ACTUALITATE.....DIVERSE

Rezumarea primului mesaj :

ESPERANTO
 
Limba
esperanto a fost propusă lumii pentru prima dată în 1887, anul în care
Dr. Lejzer Ludwik Zamenhof a publicat în limba rusă cartea intitulată Limbă internaţională. Prefaţă şi manual complet (pentru vorbitorii de limba rusă),
Varşovia, Editura Kelter. Deoarece autorul îşi semnase lucrarea cu
pseudonimul Doktoro Esperanto (doctorul care speră), numele de
Esperanto a fost adoptat universal. Zamenhof, născut in 1859, a
fost fascinat de ideea unei limbi internaţionale încă din adolescenţă.
Când unchiul său Jozef l-a întrebat într-o scrisoare ce nume
ne-evreiesc şi-a ales pentru a trăi în mijlocul gentililor (conform
uzanţelor), Zamenhof, pe atunci în vârstă de şaptesprezece ani, i-a
răspuns că şi-a ales numele de Ludwik, deoarece l-a găsit citat, sub
forma de Lodwick (sau Lodowick), într-o lucrare de Comenius (1).
Originea şi personalitatea lui Zamenhof au contribuit fără îndoială la
concepţia şi difuzarea limbii sale. Născut într-o familie evreiască în
Bialystok, în zona lituaniană a Poloniei aflată atunci sub dominaţia
Rusiei Ţariste, Zamenhof şi-a petrecut copilăria într-un creuzet de
rase şi limbi răscolit continuu de mişcări naţionaliste şi de valuri de
antisemitism. Experienţa opresiunii şi, mai târziu, a persecuţiei
guvenului ţarist împotriva intelectualilor, mai ales a celor evrei, a
dus la ideea unei limbi universale şi, în acelaşi timp, la înţelegerea
între popoare bazată pe o asemenea limbă. În plus, deşi Zamenhof era
solidar cu cauza evreilor şi dorea întoarcerea lor în Palestina,
religiozitatea lui laică îl împiedica să adere la un sionism
naţionalist şi, în loc să vadă sfârşitul diasporei evreieşti prin
întoarcerea la limba ebraică, el spera ca evreii din lumea întreagă să
devină uniţi printr-o nouă limbă.
În timp ce esperanto se răspândea în mai multe ţări, mai întâi în
cele slave, apoi în restul Europei, suscitând interesul societăţilor de
erudiţi, filantropilor şi lingviştilor şi făcând obiectul mai multor
colocvii internaţionale, Zamenhof a publicat anonim un pamflet în
favoarea unei doctrine bazate pe fraternitatea universală, numită homaranismo.
Unii adepţi ai limbii esperanto au insistat (cu succes) ca mişcarea în
favoarea noii limbi să rămână independentă de orice ideologie,
argumentând că, pentru ca limba esperanto să se impună, ea trebuie să
atragă oameni cu convingeri religioase, politice şi filozofice
diferite. Ei au căutat chiar să treacă sub tăcere faptul că Zamenhof
era evreu, dat fiind faptul că, să nu uităm, în acea epocă se formula
în anumite medii teoria "complotului evreiesc".
Cu toate
acestea, deşi mişcarea esperantistă a dat dovadă de o neutralitate
absolută, impulsul filantropic şi spiritul religios laic care o animau
nu au putut să nu-şi exercite influenţa asupra adepţilor noii limbi,
numiţi în esperanto samideanoj,
adică ”aderenţi la aceeaşi idee”. În plus, încă din anii de început,
noua limbă şi susţinătorii ei au fost prigoniţi de guvernul ţarist care
îi suspecta şi din cauză că avuseseră şansa - sau neşansa - de a-şi fi
câstigat sprijinul pasionat al lui Tolstoi, al cărui pacifism umanitar
era văzut ca o ideologie revoluţionară periculoasă. În fine,
esperantiştii din mai multe ţări au fost mai târziu persecutaţi de
nazism. Dar persecuţia tinde să întărească o idee: majoritatea
celorlalte limbi internaţionale aspirau să se prezinte ca auxiliare
practice, în timp ce esperanto reînvia intensitatea elanului religios
şi irenic care caracterizează căutările limbii perfecte cel puţin până
în secolul al XVII-lea.
Limba esperanto a avut mulţi
susţinători sau simpatizanţi iluştri, de la lingvişti ca Baudouin de
Courtenay (2) şi Otto Jespersen (3), până la oameni de ştiinţă ca Peano
(4) sau filozofi ca Russell (5). Dintre mărturiile cele mai
convingătoare, o amintim pe cea al lui Carnap (6), care în Autobiografia
sa evocă cu emoţie sentimentul de solidaritate pe care l-a încercat
vorbind o limbă comună cu oameni din diverse ţări şi calităţile acestei
”limbi vii [...] care îmbină o flexibilitate surprinzătoare a
mijloacelor de expresie cu o structură de o mare simplitate”; ca să nu
mai amintim de lapidara afirmaţie a lui Antoine Meillet: ”Toute
discussion théorique est vaine: l'Espéranto fonctionne” (”Orice
discuţie teoretică este inutilă: esperanto funcţionează”).
Ca dovadă a succesului limbii esperanto,
există în zilele noastre o Universala Esperanto-Asocio cu reprezentanţi
în principalele oraşe ale lumii. Presa esperantistă numără peste o sută
de periodice, operele principale din toate literaturile, de la Biblie
la poveştile lui Andersen, au fost traduse în esperanto şi există, de
asemenea, o producţie literară originală.
Ca şi în cazul limbii volapük,
esperanto a cunoscut, mai ales în primele decenii de existenţă, lupte
pasionate în vederea introducerii a diverse reforme în lexic şi
gramatică; în aşa măsură, încât în 1907, Comitetul de Conducere al
Delegaţiei pentru alegerea unei limbi internaţionale, al cărui secretar
fondator era Couturat (7), a adoptat o măsură pe care Zamenhof a
considerat-o un ajutor, dar care era o adevărată trădare: a fost
recunoscut faptul că cea mai bună limbă era esperanto, dar ea a fost
aprobată în versiunea ei reformată, cunoscută mai târziu sub numele de Ido
(datorată în mare parte lui Louis de Beaufront [1855-1935], care fusese
totuşi în Franţa un esperantist pasionat). Cu toate acestea,
majoritatea esperantiştilor a rezistat, recunoscând un principiu
fundamental enunţat înainte de Zamenhof, conform căruia în viitor se
vor putea face adăugiri şi, probabil, îmbunătăţiri lexicale, dar
păstrând ceea ce se numeşte ”fundamentul” limbii, stabilit de Zamenhof
în Fundamento de Esperanto, în 1905.
 
http://www.esperanto.ro/eseuri/eseu2.html

Un tribunal din Ierusalim a condamnat un câine la moarte prin lapidare

Guvernatorul Băncii Israelului, al patrulea candidat la şefia FMI

Cum au ajuns evreii, printre cei mai săraci

Nu, nu este o eroare, ci un studiu al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică care măsoară rata de sărăcie din cele mai dezvoltate țări din lume, membre ale OCDE. Cu alte cuvinte, lista-i cuprinde pe cei mai săraci dintre cei bogați.
Pe ultimul loc în această listă de 15 state se află Marea Britanie, cu o rată a sărăciei de 11,3%, în condițiile în care media statelor membre OCDE este de 11,1%.

Rata sărăciei se referă la proporția persoanelor care trăiesc cu mai puțin de jumătate din venitul echivalat mediu al unei gospodării.

Cana este pe locul 14 cu aceeași rată a sărăciei ca și Italia: 11,4%.

Grecia este pe locul 12, cu o rată de 12,6%, însă în scădere față de nivelul din anii '80.
Spania și Portugalia au aproximativ același nivel al ratei de sărăcie: 13,7%, ocupând pozițiile 10 și 11 din clasament.

Cu o rată de 13,9%, Estonia se poziționează pe locul al nouălea, un loc mai sus față de Australia, care are un procent de 14,6% ce reprezintă populația săracă.

Coreea de Sud se află pe locul al șaptelea, cu o rată a sărăciei de 15%, în fața Japoniei, care deține 15,7% de săraci din totalul populației.

Turcia ocupă locul al cincilea, cu o rată un pic sub cea a Statelor Unite ale Americii, care se clasează pe poziția a patra cu 17,4%.

Pe locul al treilea se află statul Chile cu o rată de 18,9%, în timp ce pe locul al doilea se află Israel, cu aproape 20% populație săracă, în creştere puternică de la 11% în anii 80.

Pe primul loc se află Mexicul cu o rată a sărăciei de 21%.

Ca un termen de comparație destul de relativ, rata sărăciei din România este cifrată undeva la 23%, însă aceasta este calculată conform altor criterii.

Dictatorul favorit al Israelului
Oricât de ciudat ar suna, toată lumea în Israel (şi arabii, şi evreii) îi iubeşte pe dictatorii arabi. Iar cel mai iubit dintre toţi este preşedintele al-Assad. Aşa cum Assad junior a moştenit regimul opresiv din Siria, tot aşa şi-au transferat israelienii afecţiunea de la Assad senior către fiul său. După intifada din statele arabe, Bashar al-Assad a declarat într-un interviu pentru „Wall Street Journal" că situaţia din Siria este diferită de cea din Egipt şi că în Siria nu se va repeta istoria din Egipt, deoarece această ţară face parte din frontul „de rezistenţă" antiamerican şi antiisraelian.
Ei bine, are dreptate. Situaţia din Siria chiar e diferită: regimul sirian seamănă mai degrabă cu cel al lui Saddam. Partidul Ba'ath, care a condus Irakul, şi partidul cu acelaşi nume din Siria au agitat amândouă steagul ideologiei pan-arabe. Însă e doar vorbărie. Pentru Ba'ath, şi în Irak, şi în Siria, acest slogan a fost o platformă politică pentru a perpetua opresiunea etnică şi tribală.

Siria este diferită şi în termeni de preţ al sângelui plătit pentru regim. Guvernul sirian se bazează pe forţa exercitată de aripile de securitate conduse de lideri tribali şi de aliaţii lor interesaţi. Un asemenea regim va fi întotdeauna văzut ca unul străin. Asta se întâmplă când conduce o minoritate. De aceea, orice subminare a guvernului e văzută ca o provocare la adresa hegemoniei tribale şi ca un pericol pentru supravieţuirea tribului conducător.

Atât Assad senior, cât şi Assad junior au fost avocaţii rezistenţei împotriva Israelului. Sloganul a folosit însă regimului ca o poliţă de asigurare împotriva cererilor de libertate şi democraţie. „Rezistenţa" nu a făcut nimic în privinţa Înălţimilor Golan. În schimb, regimul este gata să lupte împotriva Israelului până la ultimul libanez şi, dacă asta nu va fi de ajuns, atunci până la ultimul palestinian.

Recent, au existat voci în Israel care au vorbit în favoarea guvernării Hamas din Gaza. Tot aşa, acum, israelienii sunt îngrijoraţi de bunăstarea regimului sirian. Nu numai evreii se roagă în secret pentru supravieţuirea regimului de la Damasc, dar şi cei din partidele arabe. Vocile lor au fost mute şi nu s-a ridicat niciun strigăt de protest faţă de reprimarea protestatarilor. Toţi ipocriţii, arabi şi evrei, s-au unit. Se pare că al-Assad are sprijin unanim aici, ca şi când ar fi regele Israelului.

Oscarul care schimbă destine


Acum 45 min.Premiul Oscar pentru cel mai bun film documentar de scurtmetraj a fost decernat unui film israelian. „Strangers No More" de Karen Goodman şi Kirk Simon, îi descrie pe copiii unor refugiaţi şi emigranţi ilegali din 48 de ţări de la şcoala Bialik-Rogozin din Tel Aviv.

Un israelian a dat în judecată Coca Cola pe marginea ingredientelor sale secrete



Protejarea rețetelor unor produse, le asigură companiilor un zid de protecție în fața competiției, însă le ascund consumatorilor informațiile pe care ar putea dori să le afle sau de care ar avea nevoie pentru a-și proteja sănătatea. Un proces intentat recent împotriva companiei Coca Cola ar putea testa limitele dintre ingredientele secrete și alegerile independente ale indivizilor. Articol complet

Harry Potter, înmormântat în Israel

Chiar dacă J.K. Rowlings n-ar fi vrut să-şi omoare eroul, Harry Potter ar fi fost mort oricum. De când cu „Harry Potter mania”, sute de turişti se duc în pelerinaj la mormântul acestuia, care se află într-un cimitir din localitatea Ramle – Israel, relatează cotidianul „The Jerusalem Post”.
Desigur, nu este vorba de simpaticul vrăjitor ochelarist creat de scriitoarea britanică, ci de un tânăr militar britanic care poartă acelaşi nume. Soldatul Harry Potter şi-a pierdut viaţa în 1939, într-o confruntare cu o bandă de criminali şi a fost înmormântat în cimitirul britanic din localitate.

În acea perioadă, Palestina de-atunci se afla sub administraţie britanică şi mulţi britanici îşi făceau aici serviciul militar. Harry s-a născut la Birmingham şi s-a înrolat în 1938. A murit la 18 ani, deşi pe mormânt scrie că ar fi avut 19. Se presupune că s-a declarat mai mare cu un an ca să se poată angaja în armată.

Lumea a început să se intereseze de acest mormânt în urmă cu cinci ani, iar municipalitatea l-a trecut pe site-ul său de promovare a turismului. De-atunci, mormântul a devenit o atracţie populară. Chiar dacă municipalitatea nu a calculat cu precizie numărul vizitatorilor, ghizii afirmă că este din ce în ce mai mare, de ordinul miilor. Autorităţile locale recunosc că nu numai datorită mormântului ci şi a sitului arheologic interesant din Ramle.

Exporturile israeliene în plină creștere
Potrivit cifrelor prezentate de Institutul național israelian pentru Export, primul client al Israelului este SUA cu 5,7 miliarde dolari și o creștere de 8% într-un an. India urcă de pe locul 8 pe locul 2, cu o creștere de 102%. Marea Britanie continuă să fie primul client european, cu o creștere de 54%, Olanda ocupând locul patru.
Pentru prima dată, China trece de pe locul 11 pe locul 5 pe lista exporturilor israeliene. Exporturile către China (cu excepția diamantelor) au ajuns la 775 milioane dolari, o creștere în dolari de 115%.
Pe locul 6 se situează Germania, urmată de Italia, Turcia și Franța, aceasta din urmă cu un volum al exporturilor de 595 milioane. Pe ultimul loc, al 10-lea, al listei întocmite de Institutul național israelian pentru Export se situeză Spania.

Primul “party” din istorie a fost la înmormântarea...
În nordul staului Israel au fost descoperite resturi a ceea ce s-ar putea numi cel mai vechi banchet din istorie, care a avut loc în urmă cu 12.000 de ani, şi la care au participat circa 40 de persoane. Se pare că a fost organizat cu ocazia înmormântării unei femei, probabil un lider al comunităţii, relatează ziarul La Repubblica.

Meniul banchetelor din acea perioada era şi atunci destul de costisitor. Oamenii primitivi petreceau cu carne de bou şi brosca testoasa, pentru care erau nevoiţi să vâneze pe parcursul zilei, sau chiar mai multezile. Banchetul a avut cel mai probabil seara, când membrii comunităţii se retrăgeau în jurul focului. Din resturile a peste 300 kg de carne descoperite în grota din nordul Israelului, arheologii au dedus că invitaţi la cea mai veche petrecere din istoria omenirii au fost în număr de 35-40 de persoane, toţi evident foarte infometaţi.
Party-ul primitiv, reconstruit de arheologii Natalie Munro de la Universitatea Connecticut şi Leore Grosman de la Universitatea din Ierusalim, a avut loc în urmă cu peste 11.500 ani. Potrivit articolului apărut în revista PNAS, descoperirea este încununarea unei campanii de săpături de un deceniu în grota Hilazon Tachtit, care face lumina asupra unei perioade de cotitură din istoria umană, când viaţa nomadă începea să fie treptat înlocuită de cea sedentara, vânătoarea să fie susţinută de agricultură şi pe lângă lupta brutală pentru supravieţuire să apara în viaţa oamenilor primitivi şi primele forme artistice.
Potrivit celor două cercetatoare, banchetul a fost organizat în realitate cu o ocazie nefericită: îngroparea unei femei. Schioapă având diverse malformaţii, cu o înălţime de 1.50 m, şi foarte bătrână pentru standardul epocii, ea trebuie să fi fost cel mai probabil înţeleapta satului, de unde şi "evenimentul".
În grota Hilazon Tachtit, situată la 200 metri deasupra nivelului mării si cu o vedere bună asupra Mediteranei, aflată la 14 km mai la vest, Munro si Grosman au găsit resturile a trei exemplare de "urus" (strămoş al boului), o specie astăzi disparută, şi a peste 71 broaste ţestoase. Aceste reptile, solitare şi nu foarte numeroase în acele vremuri, au fost evident capturate după multe zile de căutări. Câteva din carapacele lor au fost în mod ordonat îngropate în mormântul femeii, alături de un picior de bărbat (prea mare pentru a proveni de la o femeie), două cranii de zibelina, vârful aripii unui vultur, o coadă de bou, oasele de la bazinul unui leopard, un picior de porc mistreţ şi un corn de gazelă.
"Avem aici o societate care devine tot mai complexă şi se îndreapta către acea revoluţie a agriculturii care va surveni o mie de ani mai târziu, în epoca neolitică", au explicat în articolul lor Munro şi Grosman, precizând că petrecerile deja din acele vremuri serveau la consolidarea relaţiilor dintre indivizi, integrarea diverselor comunităţi de oameni şi combaterea stresului, într-o societate care trecea prin schimbări profunde.

Israelul, acuzat că spionează cu ajutorul baloanelor
Armata libaneză acuză statul israelian că foloseşte baloane de aer cald pentru spionaj, baloane echipate cu camere, capacităţi de transmisie şi mecanisme de autodistrugere. Presa arabă susţine că astfel de baloane au fost văzute în zona Baalbek, Nahla şi Younin. Un expert militar susţine că ar fi dificil să se tragă asupra acestor baloane, pentru că ar fi dezvăluit locul în care există arme. Armata libaneză susţine că joi au fost văzute baloane de spionaj în estul Libanului, fiind o încălcare a suveranităţii acestei ţări. Totodată, un ziar libanez anunţa vineri că Israelul a avertizat indirect armata libaneză că o poate anihila în doar 4 ore.

RENAŞTEREA DIN CENUŞǍ de Thomas Lewin

De câteva ori m-am gândit la relaţia dintre materialele pe care le postez şi profilul declarat al site-ului www.acum.tv. M-am întrebat – în primul rând – cum s-ar putea justifica abordarea unor teme care – la prima vedere – nu sunt de strictă actualitate. La drept vorbind, cred că înţelegerea noastră este iluminată atât de exploziile şi incendiile prezentului, cât şi de strălucirea, este drept mai rece, a unor împrejurări din trecut. Poate fi vorba – de exemplu – în contextul unor răsturnări istorice , de străfulgerări de curaj nesăbuit – cu aceste cuvinte, tatăl unui martir bucureştean din decembrie 1989 caracterizase acţiunile fiului său, al cărui sacrificiu – dincolo de orice îndoială -rămâne actual întru veşnicie.

Prea multe evenimente se supun acelui principiu al lipsei de proporţionalitate – invocat şi de Churchill în cursul Bătăliei Angliei – în virtutea căruia soarta unui număr foarte mare de oameni depinde de spiritul de sacrificiu al unei minorităţi.

Mă voi opri acum puţin mai mult asupra unui alt moment stelar. Sper că voi fi iertat de către cititori pentru folosirea acestui adjectiv pretenţios dar – poate veţi fi de acord cu mine – potrivit pentru evenimente apuse a caror lumină însoţeşte nenumărate generaţii succesive.

Noi îl vom însoţi acum pe S.

Ceea ce îl surprinsese pe S în mai multe baze aeriene israeliene era amestecul de irealitate si suprarealitate .Voi dezvălui îndata identitatea eroului său, sau poate ar trebui să spun, a ghidului nostru şi voi încerca să justific folosirea cuvintelor puţin sforăitoare de mai sus, nu de alta, dar nu aş vrea ca toţi cititorii să aţipească pe la jumătatea paragrafului.

O graniţă invizibilǎ separa lumea vizitatǎ de S de lumea din jur. Până in preajma unităţii ,el ajunse – asta se întâmpla prin 1970 – pe o şosea standard, cu panourile si semafoarele de rigoare. Apoi acestea se topiră şi ,treptat, fură înlocuite de marcaje nefamiliare. Maşina inainta într-un « deşert » ,urmând o linie trasata pe asfalt …Dintr-odată, un semnal imperativ, care nu avea nevoie de interpretare, îl determinǎ pe S să oprească motorul. Semaforul i se păru suspendat, atârnat parcă de boltă ca într-o pictură a lui Dali… Prin faţa lui trecură, unul dupa altul, câteva avioane « Skyhawk », cu nasurile metalice lungi si subtiri . În pofida ceţii, se puteau distinge bombele ataşate de fuselaje. Apoi o lumina verde îl anunţă că traversarea pistei de aterizare era permisă. Turnurile de control,parcă tupilate la nu prea mare distanţă, antenele de radio, angulare, de pe acoperişurile unor clădiri modeste de beton, hangarele amintind de dirijabile dezumflate şi care se iţeau printre copaci şi taluzuri, toate veneau într-un fel să amplifice impresia de peisaj nepământesc. Corpurile contorsionate de explozii ale unor rachete ruseşti fusesera deformate şi mai mult de sculptori amatori şi formelor onirice, suprarealiste li se alăturau corpuri de bombe şi de obuze supuse aceluiaşi tip de distorsionare. Nu este nevoie de un bisturiu ultraascuţit pentru a analiza acea impresie de nereal care, de fapt, l-a însoţit pe S neîncetat în Israel. Ea era imprimată nu atât de ceaţă si de experimentele plastice din baze ale aviaţiei, cât de trecutul mai îndepărtat, dar mai cu seamă cel recent al locuitorilor ţării. Fiecare avion cu steaua lui David pe fuselaj era , în definitiv şi irevocabil, o replică a pǎsǎrii Phoenix, resuscitatǎ la distanţă de cenuşa rămasă în Europa.

Cele 2000 de secunde

Străinul S, care reuşise să intre în rezonanţă cu aspiraţia spre supravieţuire a israelienilor, făcea parte dintr-o confrerie cu mult prea putini membri, dar S nu era iniţiala cuvântului străinci prima literă a numelui de familie Stevenson.Scriitor cu state de serviciu în RAF ( Aviaţia militară britanică), William Stevenson, şi-a închinat cartea « Zanek ! » (apărută în 1971) tinerilor din aviaţia militară a Israelului, bărbaţi si femei, devotaţi si maturizaţi înainte de vreme. A doua parte a titlului iniţial al acestui articol (« Piloţi israelieni- Fiţi gata de decolare !) reprezintă o traducere liberă a imperativului « Zanek ! » (Subtitlul cărţii era : O cronică a aviaţiei militare israeliene .) Se ştie că sloganul lansat de Ezer Weizman : « Cei mai buni devin aviatori ! » a determinat destinul multor tineri şi că spre şcolile de aviaţie militară s-au îndreptat oameni deosebit de capabili. A existat şi un revers al acestei situatii :se afirmǎ că pofta unor tineri de a zbura pe şosele are ca punct de plecare defularea celor care nu au reuşit să devină piloţi.Bine-cunoscutul sindrom al centaurului îl vizează pe omul care nu reuşeşte să stăpâneasca caii putere, renunţând la jumătate din omenia sa. Conceptul – utilizat de psihologi – se cuvine reformulat în Israel ca fiind un sindrom al pilotului. Revenim la cartea lui Stevenson şi remarcăm că autorul se alătură, în confreria pe care o aminteam mai sus, unui alt englez – ofiţerul Orde Wingate. Cel supranumit « Prietenul ( Ha-Yadid) », organizase între 1936-1938, unităţile de comando evreieşti care au stăvilit, în cele din urmă, atacurile arabe. Să ne amintim că în 1938, în timpul vremelnicei cuceriri a Tveriei, arabii omorâsera 19 evrei, dintre care 11 copii.În general,locuitorii acestor locuri nu au simţit niciodata lipsa momentelor critice. În 1967, Stevenson realizase un film documentar.Îl însoţea atunci nepotul celui care organizase Bătălia Angliei , în care soarta întregii ţări depinsese de un număr redus de tineri piloţi. Cei doi ajunsesera şi ei, în ce priveşte Israelul, la concluzia că de supremaţia aeriana depindea supravieţuirea republicii evreilor. şi conducerea militară israeliană era pe deplin conştientă de rolul pe care urma să-l joace aviaţia. Se ştia însă foarte bine că de la vorbe până la fapte distanţa poate fi mare, chiar dacă Ezer Weizman , seful departamentului operaţional al aviaţiei, omul care dotase Israelul cu avioane performante şi cu personal calificat,declarase : « Le-am spus generalilor că aviaţia noastră poate să câştige supremaţia aeriană în decurs de şase ore ». În realitate, misiunea a fost îndeplinită în trei ore.Intensitatea emoţională a acestui răstimp ar fi putut să deformeze sufletele, speranţele celor angajaţi direct în acţiune şi , ulterior, în cazul unei nereuşite, ale întregii ţări. Cu ajutorul lui S, ne vom concentra, de fapt, asupra unei jumătăţi de oră şi ceva din ziua de 5 iunie 1967, cele doua mii de secunde de tăcere în care s-au comprimat doua mii de ani de istorie. În dimineaţa zilei de 5 iunie, cei mai mulţi cetăţeni ai ţării nici nu ştiau ce examen trebuie trecut pentru ca dreptul inalienabil al evreilor la un trai liber în ţara lor « veche-nouă » să fie reafirmat si consolidat. Nu-mi vine să cred că în acele momente S s-a aflat în preajma lui Mordechai Hod, comandantul aviaţiei militare israeliene, dar relatarea lui este, fara îndoiala, verificată şi valabila. Hod îşi lansase oamenii în câteva valuri succesive spre obiective – un număr redus de oameni care se îndreptau spre flotele aeriene de lupta arabe.Timp de 33,33 de minute, avioane cu reacţie demodate decolasera din cateva baze la intervale calculate in prealabil cu minuţiozitate spre un evantai de ţinte dispersate pe o rază întinsă, în deplină tăcere. ( era in vigoare o interdicţie absolută privind stabilirea unor legături radio între şi cu avioanele plecate în misiune).Ţintele trebuiau lovite simultan. Hod aştepta într-un punct de comandă subteran , tensionat, umezindu-şi buzele cu apa din paharul pe care îl ţinea strâns in mână.Calculatoarele din jurul său ,în faţa cărora erau aşezate soldate în uniforme uşoare, de vară, determinau câte mile mai trebuia să străbată fiecare escadrilă în parte. Din când în când, fetele se sculau şi marcau schimbări de poziţii pe un ecran mare, argintiu. Monitoarele de radar funcţionau fără întrerupere. În acele momente Israelul nu dispunea de o « umbrelă » care să-i protejeze spaţiul aerian. Totul se juca pe o carte şi Hod îşi punea din nou întrebarea dacă piloţii săi îl surprinseseră pe inamic sau fuseseră întâmpinaţi de MiG – urile arabe. Să ne amintim că piloţii israelieni primisera si ordinul de a zbura la o altitudine minimă, asta pentru a evita să apară pe ecranele de radar inamice. Avioanele zburaseră si deasupra Mediteranei, la aceeasi altitudine coborâtă, îndreptându-se spre Egipt dinspre apus, ceea ce a facut ca , multă vreme, propaganda arabă să afirme că aeroporturile egiptene fuseseră lovite de avioane britanice si franceze , ca şi în 1956.

« Manevrează spre stânga, Corsarule… »

« Organizaţi-vă…Numărul patru , deasupra… »

« Te acopăr… »

« Bandiţi- ora trei »

« Negativ,nucă de cocos, sunt ai noştri.. »

Acestea au fost primele schimburi de mesaje între piloţi, cuvintele care au spart tăcerea radiofonică….Mesaje de neînţeles pentru necunoscători dar, în ultimă instanţă, liniştitoare. Marea majoritate a avioanelor egiptene si siriene fusesera distruse la sol.

« Luptăm pentru că nu avem o alternativă ! » Cu aceste cuvinte, adresate lui Stevenson, Hod precizase aspectul militar al cunoscutei expresii israeliene « Ein brera ».Aceasta concizie şi simplitate erau practicate de comandantul aviaţiei şi în viaţa de zi cu zi. Stevenson îşi aminteşte de o convocare urgentă la comandamentul forţelor aeriene din Tel – Aviv. Sentinela nu îl recunoscuse pe S şi acesta se grăbise să spună că este aşteptat de generalul de brigada Hod. « Generalul de brigadă…. » Soldatul repetase cuvintele, încet. Părea nedumerit. Se consultase şi cu alţi tineri militari… « Nu avem nici un general de brigadă pe aici». Nimeni nu spuse aceste cuvinte ,dar gesturile exprimau ideea fără echivoc.Dintr-o dată, inspirat, S venise cu o precizare : « Motti Hod Sunt aşteptat de generalul de brigadăMotti (diminutivul lui Mordechai) — »« Aha ! » se dumiriseră soldaţii de la poartă, dându-se la o parte după ce ridicaseră bariera. « De ce nu aţi spus aşa de la început ? Motti ! E aşa de simplu !»

UNITATE SAU GRUPURI: CAZUL ISRAELULUI
Recent am publicat articolul “Discriminare rasiala sau diferenta religioasa”, care a trezit dispute si polemici numeroase. M-am bucurat sa constat ca articolul meu a devenit un pretext de discutii intre oameni cu puncte de vedere diferite in chestiunile prezentate. Ceea ce m-a mirat este faptul ca disputele incepute de la fraze sau idei prezente in cadrul lui s-au extins spre alte teme, la care la care nici macar nu m-am gandit in momentul in care l-am scris. Am considerat ca nu am fost suficient de clar in afirmatiile mele si trebuie sa explic lucrurile din nou. Precum si faptul ca sunt teme de iudaism ramase necunoscute publicului cititor, atat evreu, cat si crestin sau ateu, iar ele trebuie explicate tuturor.
EVOLUTIA CAZULUI ELEVELOR DE LA SCOALA RELIGIOASA DIN IMANUEL
In ultimele trei zile ale anului scolar, elevele ashkenaze si cele sefarde au invatat impreuna, iar parintii au fost eliberati din inchisoare. Este un compromis realizat cu binecuvantarea rabinului Ovadia Yosef. Televiziunea israeliana a prezentat acest fapt ca pe o realizare, desi a adaugat o intrebare: ce va fi in urmatorul an scolar, care va incepe in luna septembrie. Desigur, o intrebare pe care mi-o pun si eu, sperand ca va fi gasita o solutie acceptabila pentru toti.
SISTEMUL JURIDIC ISRAELIAN
Ajungem la problema sistemului juridic israelian si a democratiei israeliene. Trebuie sa mentionam ca in statul Israel exista un element juridic specific. Este vorba de coexistenta paralela a sistemului juridic laic bazat pe normele dreptului european de origine romana cu dreptul traditional iudaic bazat pe normele halahice. Deci, exista o Curte Suprema laica (repet afirmarea acestui termen) sau un Tribunal Suprem care judeca procesele pe baza legislatiei civile, penale, administrative, publice, precum si o Curte Suprema Rabinica, religioasa, alternativa la cea laica, bazata pe normele dreptului traditional iudaic, halahic. Ambele sunt de stat si functioneaza pe baza legilor statului. Casatoriile sunt oficiate de Rabinatul de stat, in cazul in care ambii parteneri sunt evrei din punct de vedere juridico-halahic. Divorturile sunt decise de Curtea Rabinica, desi exista posibilitatea unui acord de casatorie incheiat de ambele parti la un avocat sau a unei casatorii civile in strainatate, in special in cazul in care unul dintre parteneri nu este evreu din punct de vedere halahic. In privinta proceselor de alta natura, ele sunt judecate de obicei de Tribunalul Civil, desi pot fi judecate si de Tribunalul Rabinic in cazul in care ambele parti solicita acest lucru. Tribunalele Rabinice, atat cele locale, cat si cel suprem judeca pe baza normelor halahice, luand insa in consideratie si legea civila. Este un sistem juridic traditional, insa normele halahice sunt adnotate si adaptate necesitatilor sociale si juridice contemporane (“Dina demalkhuta dina”, legea statului este lege). Deciziile Tribunalelor Rabinice, bazate pe interpretarea normelor halahice si pe jurisprudenta, au putere legala datorita legii statului care confera putere judecatoreasca acestor tribunale si decide asupra recunoasterii si punerii in aplicare ale hotararilor lor. Trebuie sa adaugam ca, in urma cu circa jumatate de an, ministrul israelian al justitiei, juristul profesor universitar Yaacov Neeman, a afirmat ca in justitia israeliana trebuie pus accentul mai mult pe dreptul iudaic sau de origine iudaica, subliniindu-se originea iudaica a numeroase legi si norme juridice contemporane, in loc a se sublinia originea lor din dreptul roman. Studii si cercetari academice comparative intre dreptul iudaic si dreptul roman au demonstrat ca numeroase aspecte sunt asemanatoare. Afirmatia conform careia existenta tribunalelor rabinice in paralel cu existenta tribunalelor civile ar reprezenta un act antidemocratic sau un element de fanatism si fundamentalism religios este lipsita de baza reala. Sa ne amintim ca legislatia biblica si talmudica traditionala este bazata pe norme morale profunde, neatinse de alte scrieri filosofice, teologice, morale si legislative. In acest sens putem aduce ca exemplu cele Zece Porunci.
TRIBUNALUL RABINIC AL COMUNITATII ULTRARELIGIOASE
Aici trebuie sa specificam si existenta unui Tribunal Rabinic Suprem al comunitatii ultrareligioase. Acest tribunal judeca procese – in mod optional – pe baza normelor halahice pentru membrii comunitatii ultrareligioase care aleg acest lucru, pe baza acordului intre parti, in cazul in care ele prefera decizia acestui tribunal in locul deciziei tribunalului civil sau a tribunalului religios de stat. In cazul lui, preponderenta este a normelor halahice vizavi de legile statului, dar numai in cazuri strict exceptionale deciziile lui sunt diferite de cele ale tribunalului civil . Deciziile lui nu pot fi puse in aplicare pe cale coercitiva: in marea majoritate a cazurilor, ele sunt acceptate de ambele parti de buna voie.
DREPTUL RABINIC IN CADRUL DEMOCRATIEI ISRAELIENE
Existenta dreptului rabinic in statul Israel poate fi comparata cu cea a dreptului canonic in tarile crestine. Pentru punerea in aplicare a deciziilor unui tribunal rabinic de stat, acestea trebuie sa fie conforme legislatiei civile. Existenta dreptului rabinic in paralel cu dreptul civil in statul Israel nu se datoreste numai intereselor unor partide politice si “santajului” facut de ele. Ea se datoreste in primul rand traditiei juridice iudaice, element specific in istoria evreiasca. Guvernul israelian a acceptat aplicarea dreptului traditional iudaic datorita necesitatii pastrarii acestei traditii juridice. Confuzia s-a nascut deoarece in statul Israel exista o majoritate evreiasca laica, ai carei membri nu cunosc normele halahico-juridice traditionale iudaice, nici nu sunt interesati in cunoasterea si aplicarea lor.
ABUZURI SI PROBLEMA RELATIILOR INTRE OAMENI DE RELIGII DIFERITE
Este adevarat ca exagerari si abuzuri exista din partea unora dintre promotorii justitiei religioase, ca si din partea unor indivizi din gloata, a caror educatie lasa mult de dorit. Am aflat din presa despre atitudini urate, discriminatoare, fata de oameni care nu sunt “evrei dupa halaha” (evreu dupa halaha este cel nascut de o mama evreica, sau care a trecut la iudaism in mod oficial). Dezaprob aceste atitudini urate. Sunt convins ca orice cetatean, indiferent de originea lui etnica si de apartenenta lui religioasa trebuie sa fie respectat si sa aiba drepturi egale in fata legilor. Fanatismul este contrar poruncilor Torei (Pentateucul): una dintre principalele obligatii ale unui evreu este sa iubeasca strainul. O problema grava este tratarea inumana a lucratorilor straini, imigranti in cautare de lucru, care nu sunt evrei. Acesti oameni trebuie incetateniti si respectati, iar societatile de forta de munca trebuie sa inceteze traficul cu oameni. Orice evreu trebuie sa fie ecumenist: cred ca am obligatia morala de a-mi felicita prietenul crestin, musulman, sau de alta religie cu ocazia sarbatorilor lui religioase si familiale si a fi alaturi de el in cazul unor evenimente triste. Obligatia fiecaruia este sa respecte credinta altuia, religioasa sau atee (sunt convins ca un ateu are si el o credinta, fie ca el constientizeaza acest lucru, fie ca nu il constientizeaza).
COMUNITARISMUL CULTURAL IN ISRAEL
Vreau sa ma refer inca o data la compozitia demografica a statului Israel. Este adevarat ca scriitorul ebraic David Grossman a afirmat ca trebuie sa ne obisnuim ca suntem un stat si nu o comunitate. Domnul Grossman este nascut, crescut si educat in Israel, cultura lui este profund “israeliana”, limba lui de baza este ebraica, orientarea lui este profund laica. Vreau insa sa afirm existenta unei realitati si traditii istorice, mult mai veche decat cea israeliana. Nu oamenii apartin statului, ci statul apartine oamenilor. Iar oamenii au, fiecare dintre ei, o cultura personala, o apartenenta cuturala individuala si de grup. Este o cultura formata si dezvoltata in cursul a 2000 de ani de istorie. Pierderea unei culturi, a unei identitati culturale, a unei traditii culturale inseamna dezradacinare. Chiar daca este insotita de oferirea altei culturi. Radacinile individuale ale fiecarui om sunt tocmai in limba si cultura lui. Patria unui scriitor este limba in care scrie. La inceputul istoriei israeliene a existat o idee: a se vorbi numai limba ebraica, a se rupe cu trecutul individual si colectiv-comunitar (considerat “galutian”, adica diasporic), a se uita limbile materne, atat limbile evreiesti (idis, ladino, iudeo-araba) cat si alte limbi (poloneza, germana, romana, rusa, spaniola, ba chiar si franceza, considerate “limbi galutiene”). A urmat ironizarea vorbitorilor acestor limbi, educarea copiilor in scolile publice ca ei ar fi singurii “evrei adevarati”, ceilalti fiind “avak adam” (praf omenesc), un timp chiar cvasi-interzicerea reprezentatiilor de teatru in limba idis. A trebuit sa treaca un timp pentru ca societatea israeliana sa inteleaga uriasa eroare facuta: ruperea de traditie si cvasi-uciderea limbilor idis si ladino. Atunci cand acest lucru a fost constatat si au inceput sa fie luate masuri contrarii, era tarziu: din aceasta traditie culturala s-a pastrat putin, mult mai putin decat ar fi trebuit sa se pastreze.
EVREII RELIGIOSI SI TRADITIA CULTURALA
Cine sunt oamenii care au refuzat aceasta lovitura culturala tragica? Evreii religiosi. Ei au pastrat cadrul comunitar. A pastra cadrul comunitar in cadrul statului Israel nu inseamna tribalism, fanatism, fundamentalism, teocratie, anti-democratie, anti-statalism, respingerea altora. Inseamna respectarea traditiei culturale, folclorice si religioase specifice, precum si a limbii materne. Ele trebuie pastrate si transmise si altora, indiferent de originea lor, daca acesti oameni sunt interesati. Statul Israel inseamna o unitate de oameni si de comunitati. O istorie de 62 de ani, o identitate moderna de doua sau trei generatii (in cazul imigrantilor veniti in Israel in ultimele decenii chiar si mai putin) nu poate inlatura si nu poate inlocui o istorie culturala si religioasa de 2000 de ani. Putem face comparatii in acest sens cu alte tari de imigrare si constata aspecte asemanatoare. Oare evreul venit in Israel s-a transformat in israelian get-beget imediat dupa venirea lui in tara? Apartenenta ideologica si/sau interesul politic ii face pe unii oameni sa dea un raspuns pozitiv. Realitatea este insa diferita. Fenomenul are un caracter pur individual, fiecare in functie de varsta la data imigrarii, psihologia, gradul de comunicativitate, cultura, apartenenta ideologica si conditiile lui de viata. Unificarea unei societati nu poate avea loc decat treptat, dealungul mai multor generatii, pe cale individuala. Cat timp a luat formarea poporului roman? Sau a poporului francez? Sau a “poporului american”, procesul “melting pot”? Oare aparitia unui “popor israelian” va necesita mult mai putin timp? Poate ca da, dar oricum va fi vorba de cateva generatii.
RASISMUL IN SOCIETATEA ISRAELIANA
In privinta rasismului, trebuie sa mentionez ca el s-a dezvoltat in societatea israeliana laica mult mai mult decat in cea religioasa. Oare sunt cititori care sa-si aduca aminte de cartea ebraica “Hamaapeha haashkenazit” (Revolutia ashkenaza), de sorginte impotriva evreilor de origine orientala, care a fost interzisa de un tribunal israelian? Sau de un subiect de teza, dat de un profesor de liceu elevilor sai: “Bialik ca exemplu pentru comunitatile orientale”? Sau despre expresiile vulgare “ceahcehiada” si “frenkelah”, folosite in unele cercuri ashkenaze laice impotriva evreilor sefarzi orientali? Sau de expresia “AShKENAZYM” ca un cuvant compus din initiale: Anashim (oameni) Shakranim (mincinosi) Kolelim (includ) Nashim (femei) Zonot (curve) Yeladim (copii) Mamzerim (bastarzi)? Sau despre respingerea cererilor de inscriere intr-o scoala publica a unor copii de origine etiopiana? Sau despre afirmatia aparuta in presa ebraica asupra luptei intre “wuswus” si “couscous”? Sau despre mentionarea originii din fosta URSS a unor indivizi certati cu legea, in presa ebraica? Sau a expresiei “romanim ganavim” (romani hoti)? Ma opresc aici, deocamdata.
EVREII ULTRARELIGIOSI IN ISRAEL
In privinta evreilor ultrareligiosi, ei apartin unor curente diferite, de la extremistii din “Neturey Karta”, care nu recunosc statul Israel intemeiat de oameni, pana la cei care participa la viata publica. In acest cadru trebuie vazuti evreii hasidim din partidul “Agudat Israel”, evreii lituanieni oponenti hasidismului din partidul “Deghel HaTora” (ambele reunite in partidul “Yahadut HaTora” al evreilor ultrareligiosi ashkenazi), evreii ultrareligiosi sefarzi din partidul “Shas” (Shomrey Tora Sfaradim). Dar mai sunt multi evrei ultrareligiosi care nu fac politica, nu apartin nici unui partid politic. Este adevarat, acesti oameni au multi copii si prefera sa le dea o educatie religioasa specifica. Unii oameni politici, precum si unii oameni din gloata incitati de acestia afirma ca evreii ultrareligiosi nu servesc in armata si, prin urmare statul nu trebuie sa stipendieze scolile lor, adaugand ca in aceste scoli se invata numai materii religioase si se cresc fanatici fundamentalisti. In primul rand, aceste afirmatii nu sunt adevarate. In majoritatea scolilor ultrareligioase se invata si materii laice. O parte dintre evreii ultrareligiosi servesc in armata (dupa cum o parte dintre tinerii evrei laici se eschiveaza de la serviciul militar). Exista si diferente intre scolile de baieti si scolile de fete, precum si intre scolile de diferite rituri. Dar oare aceasta inseamna rasism? Daca parintii unor copii accepta programul scolii private respective, privata, copii lor sunt primiti in acea scoala. In privinta afirmatiei ca scolile ultrareligioase private nu trebuie sa fie subsidiate de stat din motivele mentionate mai sus, se pun cateva intrebari. Oare asa trebuie sa fie intr-un stat democratic? Oare un copil nu are dreptul la educatie din cauza apartenentei comunitare a parintilor, din cauza conceptiei lor religioase sau din cauza ca acestia refuza (in mod legal) sa satisfaca serviciul militar? Oare statul are dreptul sa impuna un program educativ cu forta, contrar vointei parintilor, in caz contrar copii devenind victime, ramanand fara o educatie minimala? Oare directiunea unei scoli are dreptul sa aleaga elevii care urmeaza s-o frecventeze? Nu vreau sa dau raspunsuri. Propun a se compara situatia din Israel cu cea existenta in alte tari civilizate. In Israel, majoritatea evreilor ultrareligiosi se identifica cu statul ai carui cetateni sunt, desi se straduiesc sa-si pastreze traditiile religioase, culturale si comunitare. Se impune o intelegere a modului lor de viata si de gandire specifice, diferite de cele ale evreilor laici sau religiosi moderni, precum si ale oamenilor moderni de alte nationalitati. Tratarea lor ca un grup religios aparte, de apartenenta voluntara, nu inseamna un act indreptat impotriva normelor teoretice unanim acceptate ale democratiei, ci dimpotriva.
Vreau sa sper ca situatia se va imbunatati in viitor. Deocamdata, in statul Israel primul lucru necesar este construirea unor punti ale intelegerii intre toti cetatenii, indiferent de apartenenta lor etnica, religioasa si politica.

Iulia POPOVICI - Eretz Israel: teatrul ca politică naţională
De la Tel Aviv am plecat în noaptea zilei care-a început, la o aruncătură de băţ mai spre vest, cu atacul flotei (mai mult sau mai puţin) umanitare ce se-ndrepta spre Gaza. Şi în vremuri normale, plecarea de pe Aeroportul „Ben Gurion“ e sortită să te lase fără dorinţa arzătoare a întoarcerii, iar întărirea controlului de securitate n-a avut o contribuţie pozitivă la atenuarea efectului psihologic al cotrobăitului cale de două ore prin lenjeria intimă. Iar dimineaţa începuse cu un colocviu-dezbatere despre teatrul politic. Inutil să întrebi dacă există teatru în Fîşia Gaza – în cinci zile de International Exposure of Israeli Theatre, am auzit vorbindu-se arabă pe scenă doar contextual, în ultimul spectacol văzut, A Railroad to Damascus/ Road to Damascus, o piesă istorică de Hillel Mittelpunkt plasată în timpul Mandatului Britanic în Palestina, produsă de Teatrul Habimah în regia lui Ilal Ronen, în care un palestinian de treabă e trădat de secretara evreică loială, dar şantajată, şi omorît de conaţionalii lui. Chiar asupra numelui „Palestina“ planează umbre ideologice: pentru că perspectiva asupra trecutului e moderată de ideologia cîştigătoare a prezentului, Palestina aproape nu există, există Eretz Israel.

„Pămîntul lui Israel“ (referinţă biblică) e, politic, un concept sionist: revendicarea Eretz Israel ca pămînt al evreilor şi restabilirea statală ca miză a autodeterminării naţionale e singura trăsătură comună tuturor ramurilor sionismului. Sionism fondat ca mişcare politică de austro-ungarul Theodor Herzl, căruia regizoarea Rina Yerushalmi i-a dedicat spectacolul omonim (Herzl), produs de Itim Theatre Ensemble. Despre îmblînzirea unei naturi (inclusiv umane) ostile, atît de diferită de cea europeană, într-un Eretz Israel recîştigat vorbea From Enemy to Lover, o adaptare de teatru fizic după Shmuel Yosef Agnon (Premiul Nobel pentru Literatură în 1966), în regia lui Gili Shanit, la Teatrul Arabo-Evreiesc din Jaffa. Teatrul din Jaffa (oraş vechi, acum parte din Tel Aviv, cu populaţie preponderent arabă), care joacă spectacole în arabă şi ebraică (în programul showcase-ului nu era decît unul în ivrit), e unul dintre puţinele exemple de colaborare directă între artişti israelieni evrei şi arabi israelieni, cu finanţare comunitară şi guvernamentală, iar cu puţin înainte de acest festival organizat de Ministerul Culturii de la Tel Aviv organizase o serie de lecturi din dramaturgia arabă contemporană. Programul pentru profesioniştii străini de teatru (partea la care am participat) a mai presupus un spectacol din tradiţia repertorială a Teatrului Cameri (Recviem, scris şi regizat de regretatul Hanoch Levin, pornind de la trei povestiri de Anton Pavlovici Cehov), montarea unui text recent al lui Savyon Liebrecht, Banalitatea iubirii, pornind de la de curînd publicata corespondenţă intimă dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger (altfel spus, povestea dragostei de-o viaţă dintre o evreică şi un arian pactizînd cu nazismul, pe fundalul unei împărtăşite pasiuni filozofice), o producţie a Teatrului Beit Lesin jucată la Muzeul Eretz Israel, şi, la Teatrul Khan din Ierusalim, The Dragon’s Beloved, un spectacol pentru tineret.

Nu e doar pentru artişti ca Yevgenia Dodina, venită în Israel la 25 de ani, ca absolventă a faimoasei GITIS (Academia moscovită de Teatru), după ce jucase la Teatrul Mayakovski – actriţă a Teatrului Gesher din Tel Aviv (care joacă în ebraică şi rusă) şi protagonistă în Drumul Damascului de la Habimah. La fel ca întregul Israel modern, teatrul în ebraică reproduce, în alte contexte sociale, într-o altă climă, moderată de zumzetul aerului condiţionat, arta europeană a scenei în tradiţiile ei cele mai stricte. Teatrul de mişcare din From Enemy to Lover e o formulă sintetică înrudită cu teatrul dans al Pinei Bausch (tout proportion gardée), în timp ce Herzl al Rinei Yerushalmi (artistă foarte respectată la Tel Aviv, cîştigătoare a Premiului Israel) aduce şocant în minte creaţiile lui Josef Nadj. În Banality of Love, textul lui Savyon Liebrecht, alternînd două spaţii temporale (anii ’40, Germania, şi anii ’70, Statele Unite) într-un timp al rememorării sub pretextul unui interviu dat de o Hannah Arendt deja celebră şi în vîrstă, textul, aşadar, suferă dramaturgic de inconsistenţă şi exces verbiastic. Spectacolul ajunge, aşadar, să rezume decenii de relaţie personală şi tulburări politice pe un fundal în care vulgarizarea principiilor filozofice heideggeriene ocupă un spaţiu excesiv; montarea e strict realistă, jocul actorilor e emfatic, scenografia presupune un ecran pictat şi o pasarelă, unind cele două spaţii, ce aminteşte flagrant de cunoscutul element de decor din Livada de vişini a lui Strehler.

Mult mai interesantă ca propunere de text, Drumul Damascului al lui Hillel Mittelpunkt porneşte de la aceeaşi strategie de construcţie – reîntîlnirea, în anii ’50, dintre o evreică trăind în Israel de pe vremea Mandatului Britanic şi ofiţerul englez, altădată prieten, venit în căutarea iubitei lui de demult, activează mecanismul amintirii, recreînd întîmplări din 1942, cînd trupele lui Rommel se apropiau de Palestina prin Egipt, iar în Eretz Israel se confruntau trei grupări evreieşti paramilitare – Lehi, Irgun, Haganah –, cu interese divergente, dar metode asemănătoare: toţi sînt gata să sacrifice membrii propriului neam pentru propriile scopuri politice. Istoria ar fi fost cu adevărat remarcabilă – piesa sugerează că gruparea care a cîştigat pe plan ideologic, Haganah (formată din colonişti susţinînd extinderea controlului evreiesc prin achiziţionarea terenurilor arăbeşti şi înfiinţarea de ferme şi kibbutzuri, pe care le apărau de atacurile palestiniene; şantajul era una dintre manierele lor oculte de acţiune), nucleul actualei armate israeliene, a beneficiat după 1948 de iertarea tuturor păcatelor, în vreme ce membrii grupului perdant (Lehi, luptînd în contra britanicilor – ucigînd chiar evrei pentru vina de a „colabora“, adică de a avea relaţii cu englezii –, şi militînd pentru o alianţă conjuncturală cu germanii) au fost marginalizaţi şi tacit persecutaţi – dacă Mittelpunkt nu ar evita o atitudine critică tranşantă faţă de subteranele naşterii statului Israel şi unii eroi ai săi, iar finalul nu ar fi uşor melodramatic. Istoria în variantă wishful thinking, aş zice.



Israelul are o populaţie de şapte milioane şi jumătate de locuitori. Anual, numărul de spectatori de teatru ajunge la cinci milioane. Multe categorii sociale beneficiază de reduceri ale preţului biletelor – militari, pensionari, elevi, şomeri etc. –, adeseori programîndu-se reprezentaţii pentru astfel de grupuri organizate. Nu se scrie dramaturgie nouă în ritmul în care ea e aşteptată de public – dar motivul nu e preocuparea artistică înaltă. Văzut prin marile lui instituţii de spectacol, teatrul israelian e un suprem instrument politic, de întărire a unei identităţi naţionale bazate pe tradiţiile aduse din Europa, pe rememorarea Holocaustului, omagierea marilor figuri ale sionismului şi ale istoriei evreieşti, a luptei pentru formarea Statului Israel, şi pe dezbaterea problemelor noilor generaţii, prinse între povara moştenirii şi viaţa modernă, scurtcircuitată de agresiuni, bombe şi războaie, într-o absenţă programatică a perspectivei Celuilalt (Celălalt, palestianianul).Probabil că specificul vieţii în Israel face ca absolut orice subiect, oricît de paşnic în teorie, să devină potenţial delicat – iar teatrul nu e o excepţie. Am auzit nu o dată, în timpul acestei International Exposure of Israeli Theatre, că teatrul în limba arabă e slab reprezentat pentru că lumea arabă nu are o tradiţie spectaculară. În Israel există, însă, un astfel de teatru, în formule chiar mai puţin cu surdină decît parteneriatul artistic din Jaffa – există un Teatru Naţional Palestinian (TNP) în Ierusalimul de Est (parte, din punct de vedere al aplicării legii civile, din Statul Israel), există încă matricea TNP, El Hakawati (Povestaşul), o companie palestiniană condusă de François Abu Salem, cu o remarcabilă expunere internaţională. Există teatru la Ramallah, în Cisiordania, şi da, există teatru şi în Fîşia Gaza; mulţi artişti evrei israelieni care lucrează cu palestinieni israelieni în proiecte comune, dar de aici pînă la acceptarea în discursul public a faptului că teatrul israelian are, ca şi societatea israeliană, în egală măsură o componentă evreiască şi una arabă e cale lungă. Logica grupărilor paramilitare dinainte de 1948, Haganah şi Lehi, funcţionează în continuare la nivel politic, combinîndu-se cu echivalentul ei contemporan al Fatah-ului: instituţional, o colaborare palestiano-evreiască menită să abordeze critic temele convieţuirii celor două popoare pare a fi văzută de ambele tabere drept trădare (motiv pentru care teatrul din Jaffa funcţionează în echilibru pe sîrmă şi lucrează cu arabi care au acceptat cetăţenia israeliană, renunţînd la cea palestiniană – pentru că, evident, Israelul nu recunoaşte această combinaţie de dublă cetăţenie).



Am lăsat undeva, departe, Wishuponastar al lui Smadar Yaaron (o coproducţie mai veche, din 2005, a Acco Theatre Center şi Spielzeiteuropa – Berliner Festspiele). Practic, singurul spectacol independent prezentat în această International Exposure, Wishuponastar e şi singura „mostră“ de chestionare teatrală a identităţii naţionale evreieşti de astăzi, cu totul tributară – împotriva a tot ceea ce credea fondatorul sionismului, Theodor Herzl – componentei religioase. Coregrafa şi actriţa Smadar Yaaron creează un spectacol-performance despre o tînără israeliană, fiica unor supravieţuitori ai Holocaustului, care ia în căsătorie steaua lui David pentru a-l naşte pe Mesiah, şi dansează pe muzică wagneriană, atacînd la limita blasfemiei, temele dragi ale naţionalismului israelian, de la separarea Statului de Biserică la problema interiorizării duşmanului palestinian, trecînd prin supralicitarea şi reiterarea obsesivă a traumei Holocaustului.

Încerc, după expunerea la aceste producţii considerate de către Ministerul Culturii de la Tel Aviv reprezentative pentru teatrul israelian contemporan, să nu mă gîndesc că imaginea pe care asocierea lor, în mare majoritate, o creează e cea a unui shtetl reprodus într-o altă geografie şi cu cîteva milioane de locuitori. Israelul e mai mult decît atît, iar teatrul israelian – o alcătuire mult mai complexă de estetici şi practici artistice. Dar totul e politică în fosta Palestină, iar ceea ce lasă statul să se vadă în teatrul israelian e propria politică de stat.

Israelul a încercat să vândă focoase nucleare Africii de Sud în 1975
Documente secrete sud-africane dezvăluie o ofertă a Israelului de a vinde focoase nucleare regimului de apartheid din Africa de Sud, reprezentând o primă dovadă oficială a faptului că Israelul deţine armament nuclear, relatează cotidianul The Guardian.
Minutele strict secrete ale întâlnirilor din 1975 dintre cele două părţi arată că ministrul sud-african al Apărării, PW Botha, a solicitat focoase nucleare, iar Shimon Peres, în calitate de ministru al Apărării, a răspuns solicitării, oferind trei tipuri de focoase. Cei doi oficiali au semnat şi un amplu acord privind legăturile militare bilaterale, care include o clauză conform căreia existenţa documentului urma să rămână secretă.
Documentele, obţinute de cercetătorul american Sasha Polakow-Suransky în timpul documentării pentru o carte privind relaţiile dintre cele două ţări, oferă dovezi că Israelul deţine arme nucleare, deşi promovează o politică de ambiguitate, refuzând să confirme sau să nege existenţa acestora.
Autorităţile israeliene au încercat să împiedice declasificarea documentelor, iar dezvăluirile vor pune Israelul într-o poziţie dificilă, în special în cursul discuţiilor de la New York privind neproliferarea nucleară, programate să aibă loc în cursul acestei săptămâni.
Conform documentelor, armata sud-africană voia să dispună de rachete ca măsură de descurajare şi pentru eventuale atacuri asupra statelor vecine.
Minutele arată că întâlnirea a avut loc la 31 martie 1975, potrivit cărţii lui Polakow-Suransky, intitulată The Unspoken Alliance: Israel's secret alliance with apartheid South Africa, iar Israelul "s-a oferit oficial să vândă Africii de Sud unele dintre rachetele cu capacitate nucleară Jericho aflate în arsenalul său". După două luni, Peres şi Botha s-au întâlnit la Zurich, însă unul dintre motivele pentru care Africa de Sud nu a continuat negocierile a fost preţul.
Ulterior, Africa de Sud şi-a construit propriile arme nucleare, deşi nu este exclus să fi beneficiat de asistenţă israeliană.
Existenţa arsenalului nuclear israelian a fost dezvăluită de Mordechai Vanunu, într-un interviu publicat de Sunday Times în 1986, însoţit de fotografii din interiorul uzinei nucleare de la Dimona.

Iona Lazăr: Evreii francofoni cuprinși de mânie
Un colocviu organizat de Ambasada Franţei la Tel Aviv pe tema „Democraţia şi noile sale provocări”, se va deschide duminică 30 mai şi va dura 3 zile. Publicarea programului a suscitat emoţii fără precedent printre cetăţenii francofoni ai statului evreu. Furia maximă a fost îndreptată spre funcţionarii serviciului cultural al Ambasadei. Israelienii francofoni percep acest colocviu ca pe o violare a dreptului la intimitate şi discreţie, ca pe o interferenţă grosolană în viaţa publică israeliană.
Din surse apropiate ambasadei Franţei – aflată la Tel Aviv – aflăm că Excelenţa sa Christophe Bigot se simte profund stânjenit de acest derapaj necontrolat al serviciilor culturale. Având în vedere că domnia sa poartă răspunderea în calitatea sa de ”cârmaci” al corăbiei ambasadei, este firesc ca domnul ambasador să fie neliniştit de o situaţie care ar putea să se transforme într-o ruptură cu israelienii francofoni. Aceleaşi surse afirmă că ambasadorul nu exclude trimiterea în patrie a doamnei Anette Levy-Willard, ataşatul cultural al Franţei.
Până în prezent, toţi ambasadorii s-au străduit să poleiască imaginea Franţei în Israel. În ciuda unei politici pro-arabe şi a unor crize de multe ori serioase între cele două ţări, ambasadorii, uzitând mult talent şi multe eforturi diplomatice, au reuşit să creeze imaginea unei ţări care se vrea prietenă Israelului, iar întru realizarea unui atare deziderat, comunitatea francofonă era partenerul ideal. Cum oare, după ce s-a ţesut cu atâta osârdie mătasea fină a unor relaţii cordiale, s-a ajuns la o asemenea tensiune cu una din cele mai importante comunităţi francofone din afara Franţei? Cu alte cuvinte, ce anume a stârnit mânia francofonilor din Israel?
În primul rând, s-a datorat celor care participă la colocviu. În principal Bernard – Henri Levy semnatar al Jcall, petiţie a intelecualilor evrei prin care se cere comunităţii internaţionale să facă presiuni asupra Israelului de a se retrage din Ierusalimul de Est, din Iudeea şi Samaria. Această petiţie a ţinut cap de afiş în media internaţională, având vii ecouri şi în Israel. Cetăţenii israelieni francofoni au simţit asta ca pe o imixtiune plină de aroganţă şi violenţă politică, ce vroieşte a impune electoratului israelian o soluţie pe care el a respins-o. În trecut Bernard – Henri Levy fusese primit cu căldură în Israel, de către francofonii din toate taberele, dar faptul că se voieşte a se impune pe ordinea de zi a colocviului petiţia Jcall a fost în măsură să revolte pe toţi cei care ar fi dorit să participe şi să-l asculte ce-are de zis.
O ambasadă n-ar trebui niciodată să nască asemenea situaţii, cum este această impunere a Jcall în centrul atenţiei publice, susțin contestatarii.
Un alt invitat la colocviu este Charles Enderlin, corespondent al canalului France 2 în Israel de mai bine de 19 ani, din 1991, pe care l-am văzut afirmând grozăvii pe care nici un corespondent al vreunei alte televiziuni n-a îndrăznit să le afirme. Sentimentul de dezgust suscitat de autorul afacerii Al-Dura printre israelieni şi mai ales printre israelienii vorbitori de franceză, este de notorietate. Pentru cea mai mare parte dintre telespectatori, C. Enderlin se face responsabil de cea mai vastă campanie anti-israeliană şi se află la originea şuvoiului de asasinate şi crime care au culminat cu uciderea lui Daniel Pearl şi valul de acte anti-semite de la începutul anilor 2000.
Trebuie precizat că majoritatea francofonilor din Israel sunt patrioţi, sionişti. Integritatea patriei şi neamestecul în treburile interne sunt deziderate primordiale pentru ei, mai ales pentru cei care au fost în contact cu cultura politică a Franţei.
Ei bine, tocmai aceste deziderate le încalcă Ambasada Franţei acceptând să gireze asemenea manifestaţii. Ambasada Franţei prin intermediul serviciului său cultural, în loc să promoveze cultura franceză în Israel şi să menţină relaţiile cordiale cu toţi membrii societăţii israeliene, se implică într-o dezbatere publică ce priveşte strict poporul israelian. Un asemenea act, nu putea scăpa unui fin diplomat cum este Ambasadorul franţei la Tel Aviv – domnul Cristophe Bigot – de unde şi situaţia profund stânjenitoare în care se regăseşte.

VIDEO Israelul a făcut public fimul atacului asupra convoiului de nave din Gaza


Acum 1 orăArmata israeliană a dat publicităţii un film realizat în timpul atacului asupra convoiului de nave care se îndreptau către Fâşia Gaza, în urma căruia 19 persoane şi-au pierdut viaţa şi alte 30 au fost rănite. Convoiul atacat ieri de trupe de elită ale armatei israeliene se apără cu ţevi de metal, potrivit imaginilor.

Grecia a cerut asistență Israelului!

http://animanews.com/politic/israel/1351-grecia-a-cerut-asisten-israelului.html

Este oficial: Alexander Modiano, preşedintele secţiunii greceşti a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a adresat cu câteva zile în urmă o cerere omologului său israelian Oren Sahor, solicitând asistenţă într-un domeniu binecunoscut Israelului – şi anume obţinerea sprijinului material de la asociaţii străine, cum au fost de exemplu Bonds, Joint sau Keren Hayesod în cazul Israelului.



Aceste organizaţii, precum şi multe altele, s-au mobilizat pe întreg parcursul anului trecut într-un efort comun de susţinere a economiei statului Israel. Având în vedere amploarea crizei, liderii greci au elaborat o abordare similară pentru expatriaţii de origine elenă. Diaspora grecească este cu adevărat numeroasă, inclusiv în Statele Unite şi averi importante s-au născut cu mult timp în urmă.
Modiano a vizitat recent Israelul special pentru a se întâlni cu Shahor Oren, subliniind faptul că în ciuda diferenţelor existente în structurile comunitare, grecii ar putea învăţa de la Israel cu privire la modul de mobilizare a cetăţenilor care locuiesc în străinătate întru ajutorarea patriei lor de origine, mai ales în condiţiile unei crize fără precedent.
Shahor a indicat trei posibile direcţii de abordare, ghidându-se după modelul de organizare al asociaţiilor evreieşti: în primul rând modelul folosit de Keren Hayesod, presupunând implicarea grecilor din întreaga lume în proiecte specifice ţării lor de origine, apoi modelul Bonds, care presupune emiterea de obligaţiuni – titluri de stat – fără scop lucrativ, non-profit; şi în cele din urmă un apel adresat persoanelor fizice şi organizaţiilor umanitare care ar putea prelua reabilitarea unei anume comunităţi, unui grup sau a unui sat sau asociaţii din Grecia.

Drum printre oameni
Istorii israeliene (I)
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=49329
Putini dintre noi stiu ca Ha TIKVA, imnul national al Israelului, vorbeste despre nadejdea vietuirii in liniste a acestui popor in propria sa patrie. Cantecul era considerat deja cu jumatate de secol inainte de infiintarea statului modern Israel ca fiind un adevarat "cantec national". Trebuie spus ca versurile imnului national Ha TIKVA au fost scrise in anul 1878 de NAFTALI HERZ IMBER (1856-1909). Melodia isi are originea in muzica populara evreiasca. Unii sustin ca este vorba despre un cantec popular evreiesc vechi, in timp ce altii afirma ca este un cantec popular european necunoscut, care a aparut in Spania si mai tarziu in Polonia. Textul Ha TIKVEI vorbeste despre dorul si nadejdea tuturor evreilor de a fi "un popor liber, in tara noastra, in tara Sionului si in Ierusalaim". Cantecul reflecta cu fidelitate caracterul pur evreiesc al statului Israel, aceasta ducand in mod repetat la conflicte, unii deputati arabi in Knesset propunand modificarea textului pentru ca si minoritatile neevreiesti ale tarii sa fie amintite si sa nu aiba astfel nicio retinere in a se identifica, la randul lor, cu imnul national de stat. Trebuie mentionat ca, pe de alta parte, deputatii evrei i-au acuzat in mod repetat pe parlamentarii arabi ca nu cunosc versurile imnului statului pe care il reprezinta in Parlament. Se stie ca astfel de dispute au loc insa nu numai in Israel. Si in Franta sau in Statele Unite ale Americii se nasc permanent controverse legate de imnul national al statului evreu. Nu este insa neaparat necesar sa ne gandim la arabi cand vine vorba despre segmentele de populatie care nu sunt de acord cu Ha TIKVA. Recent, doi oameni de stiinta de la Facultatea de Muzica a Universitatii BAR ILAN au efectuat un studiu potrivit caruia, dupa ce au auzit imnul national israelian, evreii ultra-ortodocsi au recunoscut ca au sentimente amestecate vizavi de acest cantec. Nu putini au fost cei care au declarat chiar ca percep negativ imnul. Nici cetatenii israelieni de origine rusa nu au excelat in aprecierile pozitive la adresa imnului national de stat. Dr. Avi Gilboa si dr. Enud Bodner, cei doi cercetatori care au condus echipa de studiu, au pus 350 de israelieni de diferite origini sa asculte imnul national. Persoanele testate trebuiau mai apoi sa isi descrie sentimentele. Ei au recurs la acelasi procedeu si in cazul altor trei cantece. Rezultatele studiului au fost publicate in mai multe reviste de specialitate. Interesant la acest studiu a fost faptul ca printre tineri, un numar de 70 din cei 350 testati, asocierile pozitive au fost destul de retinute. In plus, persoanelor testate li s-au prezentat imagini care au legatura cu statul Israel, respectiv drapelul national si menora. Rezultatele obtinute reflecta sentimentele _ chiar daca mai putin intense si entuziaste _ pe care persoanele testate le-au simtit si la auzirea imnului Ha TIKVA. Pentru cei ce nu stiu, trebuie spus ca Ha TIKVA inseamna speranta. Aceasta aminteste de realitatea extraordinara ca numai Dumnezeu este nadejdea Israelului.

Atat pentru Israel, cat si pentru neamuri exista doar o singura speranta: Iisus Cristos. El este nadejdea noastra, a tuturor.

Israelul cucereşte....golful

Ministerul israelian al Turismului a anunţat că va investi 760 milioane şekeli în dezvoltarea a 16 terenuri de golf în scopul încurajării practicaţilor acestui joc să viziteze Israelul. Ministerul speră că turiştii vor cheltui destui bani pentru a a rentabiliza investiţia, sume estimate la aproape 3 miliarde de şekeli dar şi creşterea cu 20% a camerelor de hotel închiriate. Primele locuri care oferă un potenţial bun adăpostirii de terenuri de golf sunt la Eilat, în regiunea cuprinsă între Ierusalim şi Tel Aviv, la Marea Moartă, în împrejurimile lacului Tiberiada (Kineret) şi oraşului Hadera, precum şi la sud de Haifa.
"Dezvoltarea golfului va determina diversificarea turismului, încurajarea investiţiilor locale şi internaţionale cu o înaltă valoare pe planul turismului, comerţului, forţei de muncă şi dezvoltării regionale", estimează ministrul Stas Misezhnikov (din partidul Israel Beitenu).
Ministrul speră că "zeci de mii de turişti vor veni anul în Israel din cauza golfului şi că acesta din urmă va ajuta Israelul să facă concurenţă celorlalte destinaţii din regiune, precum Egiptul, Iordania şi ţările din bazinul mediteranian, care sunt acum destinaţiile alese în vacanţă de amatorii de golf".
De remarcat că în ultimii 20 de ani, numărul terenurilor de golf, şi implicit al jucătorilor, aproape s-a dublat, atingând 33 000 de terenuri şi 55 milioane jucători. Un raport publicat de Oxford Economics arată că un turist care practică golful cheltuie în medie peste 200 dolari pe zi, iar turismul legat de golf din Europa, Orientul Mijlociu şi Africa a generat direct în 2006, 4 muiliarde dolari şi 60 000 de angajaţi.

Cafeaua israeliană este în vogă
este recunoscut în întreaga lume în special prin exportul de high-tech, și totuși...
De câțiva ani însă cafeaua în stil israelian cunoaște un imens succes în străinătate, Starbucks Coffee devenind un concurent de temut. Rețeau de cafenele Aroma exportă cafeaua de tip israelian în numeroase orașe mari din întreaga lume. Marca, care există deja de trei ani la New York, a deschis o nouă filială în Canada, la Toronto și își continuă drumul cueritor în Europa, unde există deja în România, Cipru. În curând o nouă filială va fi deschisă în Kazakhstan !
Expresso bar Aroma este primul bar israelian de acest tip, primul coffe shop al firmei fiind deschis în 1994 pe strada Hilel din Ierusalim. Astăzi există peste 80 de filiale în Israel, succesul extinzându-se și în străinătate sub numele de Marrone rosso (ceea ce înseamnă maron și roșu, cele două culori ale celor mai rafinate boabe de cafea). delicioasa cafea - preparată sub toate formele, de la cafea turcească la cappucino - este rezultatul unui combinații deosebite ale priceperii israeliene și savoarei italiene. Aroma cooperează cu familia Ballestra din Napoli, renumiți de multe generații pentru producerea unei cafele gourmet. Boabele de cafea sunt minuțios selecționate și importate din America de Sud și Africa, dupăm care sunt prăjite în Israel, la Emek Ha’ela, înainte de a fi trimise în întreaga lume.
Cafeaua în stil israelian s-a evidențiat prin calitatea produselor, cu salate și sandvișuri preparate pe loc, cu fructe și legume foarte proaspete, prăjituri scoase din cuptor, dar și un serviciu deosebit. Clienții comandă ce doresc, după care se așează, delectându-se cu ambianța caldă și muzicală. În scurt timp, ei sunt chemați pe nume, pentru a-și lua în primire produsele comandate. Așa cum se afirmă la New York, atmosfera este ”super nic”. Și astfel, încetul cu încetul, căldura israeliană cucerește marile metropole occidentale.
Dar acest succes nu aparține exclusiv cafelei. În domeniul modei, de exemplu, eticheta ”made in Israel” devine în străinătate garanția creativității, originalității și design-ului. Prêt-à-porter, lingerie, costume de baie, tricouri, textile pentru decorarea apartamentelor, ori țesături de calitate superioară cu fibre ultra-rezistente...Israelul nu încetează sa-și dezvăluie talentele.

”Die Presse”: Cum a renăscut economic Israelul


În spatele barierelor de securitate, al Zidului Plângerii, al barierelor intelectuale şi al întregului cerc al violenţei, pe care doar o minune biblică ar putea să-l spargă, există şi un alt Israel, care nu aşteaptă să se întâmple o minune ci o înfăptuieşte chiar el, o minune cel puţin economică.



În zgomot de rachete Katjusha, mica ţară a devenit în câţiva ani o regiune în avânt, scrie ziarul austriac Die Presse.
Din 2003 există excedente ale balanţei comerciale, iar shekelul a devenit o monedă forte, în vară urmând ca ''mica ţară a făgăduinţei'' să fie primită în OECD, în clubul naţiunilor industrializate bogate. Iar acesta este doar începutul, dat fiind că în clasamentul şanselor de viitor Israelul se află foarte sus, potrivit Agerpres.
Cei 7,5 milioane de locuitori ai Israelului au mai multe companii cotate la Nasdaq decât Europa, Japonia, China şi India la un loc şi au cea mai densă reţea mondială de firme start-up (nou înfiinţate). În nicio altă parte a lumii nu curge mai mult capital de risc. Dacă un întreprinzător israelian are o idee, el începe să o pună în aplicare chiar în săptămâna respectivă, spun analiştii. Actualmente, Israelul se află pe locul 30 în ce priveşte PIB-ul pe cap de locuitor. Peste două decenii, conform planurilor guvernului Netaniahu, Israelul ar urma să se numere printre cele 12 cele mai bogate naţiuni ale lumii.
Condiţiile pentru aceasta nici că ar putea fi mai nefavorabile. Teritoriile palestiniene nu deţin materii prime, iar pământurile sale sunt pe jumătate uscate. Israelienii sunt înconjuraţi de inamici, care boicotează accesul pe piaţa regională, iar zece la sută din PIB se scurge către apărare. Serviciul militar obligă tinerii să stea departe de meserie sau formare profesională timp de trei ani la bărbaţi şi doi ani la femei. În anii '90, statul evreu se afla într-adevăr în dificultăţi economice, la care au contribuit şi colonii evrei est-europeni. Ei au creat un mediu atât de neprielnic economiei de parcă ar fi fost opera unui ''antisemit pasional'', scrie Die Presse. Aceştia se simţeau însufleţiţi nu doar de spirit sionist ci şi de idealuri economice corporatiste. Chiar şi cei mai inteligenţi au luat lopata şi cosorul în mână, pentru a sluji la kibbutz binelui comun. Circa o treime din companii aparţineau Histradut, sindicatul unit, tot timpul gata de grevă.
Despre birocraţia care strangula orice spirit întreprinzător a scris şi Ephraim Kishon un cântec. În afară de portocalele de Jaffa, cu coajă groasă şi de arme, israelienii aveau prea puţin de oferit pieţelor mondiale. O glumă răutăcioasă spunea că doar acela poate face o mică avere în Israel care a venit acolo cu o mare avere. Economistul Milton Friedman ironiza şi el din diaspora americană, spunând despre confraţii săi din Israel că aceştia contrazic cea mai încăpăţânată prejudecată despre evrei, aceea a comerciantului şmecher.
Succesul de azi nu a căzut însă din cer. Totul s-a schimbat în anii '90, sub conducerea Likud - rapid, radical şi brutal. Întreprinderile de stat şi chiar sistemul de pensii au fost privatizate, taxele au fost reduse şi s-a construit o piaţă financiară. Aici s-au adăugat marele noroc cu cei un milion de imigranţi evrei din blocul din Est, care se săturaseră de socialism. Aceştia erau de cele mai multe ori ingineri şi programatori de calitate, aşa că boom-ul tehnologic şi-a spus şi el cuvântul. Firmele au început să apară din pământ ca ciupercile, supravieţuind crizei Dotcom prin faptul că investitorii de capital de risc au continuat să mizeze pe ele. Statul a preluat idea şi a început cu dereglementările şi creşterea cheltuielilor de cercetare la cinci la sută din PIB. O cincime din forţa de muncă din ţară are studii universitare. Imigraţia este încurajată, iar ţara se umple de iniţiative şi oameni gata să rişte.
Dat fiind că nu au ce să le vândă vecinilor, israelienii s-au extins cu îndrăzneală pe piaţa globală. Din componente pentru arsenalul lor supradezvoltat de arme, aceştia extrag idei pentru produse civile. Un exemplu este PillCam. Din microelectronica din vârful rachetelor a fost astfel dezvoltată o minicameră în formă de tabletă care, odată înghiţită, oferă imagini din intestinele pacientului. Chiar şi stick-ul USB aşa de popular este o invenţie israeliană. La "Silicon Wadi" (wadi, vale în arabă) de lângă Tel Aviv se înşiruie una lângă alta companii pentru aparate medicale, microcipuri, biotehnologie, irigaţii, desalinizare sau recunoaştere a vocii. Concernul farmaceutic Teva, lider mondial la producţia de medicamente generice, a cumpărat de curând concurentul german Ratiopharm, la suma de 3,7 miliarde euro. Chiar şi concerne tehnologice şi de Internet americane sunt prezente acolo de multă vreme: IBM, Intel, Google, Ebay, Motorola.
Nu peste tot curge însă lapte şi miere. Deşi şomajul a scăzut, dezvoltarea rapidă şi turboreformele au produs şi perdanţi: pe de-o parte arabii, iar de cealaltă evreii ultrareligioşi. Iarna trecută, mai multe mii de evrei evlavioşi au protestat furioşi, fără succes, în faţa sediului Intel de la Ierusalim, contra faptului că acolo se lucrează şi de șabat. Mânia provocată de prăpastia socială se manifestă mai ales prin naţionalism exacerbat. Palestinienii profită şi ei de boomul economic atunci când merg la lucru în Israel, fără a fi însă siguri că nu rămân blocaţi în faţa barierelor de la frontieră. Boom-ul economic israelian, indiferent dacă este o cheie pentru convieţuire paşnică sau motiv de nouă ură, va domina curând conflictul cu vecinii. Ceva se schimbă în Orientul Mijlociu totuşi, conchide Die Presse.

Cea mai sexy israeliancă, goală puşcă în Playboy


Silvan Krispin (23 de ani) este cel mai sexy model din Israel, care ar fi capabilă să-i convertească la iudaism pe majoritatea bărbaţilor. Prima dată când auzi numele tinerei ai impresia că este unul dintre personajele din filmele lui Chuck Norris.



Însă, din fericire, Silvan nu este un personaj dintr-un film de acţiune. Este vorba despre fotomodelul israelian-american, care a apărut în multe reviste de bărbaţi, iar, ultima dată, în ”Playboy”. Tânăra a lucrat ca manechin doar şapte luni, după care a acceptat mai multe oferte de a poza pentru diferite calendare.
Ulterior, Silvan a primit mai multe oferte pentru a realiza pictoriale pentru revistele pentru bărbaţi, ultima dintre acestea fiind binecunoscuta ”Playboy”. Fotomodelului israelian îi place să-şi reînnoiască garderoba foarte des. Silvan spune că acest fapt este nu numai terapeutic pentru ea, dar, de asemenea, asigură că fiecare şedinţă foto este unică, motiv pentru care nu îşi pune de două ori aceeaşi vestimentaţie.
Ce se întâmplă cu lucrurile ei vechi? Ei bine, ea le vinde online şi bănuiesc că aceste costume de baie şi lenjerie intimă nu sunt întotdeauna cumpărate de către persoanele de sex feminin.

http://www.click.ro/pe_glob/mapamond/sexy-israelianca-goala-pusca-Playboy_0_920907959.html

Cruciade pagane

La finele secolului XI, crestinatatea apuseana a pus mana pe arme, pentru a elibera orasul sfant al Ierusalimului de sub dominatia musulmana, declansand astfel o confruntare ce va dura 200 de ani. O confruntare purtata adesea cu cele mai violente mijloace si care a adus moartea a sute de mii de civili, provocand insemnate pagube. Si mai trist e faptul ca in numele religiei si al unor idealuri nobile s-au comis atrocitati groaznice, care au facut ca aceste „razboaie sfinte” sa poata fi considerate mai curand niste barbarii pagane.