ACTUALITATE.....DIVERSE

Rezumarea primului mesaj :

ESPERANTO
 
Limba
esperanto a fost propusă lumii pentru prima dată în 1887, anul în care
Dr. Lejzer Ludwik Zamenhof a publicat în limba rusă cartea intitulată Limbă internaţională. Prefaţă şi manual complet (pentru vorbitorii de limba rusă),
Varşovia, Editura Kelter. Deoarece autorul îşi semnase lucrarea cu
pseudonimul Doktoro Esperanto (doctorul care speră), numele de
Esperanto a fost adoptat universal. Zamenhof, născut in 1859, a
fost fascinat de ideea unei limbi internaţionale încă din adolescenţă.
Când unchiul său Jozef l-a întrebat într-o scrisoare ce nume
ne-evreiesc şi-a ales pentru a trăi în mijlocul gentililor (conform
uzanţelor), Zamenhof, pe atunci în vârstă de şaptesprezece ani, i-a
răspuns că şi-a ales numele de Ludwik, deoarece l-a găsit citat, sub
forma de Lodwick (sau Lodowick), într-o lucrare de Comenius (1).
Originea şi personalitatea lui Zamenhof au contribuit fără îndoială la
concepţia şi difuzarea limbii sale. Născut într-o familie evreiască în
Bialystok, în zona lituaniană a Poloniei aflată atunci sub dominaţia
Rusiei Ţariste, Zamenhof şi-a petrecut copilăria într-un creuzet de
rase şi limbi răscolit continuu de mişcări naţionaliste şi de valuri de
antisemitism. Experienţa opresiunii şi, mai târziu, a persecuţiei
guvenului ţarist împotriva intelectualilor, mai ales a celor evrei, a
dus la ideea unei limbi universale şi, în acelaşi timp, la înţelegerea
între popoare bazată pe o asemenea limbă. În plus, deşi Zamenhof era
solidar cu cauza evreilor şi dorea întoarcerea lor în Palestina,
religiozitatea lui laică îl împiedica să adere la un sionism
naţionalist şi, în loc să vadă sfârşitul diasporei evreieşti prin
întoarcerea la limba ebraică, el spera ca evreii din lumea întreagă să
devină uniţi printr-o nouă limbă.
În timp ce esperanto se răspândea în mai multe ţări, mai întâi în
cele slave, apoi în restul Europei, suscitând interesul societăţilor de
erudiţi, filantropilor şi lingviştilor şi făcând obiectul mai multor
colocvii internaţionale, Zamenhof a publicat anonim un pamflet în
favoarea unei doctrine bazate pe fraternitatea universală, numită homaranismo.
Unii adepţi ai limbii esperanto au insistat (cu succes) ca mişcarea în
favoarea noii limbi să rămână independentă de orice ideologie,
argumentând că, pentru ca limba esperanto să se impună, ea trebuie să
atragă oameni cu convingeri religioase, politice şi filozofice
diferite. Ei au căutat chiar să treacă sub tăcere faptul că Zamenhof
era evreu, dat fiind faptul că, să nu uităm, în acea epocă se formula
în anumite medii teoria "complotului evreiesc".
Cu toate
acestea, deşi mişcarea esperantistă a dat dovadă de o neutralitate
absolută, impulsul filantropic şi spiritul religios laic care o animau
nu au putut să nu-şi exercite influenţa asupra adepţilor noii limbi,
numiţi în esperanto samideanoj,
adică ”aderenţi la aceeaşi idee”. În plus, încă din anii de început,
noua limbă şi susţinătorii ei au fost prigoniţi de guvernul ţarist care
îi suspecta şi din cauză că avuseseră şansa - sau neşansa - de a-şi fi
câstigat sprijinul pasionat al lui Tolstoi, al cărui pacifism umanitar
era văzut ca o ideologie revoluţionară periculoasă. În fine,
esperantiştii din mai multe ţări au fost mai târziu persecutaţi de
nazism. Dar persecuţia tinde să întărească o idee: majoritatea
celorlalte limbi internaţionale aspirau să se prezinte ca auxiliare
practice, în timp ce esperanto reînvia intensitatea elanului religios
şi irenic care caracterizează căutările limbii perfecte cel puţin până
în secolul al XVII-lea.
Limba esperanto a avut mulţi
susţinători sau simpatizanţi iluştri, de la lingvişti ca Baudouin de
Courtenay (2) şi Otto Jespersen (3), până la oameni de ştiinţă ca Peano
(4) sau filozofi ca Russell (5). Dintre mărturiile cele mai
convingătoare, o amintim pe cea al lui Carnap (6), care în Autobiografia
sa evocă cu emoţie sentimentul de solidaritate pe care l-a încercat
vorbind o limbă comună cu oameni din diverse ţări şi calităţile acestei
”limbi vii [...] care îmbină o flexibilitate surprinzătoare a
mijloacelor de expresie cu o structură de o mare simplitate”; ca să nu
mai amintim de lapidara afirmaţie a lui Antoine Meillet: ”Toute
discussion théorique est vaine: l'Espéranto fonctionne” (”Orice
discuţie teoretică este inutilă: esperanto funcţionează”).
Ca dovadă a succesului limbii esperanto,
există în zilele noastre o Universala Esperanto-Asocio cu reprezentanţi
în principalele oraşe ale lumii. Presa esperantistă numără peste o sută
de periodice, operele principale din toate literaturile, de la Biblie
la poveştile lui Andersen, au fost traduse în esperanto şi există, de
asemenea, o producţie literară originală.
Ca şi în cazul limbii volapük,
esperanto a cunoscut, mai ales în primele decenii de existenţă, lupte
pasionate în vederea introducerii a diverse reforme în lexic şi
gramatică; în aşa măsură, încât în 1907, Comitetul de Conducere al
Delegaţiei pentru alegerea unei limbi internaţionale, al cărui secretar
fondator era Couturat (7), a adoptat o măsură pe care Zamenhof a
considerat-o un ajutor, dar care era o adevărată trădare: a fost
recunoscut faptul că cea mai bună limbă era esperanto, dar ea a fost
aprobată în versiunea ei reformată, cunoscută mai târziu sub numele de Ido
(datorată în mare parte lui Louis de Beaufront [1855-1935], care fusese
totuşi în Franţa un esperantist pasionat). Cu toate acestea,
majoritatea esperantiştilor a rezistat, recunoscând un principiu
fundamental enunţat înainte de Zamenhof, conform căruia în viitor se
vor putea face adăugiri şi, probabil, îmbunătăţiri lexicale, dar
păstrând ceea ce se numeşte ”fundamentul” limbii, stabilit de Zamenhof
în Fundamento de Esperanto, în 1905.
 
http://www.esperanto.ro/eseuri/eseu2.html

Locuinţă din epoca de piatră, descoperită în apropiere de Tel Aviv




Ruinele unei locuinţe din epoca de piatră, vechi de circa 8.000 de ani, au fost descoperite cu ocazia lucrărilor de construcţie a unui imobil cu apartamente în Ramat Aviv, o suburbie a oraşului Tel Aviv, a anunţat, ieri, Departamentul israelian pentru antichităţi.

”Această locuinţă din neolitic este cea mai veche descoperită vreodată în regiunea oraşului Tel Aviv”, a declarat Ayelet Dayan, arheologul care a coordonat săpăturile.

”Este pentru prima oară când obţinem dovada unei prezenţe atât d

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=2989&format=html
Cea mai veche inscripţie în ebraică, descifrată de specialişti!

Cea mai veche inscripţie în ebraică, ce datează din Secolul al X-lea înaintea erei noastre, a fost descifrată, a anunţat, joi, departamentul de studii biblice de la Universitatea din Haifa (Israel).
Potrivit unui comunicat al universităţii, arheologul israelian Gershon Galil a reuşit să dovedească faptul că o inscripţie scrisă cu cerneală, descoperită pe un fragment de vas de lut datînd din perioada regelui David, este cel mai vechi text ebraic cunoscut pînă în prezent.
Fragmentul, cu dimensiuni de 15 x 16,5 centimetri, a fost descoperit în urmă cu un an şi jumătate de un alt arheolog, Yosef Garfinkel, la situl Khirbet Qeyfa, în apropiere de Valea lui Elah, în zona Ierusalimului, unde, potrivit Bibliei, David s-a luptat cu Goliat.
Inscripţia se referă la tratamentul care trebuie aplicat persoanelor sărace, sclavilor, străinilor, văduvelor şi orfanilor, precizează comunicatul. Cuvintele utilizate sînt specific ebraice şi conceptele la care se referă sînt menţionate şi în Biblie.
La momentul descoperirii inscripţiei, experţii au declarat că aceasta a fost scrisă în urmă cu 3.000 de ani, cu 1.000 de ani înainte de celebrele pergamente de la Marea Moartă. Textul este scris, de fapt, în alfabetul proto-canaanit, un precursor al alfabetului ebraic.

Mădălina Vîrtejanu Joubert - Israelieni şi palestinieni: despre artă şi memorii în conflict
Pe 20 iulie s-au împlinit 40 de ani de cînd omul a păşit pe Lună. Bănuiesc că o bună parte a planetei a consacrat, ca şi mass-media franceză, un spaţiu deosebit acestui eveniment care a reconfortat omenirea într-o prometeică imagine de sine, în încrederea că frontierele universului pot fi străpunse şi că limitele naturalului pot fi perpetuu învinse. În aceeaşi lună iulie, cîteva dintre spaţiile publicitare de pe străzile şi culoarele de metrou pariziene afişau imaginea unui cosmonaut împlîntînd pe Lună drapelul palestinian. Imagine „optimistă“, după spusele Larissei Sansour, protagonista şi autoarea acestui stop-cadru extras dintr-un scurtmetraj video intitulat A Space Exodus (Exod spaţial, 2008, 5’, aluzie la celebrul 2001: A Space Odyssey de Stanley Kubrick, 1968).

Personal, în absenţa legendei explicative, nu aş fi interpretat secvenţa în cheie optimistă, dar mărturia autoarei este determinantă pentru privirea mea de istoric. Aşadar imaginea unei „palestieniene în spaţiu“ a fost aleasă ca emblemă a expoziţiei Palestine: la création dans tous ses états. Exposition d’art contemporain (Palestina: creaţia în toate stările ei. Expoziţie de artă contemporană, Institut du Monde Arabe 23 juin – 22 novembre 2009, în seria manifestarilor „Ierusalim 2009 – capitală culturală a lumii arabe“). La mai mult de zece ani de la „primăvara palestiniană“, organizată de acelaşi Institut în 1997, manifestare consemnată de noi în presa românească, ce evoluţie a înregistrat arta palestiniană? Denotă ea o schimbare în imaginarul colectiv căruia îi este purtătoare? O mulţime de idei te invadează la ieşirea din expoziţie. Inevitabil, revin în minte tematici precum sociologia artiştilor participanţi, parcursul lor profesional şi contactele cu artiştii israelieni, naraţiunea memorială palestiniană faţă în faţă cu naraţiunea memorială israeliană, imaginarul relaţiei cu patria/pămîntul, particularitatea palestiniană a raportului dintre artă şi politică.

Expoziţia este, pentru un specialist în istorie evreiască, o tulburătoare călătorie în mijlocul unui conflict al memoriilor. Angajamentul politic evident al artei plastice palestiniene, ca şi al filmului palestinian prezent concomitent pe ecrane cu trei titluri notabile (Amreeka – Cherien Dabis, 2008; Aniversarea Leilei – Rashid Masharawi, 2008; Timpul care mai rămîne – Elia Suleiman, 2009), dezvăluie privitorului resorturile umane ale stării de fapt din Orientul Apropiat. Să spunem dintru început că o parte dintre artiştii palestinieni selecţionaţi aici îşi încep traiectoria în şcolile de artă israeliene pentru ca apoi să emigreze, fie pe continentul european, fie pe cel american. (Joumana Aboud, Noel Jabbour şi Steve Sabella studiază la Ierusalim, Rana Bishara şi Sherif Waked la Universitatea din Haifa). Alţii întreţin contacte profesionale cu artişti israelieni (este cazul, de pildă, al Larissei Sansour). Astfel, în pofida contactelor cu societatea israeliană, sen-timentul naţional nu-şi încetează consolidarea, iar imaginarul naţional rămîne puternic individualizat faţă de cel israelian. Nu asistăm la conturarea unui ethos civic, post-naţional, ci la accentuarea revendicărilor naţionale. Merită menţionat în acest context şi faptul că Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei nu a instituit un serviciu de presă oficial în limba ebraică decît în acest an (prin intermediul agenţiei de presă oficiale palestiniene, WAFA), ceea ce denotă că interesul pentru celălalt este încă incipient în discursul politic palestinian.

Memorii parţial simetrice

Cum spuneam, la vizitarea expoziţiei, sentimentul meu predominant a fost acela al unei incursiuni într-un conflict al imaginariilor istorice şi identitare, conflict asupra căruia mi s-a părut că merită reflectat întrucîtva. Să notăm întîi că memoriile celor două părţi aflate în conflict sînt parţial construite în oglindă, precum permutaţiile unui mit. Astfel, 1) ambele revendică o traumă istorică – Holocaustul de către israelieni, Naqba de către palestinieni; 2) ambele revendică dreptul de întoarcere al diasporei – exilul (galut) milenar pentru israelieni, exodul din 1948 şi 1967 pentru palestinieni; 3) ambele se consideră o „cetate asediată“ – prin negarea dreptului la existenţă statală pentru evrei, prin ocupaţia teritorială şi politică de încercuire (vezi „Zidul de siguranţă“) pentru palestinieni; 4) ambele îl identifică pe celălalt drept o încarnare a forţei brute – figura teroristului pentru israelieni, figura soldatului pentru palestinieni; 5) ambele au negat celuilalt statutul de naţiune – identificarea ca religie pentru evrei, identificarea ca populaţie aparţinînd naţiunii arabe pentru palestinieni; 6) în sfîrşit ambele deploră un complex mental stigmatizant – antisemitismul, respectiv denigrarea religiei musulmane şi a arabilor în general.



Patria este livada roditoare
Înainte de a ne apleca asupra eventualelor modalităţi de depăşire a acestui imbroglio memorial, mi se pare important de subliniat o diferenţă fundamentală ce separă imaginarul israelian de cel palestinian, diferenţă poate determinantă în sînul acestui conflict şi care este bine ilustrată în expoziţia de artă de la Institut du Monde Arabe: este vorba despre raportarea la Pămînt, la ceea ce înseamnă Ţară. În numeroase documente filmice şi auditive, recente şi mai vechi, legitimitatea palestiniană asupra teritoriului este atestată prin invocarea actelor de proprietate ale diferitelor parcele datînd din perioada Imperiului otoman urcînd uneori pînă în secolul al XVIII-lea. Pămîntul închide astfel în sine o semnificaţie cît se poate de concretă: aceea a lotului cultivat, grădină sau livadă, ce asigură subzistenţa comunităţii şi care rezumă prin ea însăşi perenitatea vieţii, fluxul vital ce se transmite de la înaintaşi la copii. Distrugerea măslinilor, a portocalilor, a lămîilor sau a cactuşilor fructiferi, ce ţin şi loc de împrejmuire, sînt imagini recurente ale felului în care palestinienii îşi descriu tragedia resimţită. Să amintim doar filmul video Bayyaratina (Livada cu portocali), semnat de Suha Shoman, şi care, timp de opt minute, descrie naşterea şi dispariţia plantaţiei familiale de 28.000 de copaci, distrusă împreună cu casa în 2002 şi 2009. Violenţa ocupaţiei militare se măsoară în numărul de copaci dezrădăcinaţi. Lipseşte discursul grandilocvent, iar ideologia este una a ataşamentului intim faţă de casă şi strămoşi. Vocea off a realizatoarei revine lancinant: „Bunicul a plantat portocali toată viaţa. La rîndul nostru vom continua să plantăm por-tocali. Ne iubim pămîntul (Pămîntul?). Sîntem departe de a ne face nevăzuţi“. Acelaşi sentiment răzbate din scurt-metrajul Land confiscation order 06/24/T al Larissei Sansour (2006-2007), în care autoarea înceacă să-şi protejeze casa natală înconjurînd-o cu un văl negru. Pămîntul natal este şi aici simbol nu atît al unei identităţi naţionale, cît al unei identităţi personale, individuale.

Nu astfel stau lucrurile în mentalul colectiv israelian. Deşi au existat tentative de desacralizare a noţiunii de Pămînt, de ecologizare a sa, prin intermediul instituţiei care s-a ocupat de achiziţionarea teritoriilor şi care, astăzi, promovează o imagine de agent al dezvoltării durabile şi de protector al mediului – Keren Kayemeth Le-Israel, „Fondul pentru Existenţa Israelului“ –, semnificaţia politică a Pămîntului nu a dispărut niciodată din gîndirea sionistă, din politica israeliană şi din mentalul colectiv. Legitimarea prin invocarea dreptului istoric (dar nu neapărat a dreptului divin) este legată de memoria unei trecute existenţe statale – anticul regat al lui David şi Solomon, dar mai cu seamă regatul de epocă elenistică al Hasmoneilor –, considerate condiţie sine qua non pentru ca o naţiune să intre în normalitate. Teritoriul, limba, statul – sînt apanajele acestei normalităţi. Raportarea la natură nu este una tradiţională, de preluare a unui statu-quo, ci aceea a unei intervenţii prometeice.



A-i permite adversarului să fie un Altul
Cum se receptează mutual aceste imaginarii telurice? După cunoştinţa noastră, atitudinea palestiniană este una critică faţă de gîndirea de ruptură a societăţii israeliene, iar critica naţionalismului evreiesc se exprimă adesea printr-o critică a atitudinii faţă de pămînt ca resursă naturală. Livada şi grădina de zarzavaturi ameninţate sînt adesea embleme ale acestui conflict prin prismă palestiniană. Discursul israelian, pe de altă parte, aduce în prim-plan realizările tehnice vizînd extragerea apei şi culturile agricole în plin deşert. Filmul israelian, însă, indică faptul că de puţin timp, poate, imaginarul palestinian al pămîntului a pătruns şi în percepţia israeliană a Celuilalt. Ea este vizibilă în filme precum Livada cu lămîi a regizorului Eran Riklis (2008), autor care abordează frontal această opoziţie: frontiera dintre doi vecini, ministrul de interne israelian şi proprietara palestiniană a unei livezi cu lămîi, desparte nu doar două teritorii, ci două lumi. Riklis nu este la primul film în care se apleacă asupra vieţii cotidiene a celuilalt aflat sub autoritate israeliană. În 2005, Mireasa siriană se petrece tot la o frontieră, aceea cu Siria, frontieră ce trece prin mijlocul unui sat druz şi transformă căsătoria transfrontalieră într-o afacere politică. Deşi exemplul nu este unic, el este unul dintre cele mai convingătoare privind funcţia artei „într-o zonă sinistrată“, aşa cum o descrie David Grossman într-un magnific eseu intitulat În pielea Giselei: aceea de a intra „în pielea celuilalt“.

David Grossman, unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni, tradus şi la noi dar din engleză, ca majoritatea autorilor israelieni, scrie referitor la rolul ficţiunii într-o zonă geografică supusă în permanentă unui stres fizic şi moral ca fiind acela de a înlesni „un contact lucid cu cei ce se zbat în conflict, prieteni sau duşmani“, de a stabili „relaţii nuanţate şi complexe cu membrii diferitelor comunităţi“, de a folosi cu precizie cuvintele şi de a descrie atent lucrurile. Doar astfel, spune Grossman, „vor putea poate coexista în mod armonios diferitele istorii contradictorii ale indivizilor sau popoarelor, chiar şi duşmani încrîncenaţi fiind.“ Şi mai departe: „A scrie despre adversarul tău cere mai întîi reflecţie [...] A reflecta asupra adversarului prin urmare. Îndelung şi cu multă atenţie. A nu te mulţumi să-l urăşti sau să te temi de el. A-l lua în consideraţie ca persoană, societate sau naţiune diferită de noi, cu alte temeri, cu alte speranţe, cu alte credinţe, cu un alt fel de a gîndi, cu alte centre de interes şi cu alte răni. A-i permite adversarului să fie un Altul, cu tot ceea ce implică acest lucru.“ (p. 96) În fine, încheie Grossman, „vom realiza poate astfel – într-un mod cu totul nou – că aceşti duşmani mitologici, ameninţători şi demonici nu sînt în fond decît nişte oameni la fel de îngroziţi, de torturaţi şi de disperaţi ca şi noi. A înţelege acest lucru constituie, după mine, condiţia sine qua non a oricărui proces de dezintoxicare şi de reconcilliere.“ (p. 99).



Mărturia lui Grossman are valoare documentară. Constatăm astfel că problema memoriilor în conflict este prezentă în orizontul reflexiv, cel puţin israelian, dacă nu israelo-palestinian. Cum pot fi conciliate discursuri nu doar diferite, dar parţial simetrice? Ce poate să însemne o cale de mijloc? Revenind la Livada cu lămîi, deznodămîntul fimului instaurează soluţia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie a statului Israel: tăierea copacilor la jumătate (imaginea alăturată). Cum trebuie interpretat acest final: ca o glumă tragică sau ca o soluţie, cert precară, dar care exprimă voinţa de compromis? Societatea israeliană nu a găsit nici ea răspunsul şi nu întîmplător toposul drumului şi al frontierei (geografice, dar şi etice), toposul căutării răspunsurilor şi a stabilităţii de cuplu, revin frecvent în creaţiile israeliene.

Iar dacă israelianul este obsedat de drum, de calea de urmat, de cealaltă parte, imaginarul palestinian exprimat artistic denotă exasperarea imobilismului, a non-evenimentului. Acest non-eveniment poate lua forma unui peisaj monoton, a unui timp gol, în care nu se petrece nimic, a plictisului, a unei lipse de proiect. Să amintim, spre exemplu, tablourile lui Hani Zurob, Standby 60 (2007): şase pînze aşezate una lîngă alta înfăţişează silueta unui om stînd jos, în genunchi sau cu capul lăsat, pe fondul unor pete groase de culoare maronie, neagră sau roşcată. Fotografiile lui Steve Sabella, In exile (2008, imaginea alăturată), aparţin aceleiaşi viziuni artistice: repetiţia pînă la saturaţie a unuia şi aceluiaşi motiv arhitectonic simbolizînd nevroza indusă de un peisaj neschimbat. Iar în taberele de refugiaţi şi mai cu seamă pentru femei, timpul este dureros de static (vezi interviul realizat de Sandi Hilal cu o femeie palestiniană locuind în tabăra de la Fawwar). În filmul video Jurnal intim, filmat la Gaza de Taysir Batniji (2002 şi 2006) viaţa se scurge cu încetinitorul. Sentiment de încremenire ce contrastează cu neliniştea căutării ce domneşte în spaţiul israelian.



Cronicile expoziţiei ce constituie pretextul gîndurilor de faţă s-au arătat sensibile la cîteva lucrări, care aici nu au fost aduse în discuţie. Este vorba despre creaţia video Chic Point. Fashion for Israeli Checkpoints (2003, 5’27’’) de Sherif Waked, despre instalaţia Hommage to Childhood de Rana Bishara (2008), de lucrarea Memorial to 418 Palestinian Villages Which Where Destroyed, Depopulated and Occupied by Israel in 1948 de Emily Jacir (2001) şi de instalaţia United States of Palestine Airlines de Khalil Rabah (2007). Acestea pot fi considerate creaţiile al căror militantism politic răzbate cel mai pregnant în cadrul expoziţiei. Chic Point pune în scenă un defileu de modă masculină, în care costumele lasă descoperite părţi ale corpului uman – bustul, abdomenul, spatele –, imitînd astfel controalele de securitate de la punctele de trecere israeliene. Hommage to Childhood evocă, prin participarea senzorială a vizitatorului, fragilitatea condiţiei infantile palestiniene: într-o încăpere roz bombon, stau sute de baloane transparente ce conţin fotografii de copii palestinieni, iar de plafon atîrnă nori de tul şi sîrmă ghimpată. Memorialul este în fapt un cort specific taberelor de refugiaţi palestinieni, pe care este brodat numele celor 418 sate dispărute în 1948. La realizarea acestuia, artista a deschis atelierul tuturor acelora care au vrut să participe la executarea broderiei, palestinieni sau israelieni. În fine, ironia amară este prezentă în sala de îmbarcare goală a companiei United States of Palestine Airlines.



*



Cum am putea încheia rîndurile de faţă? Cu o pioasă nădejde de pace? Poate aceasta să preceadă pacificarea memoriilor? Conflictul pare să fie important. Va putea, oare, „voinţa“ să învingă „imaginaţia“?

Perspective Palestiniene văzute de un locuitor al Tel Aviv-ului, de George GROSS: ... citeste[...]

Cel mai vechi caz de lepră a fost descoperit în Israel
Urme de lepră au fost izolate în ADN-ul unui om înhumat în secolul I d.Hr. la Ierusalim, acest caz fiind cel mai vechi cunoscut al unui om care a suferit din cauza acestei maladii contagioase, a anunţat miercuri Universitatea Ebraică din Ierusalim, informează AFP.




În acelaşi mormânt a fost descoperit şi cel mai vechi fragment de giulgiu găsit până în prezent în Ierusalim, datând din epoca lui Iisus Hristos, aşa cum se precizează în comunicatul unievrsităţii.

Spre deosebire de textura complexă a Giulgiului din Torino, considerat de mulţi drept giulgiul în care a fost învelit trupul lui Iisus după coborârea sa de pe cruce, giulgiul descoperit este realizat din simple ochiuri de plasă, conform istoricului Orit Shamir, specialist în ţesături antice. 'Suntem de părere că acest giulgiu este reprezentativ pentru ţesăturile folosite în mod comun în ritualurile de înhumare din epoca lui Iisus, în timp ce Giulgiul din Torino nu a fost realizat la Ierusalim în acea epocă', se precizează în comunicatul universităţii.

Osemintele şi giulgiul ce datează din prima jumătate a secolul I d.Hr, au fost descoperite într-un mormânt din Vechiul Ierusalim, aflat în apropiere de locul în care apostolul Iuda s-a sinucis, conform tradiţiei creştine. O altă particularitate în acest caz, al bolnavului de lepră, este faptul că, susţin oamenii de ştiinţă, cadavrul a fost îngropat doar o dată şi nu de două ori aşa cum era tradiţia în acea perioadă, ceea ce ar putea reprezenta un indiciu că membrii familiei acestui om ar fi ştiut că suferă de o boală contagioasă.

Unul dintre experţii în biologie moleculară din cadrul echipei care a studiat aceste oseminte, Mark Spigelman, susţine că deşi suferea de lepră, acest om a murit de tuberculoză, după ce a descoperit urmele ADN ale celor două maladii în urma analizării osemintelor.

Răspândită pretutindeni în Europa în perioada Evului Mediu, lepra a fost cvasi-eradicată începând cu secolul XVI. Unii oameni de ştiinţă explică dispariţia leprei, o boală rareori fatală, prin înlocuirea ei cu tuberculoza, o boală mult mai periculoasă şi contagioasă.

Discuţii între Israel şi Iran pe tema dosarului nuclear
O reprezentantă a Comisiei pentru energie atomică din Israel s-a întâlnit în mod repetat în septembrie cu un oficial iraninan de rang înalt pentru a discuta despre problema nucleară în Orientul Mijlociu, a declarat joi purtătoarea de cuvânt a comisiei.

"Au avut loc întâlniri între o reprezentantă a comisiei noastre şi un oficial iranian într-un cadrul regional", a declarat Yael Doron.
"Aceste întâlniri s-au desfăşurat cu uşile închise, iar organizarea lor nu ar fi trebuit să fie dezvăluită, dar Australia, care le organizează, a apreciat drept oportună anunţarea lor", a adăugat aceasta. "Suntem constrânşi de uşile închise şi nu putem da alte detalii".
Aceste discuţii între oficialii israelieni şi iranieni sunt fără precedent după Revoluţia Islamică din 1979, Iranul nerecunoscând Israelul care consideră la rândul său Republica Islamică drept inamicul său declarat....

Sionism


Inceputurile sionismului
Un fruntaş sionist, dr. Th.Loewenstein, cunoscut ulterior sub numele de Lavi, a publicat în 1945, la Bucureşti, ediţia a doua a “Istoriei sionismului”(Bibilioteca Hehaluţ). Lucrarea era elogiată încă în 1934 de A.L.Zissu . Profesorul Iţhac Fritz Bauer, de la Universitatea din Ierusalim afirma, conform concepţiei sioniste, că Exilul (Galut) a fost o nenorocire pentru poporul evreu , o pedeapsă care a durat aproape 2000 de ani. A fost o pedeapsă, dar , slavă Domnului , nu a fost capitală. Poporul evreu nu a dispărut. Furror teutonicus, termen introdus de un istoric al Romei antice, s-a declanşat în toată grozăvia sa prin Holocaustul nazist. Desigur, nu se pune un semn de egalitate între vina regimului şi existenţa unui spirit războinic al vechilor teutoni. Dar se poate vorbi de o moştenire a vechilor nomazi, invadatori din primele secole ale primului mileniu, dacă nu şi înainte de era aceasta. Ce a însemnat Galut pentru evrei? Discriminare, obligaţia de a purta un semn distinctiv, excluderea din majoritatea domeniilor de activitate socială şi economică, fiscus iudaicus (amenzi, impozite exagerate, dări obligatorii), munca de sclavi (impusă de nazişti), expropieri repetate, masacre ( pogromuri, apoi Holocaust), umilinţe de tot felul, etc. Sionismul a combătut de la începuturile sale ideea că prin căderea celui de al Doilea Templu, la anul 70 e.a., evreii ar fi încetat să existe ca naţiune şi trebuiau să-şi păstreze etnicitatea numai prin confesiunea mozaică. Opoziţia faţă de asemenea abordare a existat chiar de la acel an fatidic. Răscoala lui BarKochba, din 135 e.a., mişcarea lui Abu Isa, Beniamin din Tveria, Reubeni, apariţia periodică a unor falşi Mesia, inclusiv Sabatay Zvi, Jakob Frank, a rabinului Gherşon din Kutov, cumnat al lui Baal Şem Tov, a însemnat o rezistenţă permanentă şi dârză faţă de pericolul unei anihilări prin rugăciuni fără efect concret.
In literatura universală există semnale de simpatie pentru ideea revenirii evreilor în Ţara Sfântă. Astfel poetul englez Milton ( 1601-1674) scrie “Paradisul pierdut” despre revenirea celor 12 triburi în patrie. In sec. XVIII, episcopii Thomas Newton şi Samuel Horsler, cunoscători ai limbii ebraice, îşi exprimau convingerea că poporul lui Israel va reveni acasă. In anul 1802 ia fiinţă Societatea Biblică Anglicană, iar după trei ani , Palestine Association, cu scopul concret de a sprijini emigrarea în Palestina a evreilor. S-ar putea ca în cazul acestora să fi acţionat şi raţiuni mai puţin dezinteresate, dar conta efectul. Lord Byron, marele poet a scris “Melodii ebraice”, exprimând astfel compasiunea pentru Diaspora evreiască. Primul ministru Palmerstone, influenţat şi de Moses Montefiore intenţiona să anexeze Palestina, de la otomani şi a o oferi evreilor. In ziarul guvernamental GLOBE apare, în 1839 un articol despre un proiect de colonizare a Siriei şi Palestinei cu evrei din ţări europene. Din păcate , Comitetul evreiesc, Board of Deputies respinge priectul propus de Montefiore de colonizare a Palestinei. Deja în 1838 exista un consul englez la Ierusalim. Benjamin Disraeli, mare politician, evreu convertit a asigurat mandatul britanic în zone apropiate de Palestina, dar nu a acţionat în direcţia construirii unui Cămin evreiesc. Rusia, Austria, Spania numesc consuli la Ierusalim, evreii de acolo se bucură de protecţie în faţa unor atacuri musulmane. Scriitoarea George Eliot publică în 1876 romanul “Daniel Deronda” cu subiect prosionist. Termenul de sionism nu era încă în circulaţie, dar se poate vorbi desptre ideea în sine. Montefiore a fost un filantrop care a cumpărat pământ în Palestina. El poate fi considerat un prosionist evreu. In SUA a luat naştere o mişcare de a se crea un stat evreiesc cu numele de ARARAT, dar ideea era nerealistă. In 1860 este creată Alianţa Israelită Universală cu sediul în Franţa, sub conducerea lui Adolph Cremieux, prima organizaţie cu o mare influenţă în politica europeană şi mondială. Printre primii sionişti de prestigiu se aflau atât laici, cât şi rabini, de pildă Hirsch Kalischer, Eliahu Gutmacher, Moses Hess, L. Pinsker, ş.a. care au fost antemergătorii lui Theodor Hertzl. În 1881, în urma atentatului asupra ţarului Alexandru al II –lea, au izbucnit în Rusia pogromuri nemaiântîlnite de la Hmielniţki, din 1648. In ianuarie 1882, studenţii evrei din Rusia, înfiinţează la Harkov organizaţia BILU ( după iniţialele cuvintelor ebraice “Casa lui Iaacov să se adune şi să pornească la drum” – Beit Iaacov Lehu Venelhu. Este prima organizaţie sionistă din lume. In ziua de 30 iulie 1882 ia fiinţă în zona dintre Yaffa(Tel Aviv nu exista încă) şi Ierusalim prima colonie agricolă evreiască,Rişon Le Ţion, urmată de alte două colonii , Roş Pina şi Zihron Iacov, formată de evrei din România (Moineşti, şi alte locuri). Oizarea şi modernizarea sionismului începe cu conferinţa de la Kattowitz 8 6-11 noiembrie 1884), apoi la Drusgenik, Vilna, în 1887, unde se decară înfiinţarea asociaţiei Hovevei Ţion, cu program concret de tratative cu Sultanul Imperiului otoman, dar conflictele interne blochează un timp iniţiativa bine pornită. Ahad Haam (1856-1927), pe numele său Ascher Ginsberg, lansează ideea sionismului cultural ca etapă înainte de Alia. Evreii erau îndemnaţi să înveţe cultura ebraică, istoria, tradiţiile, literatura, ceea ce era cu totul binevenit. Anul 1897 a fost anul naşterii adevăratului sionist politic, sub conducerea noului lider, jurnalistul vienez Theodor Hertzl, care a fost prezent şi la procesul din Franţa intentat căpitanului evreu Alfred Dreyfus. Manifestările antisemite dintr-o ţară cu pretenţii de democraţie şi civilizaţie avansate l-au îndemnat să-şi reevalueze menirea de jurnalist şi de apărător al cauzei sioniste. A scris eseul politic”Statul iudeu”, ca şi romanul “Ţara veche – Nouă”, piese de teatru, dar a fost totodată un profet al mişcării sioniste.Alături de Hertzl s-au aflat M.Ussischkin, Martin Buber, Nathan Birnbaum, baronul Hirsch, dr. Karpel Lippe, Samuel Pineles, ambii din România, Max Nordau care a avut dispute cu Hertzl, ş.a. După moartzea lui Hertzl, în 1904, au urmat diverşi lideri, david Wolfsohn, Otto Warburg, s-au şinut periodic congrese la nivel mondial, la Copenhaga s-a deschis un Birou sionist. În anul 1917, când balanţa s-a înclinat în favoarea Antantei, lordul Balfour, ministrul englez de externe a dast publicităţii declaraţia de susţinere a idealului sionist – înfiinţarea unui Stat evreu.Din păcate, politica marii britanii a fost duplicitară, ceea ce a costat milioane de vieţi răpite de Holocaustul nazist. Proclamarea Independenţei Statului Israel se datoreşte mişcării sioniste moderne, de la primii colonişti din secolul XIX, poziţiei constructive a SUA, URSS ( care urmărea, de fapt, crearea unui stat –satelit al Moscovei), eforturilor unor mari personalităţi precum Jabotinski, Trumpeldor, Weizman, Ben Gurion, Golda Meir, ş.a., unii dintre ei nemaiapucând să vadă steagul Noului Stat fluturat deasupra Ierusalimului.
La ONU s-a discutat adeseori fără discernământ despre sionism şi despre politica Statului Israel, datorită influenţei nefaste a reprezentanţilor fostei URSS şi ai unor ţări din lumea a treia, care au încercat să acuze pe evrei de rasism, chiar şi fascism, după ce , în Holocaust au pierit şase milioane,adică..peste..30% din totalul evreilor trăitori în lume. Astăzi , preşedintele Iranului cere dispariţia Statului Israel.Rolul sionismului nu s-a încheiat, apărarea Israelului este o datorie morală a fiecărui om care îşi respectă condiţia.

Boris Marian Mehr

Civilizație și artă iudaică


O privire asupra istoriei civilizației și artei iudaice

Când evreii au ajuns în Canaan erau un popor nomad. Profeteasa Debora se adresa poporului ca unor nomazi ce umblau pe măgăruși , în loc de șei având niște covorașe. Nici vorbă de așezări, de artă decorativă. Vasele pentru mâncare erau din lut, apoi au apărut cele din lemn. Civilizația a evoluat în paralel cu construcția unor așezări, Meggido, Lachis, Jericho, Beth-Shean , ș.a. Podoabele din casele de locuit au luat locul obiectelor făcute fără nici un simț artistic.In al doilea mileniu al erei premoderne ( e.a.), două imperii au influențat evoluția evreilor – Egiptul și Imperiul Hitit. Cuceritorul faraon Tutmes al III-lea a luat în stăpânire cea mai mare parte a Canaanului. O influenă asupra artei timpurii a evreilor a avut-o și cultura cretană. In interiorul Moscheei Omar din Ierusalim se află pietre din vremea când nu era încă un stat organizat, în Canaan. La fel și în Iericho. Un tezaur important s-a descoperit la Meggido – lei sculptați, în miniatură, scarabei auriți, la Beth Shemesh au fost găsite vase din ceramică, artistic executate. Un salt în viața culturală și artistică s-a produs în epoca regilor, în special sub Solomon, constructorul Templului. Un model de templu, în lut a fost descoperit în Cipru. Lemnul adus din Liban ( cedru) a fost folosit la multe construcții. Tot în Cipru a fost găsit un car în miniatură, din bronz. Decorațiunile interioare ale locuințelor din Eretz Israel se complicau cu trecerea timpului, s-a găsit scaune sculptate, împodobite cu figuri de lei înaripați ( de tip babilonian). La Nimrud, în Siria a fost dezgropat un vas de bronz de o mare frumusețe stilisticică. Meggido a fost un loc de asidue cercetări și descoperiri ( sigilii, capiteluri de locuințe, vase pentru diverse folosințe) din timpul primelor secole ale mileniului I î.e.a. După secole de războaie, umulimnțe, dinastia Macabeilor au readus o parte din strălucirea primilor regi ai Iudeei și Israelului.Ruinele palatelor construite în secolele II și I î.e.a. aduc nărturie despre acele vremuri, la fel ca și palatele ridicate de Irozi ( dinastie edomită).Pe Arca lui Titus din Roma apar obiecte de cult în basorieful executat cu măiestri, cine știe, dacă nu de meșteri evrei. In Samaria au fost găsite ruinele unei basilici contruite de evrei. La Kefar Birim, resturile unei sinagogi prezintă frumoase decorațiuni arhitectonice. La fel la Meron, la Kefar Naum ( Capernaum), Siloh ( Silon). Mormântul lui Antagoras dovedește nivelul estetic atins de construcțiile de la începuturile mileniului I e.a. Obiecte de cult di acea vreme au ajuns în muzeele din Berlin, Londra, Siracusa, un mozaic din Malta îi înfățișează pe Samson și Dalila.In Grecia, la Delos, există ruinele unei vechi sinagogi.Milet, Priene au adăpostit sinagogi construite după distrugerea celui de al doilea Templu. Apoi urmează perioadele romană și hispanică. In catacombele Romei se află destule mărturii ale artei meșterilor evrei. In Muzeul Lateran din Roma se pot vedea carcofage din perioada timpurie a așezărilor evreiești. Obiecte de valoare se găsesc și în Muzeul Vaticanului. Arta maură care a înflorit în Spania a influențat construcția sinagogii din Toledo, sute de ani fiind apoi folosită drept biserică, Santa Maria la Blanca. Sinagoga lui Abulafia, din Toledo a devenit biserica El Transito.
Un alt domeniu artistic a fost împodobirea cărților sfinte cu miniaturi, ornamente, artă care a evoluat ca și la execuția cărților creștine. Numeroase muzee ale Europei, în special la Londra, posedă asemenea obiecte. Un exemplu ilustru este Haggada din Sarajevo. Psaltirea lui Ludovic cel Pios, regele Franței, conține ilustrații biblice. La Muzeul din Cluny ( Franța) dispune de mobilier sinagogal, de sute de veacuri. Veneția, Padova au adăpostit vestite sinagogi, împodobite artistic. Remarcabilă este sinagoga din Worms, atât interiorul,cât și portalul de la intrare. In Praga era vestită sinagoga Altneuschule. Sinagoga din Regensburg era construită în stil gotic. La Budaspesta, Nuernberg sunt păstrate, în ciuda distrugerilor din al doilea război mondial, obiecte artistice din patrimoniul evreiesc.Ilustrațiile din Mahzor ( carte de rugăciuni) formează o întreagă galerie de prestații artistice, reprezentând viața comu nităților din diverse epoci. Din secolul XVI ne parvine o iluistrație a interiroului marii sinagogi portugheze din Amsterdam.
Pietrele tombale sunt surse de cercetare în domeniul istoric și artistic. Toată Europa cunoaște prezența vechilor cimitire evreiești, cu excepția celor distruse în secolul XX de barbaria nazistă și de cea sovietică ( din păcate).Unul dintre cimitirele cele mai interesante este cel din Praga.
In secolul XIX apar pictorii evrei, Haskala dându-le șansa de a ocoli interdicția din Decalog „ Să nu-ți faci chip cioplit”. Astfel – Eduard Bendemann, Moritz Oppenheim, Max Liebermann, Joseph Israels,Camille Pissarro, Leonid Pasternak, Isaac Levitan( genial peisagist rus),Lesser Ury, E.M.Lilien, Hermann Struck, după care, în secolul XX, o întreaga pleiadă de moderniști, Modigliani, Chagall, sculptori, arhitecți.


Boris Marian

Rusia - Israel, colaborare secretă pentru producerea armelor nucleareRusia - Israel, colaborare secretă pentru producerea armelor nucleare
Premierul israelian Benjamin Netanyahu ar fi efectuat luna trecută o vizită secretă în Rusia, pentru avertiza guvernul de la Moscova cu privire la faptul că oamenii de ştiinţă ruşi ajută în secret Iranul să construiască o bombă nucleară, susţine The Timesşi Walla News.




În cursul întâlnirii secrete cu liderii ruşi, Netanyahu le-a furnizat o listă de experţi nucleari care ar colabora cu Iranul la producerea de focoase nucleare pentru rachetele sale balistice. "Obiectivul vizitei secrete a premierului israelian nu era să provoace stânjeneală la Kremlin, ci să determine conducerea rusă să ia măsuri", a declarat pentru The Times o sursă din Ministerul rus al Apărării.

Israelul, forţa şi domnia legii
Pe harta politică a lumii, Israelul e un stat relativ tânăr, a împlinit recent 61 de ani. Dar ceea ce-l diferenţiază este situaţia sa, întrucât de la proclamarea sa ca stat independent - 14 mai 1948 - a fost implicat în mai multe războaie cu ţările arabe vecine şi nici până azi nu s-a reglementat conflictul său cu palestinienii. Ca şi Marea Britanie, Israelul nu are o constituţie scrisă, dar se bazează pe Declaraţia de Independenţă din mai 1948 şi pe cele 14 legi fundamentale adoptate de cei 120 de membri ai Knessetului (Parlamentul).
Este, aşadar, o ţară cu statut special: pe de-o parte sunt problemele de la graniţe, iar, pe de altă parte, pe plan intern, democraţia parlamentară este consolidată, asigură stabilitatea şi îl face pe cetăţean să creadă în forţa şi în domnia legii. Acestea s-au dovedit cu prisosinţă îndeosebi când a fost vorba de personalităţi de prim-plan ale ţării, care n-au fost menajate deloc, indiferent de funcţia deţinută, fie că a fost vorba de deputaţi, ministru, premier ori preşedinte.

Dintr-o atare perspectivă, rolul presei a fost capital. De pildă, în cazul lui Ezer Weizman, general şi om politic, erou al Israelului, ţară în care acest calificativ are deplină acoperire pe frontul de luptă.
Un ziarist a dezvăluit că, înainte să fie ales al şaptelea preşedinte al ţării (1993-2000), Weizman ar fi primit de la un om de afaceri francez, traficant internaţional de arme, 453.465 de dolari. Întrucât explicaţiile lui n-au fost clare şi convingătoare, presa şi-a continuat dezvăluirile, el fiind constrâns să demisioneze.

O altă afacere, dezvăluită tot de presă, în care omul politic respectiv n-a fost mai presus de lege a privit familia premierului Ariel Sharon, considerat unul dintre cei mai eficienţi prim-miniştri israelieni. Anul trecut, fiul său, Omri (deputat), a făcut şapte luni de închisoare, fiind condamnat în urma unei afaceri de finanţare ilegală a campaniei electorale a tatălui său, din 1999. Atunci, Ariel Sharon viza preşedinţia partidului Likud şi, implicit, postul de premier. În investigaţia afacerii, poliţia l-a interogat şi pe Ariel Sharon chiar în timpul mandatului său!

În sfârşit, un alt scandal în care presa a fost din nou câinele de pază al democraţiei şi a avut rol decisiv în demascarea lui l-a avut în prim-plan pe Moshe Katsav, al optulea preşedinte al ţării (2000-2007). În 2006, mass-media au dezvăluit că o fostă funcţionară a preşedinţiei l-a acuzat de viol, în vreme ce alte colaboratoare susţineau că au fost hărţuite sexual.

După mai multe audieri, procurorul general al Israelului a anunţat că intenţionează să-l urmărească pe preşedintele Moshe Katsav pentru viol, obstrucţionarea justiţiei şi fraude. Până la urmă, el a demisionat, iar în martie a.c. a fost inculpat oficial pentru viol şi hărţuire sexuală. Ceea ce înseamnă până la 16 ani de puşcărie, dacă, desigur, este găsit vinovat la finalul procesului.

Sunt trei cazuri ale unor politicieni israelieni de prim-plan, trei dovezi peremptorii ale supremaţiei legii, indiferent de numele, funcţia şi calitatea în familie a celui cercetat ori judecat.



http://www.cotidianul.ro/israelul_forta_si_domnia_legii-99460.html

Filmul "Lebanon", marele câştigător
Leul de aur a plecat în Israel pentru filmul "Lebanon" de Samuel Maoz.
Un film de război, altfel decât altele. În primul rând nu e câtuşi de
puţin politic; nu are absolut nici o importanţă, privind filmul, "cine
cu cine ţine", între cine şi cine se duce bătălia, unde şi de ce. În al
doilea rând, e filmul unui paradox: paradoxul de a fi profund pacifist
şi antirăzboinic, dar de a miza tocmai pe violenţa fizică dusă la
extrem. În al treilea rând, dar nu în ultimul rând, e filmul unei idei
cinematografice interesante: ideea de a face un film întreg într-un
tanc! Dar aici e o întreagă poveste...

În caietul program al
Mostrei veneţiene, fiecare regizor se prezintă cu un text pe care îl
consideră reprezentativ despre el, despre viaţa şi cariera lui. De
pildă, Werner Herzog - singurul regizor prezent în aceeaşi competiţie
cu două filme, fapt fără precedent, şi care a produs un efect ridicol,
mai ales că nici n-a intrat în palmares în nici un fel! - consideră
important pentru el şi pentru filmografia lui faptul că a crescut
într-un sat de munte bavarez, fără filme şi fără televizor, şi că a dat
primul telefon din viaţa lui la vârsta de 17 ani. Regizorul israelian
consideră reprezentativ faptul că, în copilărie, a primit cadou o
cameră de filmat de 8 mm, pe care, inspirat de westernurile pe care le
vedea atunci, a aşezat-o pe şina unui tren de jucărie ca să filmeze
trenul apropiindu-se; numai că trenul a venit în viteză şi i-a făcut
camera praf! Experienţa aparatului de filmat pulverizat în timp ce
filmează îşi arată roadele, iată, în filmul distins cu Leul de Aur. Ai
senzaţia că zeci de camere de filmat, prizoniere ca şi eroii filmului,
într-un tanc, se fac ţăndări, pentru că războiul trece peste ele. Mă
întreb ce ar gândi membrii unei comisii de scenarii care ar citi un
asemenea text. Personajele sunt abia schiţate, replicile sunt mai mult
ordine şi interjecţii, povestea e de o simplitate aiuritoare: patru
soldaţi tineri şi un prizonier sunt în tanc, încercuiţi de inamic, şi
trebuie să scape de acolo. Iar tancurile nu pot zbura. Filmul e
halucinant, o probă în plus că, în cinema, privirea regizorului e
totul. Fără preocuparea de a construi suspans sau psihologii, te
înşfacă în primele minute şi te transformă pe tine, privitorul, într-un
prizonier dintr-un tanc destinat morţii. Regizorul ştie din proprie
experienţă, ca fost soldat tanchist, ce înseamnă groaza în faţa morţii,
oroarea de a apăsa pe trăgaci din instinct de supravieţuire şi de a
transforma totul în ruine, carne sfârtecată şi sânge. Totul e conceput
cu o disperare paroxistică, cu o senzorialitate şocantă, într-un regim
de catastrofă continuă, ca într-un clip monstruos, de 93 de minute.
Lumea nu se vede decât prin ferestruica prin care trebuie să fixezi
ţinta, iar imaginile hidoase care se văd afară (dar şi înăuntru!) îţi
transmit o stare de oroare şi de umilinţă: aşa arătăm noi, oamenii?

Regizorul
îşi aminteşte că avea douăzeci de ani în 1982, când s-a trezit în
războiul din Liban. Îşi aminteşte că, începând cu acea experienţă, "n-a
mai fost om". A fost un şoc devastator. La întoarcere, mama l-a
îmbrăţişat fericită că a supravieţuit. "Dar mama nu ştia că strânge la
piept un cadavru viu, un corp din care sufletul plecase"... în fine,
după o gestaţie chinuitoare, de peste douăzeci de ani, fostul soldat
Samuel Maoz a reuşit să-şi transforme trauma personală în Cinema cu
majusculă.

CONDIŢIA FEMEII MUSULMANE
Leul de
argint a revenit, coincidenţă sau nu, unui film plasat în aceeaşi parte
nevralgică a planetei, în Iran (dar e o coproducţie europeană), "Femei
fără bărbaţi", de Shirin Neshat, artistă plastică de origine iraniană,
dar cu o carieră internaţională, debutantă în cinema. Condiţia femeii
musulmane în contextul anului 1953, lovitura de stat în care a fost
implicată CIA şi consecinţa ei, revoluţia islamică...

Premiul
special al juriului a mers în Germania, la un regizor născut aici (în
1973), de origine turcă, Fatih Akin (premiat până acum la Berlin şi la
Cannes), pentru "Soul Kitchen", o oază de comedie nebună în contextul
unui festival "serios"; zadarnicele chinuri ale dragostei în Hamburgul
de azi, gaguri şi ganguri, muzică, dureri de coloană şi lupta unui
tânăr ca să păstreze un restaurant vânat de mafioţi. Chiar dacă e unul
dintre filmele minore ale lui Akin, va fi, probabil, filmul lui cu cel
mai mare succes de public. Marele perdant al ediţiei e americanul Todd
Solondz, al cărui "Life During Wartime", favoritul criticilor, a fost
recompensat doar cu premiul pentru scenariu, deşi el străluceşte tocmai
prin originalitate regizorală (dar scenariul e scris tot de regizor,
deci a fost, probabil, un mod al juriului condus de Ang Lee de a
încerca să împace cât mai multă lume).

ŞCOALA BRITANICĂ
Premiul
de interpretare masculină (Cupa Volpi) i-a revenit lui Colin Firth,
care are clasa actorilor de şcoală britanică. Portretul unui profesor
plin de farmec, în ultima zi a existenţei sale, în plin flirt cu un
student, după ce suferise trauma pierderii iubitului. Un fel de "Moarte
la Veneţia" în mediul universitar american, acest "A Single Man",
filmul de debut al celebrului creator de modă Tom Ford. Iar premiul de
interpretare feminină i-a revenit unei actriţe de o frumuseţe aeriană,
de o blândeţe înşelătoare, care seamănă cu Medeea Marinescu - Ksenia
Rappoport, pentru rolul unei interlope deghizate într-o cameristă
neajutorată, în filmul de debut al italianului Giuseppe Capotondi, "Ora
dublă". Premiul Marcello Mastroianni pentru un actor la început de
carieră a fost oferit unei tinere actriţe italiene, Jasmine Trinca, în
rolul unei studente în zbuciumatul an '68, în "Marele vis", de Michele
Placido, ex-comisarul Cattani din "Caracatiţa", care se dovedeşte din
nou un regizor veritabil.

Premiul secţiunii Orizzonti
(inaugurată de filmul românesc "Francesca" şi de acel mic scandal
politic) a fost acordat unui film filipinez (iată, se fac şi în
Filipine filme!) despre bătălia dintre două bande rivale de azi, a
căror existenţă, zice regizorul, e negată de guvern...

Dar
ediţia 2009, cea de-a 66-a, a celui mai vechi festival de film al
lumii, va rămâne în istorie ca "ediţia Lebanon", pentru că întotdeauna
Leul de Aur e cel care contează cu adevărat.

Când regizorul
victorios se va întoarce acasă, şi mama îl va îmbrăţişa pentru acest
triumf, de astă dată va îmbrăţişa un om care s-a regăsit pe sine. Prin
cinema!

Israelul, pregătit pentru concesii în schimbul păcii
Primul ministru israelian dă asigurări că guvernul său este
pregătit pentru concesii în schimbul păcii în Orientul Mijlociu, dar
subliniază că israelienii nu trebuie luaţi drept "idioţi".

"Am dovedit de mai multe ori că suntem gata să facem concesii pentru
pace", a declarat Netanyahu în timpul unei reuniuni publice la Tel Aviv
a membrilor partidului său, Likud, făcând referinţă la acordul de pace
semnat cu Egiptul în 1979.

Dar "există un lucru pe care noi nu suntem pregătiţi să îl facem, şi anume să ne facem iluzii, mai exact, să fim luaţi drept idioţi", a afirmat primul ministru care foloseşte rar un limbaj atât de familiar.

Potrivit lui Netanyahu, Israelul nu va face compromisuri asupra
securităţii sale şi cere ca palestinienii şi ţările arabe să recunoască
Israelul ca stat evreu.

Netanyahu a decis să accelereze colonizarea în Cisiordania ocupată şi
în Ierusalimul de Est anexat înaintea unui eventual "moratoriu" de mai
multe luni destinat să calmeze comunitatea internaţională, cu Statele
Unite în frunte, care cere concesii pentru a permite relansarea
negocierilor cu palestinienii, relateayă Agerpres.

Ministrul israelian al transporturilor, Israël Katz, un apropiat al
primului ministru, a justificat atitudinea acestuia din urmă asupra
colonizării explicând că Washingtonul nu a reuşit să obţină 'gesturi'
din partea ţărilor arabe în schimbul unor concesii israeliene asupra
colonizării.

Atac mortal în faţa unui centru al comunităţii gay din Tel Aviv



Două persoane au fost ucise şi alte 11 au fost rănite, după ce un
bărbat înarmat a deschis focul în faţa unui centru al comunităţii gay
din Tel Aviv, au anunţat serviciile de urgenţă locale.
Un tânăr şi o femeie au fost ucişi pe loc, iar alte trei persoane au fost grav rănite.
Un necunoscut mascat şi îmbrăcat în negru a deschis focul, cu o armă
automată, asupra unui grup de tineri din comunitatea gay, aflat la
intrarea în clădirea situată în centrul oraşului Tel Aviv. Martori
oculari au afirmat că, imediat după atac, bărbatul a fugit de la faţa
locului.... [continuare]

Masaj cu şerpi la o fermă turistică din Israel


Masaj corporal cu şerpi sau şobolani dresaţi care gâdilă
picioarele turiştilor. Acestea sunt două dintre tratamentele speciale
pe care o fermă turistică de lângă Tel Aviv, le oferă vizitatorilor.

“Sunt şobolani australieni, crescuţi special pentru a interacţiona cu oamenii”, a declarat proprietara pensiunii,
Ada Barak. Ea îi asigură pe oaspeţi că rozătoarele sunt foarte blâde şi
nu ar răni pe nimeni. Despre masajul cu şerpi, Barak spune că “este o experienţă foarte senzuală. Iar unii turişti spun că e chiar mai mult decât atât.“ Ea a povestit experienţa unei doamne din Franţa care a spus că masajul cu şerpi a făcut-o să se simtă ca în Paradis.


Printre cei interesaţi de o vacanţă în pensiunea Adei, se numără şi
celebrităţi precum Madonna. Asistenţii artistei au sunat la fermă în
urmă cu câteva săptămâni şi s-au interesat de o sesiune privată de
masaj cu animale. În luna septembrie, cântăreaţa se va afla la Tel
Aviv, unde va susţine un concert în cadrul turneului mondial “Sticky
& Sweet”, care va ajunge şi în Romania.

http://www.click.ro/Vacante/Oferte_speciale/masaj-cu-serpi-la-o-ferma-turistica-din-israel

Trei decade după exodul din America, primii evrei negri devin cetăţeni Israelieni

Shimon Peres de întâlneşte cu evreii negri la un eveniment într-un sat lângă Dimona în 2008. (Imagini de la Getty)

De Andrew Esensten, Înaintarea

Elyahkeem Ben Yehuda ar putea deveni o altă statistică, tot mai săraci,
negri şi fără tată de partea vestică a lui Chicago în timpul anilor
1950.

Dar el nu a fost certat niciodată cu legea, nici nu a văzut interiorul
unei celule de închisoare, până când s-a mutat în Israel pentru a se
alătura comunităţii Israelite Ebraice Africane. „A trebuit să vin în
Israel pentru a obţine prima mea experienţă în închisoare,” a spus el.
„Dar în acele zile, aceasta era ca o emblemă de onoare, a fi arestat
pentru Dumnezeu şi poporul Său.”







Luna
trecută, Ben Yehuda în vârstă de 62 de ani - tată a 10 copii şi soţ a 3
femei - a devenit primul membru al comunităţii sale care a câştigat
cetăţenia Israeliană. Privind înapoi la obstacolele pe care le-a învins
încă de la venirea lui în 1971, Ben Yehuda a spus meditativ, „Pot
descrie această călătorie doar în relaţie cu strămoşii mei,”
referindu-se la Avraam, Isaac şi Iacov. „Ei au fost în stare să îndure.
Atâta vreme cât punem pe primul loc împlinirea voii Dumnezeului lui
Israel, nu există nici o provocare pe care nu o putem birui.”

Israeliţii Evrei Africani din Ierusalim - sau Evreii Negri, după cum
sunt mai bine cunoscuţi (deşi nu toţi membrii sunt negri) - s-au luptat
cu guvernul Izraelian timp de decenii pentru dreptul lor de a imigra în
Israel sub Legea Întoarcerii. Este un drept pe care ei încă nu îl au.
Dar prevestind reuşita lui Ben Yehuda de luna trecută, Israel a
garantat comunităţii statutul de rezidenţă permanentă în 2003, oferind
celor 3.000 de membri ai săi o cale de 5 ani pentru a aplica pentru
cetăţenie în mod individual. Este un proces pe care mulţi alţii îl
întreprind acum.

Au trebuit să treacă multe decenii până când Ţara Promisă a pus un preş
de bun venit pentru Evreii Negri. Întrebat de un reporter de ziar în
1980 ce s-ar întâmpla dacă guvernul Izraelian ar încerca să dea afară
întreaga comunitate, deoarece aceasta a fost mai mare decât se aştepta,
liderul grupului, Ben Ammi Ben-Israel, a răspuns: „Dacă ei trimit
soldaţii şi poliţia, probabil ar putea reuşi să ne scoată afară pe două
treimi dintre noi. Cealaltă treime ar trebui să o ucidă.”

Mare parte din existenţa de 40 de ani în Israel, comunitatea ebraică a
fost supusă inspecţiei intense şi ostile, datorate, în parte,
reputaţiei sale ca un cult, atitudinii sale beligerante faţă de străini
şi secretului său cu privire la metodele uneori ilegale folosite pentru
a-şi aduce membrii săi în Israel.

Recent în 2005, Jerusalem Post a raportat că poliţia din Israel şi
Institutul Naţional de Asigurare, în coordonare cu FBI, cercetau
declaraţiile de fraudă cu asigurări larg răspândite în cadrul
comunităţii. În cele din urmă investigaţia nu a dus nicăieri. La acea
vreme, oficialii Israelieni au acuzat natura închisă a comunităţii
pentru împiedicarea investigaţiei lor, în timp ce liderii comunităţii
au renunţat la acuzaţii ca fiind false şi investigaţia a fost motivată
rasial.

Totuşi, în contrast cu descrierea din Post a unei secte umbrite,
comunitatea este deschisă azi mai mult decât a fost vre-odată, şi
lucrează activ în a promova conştiinţa culturii sale unice. [Autorul a
fost găzduit în interiorul satului de Evrei Negri? din septembrie 2007
până în noiembrie 2008 în timp ce a condus cercetarea unei părtăşii
academice.]

Într-adevăr, comunitatea a trecut de la ciucurii societăţii Israeliene
la curentul principal, cu corul său evanghelic cântând pentru
preşedinţi de state, şi tineretul său înrolându-se la vârsta de 18 ani
în Forţele de Apărare Israeliene. Mai mulţi Evrei Negri au participat
la operaţiile terestre ale IDF în Gaza în timpul celui mai recent
război împotriva Hamas, potrivit purtătorului de cuvânt Yafah Baht
Gavriel.

Anul trecut a adus o şi mai mare acceptare pentru evreii negri. În
august 2008, preşedintele Israelului, Shimon Peres a sărbătorit a 85-a
aniversare de naştere în Dimona, unde a vizitat aşezământul lor, Satul
Păcii, şi a fost exuberant în lauda sa faţă de Ben Ammi şi oamenii săi.
„Comunitatea voastră este preaiubită în Israel,” a spus Peres. „Voi
daţi ţării fericire şi cântec şi speranţă pentru o lume mai bună.” El
i-a asigurat pe Evreii Negri că Israel nu tolerează discriminarea, şi
s-a angajat să faciliteze tranziţia lor spre cetăţenie. „Mâinile
noastre sunt în ale voastre; destinul vostru trebuie să fie destinul
nostru,” a spus Peres.

Fondatorii comunităţii evreieşti sunt negri, în primul rând, din
Chicago, care se identifică pe sine ca descendenţi ai Tribului lui Iuda
şi privesc Israel ca fiind căminul lor ancestral. Rabinatul Şef nu a
acceptat niciodată pretenţia lor faţă de Iudaism - şi ei întotdeauna au
refuzat să se convertească, ca un grup - dar relaţia lor cu guvernul
Izraelian a evoluat de-a lungul ultimilor 40 de ani.

Comunitatea evreiască s-a născut din mişcarea separatistă-neagră de la
începutul secolului 20, care a respins posibilitatea că Americanii
Africani ar putea trăi egali cu oamenii albi în Statele Unite ale
Americii. Chiar azi, mulţi evrei cred că nu este nici un viitor pentru
negrii din America, deşi ei conduc misiuni în astfel de locuri precum
Atlanta şi Washington.

Ben Ammi Ben-Israel - născut Ben Carter - este un fost metalurgist din
Chicago care spune că îngerul Gabriel i-a apărut într-o viziune în 1966
şi l-a instruit să îşi elibereze poporul din America spre Ţara Promisă.
El are acum 69 de ani şi trăieşte în Dimona cu cele patru soţii ale lui.

Primii membri au ajuns în Israel în 1969 prin Liberia, unde ei au
petrecut doi ani şi jumătate curăţându-se de impurităţi spirituale în
pregătirea pentru ceea ce ei spun că este o întoarcere profetică spre
Israel pentru a întemeia „Împărăţia lui Dumnezeu.” Oficialii la ceea ce
a fost atunci Aeroportul Lod, totuşi, nu au ştiut ce să facă cu ei când
ei au coborât din avion.

Guvernul a decis să trimită grupul iniţial de 39 de evrei negri în
oraşul sărac Negev din Dimona, aşteptându-se ca ei să plece după prima
lor gustare a vieţii de deşert. În ciuda izolării lor şi a resurselor
limitate, evreii negri au prosperat prin apropierea de altul şi de Yah,
Dumnezeul lui Israel, au spus membrii comunităţii.

Membrii mai noi căutând să se alăture comunităţii după 1969 au fost
întorşi înapoi la graniţă şi li s-a spus că statutul lor ca evrei era
în dezbatere. Astfel că ei au găsit alte căi de a intra în ţară -
într-un caz, pozând ca un grup de turişti creştini şi strecurându-se în
Dimona în mijlocul nopţii.

Anii 1970 şi 80 au fost caracterizaţi de arestări în masă şi deportări
de o parte, şi de acuzaţii de rasism şi negări ale legitimităţii
guvernului Izraelian pe de altă parte. Autorităţile Israeliene l-au
aruncat pe Ben Yehuda şi alţi membri ai comunităţii în închisoare în
anul 1973 când este au încercat să renunţe la cetăţenia lor americană
la ambasada americană din Tel Aviv. Evreii Negri au sperat să evite
deportarea prin a sta mai mult decât aveau viză temporară prin a deveni
fără stat, dar mulţi, incluzându-l pe Ben Yehuda, au fost trimişi
înapoi în America.

De fapt, guvernul a trimis soldaţi în Dimona în 22 aprilie, 1986. În
timpul a ceea ce a devenit cunoscut de Evreii Negri ca fiind Ziua
Arătării Tăriei, membrii comunităţii s-a confruntat cu duzine de trupe
care au încercuit satul lor. Îmbrăcaţi în robe albe, Evreii Negri au
ameninţat că vor mărşălui în Israel pentru a atrage publicitate pentru
situaţia lor grea. În cele din urmă armata a dat înapoi, şi marşul
planificat către Ierusalim a fost anulat.

Relaţiile au început să se îmbunătăţească constant, începând în 1990,
când guvernul le-a permis membrilor comunităţii să primească vize de
lucru.

Potrivit lui Ben Ammi, mediul acuzat rasial în America, că evreii negri
lăsaţi în urmă i-a împiedicat să aibă o relaţie fără complicaţii cu
Israelienii. „Noi am ajuns aici cu o foiţă pe umăr,” a recunoscut el.
„Noi nu eram pregătiţi ca vre-un european să ne spună cine suntem.”

Evreii negri resping puternic astfel de etichete precum „sectă” şi
„cult,” şi insistă că ei nu sunt un grup religios de nici un fel, ci
mai degrabă o comunitate de căutători ai adevărului care trăiesc în
concordanţă cu legile lui Dumnezeu, aşa cum sunt înregistrate în Torah.
Stilul lor de viaţă incorporează practici de închinare Baptiste şi
elemente din cultura africană tradiţională. Guvernul pare să ignore
practicarea de către ei a poligamiei, care este ilegală în Israel. Ei
postesc în Sabat şi sunt vegetarieni stricţi. De asemenea ei fac
mâncare kosher vegetariană la fabrica lor Dimona.

Ca evrei Karaite, evreii negri păzesc zilele poruncite Biblic dar nu
cele instituite prin decret rabinic, cum ar fi Hanukkah şi Purim. De
asemenea ei sărbătoresc propriile lor sărbători, incluzând un festival
anual primăvara numit Paştele Împărăţiei Noii Luminii. Membri din toate
lumea se întâlnesc în Dimona pentru această comemorare de două zile a
aniversării „exodului” din 1967 din America, pe care ei o numesc „Ţara
Marii Captivităţi.”

Această comunitate evreiască este probabil cea mai cunoscută în afara
Israelului pentru reuşitele artiştilor săi - incluzându-l pe Eddie
Butler, care a reprezentat Israelul la competiţia internaţională de
muzică Eurovision în 1999 şi 2006 - şi pentru găzduirea unor astfel de
muzicieni populari precum Stevie Wonder şi Whitney Houston. Împreună cu
fostul soţ Bobby Brown, Huston a vizitat Satul Păcii în 2003.

Totuşi, este o vizită a lui Louis Farrakhan în 1975 şi îmbrăţişarea lui
în public a lui Ben Ammi în 2000 care îi lasă pe mulţi evrei în Israel
şi America încă este suspicioasă cu privire la comunitate. Farrakhan,
capul grupării de negri naţionalişti Naţiunea Islamului, este
considerat în mare parte de evrei şi mulţi alţii ca fiind antisemit,
datorită discursurilor sale în care el a condamnat, a discreditat şi a
ameninţat evreii ca popor.

În timpul discursului său din octombrie la Marşul 2000 Milioane de
Familii din Washington, Farrakhan l-a invitat pe Ben Ammi pe podium şi
l-a îmbrăţişat retoric ca „fratele” său.

Într-o afirmaţie către Forward, Ben Ammi a descris relaţia dintre cele două grupuri ca fiind „cordială”.

„Contactele noastre rămân prin arena socială Africano-Americană, unde
amândouă comunităţile sunt aproape mereu reprezentate,” a explicat el.
„În timpul acelor adunări, subiectul materie trebuie să fie chestiunile
de preocupare pentru comunitatea Africano-Americană în ansamblu.
Dincolo de aceasta, există o înţelegere că noi exprimăm poziţiile
Statului Israel şi NOI (Naţiunea Islamului) poziţiile lumii Arabe.”

O altă sursă de preocupare a fost asocierea presupusă a comunităţii de
evrei negri cu taberele mai radicale şi adesea rasiste neobrăzate şi
violente ale israeliţilor evrei din Statele Unite ale Americii,
incluzând Naţiunea lui Yahweh. Nu există nici o dovadă care să sugereze
că acesta este cazul, şi Ben Ammi a negat de multă vreme orice relaţie
cu astfel de grupuri.

De-a lungul timpului, a spus Ben Ammi, conducerea comunităţii a învăţat
să-şi modereze tonul propriu anti-albi şi al retoricii anti-Sioniste şi
să predice un mesaj mai cuprinzător. Grupul încă aderă la o teologie
care afirmă statutul Americanilor Africani ca fiind descendenţii
autentici ai Israeliţilor originali, despre care ei argumentează că
erau cu pielea întunecată. Dar, a spus Ben Ammi, „Ne-am maturizat.
Mesajul s-a maturizat. Şi eu simt că oamenii din ţară, cu vizita
Preşedintelui Peres, s-au maturizat, de asemenea.”

Prezenţa lor în Israel nu mai este contestată, Evreii Negri au
întemeiat un kibbutz urban numit Shomrey Ha'Shalom (Gardienii Păcii) şi
au asigurat o parcelă de pământ în zona Mamshit din Dimona pentru o
nouă aşezare care poate găzdui mai bine comunitatea lor rapid
crescândă. O nouă sală de gimnastică va fi construită anul aceste,
lângă şcoala lor, Beit Sefer Achvah (Şcoala Frăţiei), cu bani de la
loteria naţională.

Meir Cohen, primarul din Dimona, a spus că acest grup de oameni aduce o
contribuţie valoroasă la viaţa culturală a oraşului şi a ţării.
Întrebat dacă ei erau din Tribul lui Iuda, el a răspuns: „Nu există
nici o îndoială că descendenţii din Tribul lui Iuda şi alte triburi au
călătorit în jurul lumii. Trebuie doar să-i descoperiţi, sau ei trebuie
să se descopere pe ei înşişi.”

Andrew Esensten a primit o bursă de la Universitatea Harvard în
2007 pentru a studia comunitatea evreiască. El a trăit în interiorul
satului lor în Dimona din Septembrie 2007 până în Noiembrie 2008 şi în
prezent scrie o carte despre ei.

http://www.voxvocis.us/news/pivot/entry.php?id=5301&w=stiri_internationale

Mici poticneli pe un traseu dificil


http://www.dw-world.de/dw/article/0,,4256053,00.html


Vineri
s-a încheiat vizita Papei Benedict al XVI-lea în Orientul Apropiat.
Supremul Pontif a vizitat rînd pe rînd Iordania, Israelul, ţinuturile
palestiniene, s-a oprit la Betleem şi la Zidul Plîngerii.


Cine călătoreşte are ce povesti. Vechea zicală populară
conotează şi turneul Papei Benedict al XVI-lea în Orientul Apropiat,
dar ea suportă în cazul dat şi o rectificare: Cine călătoreşte are ce povesti dar are şi ce greşi.
În Ţara Sfîntă, Benedict al XVI-lea a păşit în calitatea sa de urmaş
al Apostolului Petru pe urmele biblicului erou. Calea în această
regiune a lumii, deloc ferită de capcane în care se încîlcesc firele
religiei cu cele ale politicii, nu-l poate feri pe drumeţ, oricît ar fi
el de precaut, de a călca şi pe de lături.
Iar cum în cei cinci ani ai Pontificatului său, paşii nu i-au fost
totdeauna siguri nici pe potecile ceva mai netede şi drepte decît cele
din Orientul Apropiat, poticnelile, ezitările Papei Benedict al
XVI-lea, în vîrstă de 82 de ani, păreau dinainte programate.
Cele cîteva care s-au şi produs nu au avut însă nici dimensiunile
discursului de la Regensburg în care, recurgînd la un citat
controversat, Suveranul Pontif sugera ideea că Islamul ar fi o credinţă
cu un potenţial de violenţă şi nici gravitatea intenţiei de a-l
reabilita pe Episcopul Richard Williamson, un negaţionist al
Holocaustului.
În pelerinajul său, Papa Benedict al XVI-lea, ale cărui slujbe
încîntă şi înalţă spiritele şi sufletele credincioşilor, a păşit calm
şi sigur sub cupola bisericii. Apelurile lui în favoarea păcii şi
reconcilierii, lansate în Orientul Apropiat, au avut un răsunet
global.
Componenta politică a turneului a fost însă cu totul alta. Pontifex
Maximus, a ratat cîteva ocazii care i-ar fi permis să elimine unele
ambiguităţi.
În discursul rostit la Yad Vashem, memorialul închinat victimelor
Holocaustului, el ar fi trebuit să se refere la asasinarea evreilor şi
nu doar la omorîrea lor. Concomitent însă Papa s-a distanţat şi cît se
poate de clar de orice formă de antisemitism. Proba credibilităţii
acestei angajări de durată în respingerea categorică a oricărei forme
de negaţionism sau de relativizare a Holocaustului, o va da şi modul în
care va fi tratat cazul Williamson.
La Zidul Plîngerii, Papa ar fi putut fireşte repeta gestul
predecesorului său Ioan Paul al II-lea care, cu nouă ani în urmă, a
recunoscut că şi creştinii au purtat o parte de vină în prigonirea
evreilor. Benedict al XVI-lea s-a rugat însă pentru pacea în Orientul
Apropiat, o cauză cît se poate de nobilă şi importantă. Dar din partea
unui papă german, accentele ar fi trebuit să fie încă şi mai clare.
Interesant este însă că în ţinuturile palestiniene, Benedict al
XVI-lea a înţeles pe deplin situaţia locuitorilor din Cisiordania şi
Fîşia Gaza, pronunţîndu-se în favoarea creării unui stat palestinian.
Atitudinea nu este nouă. Dar a critica la Betleem, la umbra zidului de
securitate israelian, această „construcţie”, a susţine dreptul
palestinienilor la un stat suveran, a critica războiul din Gaza din
ultimul an, a fost un act de curaj. Cuvintele Papei au fost cum nu se
poate mai clare şi limpezi.
Roadele unui pelerinaj ca cel pe care Benedict al XVI-lea l-a
absolvit în Ţara Sfîntă se lasă aşteptate. Este nevoie de timp şi
răbdare pentru a observa efectul convorbirilor diplomatice care s-au
consumat în spatele uşilor închise şi nu în prezenţa microfoanelor şi a
camerelor de televiziune.
Călătoria Papei în Orientul Apropiat nu a fost punctată de gesturi
mari şi de cuvinte memorabile, ceea ce observatorii ştiuseră încă
înainte ca ea să fi început la fel cum s-a ştiut că Benedict al XVI-lea
doar cu greu ar fi putut dobîndi aura predecesorului său Ioan Paul al
II-lea, chiar dacă ocaziile, aşa cum s-a dovedit ulterior, au existat.
Păcat...

Un arab palestinian jurnalist la Jerusalem Post

A fost descoperită unica plantă din lume care se irigă singură

Oamenii
de ştiinţă au descoperit de curînd, în deşertul israelian Negev, una
dintre cele mai secetoase regiuni de pe planetă, unica plantă din lume
care se irigă singură, notează The Telegraph.
Rubarba
de deşert poate păstra o cantitate de apă de 16 ori mai mare decît
rivalele sale şi chiar şi‑a dezvoltat abilitatea de a se iriga singură
atunci cînd simte nevoia de umiditate.

Israelul introduce “taxa de seceta”Israelul a introdus, ca urmare a secetei prelungite, “taxa de seceta”, menita sa reduca risipa de apa din casele cetatenilor israelieni, relateaza “Yedioth Aharonot”, principalul cotidian israelian. Pretul actual al unui metru cub de apa pentru consum particular este de 7,8 shekeli sau 1,99 dolari iar consumul mediu de apa al unei familii compusa din 4 persoane este de 15 m3 pe luna. Pentru fiecare metru cub de apa consumat peste plafonul de 15 m3 lunar, o familie israeliana urmeaza sa plateasca intre 16-20 de shekeli sau pana la 5 dolari. Majoritatea membrilor Knessetului au formulat obiectii fata de introducerea taxei de seceta, calificand-o drept draconica si nerealista. In locul taxei, deputatii au angajat negocieri cu Autoritatea Hidrologica (AH) in vederea ridicarii plafonului actual de consum la 16-20 de metri cubi lunar.
Membrii cabinetului cauta sa amane intrarea in vigoare a taxei de seceta pana in august sau septembrie in loc de iulie dar AH se opune pe motiv ca nevoia conservarii apei a devenit stringenta si a precizat ca numai o treime a consumatorilor de apa vor fi nevoiti sa plateasca taxa majorata. AH sustine, de asemenea, ca principalul obiectiv urmarit de taxa de seceta il constituie constientizarea populatiei cu privire la cantitatea de apa utilizata si incurajarea luptei impotriva risipei uneia dintre cele mai pretioase resurse naturale. De mentionat ca exporturile israeliene de diamante slefuite au scazut in prima jumatate a anului 2009 cu 58,3 la suta fata de aceeasi perioada a anului 2008, relateaza cotidianul israelian in limba engleza, “The Jerusalem Post”. In cifre reale, exporturile de diamante slefuite au scazut de la 2,17 miliarde de dolari la 1,58 de miliarde, in mare parte datorita efectelor crizei economice mondiale.

Carieră de piatră cu simboluri creştine, descoperită lîngă Ierihon


Cea mai mare carieră de piatră subterană din Israel, veche de circa 2.000 de ani şi pe ale cărei ziduri există numeroase simboluri creştine, a fost descoperită de o echipă de arheologi de la Universitatea din Haifa.

Această peşteră are o suprafaţă totală de 4.000 de metri pătraţi şi se află la o adîncime de 10 metri, în deşert, în apropiere de străvechiul oraş Ierihon.

"Peştera a fost amenajată

Aşkenazii europeni şi sefarzii din lumea arabă, o rivalitate care s-a estompat
Puţin a mai rămas din virulentele bătălii culturale şi ideologice care au dominat viaţa politică israeliană din primele decenii de existenţă. Rivalitatea feroce suscitată de diferenţele sociale şi economice dintre elitele europene de evrei aşkenazi şi sefarzii din lumea arabă s-au estompat.

La fel s-a întâmplat şi cu breşa ideologică dintre marile partide. Rămâne însă o societate foarte diversă şi complexă, formată din triburi cu interese diferite în privinţa caracterului laic sau religios al statului, a frontierelor sau a relaţiilor cu minorităţile şi cu vecinii arabi. Calea va fi decisă de cei 5,3 milioane de israeliene convocaţi marţi la urne, notează ziarul El Periodico.
Centrul este disputat de blocul Likud al uliului Beniamin Netaniahu şi de formaţiunea Kadima a pragmaticei Tzipi Livni, singura şansă pentru continuitatea procesului de pace cu palestinienii. Niciunul nu ar obţine însă, potrivit sondajelor, mai mult de 30 de locuri din cele 120 ale Parlamentului. Sondajele indică un grad înalt de indecişi, unul dintre cele mai mari din istoria ţării, oscilând între 10% şi 29% la sută, potrivit ultimului sondaj realizat de Haaretz. Totuşi, 15% reprezintă circa 18 mandate în timp ce diferenţa marcată de sondaje între Likud şi Kadima nu este mai mare de trei deputaţi.
Analistul ziarului Maariv, Shalom Yerushalmi, a explicat că această întâlnire electorală este de fapt o reeditare a ediţiei din 1996. 'Atunci, Netanyahu a purtat o luptă foarte strânsă toată noaptea cu Shimon Peres şi a sfârşit prin a câştiga'. Şansele dreptei celei mai radicale ar putea fi avantajate de continuarea la scară redusă a focului încrucişat care persistă încă în Gaza, unde nu există zi în care israelienii şi palestinienii să nu fie protagoniştii unui incident armat. Luni, de exemplu, un militant al Jihadului Islamic a fost ucis de soldaţi israelieni. Ministrul de externe a guvernului palestinian, Riad Malki, a declarat că rivalii islamişti ai Hamas încearcă să influenţeze alegerile continuând să lanseze rachete. 'Hamas vrea instabilitate. Ne preocupă mult faptul că aceste atacuri ar putea determina electoratul israelian să voteze pentru un guvern contrar păcii'.
Apatia este însă generalizată pe străzi. Adolescenţi plătiţi împart fluturaşi cu candidaţii la porţile caselor sau cluburilor de noapte. Candidaţi precum Livni, care a văzut că nu poate strânge mai mult de 200 de participanţi la mitingurile sale, au decis să caute voturi în discotecile din Tel-Aviv şi Ierusalim. Israelul laic, universal şi stânga este în declin potrivit sondajelor. 'Partidul Muncii şi Meretz nu oferă soluţii noi. Îi voi vota pe comuniştii din Hadash pentru că cel puţin mizează pe convieţuirea dintre evrei şi arabi', spune Ido, patronul unui bar care organizează concerte şi expoziţii. Acest tânăr în vârstă de 20 de ani şi-a pus de multe ori problema să plece din Tel-Aviv, ori să părăsească temporar ţara din cauza salariilor mici sau asfixierii generate de ponderea religiei.
Pentru prima dată, în 2007, au plecat din Israel mai mulţi evrei decât au imigrat, o veste foarte proastă pentru o ţară care are nevoie să frâneze imboldul demografiei arabe.De sabbath nu circulă autobuze publice şi este greu să găseşti un magazin alimentar sau o cârciumă deschise în multe oraşe. Unii candidaţi, precum Livni sau Avigdor Lieberman, vor să limiteze influenţa ultrareligioşilor, în frunte cu Marele Rabinat din Israel. Ambii mizează pe instaurarea căsătoriei civile şi, în cazul ultrareligioşilor să flexibilizeze vânzarea de alimente care nu sunt 'kosher'. Dar populaţia religioasă, cu tendinţele sale teocratice, este în creştere. Sunt deja în jur de 20%. Evreii practicanţi, coloniştii mesianici sau ultraortodocşii schimbă faţa statului sionist şi împiedică şi mai mult opţiunile pentru pace.
Pentru ei pământul aparţine doar evreilor. Este mare păcat să dai chiar şi o bucăţică. Majoritatea celor 1,3 milioane de ruşi care au venit în Israel după prăbuşirea URSS au obiceiuri mai flexibile decât mulţi dintre compatrioţii lor, dar tind să admire mâna dură împotriva arabilor. Şi-au construit pe de altă parte, propriul glob de sticlă. Au două canale de televiziune şi mai multe ziare în limba rusă, o limbă la fel de răspândită precum ivritul în Askelon, Ashdod sau Netivot.
Nu tuturor le-a mers însă la fel de bine. Între cei veniţi au fost mii de intelectuali cercetători, muzicieni, profesori, dar şi multe familii lipsite de mijloace pentru a se putea adapta. La fel se întâmplă şi cu arabii, ultrareligioşii sau imigranţii etiopieni: mulţi fac parte dintre cei 25% de israelieni care trăiesc în sărăcie. Îi uneşte însă iudaismul şi sionismul şi, mai ales, o ameninţare comună: inamicul arab.

Koor Industries vrea să investească 886 de milioane de dolari în acţiuni Carrefour Unul dintre acţionarii Carrefour, Koor Industries vrea să investească 886 de milioane de dolari în acţiuni ale lanţului de retail Carrefour, arată agenţia Reuters.Compania israeliană a ajuns la un acord de principiu cu banca britanică HSBC pentru extinderea unui credit de 300 milioane de euro. Banii vor fi suplimentaţi din fonduri proprii pentru a cumpăra acţiuni în valoare de 886 de milioane de dolari.
Koor Industries deţine 1,76 milioane de acţiuni Carrefour, sau 0,25% din totalul titlurilor. La momentul cumpărării, compania israeliană a plătit 63 de milioane de euro pentru acestea.