ACTUALITATE.....DIVERSE

Rezumarea primului mesaj :

ESPERANTO
 
Limba
esperanto a fost propusă lumii pentru prima dată în 1887, anul în care
Dr. Lejzer Ludwik Zamenhof a publicat în limba rusă cartea intitulată Limbă internaţională. Prefaţă şi manual complet (pentru vorbitorii de limba rusă),
Varşovia, Editura Kelter. Deoarece autorul îşi semnase lucrarea cu
pseudonimul Doktoro Esperanto (doctorul care speră), numele de
Esperanto a fost adoptat universal. Zamenhof, născut in 1859, a
fost fascinat de ideea unei limbi internaţionale încă din adolescenţă.
Când unchiul său Jozef l-a întrebat într-o scrisoare ce nume
ne-evreiesc şi-a ales pentru a trăi în mijlocul gentililor (conform
uzanţelor), Zamenhof, pe atunci în vârstă de şaptesprezece ani, i-a
răspuns că şi-a ales numele de Ludwik, deoarece l-a găsit citat, sub
forma de Lodwick (sau Lodowick), într-o lucrare de Comenius (1).
Originea şi personalitatea lui Zamenhof au contribuit fără îndoială la
concepţia şi difuzarea limbii sale. Născut într-o familie evreiască în
Bialystok, în zona lituaniană a Poloniei aflată atunci sub dominaţia
Rusiei Ţariste, Zamenhof şi-a petrecut copilăria într-un creuzet de
rase şi limbi răscolit continuu de mişcări naţionaliste şi de valuri de
antisemitism. Experienţa opresiunii şi, mai târziu, a persecuţiei
guvenului ţarist împotriva intelectualilor, mai ales a celor evrei, a
dus la ideea unei limbi universale şi, în acelaşi timp, la înţelegerea
între popoare bazată pe o asemenea limbă. În plus, deşi Zamenhof era
solidar cu cauza evreilor şi dorea întoarcerea lor în Palestina,
religiozitatea lui laică îl împiedica să adere la un sionism
naţionalist şi, în loc să vadă sfârşitul diasporei evreieşti prin
întoarcerea la limba ebraică, el spera ca evreii din lumea întreagă să
devină uniţi printr-o nouă limbă.
În timp ce esperanto se răspândea în mai multe ţări, mai întâi în
cele slave, apoi în restul Europei, suscitând interesul societăţilor de
erudiţi, filantropilor şi lingviştilor şi făcând obiectul mai multor
colocvii internaţionale, Zamenhof a publicat anonim un pamflet în
favoarea unei doctrine bazate pe fraternitatea universală, numită homaranismo.
Unii adepţi ai limbii esperanto au insistat (cu succes) ca mişcarea în
favoarea noii limbi să rămână independentă de orice ideologie,
argumentând că, pentru ca limba esperanto să se impună, ea trebuie să
atragă oameni cu convingeri religioase, politice şi filozofice
diferite. Ei au căutat chiar să treacă sub tăcere faptul că Zamenhof
era evreu, dat fiind faptul că, să nu uităm, în acea epocă se formula
în anumite medii teoria "complotului evreiesc".
Cu toate
acestea, deşi mişcarea esperantistă a dat dovadă de o neutralitate
absolută, impulsul filantropic şi spiritul religios laic care o animau
nu au putut să nu-şi exercite influenţa asupra adepţilor noii limbi,
numiţi în esperanto samideanoj,
adică ”aderenţi la aceeaşi idee”. În plus, încă din anii de început,
noua limbă şi susţinătorii ei au fost prigoniţi de guvernul ţarist care
îi suspecta şi din cauză că avuseseră şansa - sau neşansa - de a-şi fi
câstigat sprijinul pasionat al lui Tolstoi, al cărui pacifism umanitar
era văzut ca o ideologie revoluţionară periculoasă. În fine,
esperantiştii din mai multe ţări au fost mai târziu persecutaţi de
nazism. Dar persecuţia tinde să întărească o idee: majoritatea
celorlalte limbi internaţionale aspirau să se prezinte ca auxiliare
practice, în timp ce esperanto reînvia intensitatea elanului religios
şi irenic care caracterizează căutările limbii perfecte cel puţin până
în secolul al XVII-lea.
Limba esperanto a avut mulţi
susţinători sau simpatizanţi iluştri, de la lingvişti ca Baudouin de
Courtenay (2) şi Otto Jespersen (3), până la oameni de ştiinţă ca Peano
(4) sau filozofi ca Russell (5). Dintre mărturiile cele mai
convingătoare, o amintim pe cea al lui Carnap (6), care în Autobiografia
sa evocă cu emoţie sentimentul de solidaritate pe care l-a încercat
vorbind o limbă comună cu oameni din diverse ţări şi calităţile acestei
”limbi vii [...] care îmbină o flexibilitate surprinzătoare a
mijloacelor de expresie cu o structură de o mare simplitate”; ca să nu
mai amintim de lapidara afirmaţie a lui Antoine Meillet: ”Toute
discussion théorique est vaine: l'Espéranto fonctionne” (”Orice
discuţie teoretică este inutilă: esperanto funcţionează”).
Ca dovadă a succesului limbii esperanto,
există în zilele noastre o Universala Esperanto-Asocio cu reprezentanţi
în principalele oraşe ale lumii. Presa esperantistă numără peste o sută
de periodice, operele principale din toate literaturile, de la Biblie
la poveştile lui Andersen, au fost traduse în esperanto şi există, de
asemenea, o producţie literară originală.
Ca şi în cazul limbii volapük,
esperanto a cunoscut, mai ales în primele decenii de existenţă, lupte
pasionate în vederea introducerii a diverse reforme în lexic şi
gramatică; în aşa măsură, încât în 1907, Comitetul de Conducere al
Delegaţiei pentru alegerea unei limbi internaţionale, al cărui secretar
fondator era Couturat (7), a adoptat o măsură pe care Zamenhof a
considerat-o un ajutor, dar care era o adevărată trădare: a fost
recunoscut faptul că cea mai bună limbă era esperanto, dar ea a fost
aprobată în versiunea ei reformată, cunoscută mai târziu sub numele de Ido
(datorată în mare parte lui Louis de Beaufront [1855-1935], care fusese
totuşi în Franţa un esperantist pasionat). Cu toate acestea,
majoritatea esperantiştilor a rezistat, recunoscând un principiu
fundamental enunţat înainte de Zamenhof, conform căruia în viitor se
vor putea face adăugiri şi, probabil, îmbunătăţiri lexicale, dar
păstrând ceea ce se numeşte ”fundamentul” limbii, stabilit de Zamenhof
în Fundamento de Esperanto, în 1905.
 
http://www.esperanto.ro/eseuri/eseu2.html

Statele din Golf vor căuta…protecţia Israelului
http://www.gandul.info/lumea/statele-din-golf-vor-cauta-protectia-israelului.html?3929;2387162
Dacă Iranul va deţine bomba nucelară, ţările din Golf vor face apel la Israel, Statele Unite şi Pakistan pentru garantarea securităţii lor, a declarat Sami Alfaraj, preşedintele Centrului pentru Studii Strategice al Kuweitului, consilierul premierului şi ministrului kuweitian de externe, precum şi al secretarului general al Consiliului de Cooperare al Golfului. Un Iran nuclear, a spus el, va declanşa o cursă a înarmărilor nucleare depăşind cu mult perimetrul în care se află ţările din Golf, iar ţările care nu-şi vor putea construi propriile arme nucelare, vor face apel la o “umbrelă nucleară”, fie ea şi Israelul, l-a citat pe Alfaraj cotidianul israelian “The Jerusalem Post”. El nu a exclus posibilitatea ca, în condiţiile unei evoluţii periculoase în acest sens, Israelul să aplice “modelul irakian” (bombardarea în anii 80 a reactorului nuclear de la Osirak).
Aflat în vizită în Germania, premierul israelian, Ehud Olmert, a declarat că pentru contracararea ameninţării nucleare a Teheranului, “nicio opţiune nu este exclusă”

Vicepremierul israelian promite lichidarea Hamas
Sanctiunile si operatiunile militare israeliene asupra Fasiei Gaza vor continua pana la sfarsitul dominatiei miscarii islamiste Hamas, a apreciat vicepremierul israelian Haim Ramon.
”Ar putea dura mai multe luni sau un an de zile, insa nu mai mult, iar dominatia organizatiei teroriste in Gaza va lua sfarsit”, a subliniat demnitarul israelian intr-o conferinta de presa la Ierusalim.
Israelul a impus, in ianuarie, o blocada totala asupra Fasiei Gaza, intensificandu-si, totodata, atacurile asupra gruparilor paramilitare, drept represalii la atacurile cu rachete lansate din regiune asupra sudului statului evreu. Recent, un membru al Cabinetului de la Ierusalim, ministrul pentru infrastructura Benjamin Ben Eliezer, a sugerat lichidarea tuturor liderilor Hamas din Fasia Gaza, inclusiv a primului ministru Ismail Haniyeh.
Ramon a reluat ideea ca niciun membru al Hamas, inclusiv conducerea politica a acesteia, nu va fi scutita de operatiunile militare israeliene.

[url=http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2443&title=Israel, de la un stat democratic la unul violent]Israel, de la un stat democratic la unul violent[/url]
Anul 2007 a marcat 40 de ani de când Israelul a cucerit şi ocupat Fâşia Gaza şi Cisiordania. Victoria a fost sărbătorită ca un mare triumf, pentru că tripla dintr-o lovitură teritoriul aflat sub control israelian, incluzând Ierusalimul de Est. A fost însă o victorie?Ocupaţia, care durează de decenii, a transformat şi deformat societatea israe­liană. A determinat Israelul să renunţe la normele şi practicile unei societăţi democratice până într-acolo încât, în numele securităţii naţionale, a început să considere normală violenţa brutală a ocupaţiei, discriminarea şi abuzurile împotriva palestinienilor, inclusiv tor­turarea prizonierilor şi răzbunări colec­tive faţă de atacurile palestiniene. Car­tiere palestiniene, grădini de măslini şi sate au fost făcute una cu pământul, în numele securităţii naţionale.
Imaginea Israelului s-a transformat dintr-o societate deschisă, rezistând eroic într-o mare de regimuri despotice, în imaginea unui paria internaţional. Ba­riera despărţitoare din Cisiordania, construită oficial pentru a ţine aten­ta­torii palestinieni la distanţă, a permis Israelului să înghită bucăţi întregi din Cisiordania. Oraşele palestiniene sunt înconjurate de puncte de control israe­liene. Principalele drumuri din Cisior­da­nia sunt rezervate coloniştilor israe­lieni. ONU estimează că accesul palestinienilor este în prezent interzis în aproape jumătate din Cisiordania.

La început, ocupaţia a fost benefică

Israelienii treceau în teritoriul pa­les­tinian pentru a cumpăra legume mai ieftine, mâncau la restaurantele din zonă, îşi petreceau weekendul în oaza Jericho şi îşi aduceau maşinile la reparat. Palestinienii reprezentau forţă de muncă ieftină şi până la jumătatea anilor 1980, 40% din mâna de lucru palestiniană lucra în Israel.
Palestinienii treceau şi ei graniţa spre magazinele şi plajele din Tel Aviv. Dar statutul de cetăţeni de mâna a doua, represiunea tot mai dură apli­cată de autorităţile israeliene în Fâşia Gaza şi Cisiordania şi sărăcia gene­ralizată i-au determinat pe palestinieni, majoritatea prea tineri încât să-şi amintească de momentul ocupaţiei, să iasă în stradă în decembrie 1987, des­chizând o serie de proteste ce avea să dureze şase ani. Revolta a condus în cele din urmă la un acord de pace între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei condusă de Yaser Arafat. Arafat, care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în exil, s-a întors trium­fă­tor în Gaza.
Acordurile de la Oslo care au urmat anunţau o nouă epocă, un timp al speranţei. Oameni de afaceri pales­ti­nieni care făcuseră averi în străinătate se întorceau să ajute la construirea nou­lui stat palestinian. Islamiştii radi­cali păreau să fi dispărut. Femeile pales­tiniene îşi aruncau eşarfele, înce­peau să se deschidă saloane de cosmetică în toate oraşele. O atmos­feră luminoasă, deşi scurtă, a dat sen­zaţia că viaţa poate fi normală, fără luptă şi violenţă, că palestinienii au în sfârşit un viitor.

Construcţia barierei de securitate

Dar foarte curând totul s-a schim­bat. Asasinarea în 1995 a prim-minis­trului israelian Yitzhak Rabin, precum şi restricţiile tot mai draconice menite să-i împiedice pe palestinieni să intre în Israel şi să-i ţină sub control au condus la o nouă revoltă în 2000. Aceas­ta a fost mult mai violentă şi a dus la moartea a peste 4.300 de palestinieni şi 1.100 de israelieni. Israelul a luat măsuri pentru strămu­tarea coloniştilor din Gaza. Şi Gaza a fost practic sigilată, ca o uriaşă închi­soare. Israelul a început şi construcţia unei bariere de securitate în Cisior­dania, cu costuri de peste o jumătate de milion de dolari pe kilometru.
Bombardamentele aeriene israe­lie­ne din ultimul an au distrus infrastructura din Gaza, lovind poduri, centrale electrice şi instituţii publice. Încălcările legilor şi ordinii publice, precum şi disperarea tot mai mare a populaţiei din Gaza au dat naştere la conflicte interne între Hamas şi Fatah. În jur de 200 de palestinieni au murit în luptele de stradă dintre cele două facţiuni.
Dovezi privind abuzurile israe­lie­nilor sunt publicate nu doar de orga­nizaţii internaţionale pentru drepturile omului, ci şi de cele israeliene, ca B’Tse­lem. Pe 4 iunie 2007, Amnesty International a publicat un raport de 45 de pagini intitulat „Ocupaţie pe termen lung: palestinienii sub asediu în Cisiordania”, care ilustrează im­pactul devastator al celor patru decenii de ocupaţie militară israeliană.
Raportul prezintă dovezi despre expansiunea continuă a coloniilor ile­gale din teritoriile ocupate şi detalii despre confiscarea sau interzicerea de către Israel a accesului la resurse vi­tale, ca apa, pentru palestinienii aflaţi sub ocupaţie. Sunt dovezi privind o multi­tudine de măsuri care îi fac pe palestinieni prizonieri în enclave frag­mentate şi le interzic accesul la slujbe, învăţământ şi unităţi sanitare. Între măsuri se numără bariera sau zidul de 700 km, cele peste 500 de puncte de control şi un sistem complicat de per­mise de trecere care împiedică circu­laţia.
Din cei 1,4 milioane de locuitori ai Fâşiei Gaza, o majoritate copleşitoare (1,1 milioane) supravieţuiesc în pre­zent doar din ajutoarele externe. Pro­gramul World Food (WFP) a identificat Gaza ca pe unul din punctele critice ale planetei din punctul de vedere al ameninţării foametei. WFP este unul din principalele surse de alimente pentru palestinieni, asistând 640.000 de persoane din care peste o treime în Gaza.

Disperarea conduce la fundamentalism radical

Disperarea îi aduce la putere pe radicalii islamişti. Disperarea a deter­mi­nat populaţia palestiniană să se îndrepte spre un fundamentalism ra­dical. Cu cât Israelul foloseşte mai multă violenţă şi presiunea, cu atât creşte influenţa grupărilor radicali.
Organizaţiile israeliene de lobby din SUA sunt dominate de politica israeliană de extremă dreaptă. Ea vorbeşte nu în numele statului evreu, ci în numele unui curent ideologic din Israel conform căruia aspiraţiile pales­tiniene pot fi zdrobite prin forţă.
Politicile contraproductive ale ad­mi­nistraţiei Bush se oglindesc în poli­ticile contraproductive duse la perfec­ţiune de administraţia dură de dreapta a premierului Ehud Olmert în Ieru­sa­lim. Israelul încalcă cu dispreţ normele internaţionale şi respinge rezoluţiile Consiliului de Securitate care îi cer să respecte integritatea teritorială pales­ti­niană. În schimb, îi ţine pe palestinieni închişi în ghetouri sordide, baricadate, în care aceştia abia pot supravieţui.
Nu este în interesul lumii civilizate şi nici al Israelului să continue să încu­rajeze agresivitatea şi militantismul cres­cânde ale palestinienilor. Sanc­ţiu­nile economice şi comerciale pot deter­mina Israelul să-şi schimbe actuala politică faţă de palestinieni. Sanc­ţiu­ni­le economice sunt instrumentele care au pus capăt regimului de apartheid din Africa de Sud. George Bush senior, în timpul mandatului său, a impus sanc­ţiuni Israelului – suspendarea unor garanţii de credite în valoare de 10 miliarde dolari pentru revenirea imigranţilor ruşi în Israel – pentru a-l obliga pe premierul de dreapta Yitzhak Shamir să participe la negocierile de pace de la Madrid.
Presiunea externă este singura care ar salva Israelul de el însuşi o­prind alunecarea inexorabilă către un con­flict ce ar putea deveni regional.

[url=http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2442&title=Ambiguitatea nucleară din Orientul Mijlociu]Ambiguitatea nucleară din Orientul Mijlociu[/url]
În 1986, specialistul Mordechai Vanunu a oferit publicaţiei „Sunday Times” fotografii cu fabrica de armament nuclear din Israel. Premierul israelian Ehud Olmert a lăsat să se înţeleagă, neintenţionat, că şi Israelul are armament nuclear, ca şi „America, Franţa şi Rusia”. Când vor recunoaşte SUA că există deja o putere nucleară în Orientul Mijlociu? Preşedintele american, Geor­ge W. Bush, şi prim-ministrul Marii Britanii, Gordon Brown, au dreptate când afirmă că nu trebuie să existe arme nucleare în Orientul Mij­lociu. Riscul unei conflagraţii nu­cleare ar putea fi mai mare decât oriunde altundeva. Orice ţară care încearcă să obţină arma nucleară trebuie să se aştepte la reacţii diplomatice ferme.
Iranul trebuie descurajat să fabrice bomba nucleară printr-o combinaţie de presiuni şi recompense economice. Un răspuns militar ar fi categoric un de­zastru. Dar dacă, aşa cum pretinde Bush, proliferarea armelor nucleare „ar fi o ameninţare serioasă la adresa pă­cii mondiale”, de ce nici unul dintre ei nu spune că Israelul are astfel de arme?
Oficial, guvernul israelian adoptă o atitudine de „ambiguitate nucleară”: nici nu confirmă, nici nu neagă faptul că deţine armament nuclear. Dar oricine a studiat problema ştie că formula are un scop simplu: de a oferi SUA o scuză pentru a-şi încălca propriile legi, care interzic acordarea de ajutoare unei ţări care deţine arme de distrugere în masă neautorizate. Ficţiunea ambiguităţii este păstrată cu înverşunare. În 1986, când a oferit publicaţiei „Sunday Times” fotografii cu fabrica de armament nuclear israe­lia­nă, specialistul Mordechai Vanunu a fost atras din Marea Britanie la Roma, drogat şi răpit de agenţi Mossad, ju­decat în secret şi condamnat la 18 ani de închisoare. A petrecut 12 din ei în carceră şi la puţină vreme după eliberare a fost închis din nou – pentru 6 luni.
Pre­mierul israelian Ehud Olmert a lăsat să se înţeleagă, neintenţionat, că şi Israe­lul are armament nuclear, ca şi „Ame­rica, Franţa şi Rusia”. Politicienii din opoziţie au luat foc. L-au atacat pe Ol­mert pentru „o neatenţie care frizează iresponsabilitatea”. Dar ajutoarele eco­no­mice americane au continuat să sosească.
Aşa cum arată documentele ex­trem de interesante făcute publice anul trecut de Arhiva Naţională de Securitate, guvernul SUA ştia în 1968 că Israelul construia un dispozitiv nu­clear (ceea ce nu se ştia este că primul fusese deja realizat). Contrastul cu eforturile făcute astăzi pentru a îm­pie­dica Iranul să obţină bomba este cum nu se poate mai mare.
La început, diplomaţii americani au cerut Washingtonului să condiţioneze vânzarea a 50 de avioane F4 Phantom de abandonarea de către Israel a pro­gramului nuclear. Conform unei note trimise secretarului de stat de Biroul pentru Afaceri Orientale în octombrie 1968, comanda transforma SUA pen­tru prima dată în „principalul furnizor de echipament militar pentru Israel”. În schimb, SUA trebuiau să ceară „anga­ja­mente care să facă mai dificilă de­cizia Israelului de a se înarma nu­clear”. Astfel de presiuni, indica nota, erau urgente: Franţa tocmai livrase o încărcătură de rachete cu rază medie de acţiune, iar Israelul plănuia să le echi­peze cu focoase nucleare.
Douăzeci de zile mai târziu, pe 4 noiembrie 1968, într-o înltâlnire între adjunctul secretarului pentru apărare şi Yitzhak Rabin (pe atunci ambasador al Israelului la Washington), Rabin nu a negat în nici un fel informaţiile ame­ri­cane privind capabilităţile nucleare sau rachetele deţinute de Israel. Pur şi simplu a refuzat să discute despre asta. După 4 zile, Rabin anunţa că propunerea este „absolut inac­cep­ta­bi­lă pentru noi”. Pe 27 noiembrie, admi­nistraţia Lyndon Johnson accepta asi­gurările Israelului că „nu va fi prima pu­tere care produce armament nuclear în Orientul Mijlociu”.
Conform notei, autorităţile ame­ri­cane ştiau că această asigurare fusese încălcată încă înainte de a fi fost făcută. Înregistrarea unei convorbiri te­lefonice între Henry Kissinger şi un alt oficial în iulie 1969 arată că Ri­chard Nixon era „foarte puţin dispus să suspende livrarea avioanelor Phan­tom”, în ciuda încălcării evidente a acor­dului de către Israel. Afacerea a rămas în picioare, şi de aici înainte administraţia SUA a încercat să-şi păcălească propriii oficiali pentru a proteja minciuna israeliană. În august 1969, experţi SUA au fost trimişi să „inspecteze” fabrica nucleară israe­lia­nă de la Dimona. Dar o notă de la Depar­tamentul de Stat arată că „guvernul american nu este pregătit să sprijine un efort real de inspecţie în care membrii echipei să se considere au­torizaţi să pună întrebări directe pertinente sau/şi să insiste să aibă acces la arhive, documente, materiale etc. Echipa a fost avertizată subtil, în repetate rânduri, să evite contro­ver­sele, să se poarte cu mănuşi şi să nu se împotrivească voinţei gazdelor”.
Nixon a refuzat să predea trans­crierea unei convorbiri avute cu pre­mierul israelian Golda Meir ambasa­dorului Israelului Wally Barbour. Se pare că Meir şi Nixon au căzut de acord cu continuarea programului israelian, cu condiţia ca acesta să rămână secret.
Guvernul SUA continuă să îl pro­tejeze. La fiecare 6 luni serviciile de informaţii prezintă Congresului un raport privind tehnologiile dobândite de alte state, care pot fi „utile pentru dez­voltarea sau producerea de arme de distrugere în masă”. Rapoartele vorbesc despre programele din India, Pakistan, Coreea de Nord, Iran şi alte state, dar nu de Israel. De câte ori alte state încearcă să facă presiuni pentru ca Israelul să semneze tratatul de neproliferare nucleară, guvernele SUA şi europene le împiedică. Israelul refuză să semneze chiar şi convenţiile privind armele biologice şi chimice.
Refuzând să semneze aceste tra­tate, Israelul se asigură că nu va fi nicio­dată controlat. Dacă în Iran ins­pectorii Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică se plimbă prin fabrici, sigilează rezervoarele cu uraniu şi se plâng când autorităţile locale nu cooperează, în Israel nu au dreptul să facă inspecţii. Aşa că, atunci când gu­vernul israelian se plânge, aşa cum a făcut-o anul acesta, că şeful AIEA „se face că nu vede programul nuclear al Iranului”, insolenţa sa te lasă cu gura căscată. Israelul caută să atragă cât mai multe presiuni asupra Iranului, conştient că nici o putere nu va solicita măsuri împotriva sa.
Iranul sub Mahmoud Ahmadinejad este periculos şi imprevizibil, foarte posibil implicat în acte de terorism în străinătate. Preşedintele iranian neagă realitatea Holocaustului şi se opune existenţei Israelului. În războiul dintre Iran şi Irak, Iranul a răspuns la bom­bardamentele chimice ale lui Saddam Hussein cu propriile arme chimice. Dar şi Israelul sub Olmert este periculos şi imprevizibil. Anul acesta a bombardat o facilitate din Siria (a cărei natură este intens discutată). Anul trecut, a iniţiat un război de agresiune împotriva Li­banului. Îşi menţine ocupaţia asupra teritoriilor palestiniene. În februarie 2001, conform BBC, a folosit arme chi­mice în Gaza: 180 de oameni au fost internaţi cu convulsii grave. Fără îndo­ială, armele nucleare sunt la fel de periculoase în mâinile israelienilor ca şi în mâinile iranienilor.
Când vor recunoaşte SUA că există deja o putere nucleară în Orientul Mijlociu şi că ea reprezintă deja o ameninţare la adresa existenţei ve­ci­nilor săi? Când vor recunoaşte că Iranul nu porneşte o cursă a înar­mă­rilor nucleare, ci doar se alătură uneia? Când vor cere ca regulile impuse Iranului să fie aplicate şi Israelului?

Dansatoarele din buric nasc scandal între Israel şi Egipt
http://www.gandul.info/planeta-nebunilor/dansatoarele-din-buric-nasc-scandal-intre-israel-si-egipt.html?3938;2320984
Arabii susţin că „evreii le fură tradiţia”
Israelul acuză Egiptul că permite transferul de arme către Fâşia Gaza. Egiptul acuză Israelul că vrea să fure secretul dansatoarelor din buric. „Asta este o lovitură sub centură”, ironizează un jurnalist citat de „Corriere della Sera”. „Statul evreu vrea să ne fure şi dansul din buric”, pare să fie acuzaţia egiptenilor, supăraţi că în ianuarie, în celebra staţiune israeliană Eilat, are loc festivalul internaţional dedicat dansului oriental. Un eveniment considerat un afront de către săptămânalul egiptean A-Subua, care titrează: „Israelienii sunt hoţi de cultură”.
Festivalul internaţional de la Eilat a fost deja boicotat în 2006 de către dansatoarele egiptene. Anul acesta, presa arabă s-a hotărât să dea mai mare importanţă protestului. „A-Subua” nu s-a mulţumit să îi atace doar pe organizatorii evenimentului. L-a acuzat direct şi pe ministrul israelian de Externe că vrea „să fure o artă şi o tradiţie care aparţine doar Egiptului”. „În încercarea de a fura cultura arabă, a fost inclus în program şi un seminar despre viaţa lui Umm Kulthum (cântăreaţă, compozitoare şi actriţă egipteană)”, scrie publicaţia.
Săptămânalul nu acceptă nici ideea lui Orit Maftsir, una dintre cele mai celebre dansatoare israeliene, care ar dori dansatoare egiptene în juriul festivalului. Comentatorii israelieni amintesc cât a fost de greu să promoveze evenimente între cele două ţări, pentru marcarea a treizeci de ani de la vizita fostului preşedinte egiptean Anwar Sadat la Ierusalim.

Revelionul după gratii
http://www.gandul.info/viata/revelionul-dupa-gratii.html?3931;2319689
Regulă a petrecerilor de la puşcărie: „Nu daţi muzica prea tare. Pericol de melancolie”
Icoane şi brad în celule, chipuri de sfinţi lipite pe uşi
„La noi, la evrei, de Revelion nu se petrece. Se meditează mult. Te chinui şi te întristezi şi plângi. În noaptea aia, te întrebi: ce-am făcut eu rău anul acesta? Ce-aş fi putut să fac mai bun? Merit să trec în noul an? Pot să ridic ochii la Dumnezeu?”. Gavril (Gabi) Hrib e închis pe viaţă la Rahova şi face puşcărie de 24 de ani. Şi-a omorât procuroarea şi pe bărbat-su. În el a vărsat două gloanţe, în ea – cinci. „Omul n-a avut nici o vină, pe ea am vrut s-o omor”. Fiindcă-l făcuse „jidov” şi-l încadrase la duşmani de clasă pentru port ilegal de puşcă. Iar el, făcuse doar trafic de arme...
Urarea deţinuţilor: „La mulţi ani, afară!”
„La noi, Revelionul se face în septembrie. Sigur, îl mai fac o dată şi la sfârşitul anului, cu băieţii din cameră. (Râde) Două Revelioane nu strică”. În seara de Anul Nou, nu e mai mare bucurie decât vizitele. Vin puhoaie de familii să-şi vadă rudele închise, în parcarea închisorii nu mai ai unde arunca un ac, la intrare e aceeaşi buluceală ca la hipermarket, prin aparatul de verificat bagaje trec, pe rând, cozonaci, prăjituri, cărnuri, sucuri, cafele, săracii aduc covrigi cu susan, avuţii – valuri de portocale, baxuri cu ţigări şi ţoale noi, în sala de aşteptare miroase greu a caltaboş. Dar Gabi nu prea a avut parte de toate astea. Familia lui nu a reuşit să înţeleagă nici până acum de ce a ucis, aşa că rar de tot îl vizitează.
În timp ce el stă cocoţat în patul suspendat, cu acul în pânza de goblenuri, norocoşii scot pe geam, apoi plimbă peste zidurile puşcăriei, agăţate de sfori, tot felul de lucruri: ursuleţi de pluş, şampoane, săpunuri bune, cozonaci de la mama, conserve, smocuri de beteală şi te miri câte alte obiecte primite de acasă, pentru Sărbători... E perioada din an în care trocul merge de minune. Spre seară, când se termină şi vizite, şi schimburi, începe petrecerea. E doar un fel de a spune, fiindcă niciodată nu urlă muzica. Nu fiindcă le-ar interzice-o cineva, ci fiindcă dă melancolia-n „locatari”. Nici urările nu le fac ca oamenii liberi. Îşi spun „La mulţi ani, afară!”.
Un evreu şi un turc au făcut Bradul de Crăciun
Cineva a pus câte o poză de sfânt pe uşa fiecărei secţii de vieţaşi. De Crăciun, deţinuţii s-au transformat în copii şi au împodobit holurile cu ghirlande. Gabi a amestecat religiile şi a pus, în celula sa, o icoană cu Maica Domnului şi sub ea crenguţe de brad cu luminiţe. „Eu sunt evreu şi am religia mea, dar păstrez şi Biblia voastră şi nu-l reneg pe IIsus. El spune că n-a venit să schimbe lumea, ci să o întărească. Mai lasă o portiţă de scăpare, de mântuire, nu e pe de-a întregul neiertător, şi poate că de aia nu-l pot renega. La evrei, de Sărbători se aprinde o candelă cu şapte braţe, fiecare dintre ele simbolizând o zi din săptămână. Nu ne facem cruce şi nu împodobim brad.

Dar, cu toate astea, nu pot să nu mă bucur şi eu de zorzoanele colegilor”. E mândru: „Păi, acum şapte ani, cine a dat drumul pe secţie la colindători şi la capră? Eu”. De atunci, deţinuţii merg în fiecare an să colinde secţiile. „Şi cine a împodobit prima dată Bradul de Crăciun? Eu şi cu un coleg turc, de a zis toată lumea românilor că uite, au aşteptat să vină turcul şi evreul să le facă brad! Iar eu n-avusesem niciodată brad în casă”. Acum, deţinuţii pot petrece Sărbătorile aproape la fel de bine ca afară. Fiindcă „puşcăria de acum e pension. Îţi dă mâncărică pe gaură, n-ai treabă cu chiria, n-ai treabă cu vecinii. Să nu-mi spuneţi că dvs vă simţiţi mai liberă afară. Regimul de detenţie dinainte de Revoluţie era cu totul altceva, ăla crea monştri”.
Cum era în puşcărie acum 20 de ani? Trecem peste inexistentele Sărbători. Ajungem la viaţa de zi cu zi. „Ziarul venea lipit pe placaj, faţă-verso. Dacă lipsea un colţ, o păţea toată camera. Nu era voie cu pix, creion sau ac de cusut. Purtai dungi albe cu gri şi n-aveai voie adidas în picioare. Adidasul însemna că te pregăteşti să evadezi. M-au ţinut la Galaţi fără să văd pe nimeni un an de zile. Purtam ochelari ca ăia de sudură daţi cu ceva alb, să nu văd prin ei şi, chiar şi aşa, când venea gardianul, mă punea să mă întorc cu spatele”.
40.000 de euro - donaţie pentru o fetiţă bolnavă
Deasupra patului, la căpătâi, deţinutul păstrează o poză cu un chip de înger. Este un semn de mulţumire trimis de părinţii unei fetiţe pe care, spune Gabi, a salvat-o de la moarte. Fetiţa avea boala oaselor de sticlă şi îi trebuia operaţie urgentă. El a dat 40.000 de euro, au mai pus şi alţii, iar acum copilul e bine. „Nu ştiu cine e fetiţa şi nici nu mă interesează. Am primit o scrisoare de mulţumire de la ai ei, şi, după ce am citit-o, am băgat capu-n pernă şi am plâns.

Şi eu am avut o fată, ar fi trebuit să aibă acum 25 de ani. A murit de leucemie”, zice deţinutul. „Pe mine mă caută adventişti, penticostali, fraţi de credinţă. Dar, decât să dau bani bărboşilor, pe care oricum nu-i prea halesc, mai bine dau unui om care chiar are nevoie”. Dar de unde bani în închisoare? Zâmbeşte. Din goblenuri. Lucrează zi şi noapte goblenuri şi le licitează pe Net. Un centimetru pătrat costă un euro. Spune că până acum a strâns în cont vreo 60.000 de euro. Mai şi pictează.

Odată, pur şi simplu şi-a şters pensula pe o pânză şi imediat i-a şi cumpărat-o cineva. „I s-a părut că e pictură abstractă”, zice, pronunţând zeflemitor ultimul cuvânt. „Am mai făcut una, Evoluţia Păcatului, cu o groapă, un şobolan, un vampir şi nişte umbre, o tâmpenie, ce mai, şi mi-a luat-o cineva să şi-o pună în sufragerie. Cum s-o pui în sufragerie, am zis, să se sperie musafirii? Îmi place să ofer din lucrările mele. E frumos atunci când dăruiesc, iar omul deschide ochii şi se bucură”. La sfârşit, ne zice: „Nici nu ştiţi dac-aţi stat de vorbă de Hrib. Nici ei nu ştiu dacă pe Hrib l-au închis. Eu n-am poză la dosar”.

„Îmi place să ofer din lucrările mele. E frumos atunci când dăruiesc, iar omul deschide ochii şi se bucură” - Gavril Hrib (deţinut pe viaţă pentru dublu omor)

SUA criticate de Israel
http://www.jurnalulromanesc.ro/?module=displaystory&story_id=1195&format=html
Raportul serviciilor secrete americane, care susţine că Iranul a renunţat la armele nucleare, poate declanşa un nou război în Orientul Mijlociu. Avertismentul vine de la ministrul israelian al Securităţii.

„Opiniile greşite ale americanilor despre armele nucleare iraniene ar putea duce la un război regional care să ameninţe Israelul, ca în 1973", a spus ministrul.
În 1973, ţările arabe au atacat prin surprindere Israelul, dar acesta a rezistat cu succes. Guvernul israelian continuă să susţină că Iranul caută în secret să obţină arma nucleară. Preşedintele Ahmadinejad a afirmat de mai multe ori că statul evreu ar trebui să dispară de pe hartă.

Rasism la cote alarmante în Israel
http://www.jurnalulromanesc.ro/?module=displaystory&story_id=1173&format=html
Rasismul îndreptat împotriva arabilor a atins cote alarmante în Israel. Avertismentul este lansat de Asociaţia Israeliană a Drepturilor Civice, în raportul său anual care arată climatul de ură şi teamă ce caracterizează atitudinea evreilor faţă de concetăţenii lor arabi.

Peste jumătate dintre evreii israelieni ar dori să-i vadă plecaţi pe arabi, potrivit unui sondaj realizat în luna septembrie. Mai mult de trei sferturi dintre evrei se opun prezenţei arabilor în structurile de putere şi visează chiar la separarea totală în zonele de agrementul. Manifestările de rasism acoperă tot registrul: de la sloganul "Moarte arabilor !" strigat pe stadioane, la proiecte de legi rasiste depuse în Parlamentul israelian.
Numărul incidentelor avându-i victime pe arabi a crescut cu aproape un sfert în 2006, faţă de 2005. Arabii israelieni, care sunt descendenţii palestinienilor rămaşi după crearea statului evreu în 1948, reprezintă aproximativ 20 % din populaţia Israelului.

Demersuri americano-israeliene pentru atacarea Iranului

Michael COHEN

Începând din 1995 serviciile de informaţii ale SUA prezic, cam din doi în doi ani, că Iranul ar putea obţine armament nuclear în cinci ani. Ca şi în cazul Irakului, serviciile de informaţii americane au căutat asidu dovezi ale unui program nuclear în Iran, dar, din păcate pentru ei, fără rezultate. După scandalul “dovezilor” falsificate în cazul Irakului – uraniul adus din Africa, ţevile din aluminiu – administraţia nu a mai îndrăznit să fabrice aşa-zise “dovezi”. Au de gând Bush şi Cheney să se bazeze din nou pe afirmaţia lui Rumsfeld că "absenţa dovezilor nu este o dovadă a absenţei?"

În urma inspecţiilor efectuate de experţi IAEA în Iran, ElBaradei, şeful Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA), afirma că nu există dovezi ale unui program de înarmare nucleară în această ţară. ElBaradei a spus acelaşi lucru despre Irak înainte ca acesta să fie atacat. Declaraţia prevestitoare… Ofensiva politică împotriva Iranului s-a coagulat la începutul celui de-al doilea mandat al lui George W. Bush, Cheney ieşind în faţă şi făcând presiuni pentru atacarea facilităţilor nucleare ale acestei ţări. Într-un interviu pentru MSNBC pe 20 ianuarie 2005, doar cu câteva ore înainte de a doua instalare a în funcţie a lui Bush, Cheney plasa Iranul "în fruntea listei de aspecte problematice," şi afirma că negocierile şi sancţiunile ONU ar putea să nu fie suficiente pentru stoparea programului nuclear iranian. Apoi Cheney a adăugat, cu o nonşalanţă incredibilă: "Dat fiind că Iranul a transformat distrugerea Israelului în obiectiv al politicii sale de stat, israelienii ar putea decide să lovească primii şi să lase restul lumii să cureţe mizeria diplomatică ce va urma." Israelul, prin ambasadorul său în Statele Unite, Sallai Meridor, se plângea de curând că Iranul este principala ameninţare faţă de Israel şi consideră că pentru a anihila ambiţiile nucleare ale Iranului va fi nevoie de SUA pentru ai împiedica pe iranieni să-şi finalizeze programul. Cum aşa? Chiar dacă ar exista un program nuclear ascuns de ochii IAEA, niciun observator serios nu se aşteaptă ca Iranul să producă armament nuclear mai devreme de cinci ani de acum înainte. Dick Cheney pe da altă parte reiterează că "nu vom permite Iranului să deţină armament nuclear." Remarca a venit la scurt timp după avertizarea apocaliptică a preşedintelui George W. Bush privind cel de-al treilea război mondial care va izbucni dacă Teheranul ar deţine cunoştinţele pentru producerea armelor nucleare. Israelienii par convinşi că au reuşit să smulgă promisiunea lui Bush şi Cheney că până la finalul mandatului vor ajuta Israelul să înăbuşe în faşă programul nuclear al Iranului. Ca să nu mai spunem că nu există nicio dovadă că programul nuclear iranian are mai multă legătură cu înarmarea decât cel pe care Cheney şi Donald Rumsfeld l-au convins pe preşedintele Gerald Ford să îl aprobe în 1976. Westinghouse şi General Electric au luptat cu succes pentru abrobarea vânzării către Şah a unor facilităţi nucleare de tipul celor pe care le construieşte în prezent Iranul, pentru 6,4 miliarde de dolari, dar afacerea a picat odată cu detronarea Şahului în 1979. Israelul cu un arsenal de 200-300 de arme nucleare se bucură de o situaţie clară de monopol în oriental Mijlociu. Vor să-şi păstreze acest monopol, iar actualii lideri ai Israelului fac presiuni asupra SUA să înăbuşe în faşă programul nuclear al Iranului. Oricine conştientizează capacitatea de răspuns a Iranului îşi dă seama că acest lucru va însemna un dezastru pentru regiune şi nu numai. De ce ar ataca Iranul Statele Unite, sau de ce ar folosi armament nuclear împotriva lor? Adevărata ameninţare – este ameninţarea la adresa Israelului. Şi este o ameninţare ţinută sub tăcere ... Casa Albă nu vrea să pună accent pe ea în declaraţiile publice, pentru că nu este o cauză populară. Întâmplător sau nu aşa-numitul "plan Cheney" este discutat pe larg în mass media în prezent. Fan al loviturilor preventive, vice-preşedintele a fost primul oficial SUA care a aprobat atacul aerian israelian asupra reactorului irakian de la Osirak din 1981. Şi a reluat această atitudine aprobatoare în discursul foarte important din 26 august 2002, în care defineşte termenii de referinţă pentru campania sa ulterioară de convingere a Congresului să aprobe războiul din Irak. Cheney nu s-a străduit să-şi ascundă fascinaţia pentru predispoziţia Israelului la lovituri preventive. Zece ani după atacul asupra Osirak, se spune că Cheney, pe atunci Secretar al Apărării, i-a oferit Gen. David Ivri, comandant al Forţelor Aeriene Israeliene, o imagine din satelit a reactorului nuclear irakian distrus de aeronavele israeliene de producţie americană. Pe fotografie, Cheney a scris cu stiloul "Mulţumim pentru contribuţia excelentă la programul nuclear irakian din 1981." Deşi oficial SUA a condamnat atacul (la vremea aceea administraţia Reagan sprijinea Irakul lui Saddam Hussein), sprijinul operaţional şi informaţional acordat de Pentagon israelienilor au avut o contribuţie decisivă la succesul raidului israelian. Acum, cu Cheney vice-preşedinte, un sprijin asemănător este aproape sigur în cazul unui atac israelian asupra Iranului. Relaţia Bush - Sharon Nu este un secret faptul că fostul prim ministru israelian Ariel Sharon făcea deja presiuni încă din 2003 pentru o lovitură preventivă timpurie, insistând că existau şanse ca Iranul să obţină armament nuclear mult mai devreme decât momentul estimat de serviciile secrete americane. Sharon şi-a adus chiar propriul consilier militar să-i prezinte lui Bush fotografii aeriene ale instalaţiilor nucleare iraniene. George W. Bush l-a întâlnit prima dată pe Sharon în 1998, în timpul unui turneu în Orientul Mijlociu. Sharon era atunci ministru de externe şi l-a dus pe Bush într-un tur cu elicopterul în teritoriile ocupate. Bush a făcut o referire relevantă la această vizită în prima şedinţă a Consiliului de Securitate Naţională din 30 ianuarie 2001. După ce a anunţat că va abandona rolul de “intermediar neutru” între israelieni şi palestinieni jucat de SUA timp de decenii, şi că va înclina pronunţat balanţa în favoarea Israelului, Bush a afirmat că a decis să-l creadă pe Sharon "pe cuvânt" şi să-l lase să se desfăşoare. În cartea “Price of Loyalty” a lui Ron Suskind, Paul O'Neill, care a luat parte la şedinţa respectivă, în calitate de Secretar al Trezoreriei, îl citează pe Bush: "Arăta destul de rău acolo jos," a spus preşedintele încruntat. Apoi a adăugat că a venit vremea ca America să renunţe la eforturile din această regiune: "Nu văd ce-am putea face în privinţa asta în acest moment." O'Neill îşi aminteşte că proaspătul Secretar de Stat Colin Powell a fost luat complet prin surprindere de faptul că o politică nuanţată, echilibrată, pe termen lung, era astfel azvârlită la gunoi. Powell a protestat, avertizând că acest lucru îl va încuraja pe Sharon şi " consecinţele ar putea fi dramatice, mai ales pentru palestinieni." Potrivit lui O'Neill, Bush a ridicat din umeri, spunând: "Uneori o demonstraţie de forţă din partea uneia din tabere clarifică imediat lucrurile." Reticenţa armatei americane Singurul lucru care pare a sta în calea unui atac preventiv asupra facilităţilor nucleare ale Iranului este reticenţa, neobişnuită dar binevenită, a armatei americane. Se pare că înalţi oficiali militari le-au spus lui Bush şi Cheney: De data aceasta lăsaţi-ne pe noi să vă spunem la ce să vă aşteptaţi în Ziua 2, Săptămâna 4, Luna 6 – şi toate pagubele grave pe care Iranul le poate cauza Israelului şi nouă, în Irak şi în alte părţi. Dar Congresul? Poate frâna planurile lui Bush şi Cheney? Nici vorbă. Dacă AIPAC (Comisia pentru Afaceri Publice Americano-Israeliene) şi fondurile sale fabuloase vor sprijini un atac asupra Iranului, şi legiuitorii americani lipsiţi de coloană vertebrală vor face la fel. AIPAC a reuşit deja să împiedice un proiect de lege care ar fi obligat preşedintele să obţină autorizarea prealabilă a unui atac asupra Iranului. Iar motivaţia posibilă a războiului pentru Casa Albă? Întrucât, mai ales după eşecul din Irak, ar fi greu de promovat ideea unei ameninţări iminente din partea unui Iran înarmat nuclear, maşinăria de PR a Casei Albe a început deja să se concentreze pe alte “dovezi” – până acum vagi – care să indice că Iranul îi sprijină pe cei care “ne ucid militarii din Irak”.

http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=1193&title=Demersuri_americano-israeliene_pentru_atacarea_Iranului

Israelul devine al patrulea mare exportator de arme din lumeINTERNATIONAL HERALD TRIBUNE - Ierusalim - Israel a devenit al patrulea mare exportator de arme din lume în 2007, depasind Marea Britanie, cu 4,3 miliarde de dolari în contracte semnate, au anuntat surse oficiale, marti. Israelul exporta în principal sisteme radar, avioane fara pilot si rachete antitanc catre India, Turcia, Marea Britanie, SUA si alte natiuni occidentale, au spus oficiali ai apararii, sub conditia anonimatului, data fiind natura delicata a informatiilor. Dar Israelul si-a cîstigat o reputatie îndoielnica pentru procentul mic al vînzarilor sale - de obicei de obuze, pusti si munitie - catre tarile macinate de razboaie, spun analistii. O noua lege israeliana încearca sa garanteze ca armele israeliene nu ajung în mîinile cui nu trebuie. La presiunile SUA, Israelul a adoptat legea care prevede interzicerea pentru cetatenii Israelului de a vinde orice fel de arme, chiar daca acestea nu sînt de fabricatie israeliana, catre tarile si militiile puse sub embargou. Cei condamnati ar putea face 3 ani de închisoare si plati o amenda de pîna la 1,5 milioane de dolari, a spus Eli Pinko, seful noului departament de control înfiintat pentru aplicarea legii. Legea va intra în vigoare la 1 ianuarie. Israelienii - adesea fosti comandanti militari , au vîndut în trecut arme tarilor si gruparilor aflate sub embargou. În pofida încalcarii legii si a presiunilor internationale facute asupra Israelului de a lua masuri, legea locala nu permitea arestarea acestora. "Circa o cincime din exporturi sînt destinate unor tari problematice din lumea a treia, din Asia si Africa, deoarece aceste tari sînt în vîrtejul unor razboaie civile", a spus expertul militar Yossi Melman. "Acestea sînt piete care aduc Israelului o proasta faima". Israelul exporta si catre tari cu un slab dosar în domeniul drepturilor omului, cum ar fi o vînzare catre Zimbabwe, în 2001, a unor echipamente de dispersare a multimii, folosite ulterior împotriva demonstrantilor care au protestat împotriva dictatorului Robert Mugabe, a spus filiala Amnesty International din Israel. Amnesty a salutat încercarea Israelului de a-si îmbunatati legislatia, dar directorul de campanie al organizatiei, Ilan Lonai, a spus ca eforturile trebuie sa continue. "Israelul are nevoie sa ajunga la standarde nu doar mai bune decît acum, ci la standardele internationale, asemenea celor din SUA sau UE", a afirmat Lonai.

Oficiali israelieni ai apararii au spus ca Israelul trebuie sa exporte arme pentru a-si mentine industria apararii. Israelul are nevoie sa îsi dezvolte si sa fabrice propriile arme pentru armata, care se confrunta cu amenintarile unor vecini ostili, dar armata israeliana este o piata de desfacere prea mica pentru a sustine industria. Au existat mai multe cazuri internationale în care au fost implicati israelieni si contracte dubioase de vînzari de arme, de-a lungul anilor. Agentii israelieni au fost implicati în razboaie civile si revolte în mai multe parti din Africa si America de Sud. Într-un caz proeminent, un fost comandant israelian a fost arestat în România în anii '90 sub suspiciunea de vînzare de arme românesti catre Angola ravasita de razboi, în pofida unei interdictii a ONU, a declarat Melman. Suspectul, Shimon Hershkovitz, primise o asa-numita "autorizatie de asistenta de securitate" din partea Israelului pentru a vinde arme, mituindu-l pe ministrul apararii din Togo pentru obtinerea unui certificat de beneficiar final , pentru a face sa para ca armele vor fi folosite acolo, a spus Melman. ONU a cerut Israelului sa întreprinda actiuni legale împotriva suspectului, dar Israelul a sustinut ca nu stie nimic despre acesta, a aratat Melman. În final, presiunile israeliene asupra României au dus la eliberarea suspectului, care n-a mai fost condamnat, a mai spus Melman. Israelienii au mai fost suspectati pentru vînzarea de arme Croatiei în timpul razboiului de aici de la mijlocul anilor '90, dar si Coastei de Fildes si Nigeriei.

Israelul caută „diamante curate” în LiberiaInstitutul Israelian al Diamantelor (IDI) a semnat cu Liberia un acord în urma căruia experţii israelieni vor ajuta statul vest-african în identificarea resurselor de diamante.

Este primul asemenea acord după ce ONU a decis ridicarea embargoului impus în urmă cu şase ani asupra extracţiei, comercializării şi exportului „diamantelor însângerate", care au întreţinut şi războiul civil din Liberia.

Fostul preşedinte liberian Charles Taylor este acuzat acum că a alimentat conflictul între naţiunile vecine prin furnizarea de arme şi bani către grupurile rebele, în schimbul diamantelor. Vânzarea diamantelor brute a servit astfel finanţării războaielor duse de rebeli împotriva guvernelor legitime din Angola, Coasta de Fildeş, Congo şi Sierra Leone. În 2002, guverne, firme şi ONG-uri din mai multe ţări au instituit Protocolul de la Kimberley, pentru combaterea acestui comerţ.
Aranjamentul legal admitea comerţul cu diamante dure numai între membrii Protocolului şi numai însoţit de un certificat. În prezent, există 46 de state semnatare ale documentului, iar comerţul ilegal cu diamante neşlefuite a scăzut. Experţii cred că noua ameninţare o reprezintă comerţul ilegal cu diamante, prin specularea diferenţelor de taxe asupra importurilor şi exporturilor diferitelor ţări.
Odată cu venirea la putere a preşedintei Ellen Johnson-Sirleaf, Liberia este considerat din nou un stat de drept, capabil să-şi folosească resursele pentru creşterea nivelului de trai al cetăţenilor. Iar IDI – care reprezintă industria israeliană a diamantelor şlefuite, cu exporturi de 6,6 miliarde de dolari în 2006 - consideră că Liberia are un potenţial important ca furnizor de diamante, în condiţiile în care vecinii ei au astfel de resurse minerale

Israelul nu s-a angajat pentru un calendar al procesului de pace

Premierul israelian Ehud Olmert a negat ca si-a luat un angajament in privinta unui “calendar ferm” pentru incheierea negocierilor cu palestinienii, relansate oficial saptamana trecuta la Annapolis, dupa sapte ani de inghet. “Nu exista in mod cert un angajament in privinta unui calendar ferm pentru aceste negocieri”, a afirmat Olmert (foto), inainte de inceperea reuniunii saptamanale a guvernului. ”Va exista doar un efort pentru accelerarea negocierilor, cu speranta incheierii lor in 2008”, a adaugat el. La reuniunea de la Annapolis, in apropiere de Washington, israelienii si palestinienii s-au angajat sa inceapa negocieri imediate pentru rezolvarea conflictului, in vederea ajungerii la un acord de pace inainte de inceputul lui 2009, cand se incheie mandatul actualului lider de la Casa Aba. Ehud Olmert a temperat aceste sperante in Israel, unde este acuzat de opozitia de dreapta ca ar promova o politica a concesiilor unilaterale. Si in interiorul coalitiei sale, partidele Shas si Israel Beitein (ultranationalist) au amenintat cu iesirea de la guvernare daca primul ministru va face concesii palestinienilor in problemele cheie ale conflictului, cum ar fi statutul Ierusalimului. La prima sedinta de cabinet dupa Annapolis, Olmert a insistat ca orice progres in negocierile de pace (care vor continua cu o intalnire directa tot in Statele Unite in februarie) depinde de respectarea angajamentelor din Foaia de parcurs, planul american din 2003 ramas litera moarta. “Israelul nu va trebui sa isi indeplineasca niciun angajament derivand din acel plan, inainte de indeplinirea tuturor angajementelor de catre parti”, a spus Olmert. In afara intalnirilor directe, cel putin doua conferinte internationale pentru Orientul Mijlociu sunt la orizont, gazduite de Rusia si Franta. Si Statele Unite au decis, in mod surprinzator, duminica, sa retraga un proiect de rezolutie a Natiunilor Unite in sprijinul procesului deschis la Annapolis. Documentul ar fi fost retras la cererea Israelului, care l-a considerat “inadecvat”.

Prinţul Charles al Marii Britanii, prins într-un scandal diplomatic cu Israelul
http://www.gandul.info/lumea/printul-charles-marii-britanii-prins-intr-scandal-diplomatic-isr.html?3929;1041688
Doi consilieri ai prinţului cred că Israelul încearcă să-şi „lustruiască” imaginea cu ajutorul lui Charles
Prinţul Charles al Marii Britanii, al doilea în ordinea succesiunii la tron, s-a trezit prins într-un scandal diplomatic care ar putea aduce prejudicii relaţiei Regatului cu Israelul. Mai multe mesaje electronice transmise între consilierii săi au ajuns din greşeală la ambasadorul Israelului la Londra, Zvi Heivetz, care îşi încheie mandatul zilele acestea.
Mailurile reprezintă un „mesaj de adio” destul de supărător, chiar dacă au ajuns la diplomat printr-o eroare, notează publicaţia The Times. În aceste mesaje se face referire la o eventuală vizită a lui Charles în Israel, perspectivă neagreată de consilierii acestuia, deoarece această ţară ar intenţiona „să-şi lustruiască imaginea pe plan internaţional” pe seama Prinţului.
Cei doi consilieri ai prinţului îşi scriau unul altuia cu privire la invitaţia primită de acesta de a vizita Israelul, în condiţiile în care nici unul dintre membrii familiei regale britanice nu a făcut, până în acest moment, nici o vizită oficială în acestă ţară. În aceste condiţii, notează consilierii, nu există „nicio şansă în vecii-vecilor” ca prinţul să accepte invitaţia oficialilor israelieni. E-mailurile, publicate în The Jewish Chronicle şi preluate de The Times, dezvăluie şi teama consilierilor că Israelul şi-ar dori ca Prinţul „să-i ajute să-şi lustruiască imaginea pe plan internaţional”.
Secretarul particular al prinţului, Sir Michael Peat, şi adjunctul său, Clive Alderton, au primit o invitaţie din partea Knessetului, de a face o vizită de patru zile în Israel, pentru a pregăti terenul pentru vizita oficială a Prinţului Charles. Dacă la început cei doi britanici au dat dovadă de entuziasm cu privire la această perspectivă, la un moment Alderton i-a scris lui Sir Michael că „este destul de limpede că nu este nicio şansă ca această vizită să aibă loc în vecii-vecilor. Dacă am accepta, ar fi mult mai greu după aceea să evităm toate modalităţile prin care Israelul înţelege ca înăţimea sa să îi ajute să-şi lustruiască imaginea pe plan internaţional”.
Confruntat cu o posibilă reacţie negativă din partea Israelului, un purtător de cuvânt al Prinţului a explicat doar că „este vorba despre un e-mail intern cu privire la o vizită a unor oficiali de la Clarence House în Israel. Orice potenţială vizită a Prinţului Charles va fi efectuată după recomandarea Guvernului”.

Poate ataca Israelul instalaţiile nucleare din Iran ?


Cu câteva zile înaintea publicării unui nou raport al Agenţiei ONU pentru Energia Atomică în legătură cu activitatea nucleară a Iranului, în SUA s-au exprimat temeri că Israelul ar putea ataca instalaţiile nucleare iraniene.

Israelul, după părerea multora, deţine de ani de zile un arsenal nuclear dar acum împreună cu unele guverne occidentale se teme că Iranul s-a angajat la un program de înarmare nucleară deşi Teheranul susţine că toată activitatea sa nucleară este în scopul producerii energiei electrice.

Vicepremierul israelian Saul Mofaz a cerut destituirea directorul Agenţiei pentru Energia Atomică, Mohamed El Baradei, pe care-l acuză că ignoră programul nuclear iranian.

Mohamed El Baradei a susţinut cu consecvenţă că deşi Iranul şi-a încălcat obligaţiile internaţionale, programul său nuclear nu prezintă un pericol imediat şi că Teheranul ar avea nevoie de câţiva ani ca să construiască o bombă nucleară.

Recentul anunţ al preşedintelui iranian Ahmadinejad că în ţară sunt acum în funcţiune 3.000 de centrifuge pentru îmbogăţirea uraniului a dat fiori liderilor occidentali.

Potrivit unor înalte surse militare de la Washington, existenţa unui număr atât de mare de centrifuge ar putea fi punctul care să declanşeze un atac aerian israelian.

Experţii americani susţin că 3.000 de centrifuge operând timp îndelungat ar putea îmbogăţi într-un an suficient uraniu pentru o bombă atomică.

Israelul a reacţionat la anunţul preşedintelui Ahmadinejad afirmând că nu va tolera Iranul ca putere nucleară.

"Convorbirile nu au oprit şi nu vor opri niciodată rachetele" a declarat ministrul israelian al apărării Ehud Barak în urma consultărilor cu şefii serviciilor de securitate.

Iar vicepremierul Saul Mofaz a cerut destituirea şefului comisiei pentru energia atomică Mohamed el Baradei spunând că politica urmată de acesta periclitează pacea mondială.

"Atitudinea sa iresponsabilă de a-şi băga capul în nisip în faţa programului nuclear iranian ar trebui să determinea darea lui în judecată", a declarat Mofaz în cursul unei vizite la Washington.

Preocuparea faţă de intenţiile Israelului a fost intensificată de recentul atac al forţelor aeriene israeliene asupra unei instalaţii din Siria suspectată de activităţi nucleare.

În 1981 Israelul a distrus reactorul nuclear irakian de la Osirak şi în prezent consideră Iranul cea mai gravă ameninţare la adresa securităţii sale, mai ales în lumina apelului preşedintelui Ahmadinejad la "ştergerea Israelului de pe hartă".

Agenţia ONU pentru energia atomică a refuzat să facă vreu comentariu înainte de publicarea ultimului său raport, săptămâna viitoare.

Iar însărcinatul UE cu probleme de politică externă Javier Solana urmează să raporteze şi el curând în legătură cu disponibilitatea Iranului de a renunţa la programul de îmbogăţire a uraniului in schimbul unor stimulente politice şi comerciale din partea occidentului.

Dar ultimul discurs public al preşedintelui Ahmadinejad nu sună prea încurajator în această direcţie.

Miercuri el a declarat la un miting că sancţiunile ONU nu au reuşit să oprească programul de îmbogăţire a uraniului.

"Omenirea trebuie să ştie că naţiunea noastră nu va renunţa la nici o iotă din drepturile sale nucleare. Cei care cred că pot obţine concesii de la noi, se înşeală amarnic" a adăugat preşedintele.

La Londra cel puţin cinci membri ai comisiei parlamentare pentru afaceri externe refuză să participe la plănuita vizită în Iran susţinând că vizita ar fi o victorie propagandistică pentru regimul de la Teheran.

Alţi opt deputaţi se vor duce însă. Este prima vizită a unei comisii parlamentare britanice în Iran de la capturarea şi deţinerea de către iranieni a 15 militari britanici în martie.

Incidentul plus unele dovezi că regimul de la Teheran sprijină insurgenţii din Irak şi Afganistan a înrăutăţit relaţiile dintre cele două ţări.

Zidurile mortii
A fost un zid, care a fost numit al rusinii. El despartea Berlinul in doua, trecind prin inima marelui oras si a majoritatii germanilor. Fusese ridicat de autoritatile comuniste, nu atit pentru a stop...

Creanga de maslin este uscata?
In intreaga lume copiii nu mor numai din cauza subnutritiei, a muncilor grele la care sint supusi, sint secerati si de gloante. In toate singeroasele confruntari etnice, religioase, politice, au murit...

Deocamdata, ramuri de maslin vestejite, uscate
Nu cunosc religii care sa indemne la violente, la crime salbatice, insa avem nu de azi, de ieri nenumarate exemple cind conducatori fanatici sau colectivitati de oameni pot savirsi tot felul de orori ...

Prietenii prietenilor
Ceea ce se petrece la aceasta ora in teritoriile palestiniene dar si in intregul Israel este greu de inteles. Actiunile sinucigasilor palestinieni, care secera vieti de femei si copii, nu pot fi puse ...

Tancul si camila
Conflictul dintre evrei si palestinieni, care s-a acutizat de aproape un an, dupa ce a mocnit ca un foc de lemne verzi decenii la rind, a adunat in dreptul sau mii de victime, oameni nevinovati, ucisi...

Frunze de maslin minjite de singe, zdrentuite de gloante
In Orientul Mijlociu ramura de maslin -- simbol al pacii si intelegerii intre oameni -- aproape ca nu mai are nici o frunza verde. Si cele verzi, putine, cite au mai ramas, sint improscate cu singe, c...

Un razboi fara sfirsit?
Am fost de citeva ori in Israel si prietenii, care m-au invitat atunci, mi-au reinnoit si in acest an invitatia. Am refuzat-o politicos si ei au inteles temerile mele. Pamintul acela, cu locuri sfinte...

Un covoras pentru rugaciuni la Allah pe cel mai mare aeroport din IsraelData publicarii: 23/12/2006
Autoritatile vor construi in premiera pe aeroportul international Ben-Gurion din Israel o sala de rugaciune pentru musulmani, in cadrul eforturilor de ameliorare a relatiilor cu pasagerii de confesiune islamica. Calatorii musulmani, printre care arabii israelieni, s-au plins ca autoritatile de pe principalul aeroport din Israel, cu verificarile sale stricte si lipsa indicatiilor in limba araba, i-au tratat uneori in mod umilitor. Arabii israelieni reprezinta 20 la suta din populatia statului evreu, de sapte milioane de locuitori. Limba araba este cea de-a doua limba oficiala a tarii, dupa ebraica, insa in momentul deschiderii complexului aeroportuar, in 2004, arabii israelieni s-au plins ca nu existau indicatii in araba, ci doar in engleza si ebraica.