Stalin[v=]

Rezumarea primului mesaj :

JOSEPH  VISSARIONOVICH  STALIN-
7]Evreii sînt spioni buni. 
6]Educaţia este o armă ale cărei efecte depind de cine o ţine în mâini şi spre cine este ţintită.
5]Recunoştinţa e boala câinilor.
4]Moartea e solutia tuturor problemelor. Fara oameni – fara probleme.
3]Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezinta doar o statistica.
2]Ideile sint mai puternice decit pustile - daca nu ii lasam pe dusmanii nostri sa aiba pusti, de ce ii lasam sa aiba idei?
1]Nu conteaza cine si ce voteaza. Conteaza doar cine numara voturile.

„Generaţia Putin” îl admiră pe Stalin

SECRETELE KREMLINULUI - 1941: STALIN ATACĂ EUROPA

În ultimele zile cercetătorii de la Institutul de Rescriere a Istoriei din Newport Beach au uimit lumea cu detaliile planului secret al lui Stalin de cucerire a Europei. Existenţa acestui plan era bănuită în Occident de multă vreme, dar nimeni nu reuşise să scoată din arhivele fostului KGB (actualul FSB) documentele. Acum, cu o cheltuială de 100.000 de dolari (citeşte mită), cercetătorii au pus mâna pe cel mai teribil secret al secolului XX, planul secret al lui Stalin. Prezentăm, în exclusivitate pentru România, aceste dezvăluiri mulţumind Institutului pentru amabilitatea cu care ni le-a pus la dispoziţie.

Comisari sovietici la Amsterdam, Berlin şi Roma
Când încă cel de al doilea Război Mondial nu începuse şi încă multă lume spera că nici nu va începe, Stalin a întrunit pentru o discuţie de urgenţă pe consilierii săi militari spre a lua o decizie: ce trebuie făcut pentru ca Uniunea Sovetică să devină prima putere a lumii? Deciziile luate se vor dovedi tragice pentru întreaga lume, în primul rând s-a hotărât semnarea pactului Ribbentrop-Molotov pentru a orienta agresiunea lui Hitler spre vestul Europei, apoi s-a hotărât ocuparea în şase luni a ţărilor Baltice şi Basarabiei. Ultima decizie a devenit cunoscută doar acum: ocuparea în doi ani a întregii Europe.

În viziunea lui Stalin, Hitler avea să se ciocnească cu Franţa şi Marea Britanie şi apoi când cele trei puteri erau epuizate, Armata Roşie intervenea şi le ştergea de pe suprafaţa pământului.

În lunile următoare, Stalin a şi făcut numiri pentru funcţiile de Comisari ai Poporului pentru Berlin, Amsterdam, Bruxelles, Paris, Roma şi Madrid.

Totodată NKVD-ul (Securitatea sovietică, mai cunoscută sub numele de KGB) a emis o ordonanţă cu privire la comportarea în teritoriile ocupate. Astfel după sosirea trupelor trebuiau imediat arestaţi: proprietarii de magazine, doctorii, arhitecţii, angajaţii băncilor, angajaţii guvernului şi în final posesorii de pământ. La fiecare punct de oprire al Armatei Roşii toţi aceştia trebuiau anchetaţi de NKVD şi în funcţie de vinovăţie executaţi pe loc sau trimişi în Uniunea Sovietică pentru reeducare.

Exista şi o listă secundară, numită lista politică, după care trebuiau arestaţi membrii sociali democraţi, naţional socialişti, ofiţerii de poliţie ,cei ai armatei şi membrii clerului. Toţi aceştia, spune ordinul, trebuie ca prin muncă cinstită să le fie iertată vinovăţia faţă de popor.

Tăvălugul
De unde avea Stalin atâta încredere că va cuceri întreaga Europă? În primul rând din personalitatea aleasă spre a conduce marşul spre Berlin: Boris Shaposhnikov a cărui carte Mozg armii (Mintea Armatei Roşii) îi stârnise admiraţia lui Stalin ce o ţinea permanent pe noptieră. Nu doar cartea îi plăcuse lui Stalin, ci şi omul pe care îl numea cu afecţiune: Boris Mihailovici.

Toată această dragoste se trăgea din credinţa lui Stalin că „iubitul“ său Boris îi va aduce întreaga Europă (când va eşua în aceasta Shaposhnikov va fi executat din dorinţa lui Stalin de a şterge orice urmă a planului).

Deocamdată, în culmea gloriei, Shaposhnikov a realizat un plan de mobilizare de doi ani, menit să depăşească în efective şi tehnică de luptă toate armatele Europei la un loc.

În 1938 Armata Roşie avea 1.513.000 oameni sub arme, în 1941 ea număra 5 milioane de soldaţi, în vara lui 1941 Shaposhnikov a mai chemat sub arme 6 milioane oameni, pentru asaltul final fiind pregătiţi 11 milioane de soldaţi.

Ei nu urmau să plece la atac cu mâinile goale: 30 de divizii motorizate, 61 divizii de tancuri urmau să spulbere orice rezistenţă până în inima Europei.

Armele secrete ale lui Stalin
Stalin pregătise şi câteva surprize pentru noul conflict printre care era deosebit de mândru de 4.000 de tancuri amfibie, 218 de submarine şi un milion de paraşutişti ce trebuiau să semene panică, apărând în masă deasupra oraşelor inamice. Între armele secrete figura tancul uşor KT, cu aripi, ce evolua în aer ca un planor, de îndată ce atingea pământul putând fi folosit ca orice tanc normal, doar că acesta venea din aer.

Mai erau pregătite şi maşini uşoare de luptă, BA 40 capabile să meargă pe linii de cale ferată, şosele şi teren accidentat deopotrivă.

În aprilie 1941 această imensă armată s-a deplasat spre frontiere luând poziţii ofensive.

Planul prevedea două direcţii de atac, prima, extrem de violentă şi cu bombardamente distrugătoare, în care urmau a fi implicate 10.000 de avioane urma să-i dea pe tavă Berlinul, a doua ţintă era România, unde două armate de tancuri (armata a 18-a şi armata a 12-a) şi 200.000 de paraşutişti cu baza la Jitomir, în Ucraina (din cei un milion de paraşutişti) urmau să i-a sub control Valea Prahovei şi zăcămintele de petrol şi să ocupe Bucureştiul (se conta pe slaba apărare antiaeriană românească şi pe surprinderea de a vedea o armată coborând din aer). O altă armată (armata 9 infanterie de la Odessa) urma să debarce la Constanţa şi să ocupe litoralul, în prima săptămână România urma a fi scoasă din război. Stalin era atât de convins că România urma să-i cadă imediat în braţe încât ordonase aviaţiei sovietice să nu o bombardeze pentru a fi sigur că o capătă fără mari distrugeri.

Atacul avea trei eşaloane: 16 armate de invazie perfect echipate şi pregătite deschideau drumul, erau urmate de trupe de infanterie proaspăt mobilizate ce urmau să exploateze succesul şi să păstreze terenul ocupat, urmau apoi trupele NKVD ce urmau să pună ordine în teritoriu.

În spatele acestor trupe, în imediata vecinătate a frontierei, erau concentrate milioane de raţii, bocanci, gamele, muniţii, tot ceea ce trebuia pentru susţinerea unui atac devastator.

Data atacului
Mai rămăsese de stabilit doar un mic detaliu: data atacului. Iniţial Stalin dorea ca atacul să aibă loc în iarna anului 1941/1942 deoarece credea cu tărie în rezistenţa la frig a soldatului rus, rezistenţă ce lipsea germanilor şi urma să-i ofere un net avantaj.

Ulterior, Stalin a reuşit în martie 1941, şi cu ajutorul agenţilor britanici, să răstoarne guvernul prinţului Paul, credincios Germaniei şi să instituie un guvern pro-rus, ce a trimis o delegaţie la Moscova pentru o alianţă ofensivă şi defensivă imediată. Molotov îşi aminteşte că pe când el avea ezitări în privinţa acestui acord ce făcea ca Uniunea Sovietică să intervină în sfera de influenţă germană, riscând un război, Stalin i-a ordonat să semneze imediat acordul. Ceea ce s-a şi făcut la ora 1 din noapte, la ora 3 trupele germane atacau Yugoslavia. Stalin a fost furios, Yugoslavia îi dădea acces la Adriatică, iar acest lucru făcea ca şi Bulgaria să intre în conflict de partea lui. Acum toate aceste avantaje erau irosite. Nervos, Stalin a decis, atacul va avea loc pe 6 iulie 1941, până în noiembrie întreaga Europă va fi a lui. Ştim exact data planificată pentru intrarea în Roma :18 decembrie, Crăciunul va fi sovietic anul acesta a râs, Stalin.

În acelaşi timp, a luat o decizie ce-l va costa scump ulterior, anume demolarea fortificaţiilor defensive de la graniţa cu Germania, în vederea derulării mai uşoare a atacului.

Discursul neştiut
Cercetătoarea rusă, T.S. Bushyeva a descoperit şi textul discursului ţinut de Stalin cu această ocazie: datorită atacurilor lui Hitler, Vestul Europei este subiectul unor serioase dezordini, folosind aceste condiţii am avut posibilitatea să rămânem în afara conflictului şi să decidem când vom intra în război. Ultimii 20 de ani ne arată că mişcarea comunistă nu progresează în timp de pace, dictatura proletariatului nu poate progresa decât prin război. Vom sovietiza astfel întreaga Europă.

Încrederea lui Stalin se baza pe factori clari, întreaga maşină de război sovietică se afla în stare de maximă pregătire la mijlocul lui 1941, în timp ce Germania va fi similar pregătită abia în 1943, avantajul era de partea sa.

Dezastrul va urma din cauza atacului neprevăzut al lui Hitler, Stalin se aştepta că în faţa superiorităţii sovietice acesta va recurge la defensivă.

Hitler a fost curajos şi a decis să atace reuşind să ocupe sau să distrugă 75% din fabricile sovietice de armament, dar arăta Vladimir Rezun (fost ofiţer KGB) cu doar 25% din ce pregătise pentru invadarea Europei, Stalin a reuşit să-i respingă atacul. În bătăliile de la Moscova, la Stalingrad şi la Kursk aceste divizii au respins atacul german apoi au reuşit să cucerească Berlinul şi jumătate din Europa, ce ar fi reuşit dacă avea întreaga capacitate militară pregătită? Prin atacul german din iunie 1941 a fost astfel salvată jumătatea vestică a Europei de la distrugere şi suferinţe pe care estul continentului le-a cunoscut cu putere în perioada comunistă.

Luând la cunoştinţă pregătirile din URSS, ministrul armamentului Fritz Todt l-a informat pe Hitler în 29 noiembrie 1941 că a pierdut războiul din punct de vedere economic.

Germania a pierdut războiul înainte de a începe
Cu toate acestea, Uniunea Sovietică a fost surprinsă de atac şi milioane de soldaţi au pierit în fulgerătorul atac german (numărul total al victimelor sovietice se va cifra la 20 de milioane de oameni, după cifrele oficiale din URSS). Luând contact cu aceste documente ce arată vinovăţia lui Stalin în proasta dispunere a trupelor sale şi în înfrângerile anului 1941 ziarul Novy Mir scrie: „întreaga tragedie ce a distrus o armată de 5 milioane de oameni în 1941 trebuie dezvăluită. Răul pe care conducătorii Uniunii Sovietice au plănuit să-l arunce asupra altora s-a prăvălit, prin forţa destinului, asupra noastră“.

Epilog
După atacul preventiv german din iunie 1941 Stalin, ce avea acum nevoie de ajutorul Occidentului, a ascuns toate dovezile acestui plan Shaposhnikov a fost executat pentru trădare ca agent nazist, trupele ce urmau a executa ofensiva căzuseră în mâinile lui Hitler şi puţini care vor scăpa prizonieratului vor fi ucişi la întoarcerea în ţară (o celulă specială a NKVD se ocupa de ei şi raporta în 1948 că nu mai există nici un supravieţuitor al eşaloanelor de comandă), iar restul actelor au fost îngropate între secretele Kremlinului. Stalin nu a bănuit că va veni o zi când imperiul său se va prăbuşi şi toate secretele vor ieşi la iveală, inclusiv ultimul, planul său secret de cucerire a Europei. În iunie 1941 când trebuia în sfârşit să apere Europa, Hitler nu a fost capabil, politica sa mioapă îl făcuse să distrugă armata franceză şi făcuse din Anglia un duşman.

În faţa tavălugului sovietic Germania nu putea opune decât 3.500 de tancuri şi 2.500 de avioane, aliaţii Germaniei, România, Finlanda şi Ungaria nu au putut sprijini eficient trupele germane şi când după 4 ani de luptă crâncenă, dar inegală, Germania s-a prăbuşit, Marea Britanie şi SUA au trebuit să îi ia locul şi timp de 45 de ani în timpul războiului rece să se lupte pentru a evita ca jumătatea vestică a Europei să cunoască dezastrul ce se abătuse asupra estului continentului.

Planul lui Stalin a fost cât pe ce să reuşească.

Dar, în această atmosferă de frămîntare generală şi în timp ce radioul cere, fără încetare, evitarea panicii, ei acţionează prompt. Hruşciov, care este numit preşedintele comisiei de organizare a funeraliilor, hotărăşte ca Stalin să se odihnească lîngă Lenin; în mausoleul colosal din Piaţa Roşie, unde corpul său va fi întocmai celui al fondatorului URSS-ului, oferit poporului spre veneraţie. El cere eliberarea de urgenţă din închisoare a unui anume Sbarski, individul care îmbălsămase corpul lui Lenin şi care va face aceeaşi operaţiune pe cel al succesorului său. Sbarski este astfel primul beneficiar al morţii dictatorului.
El lucrează în condiţii mai bune decît cele din 1924; nu există nici o văduvă care să se opună, aşa cum făcuse Krupskaia, mumificării defunctului, iar cadavrul nu începuse să se descompună atunci cînd Sbarski a trecut la treabă. Toată lumea este de acord cu prima reorganizare a partidului. Ea consta în eliminarea de la conducerea supremă a celor pe care Stalin îi plasase în timpul celui de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist, în scopul pregătirii unui schimb care ar fi putut antrena o serie de lichidări sîngeroase.
Din 25 de membri titulari ai Prezidiului, 15 îşi pierd postul. Molotov îşi recapătă toate prerogativele şi, împreună cu Mikoyan, Saburov şi Pervuhin, face parte din echipa conducătoare, în care Ghiorghi Malenkov, cumulînd funcţiile de prim-secretar al partidului şi de preşedinte al consiliului, trece drept primus inter pares. În privinţa acestui punct de vedere, cel puţin momentan, deciziile lui Stalin continuă să fie aplicate. Dar cît timp va dura? Sîntem îndreptăţiţi să punem această întrebare constatînd faptul că Beria a reuşit să-i reia lui Ignatiev, cu sprijinul lui Malenkov, în aceeaşi zi, postul de ministru de Interne.
Corpul lui Stalin este expus pe un catafalc acoperit cu catifea de culoare roşu-închis, înconjurat de un munte de flori, în sala Coloanelor, care a devenit Casa Sindicatelor, după ce fusese sala de bal a Imperiului Ţarist. Aici, în urmă cu 29 de ani, bătrînii bolşevici au venit să-i aducă un ultim ormagiu lui Lenin.
De la anunţul transferului rămăşiţelor pămînteşti în această imensă cameră mortuară cu ziduri de marmură care reflectă lumina enormelor candelabre de cristal, poporul se îndreaptă spre centrul Moscovei. Regăsim aici aceeaşi mişcare care l-a purtat mereu spre autocraţii vii sau morţi. Mulţimea nu are vîrstă; ea este Rusia dintotdeauna.
Este, de fapt, aceeaşi care alerga din toate provinciile să asiste la încoronarea şi la funeraliile ţarilor cei mai cruzi. În noaptea glacială, mulţimea este din ce în ce mai numeroasă, pe drumurile care duc la Ohotni Riad, Teatrul Balşoi, Piaţa Sverdlov, aşteptînd momentul în care vor putea să-l vadă. Tineri şi bătrîni, cu copii în braţe, sînt aici, nemişcaţi în zăpadă, înaintînd sau retrăgîndu-se cu valul uman.
Liniştea, apăsătoare precum cea a cîmpiei infinite care începe la porţile oraşului, este deranjată doar de zgomotele asurzitoare ale orologiului de la Kremlin, scîrţîitul paşilor pe trotuar şi ordinele, aproape şoptite, ale miliţienilor: Strîngeţi rîndurile, tovarăşi! Pentru această massă de oameni care-i iubeşte pe eroii morţi, Stalin reprezintă - în pofida sau din cauza masacrelor, epurărilor şi a foametei îndurate - supravieţuirea după decenii de suferinţe. Aceasta este amintirea anilor care au urmat după acea zi de iunie 1941, cînd a început marele război patriotic.
Ei reţn doar că, pentru prima şi ultima oară, el li s-a adresat cu o voce afectată, disperată, spunîndu-le: "Fraţi şi surori"... Că în timpul acestor ani, soldaţii, echipaţi şi înarmaţi în mod jalnic, plecau la atac strigînd "Pentru Stalin, pentru patrie". Cele 900 de zile de asediu ale Leningradului şi miile de locuitori morţi de foame, proclamările lui Hitler hotărît să-i subjuge pe slavi, aceşti oameni inferiori, cele 17 milioane de morţi le-au rămas încă în memorie. Trecuseră aproape 10 ani de atunci.
Apoi, a fost Stalingrad, Kursk, contraofensiva fulgerătoare, drapelul roşu cu secera şi ciocanul fluturînd pe Reichstag, miile de steaguri cu zvastica aruncate la picioarele lui Stalin, în faţa mausoleului. Toate aceste evenimente s-au petrecut sub conducerea lui Stalin. Cu Stalin. Din această perioadă, un imn naţional, cu adevărat rus, a înlocuit Internaţionala, spunînd: Lenin ne-a născut, Stalin ne-a educat... Rusia a ieşit din aceste încercări puternică şi respectată.
Occidentul continuă s-o urască, dar nu o mai dispreţuieşte. Prezenţa şefilor comunişti din Europa de est, cehul Klement Gottwald, polonezul Boleslas Bierut, albanezul Cerbenkov, românul Gheorghiu-Dej, germanul Walter Ulbricht, care au sosit repede la faţa locului imediat după anunţarea morţii conducătorului popoarelor, aminteşte faptul că aceste ţări pe teritoriul cărora staţionează armata sovietică sînt acum un meterez care împinge departe în vest frontiera reală a URSS-ului.
Însă pentru mongolul Iumdjaiguin Ţedenbal, vietnamezul Ho Şi Min, coreeanul Kim Il Sung şi chinezul Mao Zedong, Moscova reprezintă centrul recunoscut al lumii eliberate. Francezul Maurice Thorez, italianul Palmiro Togliatti, indianul Ajoy Ghosh şi indonezianul Dipa Aidit, ale căror partide nu se află la putere, dar regrupează sau influenţează zeci de milioane de oameni, proclamă faptul că nu există un alt socialism în afara celui al lui Stalin şi că apărarea Uniunii Sovietice este prima îndatorire a tuturor comuniştilor de pe toate continentele.
Dintre toate imperiile care îşi împărţeau dominarea lumii nu mai rămîn decît două: cel american şi cel rus. Acest sentiment al demnităţii naţionale ruseşti regăsite sau, mai degrabă, descoperite, pe seama a zeci de alte ţări, în sînul Uniunii şi în afară - la cheremul lui Stalin - permite acceptarea mai uşoară a sărăciei şi a MVD-ului, dar şi să se uite că, pînă la urmă, cel care a suportat greutăţile imenselor sacrificii nu a fost şeful Kremlinului, ci poporul său.
În privinţa restricţiilor de libertate a savanţilor, artiştilor, scriitorilor, ele sînt cu atît mai uşor acceptate, încît acele persoane se bucură de privilegii materiale exorbitante, adeseori pe măsura supunerii şi servilismului lor. Ei sînt, în mod proporţional, mult mai atinşi de represiune, decît celelalte clase sociale. Dar rusul nu se revoltă. El crede că aceşti intelectuali aroganţi au adeseori nume cu consonanţe străine, pe care, de fapt, Stalin face bine că-i potoleşte. Mulţimea coboară foarte lent spre Sala Coloanelor.
Ea a fost controlată prea mult timp de serviciul de ordine, ca să mai poată fi acum oprită. Cei care leşină şi cad - acolo unde rîndurile nu sînt prea compacte - mor sufocaţi sau călcaţi în picioare. S-au înregistrat sute de morţi şi răniţi. În ziua de 9 martie, membrii Prezidiului se adună pentru ultima oară lîngă catafalc, pe fondul unei melodii melancolice, preferata lui Stalin.
Malenkov, Beria şi Molotov celebrează o dată în plus în elogiile lor funebre marele geniu al umanităţii a cărui operă nu va muri niciodată, după care rămăşiţele pămînteşti sînt transportate la mausoleu. Acum, Stalin se odihneşte lîngă Lenin. Numele său este gravat în marmura roşie. Aşadar, după toate aparenţele, a intrat şi el, prin voinţa succesorilor lui, în mod definitiv, în legenda oficială. Dar oare există loc pentru doi zei egali în această nouă mitologie? Şi pentru cît timp?

Aşa a murit Stalin...

În ziua de duminică, 1 martie 1953, membrii Prezidiului se află în casele lor de la ţară, aşa cum fac la fiecare sfîrşit de săptămînă. La fel ca Molotov, dar şi ceilalţi colegi, Hruşciov crede că odihna în mijlocul familiei va fi de scurtă durată, deoarece Stalin îi va chema în momentul cel mai puţin oportun pentru obişnuita reuniune de lucru zilnică.
Trebuie să fii pregătit pentru acest gen de convocare, la orice oră din zi şi din noapte. Acesta este capriciul stăpînului. Subordonaţilor lui le este imposibil să-şi facă planuri. Adeseori, după ce părăsesc locuinţa lui Stalin, după o astfel de reuniune, ei tot nu ştiu care a fost motivul pentru care ea s-a ţinut; dar puţin contează! Dimineaţa, după-amiaza, seara trec, şi Kunţevo nu sună.
Este ciudat, chiar îngrijorător. Situaţia devine stresantă. Hruşciov se culcă, dar doarme iepureşte. Cînd, în cele din urmă, telefonul sună, Hruşciov nu-l aude pe Stalin, ci pe Malenkov, care îi cere să vină de urgenţă la vila secretarului general. Stalin nu şi-a mai făcut apariţia de o zi, iar responsabilii gărzii sale sînt îngrijoraţi. Ei nu îndrăznesc să intre în camera sa. Doar membrii Prezidiului - şi poate nici măcar ei - îşi pot permite o asemenea iniţiativă.
Malenkov şi Hruşciov se întîlnesc la Kunţevo cu Beria şi Bulganin. Ei află că Matriona Petrovna, o slujnică bătrînă, învingîndu-şi frica, s-a dus să vadă ce se întîmplă şi l-a găsit pe Stalin întins lîngă pat. Era imposibil să i se adreseze în astfel de condiţii. Şi dacă, din întîmplare, era viu? El nu-i va ierta niciodată că l-au văzut în această stare. Astfel, cei patru bărbaţi se întorc la ei acasă. Dar, abia ajunşi aici, sînt chemaţi din nou. Matriona Petrovna s-a dus să-l vadă pe Stalin şi i s-a părut că este bolnav.
De data asta, Kaganovici şi Voroşilov sosesc şi ei la Kunţevo. Ei se hotărăsc, în cele din urmă, să se apropie de Stalin, care zace pe o canapea şi respiră cu greu. Este evident faptul că picăturile de iod nu mai pot fi de folos. Dar cine ar îndrăzni să propună aducerea unui medic calificat, de cînd Vinogradov a fost nu doar arestat, dar şi întemniţat la ordinul expres al lui Stalin? După ore întregi de discuţii, trebuie să se ajungă la această soluţie şi, în cele din urmă, este ales profesorul Lukomski.
El crede iniţial că ofiţerii care vin să-l ia vor să-l aresteze şi tremură ca o frunză pe tot parcursul drumului pînă la bolnav. Diagnosticul este rapid, deşi lui Lukomski îi este foarte greu să-l anunţe cu voce tare: hemoragie cerebrală. Braţul şi piciorul de pe partea dreaptă sînt paralizate. Stalin suferă foarte mult. Poporul sovietic nu ştie nimic.
Comunicatele oficiale ale partidului continuă să fie publicate cu semnătura sa. Nu se face nici cea mai mică aluzie, nici la radio şi nici în presa scrisă, la starea în care se află conducătorul popoarelor. Lukomski şi colegii lui confirmă faptul că Stalin nu-şi va mai putea folosi niciodată membrele paralizate. Dar, atîta timp cît încă respiră, nici nu intră în discuţie înlocuirea sa din fruntea ţării. Nici unul dintre cei şase nu vrea să comită acest sacrilegiu, deşi fiecare înţelege că ceilalţi cinci se gîndesc doar la asta. Ne putem da seama după felul în care s-au împărţit, ca să stea la căpătîiul muribundului.
Beria îl veghează împreună cu Malenkov, Kaganovici este cu Voroşilov, iar Hruşciov cu Bulganin. În ziua de 4 martie, Malenkov îşi aminteşte de existenţa fiicei lui Stalin, Svetlana, care nu cunoaşte starea în carese află tată ei, şi o cheamă la Kunţevo. Ea va fi martorul îngrozit al incredibilei dezinvolturi a lui Beria, care se comportă de parcă ar fi noul stăpîn, îşi ascunde cu stîngăcie bucuria şi, în acelaşi timp, de îndată ce muribundul îşi recapătă cunoştinţa, îi face jurăminte de fidelitate veşnică.
Populaţia trebuie totuşi avertizată, pentru a pregăti tranziţia. Radioul transmite un comunicat al Comitetului Central, care are efectul unui anunţ care transmitea iminenţa producerii sfîrşitului lumii: "Tovarăşul Stalin a suferit o hemoragie cerebrală care i-a atins părţile vitale ale creierului. Mîna şi piciorul de pe partea dreaptă sînt paralizate şi nu mai poate vorbi. Funcţiile respiratorii şi circulatorii au fost şi ele afectate... Boala gravă a tovarăşului Stalin va antrena o întrerupere a activităţii sale de conducere a ţării...
Partidul nostru şi întregul popor sovietic vor da dovadă, în aceste zile grele, de cea mai mare unitate şi de o coeziune perfectă, de forţă, de suflet şi vigilenţă". De la Brest-Litovsk la Vladivostok şi de la Murmansk la Alma-Ata, viaţa pare că s-a oprit în loc. Poporul rus îşi ţine respiraţia, surprins să constate că boala şi suferinţa îl pot atinge pe Stalin, semizeul atotputernic.
Din minut în minut, forţele bolnavului slăbesc. În ziua de 5 martie, cei şase şi Svetlana sînt reuniţi în jurul patului său, aşteptînd sfîrşitul fatal. Stalin se sufocă, se crispează. Brusc, deschide ochii mari, aruncă o privire îngrozită şi îngrozitoare spre întreaga asistenţă. Îşi ridică uşor braţul sănătos, ţinîndu-l aşa cîteva secunde care par să dureze o eternitate, ca şi cum ar fi vrut să lanseze un ultim avertisment ameninţător. Braţul greoi cade înapoi pe pat. Stalin a murit. Beria părăseşte în grabă Kunţevo.
Colegii lui abia au timp să-şi dea seama că el renunţă la privilegiul de a o consola pe Svetlana şi de a da dispoziţiile cele mai urgente pentru anunţul morţii dictatorului. Beria are alte preocupări, după cum vor constata foarte repede colegii lui. Atunci cînd Hruşciov şi Bulganin pleacă spre Kremlin pentru prima reuniune a conducătorilor cu adevărat responsabili, îşi dau seama că Beria nu a pierdut timpul. Toate străzile capitalei sînt deja controlate de brigăzi militare speciale ale MVD-ului.
Zona centrală este în întregime încercuită. Imediat după căderea nopţii, artera principală, strada Gorki şi Piaţa Manejului sînt ocupate pînă la refuz de tancuri şi de camioane pline cu oameni înarmaţi. Este imposibil să i se reproşeze lui Beria această desfăşurare de forţe. Pînă la urmă, apelul de vigilenţă a fost o decizie colectivă. Însă rapiditatea cu care a fost instalat acest aparat de securitate demonstrează, dacă mai era cumva nevoie, imensa putere a lui Beria, ramificaţiile sale, cu sau fără Ignatiev.
Hruşciov şi Bulganin iau la cunoştinţă acest lucru... Abia la ora 6 dimineaţa, în această zi de 6 martie, prin vocea gravă şi ritmată a lui Levitan, crainicul marilor zile istorice ale războiului şi victoriei, URSS şi întreaga lume află vestea morţii lui Stalin: Inima lui Iosif Visarionovici Stalin, tovarăşul de arme şi continuatorul genial al operei lui Lenin, conducător înţelept şi învăţătorul Partidului Comunist şi al popoarelor sovietice, a încetat să mai bată!
În acest discurs funebru interminabil nu este loc, bineînţeles, decît pentru expresia gratitudinii, admiraţiei şi amărăciunii: Moartea tovarăşului Stalin, care şi-a consacrat întreaga viaţă, cu un devotament fără pereche, construirii comunismului, este cea mai mare pierdere pentru partid, pentru muncitorii din ţara Sovietelor şi întreaga lume... Numele nemuritor al lui Stalin va dăinui pentru totdeauna în inimile poporului sovietic şi ale întregii umanităţi progresiste... Poporul şi noii şefi ai Krmlinului se simt orfani.

Stalin a fost ucis?

Printre documentele arhivei secrete scoase la lumină de CIA, figurează un raport despre moartea liderului sovietic Iosif Stalin, document redactat în 1953. Agenţii SUA nu au putut stabili cauza exactă a decesului, "sistemul de control al informaţiilor din URSS fiind extrem de sever". Totuşi, experţii CIA nu exclud ipoteza asasinării. E posibil, spun ei, ca dictatorul să fi murit cu cateva zile înaintea datei oficiale sau motivul adevărat al decesului să fie altul. Stalin a murit la 5 martie 1953 după o hemoragie cerebrală. Se spune că Beria sau Hruşciov ar fi grăbit această moarte, refuzand să acorde ajutor bolnavului. La înmormantare s-a produs o adevărată ambuscadă din cauza numărului mare de oameni care au vrut să-şi ia rămas bun de la "tătuc". Nu se cunoaşte cifra exactă a morţilor. Se ştie că una din victimele neidentificate a fost înregistrată ca 1422.

Giurgiuleşti, piedică în calea lui Stalin

În iulie 1940, armata sovietică punea mâna pe Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinuturile Herţei. În paralel, Stalin gândea un plan de cucerire a României, dar şi a întregului continent european. Oraşul Galaţi a fost un punct extrem de important în dejucarea planurilor gândite de sovietici.


Înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial, Rusia era pregătită, ca şi Germania de altfel, să declanşeze ofensiva pentru cucerirea Europei. Un punct important pe agenda de război a lui Stalin îl constituia România. Un astfel de reper, al războiului, Hitler l-a cunoscut încă din momentul în care naziştii l-au arestat pe Iacov Giugaşvilii Stalin, fiul lui Stalin. În buzunarul său au găsit o scrisoare în care se făcea aluzie clară la ocuparea Berlinului de sovietici, înainte de declanşarea războiului. Pentru punerea în aplicare a acestui plan, în acea scrisoare se menţiona că un rol important îl vor avea teritoriile din România şi Polonia. Scrisoarea a ajuns pe masa lui Hitler.


AMBIŢII. Stalin a avut sânge de expansionist. Vedea Europa "vopsită" în roşu, ideologie care i-a plăcut la culme. "Intenţia lui Stalin de a ataca Germania este reală. Concentraţia de forţe armate în regiunea Lvov arăta că se pregătea atacarea României, vizând zonele producătoare de petrol. Pentru ofensiva germană armata roşie încă nu era pregătită. Cu toate zvonurile privind această ofensivă, în Uniunea Sovietică nimeni nu credea într-o invazie germană. Asta pentru că sovieticii îşi pregăteau propria ofensivă", avea să spună Andrei Vlasov, comandantul Armatei a II-a de şoc, după ce s-a predat nemţilor şi apoi a trecut de partea lor. În planurile sale, cucerirea României reprezenta un punct vital. Primul pas a fost făcut prin smulgerea Basarabiei de lângă patria mamă. În 1939, cu 21 de ore înainte ca Polonia să fie atacată, Stalin a mizat pe o ofensivă în sud. Cea mai puternică zonă înarmată la frontiera Rusiei nu era cea de nord, în apropierea Germaniei, ci zona Kievului, în sud. Acest plan de război al lui Stalin a fost găsit şi publicat de colonelul de stat major Valentin Danilov mult după terminarea războiului. Ce presupunea planul lui Stalin? "Atacul a două armate sovietice de vânători de munte, care urma să se desfăşoare peste munţii Transilvaniei, iar prin culoarul Galaţi urma să atace puternica armată sovietică ce urma să ocupe Ploieştiul. În momentul în care în mai-iunie 1940 Hitler lupta pe frontul de vest, pe frontiera cu Uniunea Sovietică erau numai 10 divizii de infanterie de slabă calitate, fără nici un tanc şi fără acoperire aeriană. După ce Polonia a fost împărţită între Stalin şi Hitler, în 1939, existau două pătrunderi în profunzimea teritoriilor ocupate de Germania. Una la nivelul Bielostokului şi alta, în sud, pe teritoriul Lvovului, două peninsule sovietice în marea germană. În 1940 Jukov ocupă Basarabia şi Bucovina, profitând de slaba organizare armată din zonă. Punând mâna pe Bucovina, pentru care nu exista un acord cu nemţii, a fost lărgit foarte mult intrândul sovietic în teritoriile germane, devenind culoarul Lvov – Cernăuţi. În acel moment, Hitler, care nu intenţiona să atace Uniunea Sovietică, se nelinişteşte şi ordonă începerea planului Barbarossa. De ce îi trebuiau cele două intrânduri lui Stalin, cu riscul de a-l enerva pe Hitler? Stalin era foarte hotărât să ocupe întreaga Europă!" De altfel, M. Goreev, adjunctul Statului Major General Sovietic, arăta în 1991: "Comandamentul Sovietic nu era pregătit pentru apărare strategică, ci pentru atac! Înaintea celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a pregătit un număr de paraşutişti de 250 de ori mai mare decât numărul paraşutiştilor existenţi în tot teatrul de război. Este doar un mic exemplu"!


BASARABIA. V.B. Rezun este un fost spion sovietic care a defectat în Anglia în 1978. De-a lungul anilor a publicat, sub pseudonimul Victor Suvorov, mai multe cărţi despre URSS, despre evenimentele militare şi politice petrecute în anii premergători şi ulteriori războiului. În "Sinuciderea", apărută în anul 2000, Rezun face referiri clare legate de intenţiile pe care sovieticii le-au avut faţă de România în anii ’40. Iniţial, Stalin pune mâna pe Basarabia. Profitând de situaţie, anexează teritoriile din Bucovina de Nord şi din Ţinutul Herţei. "Punctul de vedere oficial, sovietic, în ceea ce priveşte anexarea Basarabiei a fost acesta: De pe teritoriul Basarabiei aviaţia sovietică putea ameninţa industria petrolieră a României, care era principalul furnizor de petrol pentru Europa. De ce a fost anexată Bucovina de Nord? Deoarece pe teritoriul său trecea calea ferată de rocadă, cu interes strategic, care mergea de la Odessa prin Chişinău, Cernăuţi şi Şilvov şi care avea ecartament european. Astfel ne permiteam să utilizăm garnituri de tren pe căile ferate europene oricând doream", a redat colonelul A. Orlov, în "Jurnalul de istorie militară", un punct de vedere oficial al sovieticilor la 27 iulie 1942. De asemenea, Adolf Hitler, la 27 iulie 1942, spunea: "Este evident că sovieticii contează să influenţeze evenimentele din Balcani în direcţia dorită şi să transforme Balcanii într-un cap de pod care să le permită să ne atace pe noi, cât şi pe celelalte ţări europene. În vara anului 1941, sovieticii intenţionau să lovească nimicitor România, întrucât ea este singura ţară, în afară de Rusia, care ne exporta petrol".


BĂTĂLIA DE LA GIURGIULEŞTI. Rusia nu a renunţat la ideea de a pune mâna pe România nici după ce a anexat Bucovina de Nord. Astfel, în "Jurnalul de operaţii al Corpului de Cavalerie", la 2 iulie 1940 este notată o directivă care prevede: "Trupele vor menţine până la 3.VIII dimineaţa capetele de Pod la Est de Prut. Orice încercare de dezarmare nu va fi admisă, ripostând cu foc. (...) Se va păstra ca forţe în capul de pod un batalion din Reg. 46 Inf., un batalion de infanterie uşoară, una secţie artilerie şi una companie care de luptă. Luaţi măsuri de a interzice în orice caz trecerea inamicului la Vest de Prut, organizând o aparare puternică a culoarului spre Galaţi, interzicerea trecerei peste poduri folosind piese de artilerie şi armament anticar, asigurând totodată distrugerea podurilor în caz de tentativă de trecere. Orice încercare de dezarmare nu va fi admisă ripostând cu foc", ordona şeful de Stat Major, colonelul Eftimiu. Singurul veteran de război care a luat parte la acea luptă şi care încă trăieşte este fostul ofiţer de legătură, pe atunci plutonier, Nicolae Bacalbaşa. "În acel an, la Galaţi, a fost deplasată o companie de tancuri. Erau model Skoda, uşoare şi foarte moderne. Mai aveam în dotare şi tancuri Renault, dar erau depăşite şi nu au fost trimise la Galaţi. Iniţial am fost trimişi la aeroportul din Galaţi, unde eram concentraţi, aşteptând să purtăm o luptă, care părea inevitabilă, cu tancurile amfibie sovietice, pe care le aşteptam să treacă peste Brateşul Inferior şi Superior şi să încerce să spargă frontul. Ruşii voiau să pună mâna pe Galaţi. Noi, România, eram o piesă măruntă în jocul lor. Piesa cea mare era Istanbulul. Doar cucerind Galaţiul puteau intra uşor în Turcia. Apoi, pentru a trece uşor în Muntenia şi Oltenia, Galaţiul era principala piesă de pe tabla de şah. În acele vremuri, comuniştii l-au trimis la Galaţi pe Gheorghe Apostol. Acesta a recunoscut, în memoriile sale, că avea sarcina să aştepte ruşii şi să le predea oraşul! În momentul în care Basarabia a fost cedată ruşilor, preventiv, am pus dinamită la podurile de la Giurgiuleşti. Pentru orice eventualitate, comandantul, un mare erou, Napoleon Popescu, a trecut podul cu tancurile şi i-a aşteptat pe ruşi. Eu am rămas pe partea românească a podului.


Cu şase ore înainte ca România să predea oficial Basarabia, la poduri a apărut o coloană de 70 de blindate care voiau să intre în Galaţi. Ele au deschis focul împotriva tancurilor noastre. Norocul nostru a fost că ruşii aveau doar proiectile brizante, care nu străpungeau blindajul. Noi eram pregătiţi! Ştiu sigur că am reuşit să distrugem cel puţin un tanc sovietic T 40 şi am avariat altele. Ruşii s-au retras atunci de frica unui măcel, dar şi de teama unui scandal internaţional. După acest conflict, geniştii au vrut să arunce podul în aer. Popescu ar fi rămas cu camarazii peste Prut. Ar fi fost măcelăriţi. A întors tancurile spre genişti şi i-a ameninţat că deschide focul asupra lor dacă nu îi lasă să revină peste pod!", îşi aminteşte Bacalbaşa. De altfel, în Jurnalul mai sus menţionat stă notat: "Retragerea trupelor de la Vest de Prut s-a făcut în linişte şi sub protecţia unei companii de care de luptă, ce era instalată în poziţie la Est de Prut. Faţă de înaintarea agresivă a trupelor sovietice, compania de care de luptă a noastră a deschis focul, trăgând aproximativ 80 de proiectile de tun. Cu această ocazie s-au distrus patru tancuri inamice, dintre care unul a fost incendiat".


După acest episod de agresiune împotriva României, compania condusă de Napoleon Popescu a rămas mobilizată în ostroavele de la Cernavodă. "Între timp am devenit ofiţer de legătură. Am rămas la Cernavodă cu tancuri şi tunuri de asalt ultramoderne, nemţeşti, până la 21 august 1944. Eram mobilizaţi în ostroave. Ne aşteptam ca ruşii să încerce să pătrundă în zonă cu tancurile amfibie. Eram convinşi că într-un final urma să aruncăm în aer toate podurile de peste Dunăre. Cu două zile înainte de 23 august s-au prezentat la mine, la comandament, cu ordin de la Înaltul Stat Major, reprezentaţi ai nemţilor. Voiau să le predăm tancurile pentru ca ei să le folosească pentru depresurizarea armatei a VI-a din Basarabia. Abia atunci am plecat spre Bârlad", mai spune Bacalbaşa.



Tancul sperietoare


T 40, tancul pe care ruşii doreau să îl folosească pentru a cuceri Galaţiul, a fost considerat cel mai performant car de luptă din acei ani. Ruşii au făcut tot posibilul pentru a ţine secrete cât mai mult timp planurile de introducere în dotarea armatei a acestei maşini de luptă. "Tancul amfibie T 40 a intrat în dotarea armatei sovietice la 19 decembrie 1939, în aceeaşi zi cu tancul mediu T34 şi cu tancul greu KV 1. În clasa sa de tancuri a fost o realizare la fel de mare ca şi a celorlalte tipuri de care de cetate. Nu este foarte cunoscut pentru că armata l-a ţinut mult timp secret, pentru că vremea celorlalte tancuri revoluţionare încă nu venise", notează V.B. Rezum în "Sinuciderea". Referitor la puterea de guri de foc pe care sovieticii o aveau, generalul Heinz Guderian spunea: "Dacă aş fi ştiut că ruşii au o asemenea cantitate de tancuri, probabil nu aş fi început războiul!".



Germania versus Rusia


Joseph Goebbels, ministrul Propagandei în Germania nazistă, recunoaşte la 15 martie 1945, în ultimile sale însemnări din jurnalul personal, superioritatea sistemului de comandă sovietic în raport cu piramida de ordine şi disciplină germană. "Pentru ocuparea României ne-ar fi trebuit în perioada respectivă 240.000 de oameni, în timp ce sovieticii s-au limitat la patru divizii NKVD. A fost absolut suficient. Noi, nemţii, totdeauna greşim pe teritoriile ocupate, continuând să facem totul de unii singuri. Pe de o parte, am cheltuit foarte mult şi am blocat foarte mulţi oameni, iar pe de altă parte, ne-am ridicat împotrivă populaţia din teritoriile controlate. Ruşii, în schimb, ocupau şi supuneau". De altfel, ca exemplu, B. Gregori arată în cartea "Airborne Warfare" că aeroporturile româneşti au fost ocupate prin paraşutarea a numai două brigăzi de soldaţi, operaţiune care a şi fost filmată pentru arhivele militare.




Eroul Napoleon Popescu


Comandantul Companiei a V-a care de luptă, Napoleon Alexandru Popescu, era considerat un adevărat strateg militar. Curajul şi abilităţile profesionale l-au făcut să aibă un rol extrem de important în luptele date pentru Basarabia între 1939 şi 1944. Născut la 28 ianuarie 1909, la Pietroşiţa (Dâmboviţa), absolvent al Şcolii Superioare de Comerţ şi al Şcolii Superioare de Infanterie 1, ajunge în 1929 sublocotenent comandant de pluton la Regimentul care de luptă I. În 1940, după ce participă la evenimentele din cadrul Rebeliunii Legionare, este avansat în grad de căpitan. Cariera militară i se axează aproape în totalitate pe evenimentele din Basarabia. "Posedă o foarte bună judecată şi un bun-simţ de discernământ, care i-au permis în acţiunea de la Giurgiuleşti să facă faţă în condiţii bune la atacul carelor de luptă ruseşti, salvând prin acţiunea unităţii sale un batalion de infanterie şi alte unităţi repriate cu acesta în ocazia evacuării şi cedării Basarabiei", este notat în Fondul de Memorii Originale din Arhivele Militare Piteşti. Este propus la avansarea în grad de maior şi este trimis pe frontul de Est. În 1941 participă la luptele de la Lipnic, acolo unde "compania condusă de căpitanul Popescu a fost întrebuinţată în folosul corpului de armată german pentru culegerea de informaţii. Printr-o acţiune rapidă ocupă gara din Lipnic, salvând-o de la distrugerea de către sovietici". Urmează bătăliile de la Soroca, Chişinău, Kremdovsko şi Argirovskaia. La 18 august 1941 "străpunge cu compania sa puternica poziţie de la Doncevo-Karpovo, la nord de Odesa, uşurând mult operaţiunile Regimentului III Dorobanţi". În urma acestei lupte este decorat cu Steaua României clasa a V-a cu spade şi panglică de virtute militară. După luptele de la Odessa se retrage cu divizia sa în ţară şi primeşte conducerea Batalionului de Inspecţie şi Reparaţii Motorizate. A fost decorat, în timpul celui de-al doilea război mondial, cu Virtutea Militară de Pace (1940) Steaua României (în 1940 şi în 1942), dar şi cu cea mai importantă distincţie militară germană, Crucea de Fier, clasa a II-a (1940). În 1947 părăseşte armata în grad de locotenent colonel. "În urmă cu şapte ani s-a stins. Am înţeles că este îngropat într-un mormânt mizer, în Bucureşti. Puţin pentru un erou atât de mare", spune fostul său camarad Bacalbaşa.

Stalin s-a interesat de OZN-uri

Privirea lui Stalin ucidea si dupa moartea acestuiaTemutul "tatuc al popoarelor", I.V. Stalin, avea, se pare, chiar si dupa moarte, puteri malefice. Astfel, specialistii Societatii Stiintifice "Radon" din Moscova au intrat în posesia unui obiect deosebit de periculos. Este vorba de un portret al lui Stalin, daruit "conducatorului popoarelor" în anul 1944 de catre "proletarii si taranii" din Asia Centrala. Tabloul, aflat într-un muzeu, a fost verificat si, stupoare, acesta emitea nici mai mult, nici mai putin decît 200.000 de microroentgeni pe ora!
Pentru comparatie trebuie mentionat ca fondul mediu al zonei din Moscova, unde era situat muzeul, era determinat la 15-20 de microroentgeni pe ora! Specialistii au explicat acest "nivel" incredibil de iradiere prin aceea ca portretul a fost gravat pe o îmbracaminte metalica, ce avea în compozitie... radiu. Sa fi fost oare o viclenie a Orientului? Sub îmbracaminte se afla o captuseala de carton, pe care se distingea clar negativul portretului. Este evident ca puterea uriasa a dozei radiatiei gamma a dus la o modificare structurala ireversibila a materialului. Relicva "ucigasa" a fost transportata la un poligon aflat în orasul Serghiev Posad - fostul Zagorsk -, renumit pentru bisericile sale rusesti, la 25 kilometri de Moscova, unde si-a gasit odihna vesnica, în sarcofagul de beton armat al unui depozit special izolat împotriva oricaror intemperii. În prezent, controlul radioactiv al Moscovei si împrejurimilor este asigurat simultan de mai multe institutii, printre care: Statul Major al Apararii Civile, Societatea "Radon", Centrul Geoecologic, Programul "Prima" etc. Din 1990 pîna în prezent, aceste instalatii au reusit sa depisteze împreuna 1183 de focare sau obiecte ce emiteau radiatii ucigatoare, ori care contaminau radioactiv. Dupa caderea Zidului Berlinului, Moscova a fost iradiata în cele mai neasteptate locuri: un teren de joaca pentru copii, un subsol, un cabinet de spital, o groapa de gunoi, un garaj particular. Si chiar gazonul din fata biroului unei firme foarte cunoscute, pe care, asa cum afirma reclama, "o stie toata lumea". Un semnalizator de incendiu, continînd plutoniu 239, a fost gasit în niste balarii de pe Strada Balsaia Polianka. Daca la aceasta lista se mai adauga semnalari de la Primaria Moscovei si "Casa Alba", precum si containerele de material radioactiv de contrabanda, este clar ca nu poti fi sigur ca au fost enumerate toate punctele potentiale ale cîmpului radioactiv de risc din Moscova. Unii autori afirma ca Moscova este presarata peste tot cu puncte radioactive, semanînd cu o fata ciupita de varsat. Parca ar fi portretul celui care i-a fost cîndva "tatuc". Dincolo de senzational, ne gîndim la vizitatorii si custozii muzeului unde a fost tinut tabloul si daca mai traiesc... Totusi, o întrebare persista de dincolo de timp: cei care au realizat portretul au crezut ca Stalin îl va tine în birou, si astfel îl vor ucide lent, dar sigur!? Probabil ca nu vom sti acest lucru niciodata, dar sa nu uitam ca toti primim cadouri...

Ghici unde bate o inima de poet?
Meseria de biograf exista de mult in nomenclatorul occidental, nu si in cel romanesc, care compenseaza insa prin alte ocupatii, mai balcanice. Simon Sebag Montefiori e biograful lui Stalin, ocupandu-se in special de tineretea temutului dictator rus, perioada despre care se stiu destul de putine lucruri. Soso, asa cum era alintat "tatuca" in tinerete, e unicul copil supravietuitor al unui tata betiv si violent si al unei fiice de iobagi din Georgia. Tanarul se inscrie la seminarul teologic, nu din evlavie, ci pentru ca era o scoala convenabila pentru un copil sarac si din acesti ani
dateaza primele – si singurele, de altfel – incercari poetice ale viitorului Stalin. si, culmea, ele nu erau tocmai rele, se pare, din moment ce au fost apreciate de cel mai mare editor rus al vremii, eroul national al Georgiei, printul Ilia Ciavciavadze, si cinci dintre ele publicate in "Iveria", un fel de "Romania literara" a Rusiei sfarsitului de secol XIX. Sangerosul despot a fost, spun biografii, un mare iubitor de poezie, admirator al lui Pasternak si al lui Mandelstam – pe care alege sa nu-i elimine, dar si un cititor pasionat de Puskin, Goethe si chiar Shakespeare. Recita mult din poetul georgian Nekrasov, inclusiv dupa ce ajunsese cosmarul Europei, de unde butada celebra a lui Ossip Mandelstam: "In Rusia, poezia e chiar apreciata, aici se si ucide pentru ea". Zilele trecute, circula pe Internet un link catre un articol cu un titlu hazliu: "Ceusescu traeste!". Mai ramane sa aflam ca si el scria poezii romantice cu rima si ritm.

MEMORIILE MAMEI LUI STALIN



Actualul presedinte georgian, Mikhail Saakashvili, a dat publicitatii, la cererea faimosului istoric Simon Sebag Montefiore, memoriile mamei lui Stalin. Insemnarile au facut parte din arhivele sovietice si contin informatii inedite. Alintat de mama sa Soso, viitorul dictator este descris ca un copil sensibil, care iubea florile. Aceasta povesteste in insemnari cum micul Soso a suferit din cauza infirmitatii provocate de mai multe boli si accidente si modul in care a trebuit sa faca fata violentelor unui tata alcoolic.

Buncărul secret al lui Stalin, viitor centru de distracţiiMai mulţi oameni de afaceri din Moscova au investit masiv în fostul buncăr secret al lui Stalin, pe care l-au transformat într-un centru de distracţii, ce cuprinde o sală de cinematograf, mai multe baruri, un restaurant, o discotecă şi un muzeu dedicat Războiului Rece. Buncărul, supranumit "GO-42", se află la o adâncime de 60 de metri, chiar în centrul Moscovei. Pe vremea "Tătucului", acolo lucrau sute de "angajaţi subterani" care foloseau telefoane şi mijloace de comunicaţii de ultimă generaţie pentru activităţi de urmărire şi spionaj. Practic, GO-42 era centrala telegrafică subterană a Ministerului de Comunicaţii sovietic, construit la ordinul personal al lui Stalin, în 1951. În interiorul "obiectivului de maximă siguranţă", cum era menţionat în documentele vremii, operau mai mult de 2.000 de persoane. La indicaţiile lui Stalin, acolo a fost pregătit tot ceea ce ar fi fost necesar în cazul unui război atomic: rezerve enorme de produse alimentare şi de apă, butelii cu oxigen. Cei 7.000 de metri pătraţi ai buncărului au fost cumpăraţi de compania Novik-Service, cu 1.850.000 de euro.

Stalin - omul din umbra lui HitlerDaca am avea curiozitatea sa-i intrebam pe istorici cine a declansat cel de-al doilea razboi mondial, ne vor privi chioras, raspunsul, in opinia lor fiind axiomatic... Putini stiu insa ca, desi este adevarat ca dictatorul nazist al Germaniei a declansat conflagratia propriu-zisa, „papusarul” care l-a dirijat si impins spre acest deznodamant a fost altul. Unul cu totul nebanuit: Iosif Visarionovici Stalin...Polonia, scoasa la mezat
Autorul acestei ipoteze senzationale este un fost agent secret sovietic, facand parte din structurile armatei, care a editat recent la Londra, sub pseudonimul Viktor Suvorov, o carte despre elementele necunoscute ale celui de-al doilea razboi mondial, misteriosul personaj sustinand ca ar fi avut acces direct la cele mai bine pazite taine ale oranduirii sovietice. Lucrarea, denumita „Spargatorul de gheata: cine a pornit razboiul?”, a starnit deja controverse, fiind privita cu rezerve de academicieni si cu interes de catre opinia publica.
Potrivit lui Suvorov, desi nu a tras el primul glont, Stalin a facut tot posibilul sa-l determine pe Hitler sa il traga. Acordurile secrete ale pactului Ribentropp-Molotov stipulau, pe langa rapirea unei importante parti din trupul Romaniei, de catre sovietici, si acapararea teritoriilor baltice, si o impartire a Poloniei, stat ce mai fusese sfasiat de atatea ori in cursul istoriei. Se stie ca Stalin ii ura pe polonezi cu tot atata ardoare ca si Hitler, doar ca de pe pozitii diferite.
El nu putuse uita atitudinea manifestata de vecinii de la vest in timpul razboiului civil din anii 20. Protectia pe care marile puteri apusene o acordau Poloniei, ca si in anii cand „albii” luptau cu „rosii”, il exaspera pe Stalin. Dar vicleanul conducator bolsevic, caruia nici Hitler, cu tiradele sale anticomuniste, nu-i era deloc drag, a vazut in atacul asupra Poloniei un prilej excelent de a invrajbi puterile capitaliste ale vremii.
Pe 30 noiembrie 1939, sub semnatura „genialului conducator” aparea un articol in ziarul Pravda, in care se scria „Franta si Marea Britanie... au declarat razboi Germaniei, luand astfel asupra lor responsabilitatile prezentului razboi”. De parca agresiunea nemtilor asupra Poloniei, stat suveran, nici n-ar fi existat. Dar era firesc ca Stalin sa judece astfel, de vreme ce, pe cand masina de razboi germana declansa crancenul blitzkrieg dinspre vest, Armata Rosie lua si ea o halca din Polonia, atacand-o dinspre est.
Toate tunurile pe „agresorul imperialist”
Atitudinea lui Stalin se va schimba insa radical, doi ani mai tarziu: pe 5 mai 1941, intr-un discurs tinut cu ocazia ceremoniei de absolvire a cadetilor Academiei Militare Frunze, dictatorul arunca intreaga responsabilitate asupra razboiului pe umerii lui Hitler, criticand teoriile acestuia despre necesitatea „spatiului vital” – cautat, lucru ingrijorator pentru rusi, spre est, nu spre vest... Suvorov considera ca aceasta schimbare de optica nu era deloc intamplatoare: agentii de spionaj infiltrati de rusi chiar in sanul Wehrmachtului avertizasera ca atacul german asupra URSS era iminent.
De aceea, Stalin, care stia ca nu mai poate impiedica acest atac, dorea sa se puna bine cu puterile occidentale, in vederea unei aliante ulterioare. Calculul sau s-a dovedit corect, caci la putin timp dupa invazia de la 22 iunie 1941, francezii si englezii, nimeni altii decat „factorii declansatori ai razboiului”, in opinia lui Stalin, cautau o alianta cu puterea sovietica, impotriva agresiunii naziste. Oportunismul „tatucului” va atinge apogeul cand, dupa sfarsitul razboiului, el va arunca vina devastatorului conflict mondial, ce costase omenirea zeci de milioane de victime umane, asupra intregii lumi capitaliste.
„Am dorit sa sugerez, prin cartea mea, ca sovieticii au adus, la momente diferite, e drept, acuzatii tuturor tarilor capitaliste, cu intentia deliberata de a ascunde propriul lor rol, ca instigatori ai razboiului”, spune Suvorov. Tactica nu era noua, dar Stalin s-a dovedit un invatacel constincios: sa nu uitam ca in scrierile lui Marx si Lenin, se precizeaza in dese randuri ca razboaiele moderne sunt provocate de imperialisti, dornici sa-si sporeasca sferele de influenta, in incercarea lor de a domina lumea. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, teoreticienii sovietici, in special autorii de tratate militare, au inceput sa predice fara incetare ca „razboiul nuclear”, pe care toata lumea il astepta cu spaima, va fi declansat de aceleasi tendinte „agresive si militariste” ale capitalismului.
Hitler – spargatorul de gheata al Revolutiei
Este un fapt indubitabil ca, dupa 1918, majoritatea statelor capitaliste au pledat pentru dezarmare si au incheiat acorduri referitoare la eliminarea armamentului, impunand aceste directive si tarilor infrante (in special Germaniei) ale caror tendinte agresive erau cunoscute. Singura putere mondiala care a nu a dat curs acestei cereri, pretextand ca ar fi tinta unor comploturi ale „albilor” si „contrarevolutionarilor”, vizand rasturnarea puterii bolsevice, a fost Uniunea Sovietica. In timp ce Europa Occidentala era inca socata de ororile unui conflict in ale carui transee murisera milioane de tineri, Lenin si acolitii sai se pregateau deja un cataclism si mai mare.
Si aici un amanunt este relevant: inca inainte ca Hitler sa devina cancelar, Stalin invita delegatii numeroase de ofiteri germani, in cadrul unor „schimburi de experienta”, dornic de a stimula dorinta de razbunare a Germaniei. Ofiterilor germani li se permitea accesul in uzinele sovietice de armament, fiind pusi in tema cu cele mai noi descoperiri si inovatii in materie, ale rusilor.
Mai mult, nemtii erau antrenati sa foloseasca modernele piese de artilerie ale sovieticilor si incurajati sa proiecteze altele similare; nesfarsitele coloane de Panzere, ce vor zdrobi, sub senilele lor, jumatate de Europa, isi au, prin urmare, originea in aceste „vizite de lucru”. „Imediat ce fascistii au ajuns la putere, Stalin a facut tot posibilul pentru a-i convinge sa se inarmeze, sa declanseze razboiul. Incununarea acestor eforturi a fost semnarea pactului Ribentropp-Molotov, prin care sovieticii promiteau sa inchida ochii la orice agresiune ar fi facut nemtii, in sudul si estul Europei.
De fapt, vicleanul Stalin a prevazut inca de la inceput cursul conflagratiei. El stia ca tot ce va lasa acum in mana lui Hitler – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Romania – va lua inapoi intr-o zi, adica atunci cand masinaria de razboi germana va fi anihilata. Istoria a dovedit ca a avut dreptate... In acelasi timp, pactul de neagresiune incheiat intre nemti si sovietici a speriat marile puteri occidentale, care se temeau de o alianta a extremelor – fascism si comunism. Poate ca si acesta a fost motivul nenumaratelor cedari si politicii defetiste ale unor diplomati precum Chamberlain sau Daladier.
„In ianuarie 1933, cand Hitler a fost numit cancelar, Stalin radia si l-a numit chiar pe viitorul dictator nazist spargatorul de gheata al revolutiei, isi amintea unul dintre intimii liderului de la Kremlin. Pe de alta parte, strategia lui Stalin a fost de a incita Statele Unite impotriva Japoniei, prin infiltrarea unor agenti ai sai in sanul administratiei de la Washington. In cartea „The Venona Secrets”, autorii, Herbert Romerstein si Eric Breindel, releva ca a existat chiar o actiune speciala - „Operation Snow” – vizand influentarea politicii americane in privinta Japoniei.
In mai 1941, Harry Dexter White, „cartita” sovieticilor in Departamentul de Stat, a fost solicitat sa propuna ideea unui ultimatum la adresa Japoniei, fata de agresiunea comisa impotriva Chinei. Cei doi sustin chiar ca secretarul de Stat, Cordell Hull, ar fi folosit chiar cuvintele lui Stalin, in nota ultimativa adresata Japoniei, la 26 noiembrie 1941. Dupa ce il facuse pe Hitler sa intre in razboi contra Frantei si Angliei, Stalin reusea astfel sa-i incaiere pe americani cu japonezii...

TABLOUL LUI STALIN, LICITATMarele tablou al lui Stalin, cunoscut din manualele de istorie, a fost licitat la Londra de doua celebritati. Primul a fost Andrew Lloyd Webber, autorul celebrului spectacol de music-hall "Cats". Cel de-al doilea, patronul magazinului Harrods, englezul de origine egipteana Mohamed al-Fayed. Acesta a oferit 12.480 de dolari, si tabloul fostului dictator comunist a devenit al lui.

• Mohamed al-Fayed a cumpărat tabloul lui StalinÎntr-o sală medievală din Londra, unde cândva membrii marilor familii se întâlneau să pună la cale soarta regatului, a avut loc o licitaţie la care s-au vândut obiecte de artă din Rusia. Marele tablou al lui Stalin, atât de cunoscut din manualele de istorie, a fost licitat de două celebrităţi. Primul care s-a arătat interesat a fost Andrew Lloyd Webber, autorul celebrului spectacol de music-hall „Cats". Cel de-al doilea, patronul magazinului Harrods, englezul de origine egipteană Mohamed al-Fayed. Acesta a oferit 12.480 de dolari, şi tabloul fostului dictator comunist a devenit al lui. Întrebat de ce a cumpărat imaginea unui comunist, Al-Fayed a spus: „Oricum Stalin nu mai avea de ce să stea la Moscova. Acum, acolo domnesc banii, şi nu ideile comuniste ale lui Iosif Visarionovici".

“Metroul secret“ al lui Stalin isi deschide portile

Stalin, recuperatorul

A fost descoperită harta pe care Stalin a recroit Europa
În Arhivele de Stat ale Rusiei a fost descoperită harta pe care fostul dictator sovietic Iosif Stalin a recroit Europa, în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Pe hartă este trasată, de mâna lui Stalin, prima variantă a graniţei germano-poloneze, înainte de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Conform intenţiilor iniţiale ale fostului lider sovietic, provincia germană Silezia Inferioară rămânea în cadrul Germaniei, la puţin timp, Stalin s-a răzgândit şi dintr-un condei a trecut Silezia Inferioară la Polonia, arătând astfel că URSS este cea care garantează integritatea teritorială a noului stat polonez.

Stalin a avut o a treia nevasta.

Iosif Visarionovici Stalin a avut si o a treia sotie, care nu a aparut in nicio biografie oficiala a fostului lider comunist, sustine saptaminalul rus "Argumenti i facti", care a intrat in posesia unei scrisori (pastrata in arhivele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice) semnata de o anume Reghina Rubinstein. Ea ar fi fost fiica asa-numitei Anna Rubinstein, o femeie de origine ebraica, de care Stalin a fost indragostit si cu care a fost insurat intre 1912 si 1918. Acest mariaj ar fi urmat dupa cel cu Ekaterina Svanidze (care a dura ...

Vorbeste Soljenitin


… Dar ce spune Soljenitin, marele Soljenitin despre „colectivizare“? «Marea Ciuma care i-a exterminat pe tarani a inceput dupa cat se pare in 1929: alcatuire de liste negre, confiscari, expulzari. Dar de-abia la inceputul lui 1930 (odata terminate repetitiile si punerea la punct) fu anuntat public ceea ce era in curs de realizare, in rezolutia Comitetului Central al Partidului Comunist (bolsevic) al Uniunii Sovietice la data de 5 ianuarie („partidul este pe deplin indreptatit sa treaca in practica sau de la o politica de limitare a tendintelor exploatatoare a chiaburilor la o politica de lichidare a chiaburilor ca clasa…“) (…). Omul care si-a petrecut tineretea spargand banci nu se putea apleca asupra taranimii ca un frate sau ca un tata de familie. Tot ce a stiut sa faca a fost sa dea banditilor semnalul si la acel semnal au fost imbarcati pentru taiga si tundra milioane de lucratori harnici, de semanatori de grau cu mainile batucite exact aceea care instalasera puterea sovietica cu singurul scop de a intra in sfarsit in posesia pamantului si care de cand il aveau, se ocupau tot mai mult de el („pamantul apartinea celor care il lucreaza“). Doar o limba de idiot intr-un cap de lemn poate vorbi de rechini atunci cand, state din Kuban, Oropinskaia, de pilda, au fost complet golite de populatie, de la batrani pana la sugari, (inlocuita cu soldati demoralizati) (…). O casa de caramida, pur si simplu, intr-un sir de case de lemn, o casa cu etaj intr-un sir de case fara, si gata: chiabur! Ia-ti calabalacul, scarnavie, iti dau o ora! Fara case de caramida in satele rusesti, fara case cu etaj! Înapoi la epoca pesterilor! Încalziti-va ca pe vremuri, in fumaraie! Asta e marele nostru proiect de transformare radicala, cum n-a mai vazut Istoria!
Este important, e lucrul cel mai important! Nu era vorba catusi de putin de „deschiaburire“, era vorba de fortat taranii sa intre in colhozuri. Sa-i terorizezi de moarte, era singurul mijloc de a le lua pamantul pe care li-l daduse Revolutia si sa-i legi ca iobagi de acelasi pamant. A fost un doilea razboi civil, de data asta impotriva taranilor, Marea Frangere, doar ca nu se spune ce a fost frant, sira spinarii poporului rus.» („L’Archipel du Goulag“, vol. 3, ed. Seuil, Paris, 1976, traducerea fragmentelor in romana de Al. M.).

„Kulakul“ - imagine falsa

O cercetare istorica complexa asupra fenomenului „dekulakizarii“ a fost intreprinsa de importantul istoric britanic Robert Conquest in lucrarea „Recolta durerii. Colectivizarea sovietica si teroarea prin foamete“ (in versiunea romaneasca in 2003, la ed. Humanitas). Înca din „Introducere“ profesorul Conquest face o afirmatie de o insemnatate deosebita: „… Unul dintre cele mai importante obstacole in calea intelegerii (a genocidului in chestiune de catre occidentali - n.n.) a fost abilitatea lui Stalin si a autoritatilor sovietice de a ascunde sau amesteca faptele. Mai mult, aceste autoritati au fost incurajate sa procedeze astfel de catre multi occidentali care, dintr-un motiv sau altul, voiau sa creada ce li se spune sau preferau ei insisi sa-i insele pe altii. Chiar si atunci cand faptele, sau o parte a lor, au intrat in constiinta Occidentului, s-au ivit formule sovietice care au avut menirea de a justifica sau cel putin de a scuza acele fapte. S-a creat in special o imagine a „culacului“ (chiaburului - n.n.) exploatator - bogat, puternic si nepopular, eliminat (fie si in mod inuman) ca un inamic al partidului, al progresului si al maselor de tarani. De fapt, un astfel de personaj, daca a existat vreodata, a disparut pana in 1918 iar termenul a fost aplicat oricarui fermier care avea doua sau trei vaci sau chiar unor fermieri mai saraci. Iar pana la instaurarea terorii prin foamete, nici macar cei din urma nu mai puteau fi gasiti prin sate.“ (op.cit. - pag. 11, subl. ns.)“
Asadar avem de-a face cu o minciuna propagandistica (model, de altfel, pentru propaganda comunistilor romani din perioada colectivizarii), cu un cliseu ideologic in numele caruia au fost exterminati un mare numar de oameni. „Deschiaburirea“ nu a avut loc numai in Ucraina. Aceeasi politica a lui Stalin si a acolitilor sai a fost aplicata si in Asia centrala sovietica, cu diferente impuse de specificul economiei agrare din teritoriul pe care sunt situate republicile Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjkistan, Kirgizstan, Kazahstan. Singura citarea cifrelor avansate de R. Conquest este suficienta pentru a ne face o idee despre „tragedia kazaha“: din 3.963.000 kazahi in 1926, dupa 13 ani ramasesera 3.100.900, „Luand in considerare sporul natural al populatiei, rezulta o micsorare a numarului de locuitori, din pricina foamei si repercusiunii exercitate de stat, cu circa un milion si jumatate
1930-1933, taranii se opun colectivizarii si infrunta Garzile Rosii venite sa confiste recoltele
de oameni dintr-o populatie totala (in 1930) de peste 4 milioane de locuitori; probabil ca numarul celor care au murit (exceptand pe cei ce nu au ajuns sa se nasca si pe cei care au fugit in China) a depasit un milion. De fapt, din cifre recent puse la dispozitie, rezulta ca pierderea a fost si mai mare. Numarul de gospodarii kazahe a scazut de la 1.233.000 in 1929 la 565.000 in 1936. Aceste cifre cutremuratoare se potrivesc, daca nu cumva au fost cauzate de o scadere catastrofala a numarului de animale. Numarul de vite, 7.442.000 in 1929, coborase drastic la 1.600.000 in 1933; numarul de oi a scazut in aceeasi perioada de la 21.973.000 la 1.727.000.“ (idem., pag.204). Conquest denumeste fenomenul drept un imens dezastru uman si economic, „imposibil de regasit in analele vreunei alte puteri coloniale.“ Asadar teroarea si moartea au fost prezente si in spatiul extraeuropean al Uniunii Sovietice. Dar ceea ce s-a petrecut in Ucraina intrece orice inchipuire.

Ucrainofobia lui Stalin


Adversitatea dictatorului fata de Ucraina si ucraineni a fost determinata, in primul rand, de inversunata rezistenta a unei populatii inzestrate cu o puternica constiinta nationala la presiunile hegemonice ale Moscovei. Deloc paradoxal, Kremlinul a atacat mai intai „coloana vertebrala“ a natiunii ucrainene, intelectualitatea. „Stalin a inteles clar ca esenta nationalitatii ucrainene consta in intelectualitatea care o potenta, dar si in masele de tarani care au sustinut-o de-a lungul secolelor „Decapitarea“ natiunii prin inlaturarea purtatorilor ei de cuvant era intr-adevar esentiala - si s-a dovedit ulterior in mod evident a fi fost motivul masacrului de la Katyn si al deportarilor selective din statele baltice din 1940. Se pare insa ca Stalin si-a dat seama ca doar teroarea de masa in intreg trupul unei natiuni - adica al taranimii - putea aduce intreaga tara intr-o stare de supunere“ (R. Conquest, op. cit., pag. 233).
„Tabloul clinic“ al instaurarii terorii in Ucraina este complex si, la o prima vedere pare expresia nebuniei totale. Logic, nimic nu justifica masurile luate de Kremlin contra ucrainenilor. „Kulaci“ nu mai existau demult. Colectivizarea fusese realizata mai amplu decat in Republica Federativa Rusia (70% dintre tarani erau in colhozuri fata de 59,3% in Rusia). În 1932 aceasta era situatia. Atunci ce i-a determinat pe Stalin si ciracii sai sa masacreze, pur si simplu, populatia Ucrainei? Raspunsul nu poate fi decat unul singur: obtinerea supunerii neconditionate a Ucrainei si ucrainenilor fata de Kremlin.
Supunere obtinuta prin teroare si infometare. Decretele lui Stalin (care au lasat deoparte ideea „proprietatii de grup“ proclamand averea colhozurilor drept sacra si inviolabila ca proprietate de stat au trimis la moarte, prin infometare sau glont, milioane de ucraineni. Numai la Harkov, de pilda, tribunalul a pronuntat, intr-o singura luna, 1500 de condamnari la moarte. În relatie directa cu infometarea trebuie puse cazurile de canibalism sau de consumare a animalelor moarte: „În satul Mala Lepetika, de langa Zaporoje, mai multi tarani au fost executati prin impuscare pentru a fi consumat carnea unui cal mort, suspect de a fi fost bolnav de rapciuga. Temandu-se de izbucnirea unei epidemii, GPU a ordonat lichidarea consumatorilor. Nu a fost un caz singular“ (idem, pag. 241). Pe fondul acestor grozavii, falsitatea, indecenta, minciuna cuprinse intr-o lozinca draga comunistilor „Omul - cel mai pretios capital“ apare ca o perfecta expresie a cinismului.

Exemplul Marelui Frate

În Romania, procesul colectivizarii agriculturii (a se intelege distrugerea elementului rural traditional) s-a facut prin metode inspirate de „experienta“ sovietica, fireste - la scara unui stat de relativ mici dimensiuni. Lovitura principala a fost data impotriva elitelor satului, asa-numitii chiaburi, si nu este catusi de putin intamplator faptul ca, in presa anilor 60, cantaretii „noului stat socialist“ au folosit, uneori, termenul „culac“. Reprimarea celor care au refuzat „colectiva“ a lovit uneori localitati intregi, asa cum s-a intamplat la Suraia si Rastoaca, sate moldovene impotriva locuitorilor carora au fost trimise batalioane din trupele de securitate inarmate cu mitraliere grele, ca la razboi. În alte parti, ca la Calafindesti si Fratautii Noi (fostul judet Radauti), militia a impuscat oameni pentru a semana teroarea ca instrument de grabire a procesului colectivizarii. De la presiunea exercitata prin aplicarea cotelor obligatorii imposibil de achitat pana la arestarea a zeci de mii de tarani si internarea in lagare de munca fortata de pe Canal, de la Salcia si din alte parti ale gulagului romanesc, tot de inspiratie stalinista, satul a fost supus unui regim de teroare care a dus la distrugerea lumii rurale, la intreruperea brutala a evolutiei sale firesti. „Modelul“ sovietic se configureaza din strategia partidului comunist: „Anul 1946 a adus o seceta teribila iar la 16 februarie 1946 se producea prima legiferare a sistemului de cote obligatorii. Cooperatiile locale si chiar armata deveneau colectori imputerniciti (…) Restrangerea libertatii de a dispune de propriile produse a continuat gradual (…). În paralel cu reducerea dreptului de a mai dispune de produsele propriului pamant si cu restrictiile graduale asupra vanzarii acestuia, care au anihilat piata de pamant inca incepand cu anul 1947, regimul comunist a trecut la lichidarea formala a proprietatii. La 2 martie 1949, au fost confiscate toate exploatarile agricole si fermele model (…). În multe cazuri, proprietarii au fost ridicati noaptea si deportati …“ (cf. Alina Mungiu-Pippidi - Gérard Althabe, „Secera si buldozerul. Scornicesti si Nucsoara. Mecanisme de aservire a taranului roman“, ed. Polirom, 2002, pag. 50-51). Urmarile distrugerii proprietatii individuale rurale si ale infiintarii versiunii romanesti a colhozurilor de inspiratie stalinista se fac simtite pana astazi.

"HOLODOMOR" - crima, groaza, deznadejde
O nota aparuta in presa centrala readuce in actualitate unul dintre cele mai teribile episoade din istoria genocidului indreptat de Stalin si Partidul Comunist impotriva cetatenilor sovietici: infometarea catorva zeci de milioane de oameni si uciderea a cel putin zece milioane dintre acestia in anii 1932-1933. Sub titlul „Ambasadorul Ucrainei la Bucuresti, Yuriy Malko: Rusia, „nepregatita“ sa recunoasca Holodomorul“, citim, in cotidianul „Romania libera“ (marti, 19 decembrie 2006), urmatoarele: «Ambasadorul Ucrainei la Bucuresti, Yuriy Malko, este sceptic in legatura cu recunoasterea de catre Rusia a foametei din Ucraina din anii 1932-1933 (“Holodomor”) - un genocid cu 10 milioane de victime. “Conducerea politica a Rusiei nu este pregatita pentru acest lucru”, a declarat diplomatul ucrainean intr-o conferinta de presa, la mai putin de o luna dupa ce Parlamentul de la Kiev a recunoscut aceasta pagina neagra din istoria tarii, dar si a comunismului mondial. Potrivit lui Yuriy Malko, Rusia ezita sa recunoasca aceasta crima impotriva umanitatii din cauza “temerii ca partea ucraineana ar putea emite pretentii materiale pentru despagubirea urmasilor victimelor”. Excluzand categoric asemenea intentii, diplomatul ucrainean a subliniat ca un gest de recunoastere din partea Rusiei s-ar impune ca “un act politic si moral”. Zece milioane de ucraineni, intre care foarte multi copii, au murit rapusi de foame la ordinul lui Stalin, care dorea “lichidarea” taranimii instarite si crearea de colhozuri. Recoltele din 1932 si 1933, desi indestulatoare, le-au fost confiscate taranilor, care au fost astfel condamnati la moarte impreuna cu familiile lor. Asa cum arata cifrele, mureau in medie 17 persoane pe minut, 1000 la fiecare ora... Denumit “Holodomor” (de la “holod” - foamete in ucraineana), genocidul a fost recunoscut pe plan mondial de catre zece state - SUA, Canada, Estonia, Argentina, Australia, Italia, Ungaria, Lituania, Georgia, Polonia. Un numar de 63 de tari au sustinut la ONU introducerea termenului de “Holodomor” in dictionarul politic international.»
Nu este de mirare ca Rusia nu a recunoscut genocidul din anii 1932-1933. Este suficient sa ne amintim de istoria recunoasterii altei crime in masa comise cu aprobarea lui Stalin, uciderea elitei poloneze la Katyn, tagaduita cu incapatanare decenii la rand, in pofida evidentei, in ciuda unor dovezi zdrobitoare si asumata de abia sub regimul lui Gorbaciov. În ce priveste infometarea taranimii in scopul distrugerii proprietatii individuale asupra pamantului, trebuie sa remarcam urmatoarele: 1) genocidul nu s-a limitat la Ucraina desi este adevarat ca patura rurala a acestei tari a fost cel mai crunt lovita; 2) numarul de zece milioane de victime este un element de referinta in general acceptat insa adevarul nu va fi cunoscut niciodata intrucat clica lui Stalin nu a tinut statistici. Este foarte probabil ca numarul celor ucisi prin infometare - dar si prin deportarea unor supravietuitori in Siberia si in alte zone - este mai mare; 3) atrocitatile au inceput in 1929 („God velikovo pereloma“ - „Anul marii cotituri“ - cum a spus Stalin).

Sange, moarte, disperare

Sa vedem, insa, cum au perceput contemporanii evenimentelor care, au insotit „dekulakizarea“ (de la Kulak - taran instarit, chiabur) atrocitatile din Uniunea Sovietica a acelor ani, «… La zece case de-aici traia familia Varvan: tatal, mama si acel copil unic pe care l-ati vazut adineauri, micul Vasia. Varvanii erau oameni cumsecade, care munceau din rasputeri si erau fericiti. Nu erau Kulaci; n-aveau decat doi cai, o vaca, un porc si cateva gaini, ca toata lumea de pe la noi … Atata doar ca Varvan nu voia sa se inscrie in colhoz. Degeaba il tot impingeau intr-acolo, facea intr-una urechea toaca. Atunci ei i-au luat toate gainile pe care le mai avea si l-au amenintat. Degeaba: „E pamantul meu, repeta barbatul, animalele mele, casa mea, nu le dau guvernului! Venira atunci oameni de la oras, oameni dintr-aia care au drept sarcina sa-i goneasca pe taranii cinstiti din casele lor. Facura inventarul bunurilor lui Varvan si-i luara totul, pana la ultima oala, pana la ultimul stergar; uneltele si vitele fura duse la colhoz. Cat despre Varvan il declarara kulak si agent al chiaburilor. În aceeasi seara venira sa-l aresteze. Nu vru sa-i urmeze iar femeia si copilul urlau de frica. Atunci il batura ingrozitor si-l tarara prin noroi, plin de sange, de-a lungul ulitei mari, pana la Sovietul satesc. Nevasta isi urma sotul plangand, urland, vaitandu-se si implorandu-l pe Dumnezeu sa-i ajute. Merseram si noi dar ce puteam face contra soldatilor inarmati? Si stiam toti ca nu era kulak! Femeia nenorocita continua sa se vaite: Cine o sa-l ingrijeasca pe Piotr? De ce te iau cainii, necredinciosii astia? Unul dintre securisti o imbranci atat de brutal c-o pravali in noroi, apoi ii impinsera sotul in caruta care astepta …. Unde-o fi acum bietul Varvar, doar Dumnezeu stie! (…) A doua zi, o vecina se duse s-o vada pe sarmana femeie dar n-o gasi. O striga, nu-i raspunse. Atunci ii veni gandul sa intre in grajdul gol si vazu o scena care o facu sa urle de groaza. Multi auzira strigatele si venira. M-am dus si eu. O gasiram pe biata nevasta a lui Varvan spanzurata de-o grinda, moarta.» (cf. Viktor Andreievici Kravcenko - „J’ai choisi le liberté“, ed. Self, Paris, versiunea franceza de Jean Kerdéland, dupa originalul aparut in 1947 in SUA. Traducerea fragmentului in romana a fost facuta de Al. Mihalcea).
Viktor Kravcenko, inalt functionar sovietic, aderent din idealism juvenil la comunism, este unul dintre cei mai faimosi „defectori“: cu riscuri imense, a ales sa traiasca in Statele Unite unde fusese Cele mai multe victime au fost copiiii trimis, in august 1943, ca membru al Comisiei Sovietice de Achizitii. La sfarsitul lunii martie 1944 s-a decis sa „ramana“. Masiva lui carte, de peste 600 pagini, este o marturie directa despre crimele staliniste. Volumul, aparut la New-York in 1946, este dedicat „poporului rus din care am iesit (…), memoriei milioanelor de fiinte care au murit in lupta impotriva absolutismului sovietic, milioanelor de nevinovati care putrezesc in numeroasele puscarii si lagare de munca fortata ale Kremlinului, memoriei milioanelor de compatrioti care si-au dat viata pentru apararea patriei, visand la un viitor mai bun pentru poporul nostru (…), tuturor oamenilor de buna credinta, preocupati de progres si de justitie sociala care, in intreaga lume, actioneaza pentru nasterea Rusiei democratice libere fara de care nu va putea fi pace durabila pe pamant“ Profetic!).

Cu retusul în arta manipularii
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current1/mi22.htm

Istorie politica - Povesti din raiul lui Stalin
http://www.jurnalul.ro/articol_45859/istorie_politica___povesti_din_raiul_lui_stalin.html