza caruia sa se asigure protectia patrimoniului spiritual si a oamenilor, precum si cultivarea unei atmosfere de dialog cultural.

Mesaj diplomatic israelian pe siteul YouTube
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2008/07/080718_israel_youtube.shtml

Guvernul israelian a găsit un mod inedit de a-şi desfăşura activitatea diplomatică - pe celebrul site YouTube, unde pot fi vizionate tot felul de înregistrări video. Ministerul de externe a postat un clip video în limba arabă în care prezintă lumii arabe poziţia Israelului asupra eliberării, miercuri, a lui Samir Kantar - care a deţinut recordul de detenţie, printre cei închişi în închisorile israeliene şi originari din Liban.

Intenţia experimentului de la YouTube este clară.

După cum s-a exprimat purtătorul de cuvânt al ministerului de externe, "a trecut vremea aşteptării unui interviu cu un post arab- scopul este de a stabili un dialog direct cu arabii".

Reacţia lumii arabe la această tactică este altă chestiune.

Eliberarea lui Kantar, în cadrul unui schimb care a implicat restituirea rămăşiţelor pămintesti a doi soldati israelieni capturati intr-o incursiune transfrontaliera, a fost în Liban un prilej de jubilare.

Dar în mesajul israelian de pe YouTube se spune că bărbatul întâmpinat de Hezbollah cu laude şi o paradă nu ar fi cu nimic diferit de un sălbatic.

"Pentru Hezbollah, Samir al-Quntar e un erou de prim rang", se spune în înregistrarea israeliană, "în timp pentru Israel şi restul lumii este cel mai infam dintre ucigaşi".

Clipul video se încheie cu avertismentul că dacă Hezbollah încearcă o altă operaţiune de răpire, riposta israeliană va fi mai dură decit a fost in iulie 2006, când a invadat Libanul.

Folosirea You Tube e încă un semn că Israelul îşi diversifică metodele pe care le foloseşte pentru a-şi face auzit mesajul.

Postul de televiziune al Hezbollah, Al Manar, a relatat că israelienii ar lasa de asemenea mesaje vocale pe telefoane din Liban, promiţind represalii israeliene in cazul unui atac Hezbollah.

Ministrul libanez al comunicaţiilor declară că a ordonat angajaţilor săi să ia toate măsurile necesare pentru oprirea a ceea ce descrie drept o încălcare flagrantă a suveranităţii libaneze.

Autoritatile israeliene pregatesc spitalele pentru un cutremur puternic
Un puternic cutremur ar putea afecta, in perioada urmatoare, sudul Libanului si nordul Israelului, a anuntat Centrul national libanez pentru cercetari stiintifice. Spitalele din nordul Israelului au fost deja avertizate sa se pregateasca pentru un eventual seism puternic in nordul statului, potrivit unei scrisori semnate de un oficial al ministerului israelian al Sanatatii.
“Din 12 februarie, suntem in plina criza seismica in regiunile Tyr si Nabatiyeh, unde s-au inregistrat 800 de cutremure cu o magnitudine variind intre 2,3 si 5,1 grade pe scara Richter”, a declarat secretarul general al Centrului national libanez pentru cercetari stiintifice, Moudn Hamze.
“Centrul de cercetari geofizice ia in calcul un cutremur cu o magnitudine cuprinsa intre cinci si sase grade Richter”, similar celui care a avut loc in 1956, soldat cu 136 de morti si 6.000 de case distruse, a adaugat el.
Potrivit acestuia, pericolul nu rezida in magnitudinea seismului, ci in faptul ca solul a fost fisurat de numeroasele miscari telurice care au avut loc in ultima perioada: “Un cutremur de patru grade provoaca o fisura de un kilometru”, a afirmat Hamze.
Incepand din februarie, in nordul Libanului s-a inregistrat o activitate seismica peste medie, se arata in scrisoarea pe care directorul general din Ministerul israelian al Sanatatii a trimis-o responsabililor medicali din nordul Israelului.
“In mai, trepidatiile au devenit mai intense si au fost resimtite si in nordul Israelului”, spune acesta, adaugand ca, “daca un cutremur de o astfel de magnitudine va lovi nordul tarii, infrastructura din zona ar putea suferi avarii importante”.
Unii experti sustin ca periodicitatea seismelor mari in aceasta zona este de 80 de ani. Ultimul astfel de cutremur a fost acum 81 de ani, cand au murit aproximativ 300 de persoane.

Vrea Israelul pace cu toţi duşmanii?
http://www.curentul.ro/index.php/In-lume/Vrea-Israelul-pace-cu-toti-dusmanii.html
Mişcare de imagine a primului ministru sau intenţii reale? Aceasta ar fi întrebarea care se pune după ce statul Israel a mai adresat propuneri de pace încă uneia dintre entităţile cu care se găseşte în stare de război - Libanul. Anunţul de ieri vine oarecum surprinzător, având în vedere că de la crearea sa, Israelul a avut războaie cu toţi vecinii săi şi rareori a vrut să negocieze altfel decât atunci când se găsea pe poziţii de forţă. În ultimele săptămâni, guvernul israelian a deschis negocieri de pace cu Siria, stat cu care se află din punct de vedere tehnic în război şi a făcut un schimb, prizonieri contra trupurilor unor militari israelieni ucişi, cu un alt vechi inamic - gruparea libaneză islamistă Hezbollah, cu care a dus un război în 2006. Totuşi, singura realizare concretă a fost faptul că s-a reuşit ajungerea la încetarea focului cu gruparea militantă palestiniană Hamas, cu care s-a confruntat aproape zilnic în ultimii 3 ani. Cel mai probabil, nu spiritul pacifist al liderilor israelieni a dus la această deschidere fără precedent, ci faptul că premierul Ehud Olmert vrea să deturneze atenţia de la un scandal de corupţie în care e implicat, fiind acuzat că a primit 150.000 de dolari ca mită de la un afacerist american de origine israeliană. Olmert se găseşte chiar în pragul demiterii de către Knesset, parlamentul israelian, care deja a convocat o sesiune în care se va vota acest lucru. În aceste condiţii, progresele substanţiale în realizarea păcii ar putea fi cam singurele atuuri cu ajutorul cărora acesta îşi poate salva pielea. Cu toate astea, propunerea pentru Liban ar părea că nu are nicio şansă de a se concretiza într-un acord de pace deoarece acest stat a refuzat oferta Israelului.

Arabii-israelieni, în crizăPe 16 mai, palestinienii au comemorat „nabka", „nenorocirea" creării statului israelian, despre care mulţi dintre ei spun că nu a luat sfârşit. Şi care, potrivit unor comentatori, nu le-a fost de folos palestinienilor, pentru că ei nu au învăţat mare lucru din propriile erori.

Mai mult, în teritoriile palestiniene criza economică se prelungeşte. Dar situaţia economică nu este roz nici pentru populaţia arabă care trăieşte în Israel şi care are cetăţenia Statului evreu. Adică pentru descendenţii celor 160.000 de palestinieni care, după crearea Statului Israel în 1948, nu şi-au lăsat pământul, aşa cum au făcut-o în schimb alţi 700.000 de arabi.
Astăzi, arabii israelieni sunt aproximativ 1,2 milioane, în timp ce populaţia totală a Israelului numără 7,1 milioane de locuitori. „Pentru arabii israelieni situaţia a început să se deterioreze din 2003, chiar dacă în ultimii ani economia israeliană este în creştere.
Dar de creşterea economică a statului evreu nu au beneficiat toţi în acelaşi mod, iar discriminările sunt evidente chiar şi în rândul evreilor. Sunt însă şi mai vizibile în rândul populaţiei arabe, care a trăit momente de recesiune".
Cel ce susţine această teorie este Shlomo Svirski, director ADVA, un centru independent pentru egalitate şi justiţie socială din Ierusalim. „Guvernul şi comunitatea economică au neglijat populaţia arabă, iar acum încercăm să convingem autorităţile să investească în dezvoltarea infrastructurii economice în cartierele arabe", mai spune Svirski.
Potrivit statisticilor israeliene, în 2007, jumătate din familiile arabe israeliene ajunseseră să trăiască sub pragul sărăciei. „Prin comparaţie, rata sărăciei familiilor de evrei ultraortodocşi a crescut cu numai 9%, în aceeaşi perioadă de şase ani", adaugă Svirski.
Comparaţia între arabii israelieni şi evreii ultraortodocşi nu este hazardată, pentru că şi aceştia din urmă sunt consideraţi un grup dezavantajat, dat fiind că au foarte mulţi copii, bărbaţii îşi petrec ziua citind Tora şi doar femeile lucrează.
De ce arabii israelieni se descurcă atât de greu? Poate pentru că Israelul îi pedepseşte în mod colectiv pe toţi palestinienii, în tentativa de a scoate din jocul politic miliţiile palestiniene. Dar „strangularea" economică a arabilor nu face decât să înrăutăţească o situaţie aflată deja pe marginea prăpastiei.

Israel la 60 de ani
„În viaţa unui stat 60 de ani reprezintă vîrsta copilăriei“. Cu aceste cuvinte şi-a început premierul israelian discursul din seara Zilei Independenţei (5 Yiar/8 mai). Această aniversare cu cifră rotundă, căreia i-au fost consacrate manifestări speciale, stă sub semnul temei oficiale a „copilăriei“. După promovarea altor teme, precum protecţia naturii, sportul sau muzica, este pentru prima dată în istoria statului Israel cînd „copilul“ stă în centrul celebrării naţionale. Este un fapt demn de remarcat, cu atît mai mult cu cît acest motiv este absent din iconografia perioadei pionierilor, acei imigranţi de la început de secol XX, ce au pus bazele vieţii economice şi politice în Ereţ Israel şi ale căror valori erau munca, entuziasmul şi avîntul tineresc. Imaginea predominantă a acestor 60 de ani a fost aceea a tînărului vînjos şi voluntar, fie el kibuţnik sau soldat.


În acest 2008 însă, valorile întruchipate de copilărie devin valori de prim plan. Cuvîntul „speranţă“ revine deseori în discursuri. Este poate anul unui reviriment în percepţia demografică israeliană, care trece de la teamă la încredere: rata natalităţii populaţiei evreieşti din Israel este superioară ratei natalităţii arabo-israeliene, al cărei indice este în scădere, şi, spre deosebire de situaţia din Teritorii, rata imigraţiei în Israel este superioară celei a emigraţiei.

Copilăria simbolizează însă şi joaca nestingherită. Este ceea ce inspiră „copilul cu zmeul“ de pe afişul oficial al Zilei Independenţei 2008, ce trage dupa sine cei „60 de ani“ şi aleargă zglobiu spre viitor. Iconografia anilor precedenţi celebra mai cu seamă un prezent indisolubil legat de trecut, precum o menoră din care „ţîşnesc“ construcţii moderne. Acum însă, copilul anului 2008 reprezintă proiectarea în viitor.



Este un sentiment răspîndit acela că principala realizare a statului Israel, de-a lungul acestor ani, este faptul că a supravieţuit. Teama de efemer, teama că statul Israel este ameninţat cu dispariţia a fost o constantă a mentalului israelian. Conştiinţa unei existenţe dificile şi a unor dimensiuni reduse ce trebuie compensate, atît prin dotare militară, cît şi prin spirit, transpar din alte cîteva imagini create la această zi aniversară.

Astfel, Israelul este asemănat unei portocale de Iafo, pretutindeni exportată, simbol al succesului agricol. O portocală care de 60 de ani este stoarsă şi, astfel constrînsă, dă ce are mai bun: sucul său. Portocala de Iafo întruchipează astfel constrîngerea asumată, efortul încununat de succes, aşa cum prin şlefuire iau naştere diamantele cele mai preţioase, un alt simbol al succesului economic israelian. Ca şi întoarcerea la munca agricolă evocată de cultivarea portocalelor, revenirea, după aproape două mii de ani, la o activitate militară face parte din ingredientele construirii unui „stat ideal“ (medina la-mofet) şi reprezintă o altă componentă a mîndriei naţionale israeliene. „După 60 de ani nimeni nu pune Israelul la colţ!“ este legenda altui poster ce face aluzie la puterea nucleară israeliană.



Iar dacă Israelul este o ţară mică, supravieţuirea lui se sprijină pe puterea minţii. Doar urmînd imboldul lui Herzl de a făuri planuri măreţe şi de a le pune în aplicare cu un voluntarism neclintit, visul a devenit realitate. „Eşti mic? Gîndeşte mare!“ este o altă deviză israeliană.

La 60 de ani de independenţă, imaginea de sine a israelianului este rezumată sugestiv de unul din timbrele emise de Autoritatea Poştală Israeliană pentru a marca acest eveniment. Gravitatea politică simbolizată de ramura de măslin şi de steagul israelian, însemne inconturnabile ale patriotismului isrelian, este contrabalansată de o ţinută decontractată de sabra (fructul cactusului prin care se autodesemnează evreii născuţi în Israel), cu sandale de drumeţ, bermuda de camuflaj, tricou de informatician şi caschetă pe-o parte. Israelianul de azi transmite lumii mesajul ataşamentului său faţă de idealul statal, faţă de protecţia naturii, faţă de serviciul militar, faţă de promovarea tehnicii de vîrf şi faţă de aspiraţia la o existenţă liniştită (sheqet) şi „normală“ (medina metukenet).

Sodoma - distrusa de un asteroid?

Una dintre cele mai faimoase legende biblice este cea a Sodomei si Gomorei, asezari antice distruse de mania divina, din cauza desfraului locuitorilor lor, singurul scapat fiind dreptcredinciosul Lot. Multa vreme, acest mit a fost desconsiderat de oamenii de stiinta, care n-au vazut in el decat o pilda moralizatoare, fara nici un fundament real. Recent, insa, dupa ani de cercetari, doi savanti britanici au ajuns la concluzia ca evenimentele descrise in Biblie s-au intamplat cu adevarat, cu singura exceptie ca rolul „maniei divine” a fost jucat de un urias asteroid...

Maşinile electrice, soluţia israeliană la terorism
Preşedintele Israelului, octogenarul Shimon Peres, a declarat că automobilele care circulă pe bază de electricitate şi nu pe benzină sunt "o nouă armă în lupta contra terorismului". În opinia sa, petrolul din care se produce benzina ajută la finanţarea terorismului anti-israelian de către inamicii Israelului, făcând aici trimitere către Iran, ţară cu uriaşe rezerve de petrol şi gaze şi care finanţează grupările islamiste Hezbollah şi Hamas, care luptă împotriva Isrelului. În opinia lui Peres, folosirea electricităţii în locul benzinei ar oferi o alternativă lumii pentru a scăpa de dependenţa sa de cobustibilii fosili.

Israelul – 60 de ani de existenţă
http://www.gandul.info/lumea/israelul-60-de-ani-de-existenta.html?3929;2617175
Focuri de artificii, spectacole, parade aeriene şi navale, salturi cu paraşuta, expoziţii de arme capturate de la gruparea şiită libaneză Hezbollah: Israelul aniversează miercuri şi joi 60 de ani de la crearea sa, informează Rompres. În mai şi iunie, la ceremoniile prile­juite de acest eveniment, sunt aşteptaţi mai mulţi şefi de stat şi de guvern, printre care preşe­dintele SUA George W. Bush sau liderul francez Nicolas Sar­ko­zy. Statul Israel a fost pro­cla­mat la 14 mai 1948, la Tel Aviv, de către premierul David Ben Gourion.
Potrivit calen­darului ebraic, festivităţile pentru „Ziua Inde­pendenţei” încep la 7 mai cu o ceremonie militară în Ierusalimul de Vest, pe muntele Herzl, la încheierea „Zilei amintirii” în memoria soldaţilor că­zuţi în luptă şi a civililor ucişi în răz­boaie sau atentate. Circa 120 de para­şutişti din aproximativ 15 ţări vor efec­tua un salt colectiv la 8 mai, deasupra plajei din Ashkelon, la sud de Tel Aviv. Tot la Tel Aviv, a avut loc luni o ceremonie specială în cadrul căreia 400 de noi imigranţi evrei, sosiţi din 23 de ţări diferite, au fost primiţi în Israel, informează AFP. În 2007, imigraţia evreiească în Israel a atins cel mai scăzut nivel, cu mai puţin de 20.000 de nou-sosiţi

Iordania, Israelul şi palestinienii vor să sape un canal între Marea Roşie şi Marea Moartă
Marea Moartă, al cărei nivel a scăzut cu aproximativ un sfert în ultimii 55 de ani, este în pericol să dispară dacă nu se găseşte rapid o altă sursă de apă care să o salveze. Cea mai populară soluţie ar fi atât pentru Israel, cât şi pentru Iordania construirea unui canal care să lege Marea Roşie de Marea Moartă. Proiectul a fost discutat recent, la Paris, de către reprezentanţi ai Iordaniei, Israelului şi Autorităţii Palestiniene (AP) şi oficiali ai Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), potrivit RIA Novosti. Prognozele nu sunt deloc optimiste în cazul în care nu se iau măsuri rapid: în 50 de ani, marea va seca complet. Marea Moartă scade cu un metru în fiecare an, în condiţiile în care cursul principalului său afluent, Iordanul, este deviat pentru agricultură şi alte scopuri industriale. Reuniunea de la Paris a examinat aspectele economice, sociale şi ecologice ale acestui proiect ambiţios, a precizat Moussa al-Jamaani, din Ministerul iordanian al Aprovizionării cu apă. Conform previziunilor estimative, construcţia canalului cu o lungime de aproximativ 200 km va avea nevoie de 15 miliarde de dolari, dintre care 5 miliarde vor fi furnizate de principalii participanţi la proiect: Iordania, Israel şi ANP. Alte cinci miliarde au fost promise de Franţa, SUA, Italia, Japonia şi Olanda. Restul de 5 miliarde necesare construirii sistemul de tunele şi canale pentru a devia cursul apei din Marea Roşie, prin valea Arava în sudul Israelului şi Iordaniei, către Marea Moartă ar putea fi strânse la forumul de la Paris, a declarat, optimist, ministrul iordanian.
PARADIS TURISTIC
La începutul lunii, preşedintele israelian, Shimon Peres, în timp ce primea un grup de lobbişti pentru Salvarea Mării Moarte, vorbea de avantajele dezvoltării zonei în scopuri turistice, relatează Jerusalem Post. Peres îşi imagina un fel de Las Vegas, un lac artificial şi un perimetru de promenadă, fără totuşi să pomenească ceva de cazinouri, ilegale în Israel. „Putem crea un milion de locuri de muncă”, a declarat Peres, insistând pe impresionantul potenţial turistic atât pentru Israel, cât şi pentru Iordania. Preşedintele israelian a vorbit şi de potenţialul zonei pentru o agricultură high tech, dar şi despre visul său legat de o vale a păcii care ar include trei parcuri industriale în care palestinienii, iordanienii şi israelienii se pot angaja liniştiţi.
PERICOL DE CRIZĂ ECOLOGICĂ?
Totuşi, experţii israelieni avertizau, în urmă cu ceva timp, că astfel de proiecte ambiţioase (mai nou au apărut informaţii că se pregăteşte realizarea unui mare canal pe sub Strâmtoarea Bering care să unească Rusia de Statele Unite) au, inevitabil, un impact negativ asupra mediului. Principala problemă a canalului dintre cele două mări ar fi faptul că valea Arava este situată pe o falie seismică. Un canal prin care să curgă apă de mare într-o zonă cu risc de cutremur reprezintă un pericol pentru rezervele subterane de apă potabilă. Comunităţile israeliene şi iordaniene din vale depind de aceste rezerve.

Zidul Plangerii se sfarama
Unele dintre pietrele din Zidul Plangerii, cel mai important loc sacru al iudaismului, au inceput sa se sfarame, iar autoritatile trebuie sa se ocupe de restaurarea obiectivului religios pentru a proteja credinciosii care vin aici sa se roage. Problema este cu atat mai serioasa cu cat, cu sase milioane de vizitatori pe an, zidul, ultimul vestigiu al celui de-al doilea Templu, distrus de romani in 70 d.Cr., este de departe cel mai frecventat obiectiv turistic israelian. In mod curios, pietrele originale, zidite in urma cu 20 de secole, au rezistat in timp, iar cele mai recente, mai mici, plasate in partea de sus a zidului 2.000 de ani mai tarziu, dau semne grave de uzura, a indicat rabinul zidului, Shmuel Rabinovitch. "Problema o constituie pietrele din epoca mandatului britanic (intre 1917 si 1948), care se faramiteaza si pe care trebuie sa le restauram", a adaugat rabinul. Potrivit acestuia, lucrarile de refacere a zidului trebuie sa inceapa dupa Pessah (Pastele evreiesc), sarbatorit incepand de vineri. Lucrarile ar urma sa se desfasoare pe parcursul intregii veri. Insa reparatiile risca sa provoace conflicte intre batranii intelepti. Potrivit unor numeroase interpretari ale legii iudaice, este de fapt interzis sa deplasezi, sa inlocuiesti sau sa repari pietrele din Zidul Plangerii. Marele rabin sefard Shlomo Amar a decretat in trecut ca lucrarile de reparare nu pot fi efectuate decat de evrei care s-au purificat intr-o baie rituala, la lumina zilei. In asteptarea reparatiilor, vasta esplanada care se intinde in fata Zidului va fi deschisa publicului, a indicat Rabinovitch, asigurand ca vizitatorii nu au de ce sa se teama ca le-ar putea cadea vreo piatra in cap. Zidul Plangerii este ultimul vestigiu al Templului evreiesc al lui Irod si, totodata, este cea mai sensibila zona a Ierusalimului, sfanta atat pentru evrei, cat si pentru musulmani. Numele sau vine de la faptul ca israelienii plang aici pierderea Templului din partea cealalta a zidului.
Zidul a fost ridicat in 37 i.Hr, cand regele Irod a decis sa mareasca cel de-al doilea Templu, aflat in centrul vietii spirituale evreiesti din epoca. El a ordonat construirea a patru ziduri in jurul esplanadei, pentru sustinerea ansamblului edificiului. Zidul se ridica in sectorul oriental al Orasului Sfant cucerit si anexat Israelului in timpul razboiului din iunie 1967. Este situat la nivelul inferior al Esplanadei Moscheilor, al treilea loc sfant al Islamului, dupa Meca si Medina. Mare parte din zidul lung de 488 de metri este subterana si se intinde in orasul vechi.

O treime din populația Israelului „face foamea“
Un raport, dat recent publicității, asupra lipsei siguranței alimentare cu care se confruntă cetățeniii israelieni, a zguduit din temelii populația țării, confruntată cu o realitate zguduitoare, pe care o trata superficial, și chiar o ignora: sărăcia și foamea din Israel.

Un fenomen care, până în urmă cu 10-12 ani, aproape nu exista. Ce s-a întâmplat? Explicațiile sunt multe - de la valul mare de imigranți, trecând prin teroare, atentate și Intifada, până la prăbușirea unor mari sectoare economice profitabile, precum hitech și turismul. Pentru a afla ce se întâmplă concret la ora actuală și care sunt soluțiile preconizate de guvernul actual, obligat să se confrunte, în afară de luptele interne și amenințările mișcărilor Hamas, jihadul Islamic ori Hizballah, și cu o crescândă neîncredere a cetățenilor, să ascultăm părerea celor direct implicați în combaterea acestui flagel care amenință să lovească din ce în ce mai dur societatea israeliană. După cum recomandă comisia interministerială pentru examinarea siguranț ei alimentare a cetățenilor Israelului, reprezentată de ministrul Asistenței sociale, Ițhak Herzog, „guvernul nu trebuie să intervină direct în distribuirea hranei la cei nevoiași, dar trebuie să mărească de zece ori sau chiar mai mult sprijinul material al asociațiilor care furnizează acestora hrană, și să le coordoneze activitatea“.

Disperata alegere: pâine, lapte sau un kil de carne

„Statul Israel trebuie să-și păstreze statutul de stat al solicitudinii sociale și ca atare trebuie să găsească soluția problemei lipsei de siguranță alimentară a unei părți a cetățenilor săi, care în ultimii ani a devenit tot mai mare“, a spus Herzog după prezentarea raportului. Lipsa de siguranță alimentară, noțiune care a fost instituită pentru a descrie penuria de hrană în statele abundenței, este definită ca „absența accesului curent la hrană consistentă pe căi normale (adică, posibilitatea de cumpărare), și în cantități satisfăcătoare“. Conform datelor furnizate de Asigură rile sociale, care au fost publicate pentru prima oară în acest raport, 34% din totalul populației se lipsesc de produsele alimentare vitale pentru a putea finanța alte produse vitale. Herzog a examinat inițial posibilitatea ca statul să furnizeze bonuri alimentare în vederea cumpărării mâncării și să achiziționeze surplusurile de alimente de la producători și de la agricultori pentru a le împărți celor nevoiași - metode practicate în Statele Unite. Dar specialiștii s-au opus acestei idei, iar opinia lor a fost acceptată de Comisie, prezidată de directorul general al Ministerului, Nahum Itzkovici și din care fac parte reprezentanți ai Ministerului asistenței sociale, ai Asigură rilor Sociale și ai ministerelor Finanț elor, Agriculturii, Sănătății, Justiț iei, Educației și al Pensionarilor. Prin aceasta, Comisia recomandă să se reglementeze organizarea societăților care activează în domeniul alimentaț iei, în număr de 400 sau 500, pentru a se putea controla calitatea hranei și a se asigura o repartizare geografică și sectorială a împărțirii alimentelor, evitându-se discriminările.

Alocații guvernamentale pentru săraci

În același timp s-a recomandat ca guvernul să mărească sprijinul acestor asociații de la 30, până la 50 milioane de șekeli anual (aprox. 10 - 16 milioane dolari), față de 3,3 milioane în prezent (aprox. 1,1 milioane dolari). Aceasta, conform criteriilor unei administră ri corecte a asociațiilor, a repartiză rii lor și al controlului hranei pe care acestea o distribuie, și a folosirii metodelor novatoare, nestigmatizante, ca de exemplu cărți de credit speciale pentru achiziționarea de alimente. Comisia a recomandat, de asemenea, reexaminarea sistemului de alocații, a participării cadrelor universitare superioare și a activiștilor sociali, pentru a realiza siguranța alimentară a celor care nu pot lucra sau ale căror venituri sunt foarte mici. Cu toate acestea, Comisia a prevenit asupra riscului măririi necontrolate a alocațiilor, ceea ce va crea dependență în cadrul unor mari grupuri sociale și va încuraja parazitismul social.

Finanțarea unor programe speciale

Estimarea efectuată de Comisie reflectă faptul că numai câteva guverne din Occident sunt implicate direct în asigurarea alimentației. Majoritatea acționează pentru respectarea dreptului la hrană prin intermediul unor organizații și al finanțării unor programe speciale de alimentare. S-a constatat că asemenea programe sunt necesare și în Israel, mai ales pentru copiii din grupurile de risc și pentru vârstnici, iar Comisia recomandă extinderea programeleor existente la școli și la cluburile pentru vârstnici. Din studiile puțin numeroase efectuate în Israel rezultă că volumul nesiguranței alimentare ajunge la „dimensiuni îngrijorătoare“ care reflectă sporirea inegalității și a paupertății, după cum a stabilit Comisia. Un studiu efectuat de Asigurările Sociale, inclus în raport, a constatat că în anul 2006, 30,7% din totalul populației renunțau la produse alimentare de bază, pentru a putea cumpăra alte produse, la fel de vitale. Aceasta, față de 33,8% din cei trei ani precedenți. Cea mai înaltă „cotă a renunțării“ a fost decelată în sectorul ultrareligios - 52,6%, reprezentând o creștere față de anul 2003. În cadrul sectorului arab, această cotă a coborât puțin, de la 38,3% la 37,3%.

Prea puțin pentru sărăcia generalizată

Comisia a mai recomandat înființarea unui Consiliu Public care să consilieze guvernul în politica siguranței alimentației și să traseze căi de reglementare a activității asociațiilor, consiliul fiind condus de un specialist în politică socială. Perioada în care a fost publicat raportul, în preajma sărbătorii de Pesah (Paștele evreiesc) și a termenului comunicării răspunsului Statului către Tribunalul suprem în recursul înaintat de organizaț ia „Latet“, care cere transferarea răspunderii pentru siguranța alimentară de la organizațiile umanitare la Stat. În această chestiune, membrii Comisiei au stabilit că Statul poartă răspunderea siguranței alimentare a cetățenilor și numește funcția asociațiilor „reziduală“, un fel de rețea auxiliară de siguranță. Directorul general al organizației „Latet“, avocat Eran Vintrov, a salutat faptul că raportul recunoaște problema siguranței alimentare și agravarea acesteia în pofida creșterii economice. Dar el este dezamăgit de faptul că aceeași comisie recomandă să se mențină răspundera repartizării hranei în competența societății civile, acordâ nd în același timp o suplimentare de buget atât de mică. „Dacă vedem totuși în aceste asociații un factor central, ar fi de dorit să li se acorde un buget adecvat“, spune el. „Suma de 50 milioane de șekeli, chiar dacă Ministerul Finanțelor o va aproba, înseamnă 20 de șekeli pe lună pentru fiecare familie nevoiașă, iar suma necesară ar fi de 700 milioane“. Vintrov este de asemenea dezamă git de caracterul teoretic al celor mai multe recomandări. „Încă un consiliu public? Încă o dezbatere publică în chestiunea alocațiilor? Dar mâine dimineață ce vor face aceste familii flămânde?“, a întrebat el. Întrebări retorice, răspunsuri ambigue. Sărăcia își arată colții, sfâșiind, în lumina crudă a realității, eternul mit „toți evreii sunt bogați“.

Corespondență din Israel de la Nando Mario Varga - Anima News

Palestinienii comemoreaza, israelienii celebreaza

Palestinienii pregatesc ceremoniile care vor marca in mai 60 de ani de la expulzarea a sute de mii de arabi, in timpul razboiului din 1948 care a urmat infiintarii statului Israel, au anuntat ieri oficiali palestinieni. Comitetul national pentru Nakba - "Catastrofa", in limba araba, termen folosit pentru desemnarea expulzarii a circa 700.000 de arabi in razboiul de Independenta al Israelului - va lansa in urmatoarele saptamini numeroase activitati pentru comemorarea evenimentului. Anul acesta "va fi complet diferit de anii precedenti", a spus Omar al-Assaf, directorul comitetului, precizind ca evenimentele vor include conferinte si activitati culturale si sportive. "Vom incerca sa-i facem pe toti palestinienii sa se imbrace in negru luna viitoare, pentru a transmite un mesaj puternic lumii intregi, ca avem dreptul sa revenim in casele noastre din care am fost expulzati", a subliniat el. De cealalta parte, Israelul va celebra 60 de ani de la crearea sa, la 8 mai, printr-o serie de evenimente la care vor asista lideri din lumea intreaga. Palestinieii vor comemora Nakba la 15 mai. Soarta a circa 4,5 milioane de refugiati palestinieni si a descendentilor lor - care traiesc in prezent in tabere din Liban, Iordania si teritoriile ocupate - a fost mereu o chestiune centrala in negocierile pentru pace. Palestinienii sustin ca au dreptul sa revina in casele lor, in prezent aflate in Israel, in timp ce israelienii se tem ca acest drept ar inclina balanta demografica in favoarea populatiei palestiniene din Israel.

Israelul va distruge Iranul, dacă va fi atacat de acesta, afirmă un ministru israelianIsraelul va iniţia "o ripostă dură" şi va distruge Iranul, dacă Teheranul lansează un atac împotriva statului evreu, a afirmat azi ministrul infrastructurilor israelian Benyamin Ben Eliezer, citat de mass-media locale, informează AFP şi Xinhua.

"Iranul nu se va grăbi să ne atace deoarece înţelege semnificaţia unui asemenea act. Un atac iranian împotriva Israelului va declanşa o ripostă dură ce va provoca distrugerea naţiunii iraniene", a afirmat oficialul israelian citat de posturile de radio locale.

Ben Eliezer a făcut aceste declaraţii cu ocazia unei reuniuni a ministerului pe care îl conduce, în cadrul celui mai mare exerciţiu de apărare pasivă din istoria de aproape 60 de ani a statului evreu, care a început duminică, 6 aprilie.

„Shoah“ – racheta mediatică israeliană
http://www.gandul.info/puterea-gandului/shoah-racheta-mediatica-israeliana.html?4237;2428647
Situaţia în Fâşia Gaza se deteriorează pe zi ce trece. Doar în ultimele zile au murit 70 de palestinieni dintre care opt copii, inclusiv unul de doar şase luni. Şi totuşi, conflictul israeliano-palestinian este deja atât de vechi şi de uzat din punct de vedere jurnalistic, încât astfel de informaţii nu mai sunt o ştire. O altă informaţie a făcut însă înconjurul lumii în câteva minute. Respectiv declaraţia viceministrului Apărării din Israel, care a ameninţat că va arunca „Holocaustul“ asupra palestinienilor.
Mai exact că, dacă nu încetează cu trimiterea de rachete Qassam în direcţia Israelului, aceştia riscă „Shoah“. „Cu cât se intensifică tirul de rachete Qassam şi cu cât ajung ele mai departe (n.r. în interiorul teritoriului israelian), cu atât vor atrage asupra lor Shoah, pentru că ne vom folosi toate mijloacele ca să ne apărăm“ – este declaraţia ministrului Matan Vilnai. Agenţiile de presă internaţionale au preluat termenul fiecare după cum i s-a părut potrivit – fie Holocaust, fie Shoah. De aici, o serie nesfârşită de comentarii. Shoah este folosit în principal pentru a desemna tragedia evreilor exterminaţi în cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, uneori (destul de rar, spun unii), mai înseamnă şi „nenorocire“, „dezastru“. În acest sens ar fi dorit ministrul israelian să-l folosească şi nu pentru a se referi la drama evreilor – a încercat ministerul vizat să dreagă busuiocul.
Dezbaterea asupra cuvântului folosit de viceministru a acaparat însă spaţiul mediatic, făcând să treacă undeva în subsol eşecul Naţiunilor Unite de a condamna atacurile, dar şi avertismentul şefei Departamentului de Stat american. Condoleezza Rice a îndemnat Israelul să ia în considerare consecinţele acţiunilor sale. Una dintre raţiuni este că preşedintele George W. Bush plănuieşte ca până la sfârşitul mandatului său să fie văzut ca artizan al păcii israeliano-palestiniene. Nici sfaturile aliaţilor americani, dar nici apelurile internaţionale la „reţinere“ nu au avut niciun efect.
Din contră, atacurile câştigă în amploare. Premierul israelian Ehud Olmert a promis că nu va renunţa la luptă „nici măcar un minut“. De asemenea, atacurile israeliene au mai avut un efect, uşor de anticipat. Au reuşit să îi coalizeze – măcar la nivelul criticilor – pe membrii Hamas cu mai moderatul preşedinte al Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas. Acesta nu a trecut cu vederea nici atacurile israeliene, dar nici declaraţia ministrului Vilnai: „Din păcate, Israelul utilizează în aceste zile un termen pe care mulţi au evitat să îl folosească timp de 60 de ani“.