23 august

Rezumarea primului mesaj :

FOTO 23 August şi ironia Istoriei - Început cu...
Ziua care a fost, vreme de 40 de ani, sărbătoare naţională a României şi care teoretic simboliza unirea tuturor românilor sub semnul unui scop suprem (făurirea societăţii socialiste şi înaintarea spre comunism) a început, de fapt, ca o zi a discordiei. În 1945, la prima aniversare a lui 23 August, regele Mihai şi prim-ministrul Petru Groza s-au boicotat reciproc: regele tocmai ceruse demisia cabinetului, iar premierul refuzase – rezultând astfel episodul pe care istoria îl numeşte „greva regală” (august 1945-ianuarie 1946).
23 august a devenit zi naţională în 1948, după abdicarea forţată a regelui – dar instrumentalizarea ei politică începuse din 1946, când PCR şi aliaţii săi de conjunctură şi-au impus monopolul asupra acestei date, folosind-o ca piesă în campania propagandistică ce pregătea alegerile din noiembrie acel an (foarte probabil, cea mai mare fraudă electorală din istoria ţării).
Până în 1955, parada de 23 august a stat sub semnul portretelor legitimatoare ale lui Marx, Lenin şi Stalin. Defilarea însăşi era copiată după modelul tutelar al lui 7 Noiembrie sovietic: elita de partid şi invitaţii săi asistau la tribună, iar prin faţa lor curgeau, valuri-valuri, cu o bucurie mimată (şi agitând pancarte, steaguri şi portrete ale liderilor), detaşamentele de oameni ai muncii, soldaţi şi tineri şcolari.
Astăzi, chiar şi aceste imagini ale tribunei oficiale oferă informaţii interesante: diferitele personaje apăreau şi dispăreau în funcţie de graţia (sau dizgraţia) de care ei aveau parte în raport cu partidul – vezi cazurile „tovarăşului de drum” Gheorghe Tătărescu sau comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu (cei doi dispar din imagini începând cu 1948), la fel cum Ana Pauker, Iosif Chişinevschi ş.a. vor deveni invizibili de-a lungul anilor ’50.
După ce, în 1956, recent decedatul Stalin era demitizat prin „discursul secret” al lui Hruşciov, efigia „părintelui popoarelor” va dispărea şi ea de pe frontispiciul tribunei – locul ei fiind luat de stema RPR/RSR (vezi imaginea din anul 1965). Dar, în deceniul următor, un uriaş tablou cu Nicolae Ceauşescu îi va lua locul – şi o altă echipă, cu alţi invitaţi, va primi „elogiile” maselor chemate la defilare.
De-a lungul celor patru decenii, 23 August a avut „legende” diferite. La început, (din 1948 şi până la finele anilor ’50) ea celebra „eliberarea ţării noastre de către eroica armată sovietică”. Apoi, în anii ’80, o altă explicaţie s-a impus: această zi devenise începutul „marii revoluţii sociale şi naţionale, antifasciste şi antiimperialiste”.
Începută printr-un scandal politic în 1945, 23 August a sfârşit, în 1989, într-o butaforie: Nicolae Ceauşescu şi echipa lui au privit atunci defilarea din balconul drapat cu tapiserii al unei clădiri de pe cheiul Dâmboviţei (ce urma să adăpostească un uriaş muzeu al partidului). Clădirea era atunci neterminată – la fel cum este şi azi, când ea va deveni, foarte probabil, un mall – adică un altar al consumismului capitalist. Un semn că Istoria – chiar şi cea a sărbătorilor comuniste – rămâne ironică.

23 August si aliatii, Lucian Bureriu, 8/20/2009
(Bibliografie: Francois Kersaudy, „Winston Churchill”;
Winston Churchill, „Istoria Americii”. Ambele lucrãri s-au tradus re-
cent în limba românã.)

În am...

VIDEO 23 August ’44, ziua răpită de comunişti


23 August 1944 este cel mai controversat moment din istoria recentă
a României. Soţii Ceauşescu au transformat sărbătoarea naţională în
spectacol omagial. Sărbătoarea şi-a schimbat semnificaţia şi denumirea
pe parcursul celor 45 de ani de comunism, în funcţie de interesele
regimului.


„România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea
Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează
lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi
starea de razboi cu Marea Britanie şi Statele Unite“, spunea Regele
Mihai I, în Proclamaţia pentru ţară rostită la radio, în seara de 23
August 1944.

Anunţul privind ruperea relaţiilor cu Germania şi încheierea
armistiţiului cu Naţiunile Unite era făcut la câteva ore după ce
prim-ministrul, mareşalul Ion Antonescu, fusese arestat la ordinul
regelui.

Zi naţională

„Actul de la 23 August” rămâne cel mai controversat moment istoric al
României. A fost numit puci, lovitură de stat, resurecţie şi revoluţie.
Cei din extrema dreaptă l-au considerat ca pe o trădare din partea
regelui, iar comuniştii au pretins că ei au fost principalii actori ai
despărţirii de Germania. Cert este că evenimentul a dus la scurtarea
războiului cu aproximativ şase luni. Din 1948, 23 August a devenit ziua
naţională a României şi aşa va rămâne până în 1990, când va fi
înlocuită cu ziua de 1 decembrie.

23 August este singura sărbătoarea pe care comuniştii au păstrat-o de
la un capăt la altul al dictaturii. Istoricul Lucian Boia precizează:
„Iniţial au existat trei sărbători principale de ordin naţional: 23
August - care va rămâne până la sfârşit, 7 noiembrie - adică marea
revoluţie sovietică din octombrie, şi 1 mai - ziua internaţională a
oamenilor muncii”.

Şi dacă sărbătoarea a rămas, hainele pe care le-a îmbrăcat pe parcursul
timpului s-au schimbat în mod considerabil. Până în anii ’60,
evenimentul de la 23 August 1944 era numit „ziua eliberării poporului
de sub jugul fascist de către glorioasa armată sovietică”. Istoricul
Zoe Petre detaliază: „În anii ’50, factorul cel mai important era
Armata Roşie eliberatoare. Aveam evocări şi poze cu soldaţii sovietici
care mărşăluiau eroic şi binevoitor. Cei care fuseseră contemporani cu
23 August ştiau însă cât de «prietenoasă» era Armata Roşie”.

Ceauşescu s-a vrut revoluţionar

Potrivit istoricului Zoe Petre, modificarea radicală a sensului
sărbătorii în anii ’60 s-a produs după alegerea lui Ceauşescu în
fruntea PCR: „Două elemente au fost aici: dorinţa de a face din 23
August un eveniment românesc, cât mai puţin legat de Armata Roşie, şi
dorinţa de a face verosimilă ideea de revoluţie”.

Nicolae
Ceauşescu (stânga) întâmpină trupele sovietice la intrarea din
Colentina, 30 august 1944 Fototeca online a comunismului

Şi aceasta pentru că „dacă era să credem că instaurarea comunismului şi
evenimentele care au urmat erau procese interne, ele erau mai logic de
explicat în termenii materialismului istoric”.

Şi cum „în capul stalinist al lui Ceauşescu, revoluţie fără insurecţie
nu se putea”, iar în Bucureşti fuseseră „câteva focuri de armă, la 23
August”, aceasta a fost sărbătoarea aleasă de regim pentru a fi
„travestită” într-un eveniment capital pentru legitimarea PCR.

Dar a fost mai mult de-atât, explică Zoe Petre: îmbrăcarea sărbătorii
în costum naţional, revoluţionar, „avea avantajul de a-i permite lui
Ceauşescu să joace un rol important. Putea şi el să intre în scenă”. În
arhive s-au păstrat mai multe poze din acel august, în care Nicolae
Ceauşescu întâmpină trupele sovietice.

Din anii ’70, sărbătorirea zilei naţionale devine din ce în ce mai
„ceauşistă”, cum spune istoricul Zoe Petre, transformându-se în ample
manifestări de omagiere a soţilor Ceauşescu. Înarmaţi cu steaguri,
cartonaşe colorate şi pancarte cu lozinci, mii de oameni serbau ziua
naţională în toate marile oraşe ale ţării.

Act eroic

Istoricul Zoe Petre spune că ziua de 23 August trebuie să rămână în
istorie drept „un act de mare eroism”: „Regele se putea pomeni el
închis în seiful în care a fost închis Antonescu. Dacă nu ne
desprindeam de Germania, represaliile sovieticilor ar fi fost mult mai
dure. Soarta de satelit al ruşilor am fi avut-o oricum”.

http://www.adevarul.ro/articole/23-august-44-ziua-rapita-de-comunisti.html

23 august - Zi de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului

Implicaţiile actului de la 23 august 1944 asupra Banatului

http://www.agenda.ro/2007/34-07/senza1.html

l Primul gest de omagiere a celor căzuţi în luptele de apărare ale Timişoarei datează de la sfârşitul acelui an
Despre actul de acum 61 de ani, de la 23 august 1944, prin care România s-a alăturat Aliaţilor, întorcând armele împotriva armatei germane, cu care a purtat războiul împotriva Rusiei sovietice, s-a scris şi se va mai scrie mult de acum înainte, pro sau contra. Pentru mulţi dintre noi, prin volumul „Şoseaua Nordului” şi filmul „Porţile albastre ale oraşului”, mult mai mediatizată a fost dramatica încercare de respingere a atacului german asupra Capitalei. Rândurile ce urmează îşi propun să creioneze efectele acestui act asupra regiunii noastre, în special asupra Timişoarei, evident fără a avea pretenţia prezentării exhaustive asupra unor evenimente atât de complexe. Ne-am sprijinit în demersul nostru pe cele scrise despre apărarea oraşului de către cei direct implicaţi - general-locotenent (r) Dumitru Popescu („La porţile Timişoarei”, Ed. Militară, 1968), colonel Alexandru Galgoţi, în culegerea de articole „Armata română în războiul anti- hitlerist”, Ed. Politică, 1965), dar în special pe extrem de documentata lucrare „Jertfă pentru ţară: din cronica luptelor pentru apărarea Banatului - august-septembrie 1944”, de general de brigadă Aurelian D. Stoica şi colonel (r) Constantin Gomboş (Ed. Helicon, 1977). Ultima carte se bazează pe documentele aflate în păstrarea Direcţiei Judeţene Timiş a Arhivelor Naţionale (D.J.T.A.N.), informaţiile din literatura de specialitate, presa vremii, conturând întregul tablou al evenimentelor sociale şi militare premergătoare, al eroicelor lupte din jurul Timişoarei, dar şi al atrocităţilor comise de trupele hitleriste şi sovietice.
Timişoara avea o situaţie aparte în acea epocă, dacă ar fi să menţionăm doar prezenţa refugiaţilor din Basarabia, Bucovina de Nord şi Moldova, plecaţi de teama Armatei Roşii, apropierea de graniţele de unde puteau interveni militarii germani (Iugoslavia, Ungaria), prezenţa în oraş a trupelor inamice (Comandament de etape, unităţi de rechiziţie, depozite de echipament şi alimente, unităţi sanitare) şi a formaţiunii paramilitare aparţinând Grupului Etnic German şi existenţa unui lagăr în care se aflau prizonieri sovietici. Să adăugăm şi sentimentele diferite cu care membrii comunităţilor etnice (şvabi, evrei) aşteptau cu înfrigurare sosirea ruşilor, precum şi poziţia presei supusă cenzurii în anii războiului, dar care constant, începând din 1917, prezenta în mod critic realităţile din Uniunea Sovietică. Important era şi sentimentul pierderii războiului dus alături de Hitler, dar şi teama indusă de bombardamentele anglo-americane din 16/17 iunie şi 3 iulie 1944, soldate în total cu 102 morţi şi 221 răniţi, dar şi cu pierderi materiale. Să mai notăm că în 22 iulie, asupra Banatului sunt aruncaţi fluturaşi care îndeamnă la o atitudine ostilă faţă de Germania, solicitând ieşirea României din război; un astfel de manifest putem reproduce cu sprijinul dl Raul Ionuţ Rus, directorul D.J.T.A.N.
Actul condus de regele Mihai a fost o surpriză de proporţii şi pentru militarii noştri, dacă este să menţionăm mărturia generalului Dumitru Popescu, aflat în noaptea de 23 august la Lugoj, la comanda Diviziei 9 Cavalerie. Avusese mai mult de lucru şi tocmai când se pregătea să plece spre casă aude, din stradă, comunicatul transmis la radio. El scrie despre situaţia ostaşilor din subordinea sa: majoritatea erau în concediu, efectivele, la limită, erau dislocate în alte localităţi, recruţii fuseseră încorporaţi la 1 iulie. Proclamaţia către Ţară a M.S. Regelui Mihai I este publicată în ziarele bănăţene de abia în 26 august. Iniţial, ordinele erau ca militarii germani să fie lăsaţi să se retragă în cel mai scurt timp de pe teritoriul României, dar lucrurile s-au schimbat repede după atacarea Bucureştiului. În 24 august, Corpul VII Armată, care acţiona pe un front de 285 km, între Gilău şi Deta, emite Ordonanţa nr. 9, semnată de generalul de divizie Carol Schmidt, prin care se dispune dezarmarea hitleriştilor. În alte zone, dezarmarea unităţilor germane a început în 24 august, dar în Banat, în general, acţiunea s-a desfăşurat în zilele de 25 şi 26 august.
Prin Ordinul nr. 15003 din 25 august, col. Alexandru Galgoţi este numit comandant al ordinii interne din judeţul Timiş-Torontal, cu rol de asigurare a ordinii în spatele frontului de luptă al Diviziei 1 infanterie-instrucţie, unitatea care avea misiunea de a apăra Timişoara. În subordinea sa se aflau: 240 de elevi de la Şcoala Politehnică, şcoala de subofiţeri de transmisiuni Ghizela, Regimentul 5 Artilerie antiaeriană Chizătău şi Jandarmeria teritorială. În 26 august, el s-a deplasat cu o gardă întărită la Comandamentul german, cerând personalului să se predea. Luaţi prin surprindere, după o oarecare ezitare, aceştia s-au predat. Concomitent, s-a dat ordin ca toţi soldaţii şi ofiţerii germani găsiţi pe străzi sau în cazărmi să fie luaţi prizonieri şi duşi în cazarma „Huniade” (azi Muzeul Banatului), unde îşi avea sediul Regimentul 6 Artilerie grea. Acţiunea de căutare, reţinere şi internare a trupelor inamice va continua în zilele următoare, încheindu-se în data de 30 august; la Timişoara au fost adunaţi din regiune cca 500 militari, o parte din ei fiind prinşi în păduri, pe câmp sau încercând să treacă graniţa. A fost dezarmată formaţiunea Grupului Etnic German (Hitlerjugend şi SS-iştii). Divizia 1 infanterie-instrucţie a primit misiunea de a apăra oraşul şi de a interzice pătrunderea inamicului dinspre Vest pe văile Timiş şi Bega spre Depresiunea Haţegului. Prin ocuparea Timişoarei, Aradului, Reşiţei şi Lugojului, forţele germane voiau să bareze ieşirea Armatei Roşii prin defileurile Dunării şi Mureşului spre vest.
La Viena, eliberat din lagăr, comandantul mişcării legionare, Horia Sima, creează, în data de 25 august, un guvern în exil, care lansează de la radio Donau o proclamaţie (aflată în fondul documentar al D.J.T.A.N.) împotriva loviturii de palat de la Bucureşti. Prin ocuparea Banatului, acest guvern trebuie să fie instalat la Timişoara. În 27 august, mii de manifeste semnate de Horia Sima şi generalul S.S. Arthur Phelps sunt aruncate din avioane asupra Banatului.
În ziua de 27 august, patru avioane germane au aruncat bombe explozive şi incendiare, au mitraliat gara şi comuna Vinga, trenul personal Arad-Timişoara, omorând 10 persoane şi rănind alte 42, fiind aruncate bombe pe raza localităţilor Comloşu Mic şi Gottlob, pentru ca a doua zi, în plină zi, să fie executat un bombardament de intimidare, prin mitraliere, asupra populaţiei din Piaţa Lahovary (azi Bălcescu) din Timişoara. În 29 august, la ora 13,30, este mitraliat aerodromul din Giarmata, fiind grav rănit lt. Petre Negrescu, comandantul companiei de intervenţie; va deceda după câteva ore la Spitalul Militar, fiind primul ofiţer căzut pentru apărarea Timişoarei. Peste numai o zi, un avion german a tras asupra populaţiei civile aflate pe străzile oraşului, fiind îndepărtat de apărarea antiaeriană. În 1 septembrie, Corpul VII Teritorial îşi modifică dispozitivul de acoperire, rămânând să apere zona Banatului: Divizia 9 Cavalerie (condusă de generalul de brigadă Dumitru Popescu), batalionul Centrului de instrucţie „Tirol”, Detaşamentul „Dunărea de Sus” şi grănicerii din sector. Divizia 9 Cavalerie, cu un efectiv de 3 324 militari, era compusă din Regimentul 13 Călăraşi, Regimentul 17 Infanterie, Regimentul 6 Artilerie călăreaţă şi Batalionul 5 Instrucţie şi reparaţii auto. Ea avea de apărat un aliniament de 75 de km, între Mureş şi Jebel, misiunea sa fiind oprirea pătrunderii trupelor germane de pe direcţiile principale: Vârşeţ-Moraviţa-Timişoara, Kikinda-Jimbolia-Timişoara şi o alta secundară, Kiszombor-Sânnicolau Mare-Timişoara. Din 1 septembrie, apare în ziare Ordonanţa nr. 11 a comandantului Corpului VII Teritorial, prin care se decide că „toţi supuşii germani şi maghiari, în vârstă de 16-65 ani, domiciliaţi sau aflaţi întâmplător în circumscripţia juridică a acestui comandament, se vor prezenta personal pentru a fi luaţi în evidenţă”. Încep să activeze şi formaţiunile politice, în 4 septembrie presa publicând Manifestul Comitetului Regional din Banat al Partidului Comunist, semnat de Leontin Silaghi (Sălăjan), Apelul organizaţiei P.N.L., semnat de dr. Dimitrie Nistor, Circulara P.N.Ţ. (Gh. Pop Hudiţă) şi Apelul P.S.D. (Gh. Cimponeriu). Peste alte 3 zile are loc prima întrunire a sindicatelor sub tutela Frontului Unic Muncitoresc, conform celor publicate în „Luptătorul Bănăţean”, organul Regionalei Banat a Partidului Comunist, în sindicate fiind acceptaţi şi „foşti legionari şi hitlerişti care şi-au revizuit părerile anterioare.” Pe atunci, Partidul Comunist avea în Timiş-Torontal 38 de membri, organizaţi în 14 celule de fabrică, 3 celule la sate şi 6 celule de organizaţii; mai existau 300 de utecişti. În aceeaşi zi, un avion german de vânătoare zboară deasupra Timişoarei mitraliind, dar fără victime şi este doborât deasupra lagărului de prizonieri din Calea Aradului. În 8 septembrie, preşedintele organizaţiei judeţene P.N.Ţ., însoţit de generalul Poşoiu, comandantul Diviziei 1 Infanterie, vizitează lagărul de prizonieri,, aici fiind internaţi 6 000 de militari din Armata Roşie, ale căror condiţii fuseseră îmbunătăţite. La sfârşitul vizitei, după ce prizonierii rostesc „Trăiască România Liberă!”, fruntaşul ţărănist le răspunde în ruseşte: „Trăiască marea noastră aliată Rusia!”. În 10 septembrie se va publica Apelul Blocului Democratic din Banat, semnat în 31 august de către Sever Bocu, Dimitrie Nistor, Miron Constantinescu (P.C.R.) şi Moise Cocoş (P.S.D.). În 11 septembrie, la ora 2,45, germanii declanşează ofensiva asupra Timişoarei, cu lovitura principală pe direcţia Vel. Kikinda-Moraviţa-Deta-Timişoara şi acţiuni secundare pe direcţiile Banloc-Ciacova şi Jamu Mare-Gătaia. Forţele germane, mai numeroase şi mai bine pregătite, făceau parte din Grupul de luptă Behrends, în special Divizia a 4-a S.S. Grenadieri blindaţi. Din Deta, oficianta de la poştă Elena Ghenescu transmite informaţii din zona ocupată; este prinsă şi maltratată, dar pentru faptele sale va fi decorată cu Crucea serviciului credincios. Pentru eliberarea Patriei. Acelaşi lucru îl face oficianta Ana Burcă din Peciu Nou. Sintetizând rezistenţa trupelor române, gen. D. Popescu scria: „În bătălia Timişoarei, inamicul s-a străduit, în zadar, timp de 8 zile, să înfrângă rezistenţa eroică a apărătorilor. În acest timp s-au dat atacuri peste atacuri sprijinite de aviaţie, de artilerie, de aruncătoare şi tancuri, au încercat manevre şi atacuri de tatonare, atacuri în forţă, atacuri ordonate pe trei direcţii deodată, de la nord, sud şi vest; au combinat atacurile pe aceste direcţii cu manevra de învăluire a Timişoarei pe la sud-est. Totul a fost zadarnic… Ei nu au reuşit să străpungă liniile apărate cu atâta dârzenie de ostaşii regimentelor 13 Călăraşi, 5 Vânători, 17 Infanterie şi a celorlalte unităţi şi formaţiuni care au luat parte la lupte.” Operaţiunile au durat până în 18 septembrie, odată cu sosirea trupelor sovietice care au preluat dispozitivul.
În onoarea celor căzuţi la datorie - 8 ofiţeri, 7 subofiţeri, 337 soldaţi şi fruntaşi - în data de 7 decembrie 1944, la propunerea Biroului Cultural, Primăria a aprobat schimbarea denumirii unor străzi, acum apărând arterele Divizia 9 cavalerie (fostă Milano), Regimentul 13 Călăraşi (General Hochberg), Colonel Ionel Enescu (Turin), comandantul Regimentului 13 Călăraşi, Maior Titus Mureşanu (Saxonia), Locotenent Ovidiu Balea (Săcălaz), Căpitan Alexei Donici (Cameliei).

"Noi v-am aparat, voi ne-ati impuscat"

23 AUGUST 1944, POVESTIT DE UN SOLDAT GERMAN
La 63 de ani de la "actul de la 23 august", "Evenimentul zilei" va prezinta o marturie unica. Acum in varsta de 76 de ani, Wilfried H. Lang, fost "soldat minor" - ajutor de antiaeriana (Flackhelfer) - in Wehrmacht, rememoreaza clipele dramatice pe care le-a trait in 1944.[Citeste]

DOSARELE ISTORIEI
23 august 1939 – 23 august 1944



Cu o saptamana inainte de declansarea celui de al doilea razboi mondial, Germania nazista si Uniunea Sovietica au incheiat, la 23 august 1939, Pactul de „neagresiune”, intrat in istoria universala sub denumirea de Pactul Molotov-Ribbentrop (primul - ministrul de externe al Rusiei si al doilea - ministrul de externe al Germaniei). Prevederile protocolului aditional (anexele secrete) stabileau destinele tarilor baltice (Estonia, Lituania si Letonia), Finlandei, Poloniei si Romaniei.
Conform intelegerilor de la Moscova, la data de 1 septembrie 1939, ora 4:45, armata germana, ce insuma 1.600.000 militari, a invadat teritoriul polonez, punand in aplicare „Planul alb”(Fall Weiss). In urma refuzului Germaniei hitleriste de a inceta agresiunea, la cerea Angliei si a Frantei, guvernele acestor state au declarat razboi celui de al 3-lea Reich, la data de 3 septembrie 1939. Intre 3 si 10 septembrie 1939 Noua Zeelanda, India, Canada, Uniunea Sud-Africana si guvernul cehoslovac format in exil s-au alaturat Marii Britanii, in timp ce Danemarca, Brazilia, Olanda, Mexic, Argentina, Spania, S.U.A. si Romania si-au declarat neutralitatea. Japonia a dat o declaratie de neamestec in conflictul din Europa, la data de 4 septembrie 1939.
Guvernul Romaniei a luat masuri pentru ca Polonia sa poata primi, prin teritoriul romanesc, armamentul si materialele de razboi livrate de Marea Britanie si Franta. Dar Polonia, neajutata de Anglia si Franta, atacata si de Uniunea Sovietica, la data de 17 septembrie 1939, a capitulat, la data de 28 septembrie 1939, stabilindu-i-se granitele intre raurile San si Bug (teritoriile de la est de Bug au intrat in componenta Uniunii Sovietice si cele de la vest - in componenta Germaniei).
Dupa semnarea de catre Franta a armistitiului cu Germania, la Compiegne, la data de 22 iunie 1940, Uniunea Sovietica a dat tonul actiunilor de rastignire a poporului roman. Prin notele ultimative din 26 si 28 iunie 1940, guvernul Uniunii Sovietice ne-a rapit teritoriile Basarabiei, Bucovinei de nord si Tinutul Hertei (44.500 km2 si o populatie de 3,2 milioane locuitori din Basarabia, respectiv 6.000 km2 si o populatie de 500.000 de locuitori din Bucovina de nord). Rapturile teritoriale au continuat prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, cand Ungaria horthysta, ajutata de Germania hitlerista, Italia fascista si Uniunea Sovietica, ne-a ciuntit 44.492 km2 si o populatie de 2.667.000 locuitori, majoritatea romani. Prin tratatul din 7 septembrie 1940, de la Craiova, Bulgaria a incorporat judetele Durostor si Caliacra, cu o suprafata totala de 6.921 km si aproximativ 410.000 locuitori.
Ramasa singura in fata agresiunii statelor vecine, cu teritoriul amputat, sub presiunea directa a Germaniei naziste, in Romania, s-a instaurat, la 14 septembrie 1940, regimul legionaro-antonescian, iar in octombrie, acelasi an, au patruns in tara primele trupe germane. Dupa infrangerea rebeliunii legionare din 23-25 ianuarie 1941, Romania a fost condusa de dictatura militara a lui Ion Antonescu, fost sef al Marelui Stat Major al armatei Romaniei (1933-1934).
Continuand politica imperialista de cuceriri teritoriale si de subjugare a altor popoare, Germania nazista, incalcand pactul de neagresiune din 23 august 1939 si tratatul de frontiera si prietenie din 28 septembrie acelasi an, a declansat razboiul impotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941 (planul Barbarosa, din decembrie 1940).
Alaturi de fortele Wehrmachtului au participat la razboi Italia, Finlanda, Ungaria, Romania, precum si unitati militare din Slovacia, Franta vichysta, Olanda, Belgia si Spania.
Romania a participat la razboi, alaturi de Germania nazista, cu scopul eliberarii teritoriilor furate in anul 1940. In perioada 22 iunie - 26 iulie 1941, teritoriile Bucovinei de nord, Tinutului Hertei si Basarabiei au fost eliberate, prin luptele darze desfasurate de Armatele a 3-a si a 4-a romane si Armata a 11-a germana, subordonate Grupului de Armate general Ion Antonescu.
In perioada desfasurarii actiunilor de lupta, pierderile armatei romane s-au cifrat la 4.112 morti, 12.120 raniti si 5.506 disparuti (6% din efectivele totale angajate in perioada 22 iunie - 26 iulie 1941).
La cererea insistenta a lui Hitler, armata romana a participat, de la 8 august 1941, la actiunile militare din operatia militara Odessa (Armata a 4-a romana) si la luptele dintre Nistru si Bug (Armata a 3-a romana), pana la capitularea fortaretei Odessa (16 octombrie 1941). Dupa aceasta data o parte a efectivelor Armatei a 4-a au ramas in Ucraina, pentru asigurarea ordinii si pazei, in timp ce Armata a 3-a romana (corpurile de vanatori de munte si de cavalerie), in colaborare cu Armata a 11-a germana, a desfasurat lupte crancene intre Bug si Nipru, patrunzand in Crimeea. Pierderile armatei romane in operatia militara de la Odessa au fost de aproximativ 49.000 de militari.
De la data de 15 iunie 1942, unitatile militare romane au fost introduse succesiv in luptele din Caucaz si Cotul Donului - Stalingrad, actionand in conditii deosebit de grele de clima si de lipsuri materiale (tunuri de artilerie antitanc, mijloace de transmisiuni, munitii, echipament gros pentru iarna, alimente si medicamente), luptand pana la 3 februarie 1943. In aceste lupte armata romana a suferit mari pierderi materiale si umane: 155.010 ostasi din 228.072 cat au avut, la 19 noiembrie 1942, cele doua armate (Armata a 3-a si Armata a 4-a).
Din luna martie 1943 armata romana, cu efectivele subtiate, a fost retrasa pe teritoriul dintre Nipru si Nistru. In Caucazul de Vest au ramas Diviziile 19 Infanterie, 6 Cavalerie si 9 Cavalerie, care au actionat in subordinea unui comandament romanesc, si Diviziile 10 Infanterie, 2 Munte si 3 Munte, subordonate unor grupari operative germane, insumand 64.606 ofiteri, subofiteri si soldati. In luna iunie 1943, Divizia 19 Infanterie a fost trecuta pe litoralul Marii Negre, pe frontul din Kuban fiind introdusa Divizia 10 Infanterie, iar Divizia 3 Munte a fost retrasa in Crimeea. In luna octombrie 1943, se aflau pe frontul din Crimeea Diviziile 1, 2 si 3 Munte, 10 si 19 Infanterie, 6 si 9 Cavalerie. Datorita marilor pierderi suferite de efectivele de ostasi, Diviziile 4 Munte si 24 Infanterie au fost unite sub denumirea de Divizia 4/24 Infanterie, aceasta fiind trimisa in zona Herson.
Prin „Operatia 60.000” au fost adusi in tara, din Crimeea, 42.190 de militari romani, dintre care 39.134 pe mare si 3.056 pe calea aerului, reprezentand 90% din efectivele retrase la Sevastopol. Pierderile suferite, in perioada martie - mai 1944, au fost de 22.522 militari romani.
Epuizata datorita pierderilor suferite in lupte, Romania si-a intensificat activitatea diplomatica in 1943 si 1944 pentru a iesi din razboi. S-au inmultit contactele directe ale guvernului antonescian cu reprezentantii Natiunilor Unite de la Stokholm si Cairo si cu unor state neutre. La data de 12 aprilie 1944, la opt zile de la bombardamentul masiv al aviatiei inamice asupra Bucurestiului si a zonei Prahovei, Uniunea Sovietica a propus Romaniei incheierea unui armistitiu unilateral, pe care maresalul Ion Antonescu l-a respins, intrucat era dezavantajos pentru noi.
Situatia militara grea de pe frontul Targu Neamt - Pascani - Targu Frumos - Iasi - Chisinau - Tighina a grabit fortele democratice din Romania sa inlature guvernul antonescian si sa propuna incheierea armistitiului cu Natiunile Unite, avand ca reprezentant Uniunea Sovietica. Rasturnarea prin forta a guvernului antonescian a inceput cu arestarea lui Ion si Mihai Antonescu, in ziua de 23 august 1944 (acestia au fost convocati la Palatul Regal de catre Regele Mihai), si ulterior a altor membri din guvern.
In seara zilei de 23 august 1944, dupa ora 22:00, Regele Mihai a citit la radio Comunicatul catre tara, prin care poporul roman era anuntat de arestarea guvernului antonescian, inlocuirea lui cu un nou guvern de uniune nationala, prezidat de generalul de corp armata Constantin Sanatescu, incheierea armistitiului cu Natiunile Unite, prin reprezentantul sau, Uniunea Sovietica, incetarea operatiunilor militare impotriva armatei sovietice si intoarcerea armelor impotriva armatei Germaniei naziste. A urmat apoi comunicatul sefului Marelui Stat Major al Armatei Romane, generalul Gheorghe Mihail, care a prezentat Directivele Operative pentru comandantii celor doua armate si comandantii marilor unitati si unitati militare din armata romana.
Armata romana a inceput actiunile militare de dezarmare a trupelor germane inca din noaptea de 23/24 august 1944, acestea incheindu-se la 31 august 1944. Cele mai darze lupte s-au desfasurat in Capitala, in imprejurimile Capitalei, pe Valea Prahovei, in Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Tara Barsei si nord-vestul Moldovei. Armata romana si formatiunile populare participante la aceste actiuni militare au pierdut aproximativ 9.500 de oameni. Desprinderea Romaniei din coalitia cu Germania hitlerista si trecerea ei de partea Natiunilor Unite a insemnat prabusirea frontului german, in Balcani, scurtarea cu cel putin sase luni a celui de al doilea razboi, in Europa, si deschiderea cailor pentru ofensiva armatei ruse spre Budapesta - Praga - Viena - Berlin.
Ziua de 23 august 1944 a creat conditii pentru recunoasterea de catre Natiunile Unite a drepturilor Romaniei asupra partii de nord a Transilvaniei, care a fost eliberata prin jertfele celor peste 49.000 de ostasi romani (1 septembrie - 25 octombrie 1944), in colaborare cu armata sovietica.
col. (rtr.) Constantin Chiper,
Vicepresedinte al Asociatiei Nationale „Cultul Eroilor”

Il povestea cu destula detasare, dar episodul a fost pe larg prezentat publicului romanesc de Isopescu-Grecu, care, desi roman din Bucovina, era inalt functionar in Ministerul de Externe de la Viena. A relatat in amanunt cum s-a intamplat aceasta "lovitura" a lui Maniu de a trata cu contele Tisza semnarea unui apel patriotic in interesul Imperiului Austro-Ungar, un gest de fidelitate a poporului roman fata de obiectivele razboinice ale imperiului. Maniu, la epoca recrutarii, fusese dispensat medical. In 1915, avea 42 de ani. I s-a trimis ordin de chemare. Avea sa stea pe front doi ani si jumatate. Cum era seful oficiului juridic al Mitropoliei de la Blaj, beneficia de dreptul de a fi mobilizat pe loc. I s-a anulat mobilizarea si a fost concentrat abuziv. A fost trimis la o scoala de ofiteri, la Sibiu, scoala pe care a urmat-o timp de sase luni - curs scurt de razboi; a fost promovat sublocotenent si trimis pe front. A luptat pe frontul din Italia, a dezertat in 1918 si s-a dus la Viena, imbracat in uniforma de locotenent de artilerie. La Viena s-a prezentat in audienta la Stroger Steiner, ministrul de razboi al imperiului. Bineinteles ca s-a izbit acolo de un colonel care l-a luat la bani marunti: "Ce cauti aici? Care este identitatea dumitale? Din ce unitate faci parte? Cu ce drept ai plecat de pe front? Stii ca esti amenintat sa fii arestat ca dezertor?" "Stiu, dar trebuie sa vorbesc cu domnul ministru! Pentru ca eu nu sunt simplu locotenent, ci reprezint natiunea romana. Intamplarea face ca, in momentul acela, in cabinetul ministrului de razboi sa fie printul de Liechtenstein, care-l cunostea pe Maniu. I-a spus ministrului: "Stai domnule, acesta nu-i un simplu locotenent, este un om politic si ii reprezinta pe romanii din Transilvania!" Informatia aceasta l-a determinat pe ministru sa-l primeasca. La intrebarea: "Ce doreste?", Maniu i-a spus: "Domnule ministru, acest minister s-a facut din contributia poporului, din impozitele platite de poporul din monarhie, o parte din acest popor, in numar de 5.000.000, este poporul roman; eu reprezint poporul roman care vrea sa-si ia libertatea de actiune dupa principiile wilsoniene, si-n calitatea aceasta pretind sa-mi puneti la dispozitie o aripa din minister, ca sa organizez noua armata romana - imprastiata prin unitatile imperiului".

Ministrul de razboi s-a uitat la el ca la un nebun, dar intre timp a sosit ministrul de interne. Noul-venit era disperat: "E nenorocire! Au intrat politistii in greva, au intrat maturatorii de strada in greva, ne sufocam in Viena, nu mai exista ordine, hotii navalesc, ataca strada" s.a.m.d. Atunci, Stroger Steiner l-a intrebat pe Maniu: "De ce unitate dispui?" "Am 60.000 de oameni care depun juramantul pentru Sfatul national al romanilor". "Esti in stare sa asiguri ordinea in Viena?" "Da"! "Poftim, ocupa partea de vest a Ministerului de Razboi". S-a instalat Maniu acolo, l-a luat ca secretar pe generalul Boeriu - era baron pentru ca era decorat cu Ordinul Maria Tereza, un fel de "Mihai Viteazul" de-al nostru, care ii aducea titlul si mosia. Cu ofiterii romani a ocupat Cazarma Arhiducele Carol. Acolo i-a plasat pe romani. A dat sfoara in tara ca toti romanii din unitatile armatei austro-ungare sa vina acolo.

Intr-adevar, a asigurat ordinea, a pus patrule in Viena, a starpit talharia si anarhia, a tinut Viena vreme de o luna de zile in regim dictatorial-militar. Atunci a primit apel de la prietenul Masaryk sa-i dea ajutor pentru proclamarea Republicii Cehoslovace. A trimis acolo o parte din armata, cu ajutorul careia s-a putut proclama Republica Cehoslovaca. Exista pe zidul cladirii Marelui Stat Major o placa pe care scrie ca Republica Cehoslovaca s-a proclamat cu sprijinul dat de Iuliu Maniu prin detasamentul nr. 31 de infanterie care a fost prezent in Praga asigurand ordinea. Aceasta placa exista si azi.

- Ce povestiti dumneavoastra aici poate fi, in germene, un scenariu de film de aventuri despre Maniu. A fost un act de mare curaj si de mare indrazneala...

- A fost o mare aventura! Romanii au dat sfoara in tara la toate unitatile ca tot neamul sa vina cu arma si sa se prezinte la Senatul militar al Romaniei - asa l-a intitulat, nu stiu de ce i-a spus Senat.

- Maniu comanda cu titlu de locotenent?

- Maniu era seful lor, era imputernicit de ministru.

- Dar tot locotenent. Nu si-a pus un grad in plus.

- Tot! E fotografiat. El, locotenent, langa generali. El era seful, fiindca avea investitura de la Comitetul Central al Partidului National Roman sa se ocupe cu treburile militare si externe ale poporului roman incadrat in Austro-Ungaria.

Maresalul a contribuit la salvarea unor grupuri de evrei din Ardeal

- Sa revenim la 21 ianuarie 1941. Care a fost reactia lui Maniu cand a aflat de aceasta lovitura legionara?

- De sustinere a ordinii. L-a felicitat pe Antonescu pentru reprimarea rebeliunii. Nu stiu cat de departe duceau intentiile capeteniilor legionare, dar aceasta rebeliune s-a soldat cu ridicarea lumpen-proletariatului bucurestean, care a inceput sa jefuiasca pravaliile, sa omoare, sa fure, sa violeze, in fine, toata tiganimea din Bucuresti s-a imbracat in haine legionare si si-a facut indeletnicirile prin anarhie si abuz. Bineinteles ca rebeliunea a fost lichidata datorita solidaritatii armatei, care a urmat ordinele lui Antonescu. Legionarii au fugit cu sprijin german. I-au pus la adapost nemtii...

- Vorbeati de relatiile, de intrevederile dintre Maniu si Antonescu.

- A obtinut de la Antonescu sa nu se mai desfasoare procesul impotriva asa-zisilor spioni englezi, care au ramas inchisi la Malmaison pana la 23 iulie '44. Nemtii au descoperit toata reteaua. Antonescu a dovedit demnitate, a refuzat sa-i predea, dupa cum a refuzat mai tarziu sa-l predea pe Turcanu, care fusese lansat cu parasuta pentru a se pune la dispozitia lui Maniu si a-i transmite comunicarile la Cairo. Acesta avea sa fie arestat mai tarziu de Gestapo. A mai fost o intrevedere cu Antonescu, cand Maniu a fost sesizat de arestarea unui grup masiv de evrei. Incepusera deportarile la Auschwitz. Evreii au trecut clandestin frontiera - solutie disperata, riscand sa fie impuscati pe frontiera, bineinteles. Avand ghizi priceputi, au trecut prin cimitirul din Cluj si au reusit sa se strecoare - chiar acolo era frontiera, pe Feleac - pana la Turda. Au fost arestati. In conformitate cu legile rasiale existente atunci in Romania, acceptate de Antonescu in urma presiunilor germane, acesti fugari erau pasibili de pedeapsa capitala - era chiar o dispozitie expresa ca evreii care trec clandestin frontiera sa fie condamnati. Politia din Turda i-a trimis la Tribunalul militar din Sibiu. Au inceput investigatiile pentru trimiterea in judecata. In fruntea lor se gasea un rabin din Sighet. Sesizat de pericolul care-i ameninta, Maniu s-a dus la Antonescu. I-a spus: "Un numar de evrei romani, arestati la Turda, sunt trimisi in judecata si amenintati cu pedeapsa grava." Antonescu i-a replicat imediat: "Bine le fac, ce au cautat, de ce au trecut frontiera? Sa fie pedepsiti!" La care Maniu i-a prezentat situatia in urmatoarea maniera: "Domnule maresal, dumneavoastra recunoasteti arbitrajul de la Viena?" La care Antonescu a replicat in stilul sau: "Niciodata! Maresalul Antonescu nu recunoaste si nu va recunoaste niciodata un arbitraj injust". Bun, suntem de acord, nici eu nu-l recunosc. Atunci care sunt frontierele Romaniei?" "Frontierele trasate la Trianon". "Exact. Prin urmare, evreii acestia nu au trecut clandestin o frontiera, ci au venit din Romania in Romania. Noi nu recunoastem frontiera". "Aveti dreptate, vor fi pusi in libertate."

- Tinea cont de logica?

- Da. Evreii au fost salvati, au fost pusi in libertate. Cu timpul, au plecat in Israel.

Regele si Maniu pregateau din '42 iesirea Romaniei din razboi

- Vreau sa va intreb daca in aceasta perioada, in timpul razboiului, au existat intrevederi intre Iuliu Maniu si regele Mihai.

- Prima intrevedere, in scopul pregatirii iesirii Romaniei din razboi si din Axa Roma-Berlin, a fost la 24 ianuarie '42, cu ocazia festivitatilor aniversare, la care in mod protocolar erau invitati cavalerii Ordinului Ferdinand. Maniu era cavaler al Ordinului Ferdinand cu grad de Mare Cruce, si a fost invitat la Palat la 24 ianuarie 1942. Cu acest prilej a reusit sa stea de vorba oficial cu regele si cu regina-mama Elena si sa le infatiseze obligatia patriotica de a face toate demersurile pentru a iesi din razboi si a parasi Axa Roma-Berlin. De la inceput, regele Mihai s-a aratat absolut receptiv la idee, ca si regina-mama Elena. Din momentul acesta, colaborarea dintre Maniu si Casa Regala a fost continuata, insa operata intr-o maniera clandestina, care se aranja in felul urmator: Maniu mergea la palatul Stirbei, intra cu masina in curte urmat de masina de agenti care era, cum v-am spus, nelipsita. Intra in palat. Masina ramanea acolo; in spate exista, pe langa depozitul de conserve Stirbei, o alta iesire pe strada Banului. Acolo astepta Grigore Niculescu-Buzesti cu alta masina, in care ne urcam si mergeam la Palat. Se intra prin spate, prin usa garzii din str. Luterana, cum era pe vremea aceea. Acum s-a schimbat tot aspectul Palatului. Statea de vorba cu regele, pleca de acolo cu aceeasi masina si intra in palatul Stirbei. Ne urcam in masina noastra, urmariti de agentii de Siguranta care raportau ca Maniu a fost si a stat trei ore in palatul Stirbei. Aceste intalniri clandestine s-au repetat. Maniu a avut numeroase intalniri cu regele Mihai in legatura cu pregatirea loviturii de stat de la 23 august.

Antonescu a avut naivitatea sa creada in cinstea lui Hitler

In ceea ce priveste lovitura de stat, s-au emis o serie de ipoteze contradictorii. Realitatea este ca pana in ziua de 23 august existau doua alternative: cea a realizarii loviturii de stat impreuna cu Antonescu si o a doua, impotriva lui, cu arestarea maresalului. In ziua de 23 august, dupa-amiaza, la orele patru, daca Antonescu n-ar fi refuzat categoric sa preia actiunea de iesire a Romaniei din razboi si pentru Armistitiu, nu ar fi fost arestat. Comunistii au lansat acum o teorie neintemeiata, cum ca ei au pus la cale, inca din iunie '44, arestarea lui Antonescu s.a.m.d. Aiurea! In noaptea de 22/23 august l-am insotit pe Maniu la o intalnire nocturna cu regele, intalnire care a fost precedata de altele. Maniu s-a intalnit - in legatura cu actiunea de iesire din razboi - si cu maresalul Antonescu la Snagov la vila Weber, intalnire in care Maniu i-a spus categoric ca nemtii pierd razboiul, ca noua nu ne este permis sa fim in tabara celor invinsi, ca trebuie luate masuri pentru iesirea Romaniei din Razboi. Antonescu o tinea insa mortis ca el, in calitate de gentleman si de militar de onoare, nu poate sa procedeze decat in conformitate cu onoarea militara. Ca va discuta cu Hitler, ii va reprosa nerespectarea angajamentelor, si nu se poate ca acesta sa nu-si dea seama ca are obligatia de a-i permite iesirea Romaniei din razboi. Avea naivitatea sa creada ca Hitler raspunde la astfel de atitudini cavaleresti.

Maniu s-a intalnit in luna august cu Antonescu. Intr-o noapte- am notat in jurnal data - traverseaza lacul Snagov pana la vila Weber, tocmai pentru a-i supune ultimativ cererea opozitiei de iesire a Romaniei din razboi. Antonescu nu a respins-o, dar a conditionat-o de un aranjament ca intre militari.

- La Stockholm?

- Nu. In afara de Stockholm. In legatura cu Stockholm s-au lansat teorii absolut nereale: ca Antonescu ar fi fost decis sa accepte...

- Opinia dumneavoastra este ca Antonescu n-a dus tratative...

- A respins categoric oferta de la Stockholm. Exista documente scrise. Telegrama cifrata adresata lui Fred Nanu, de exemplu...

- Ce parere aveti de acuzatiile ce se aduc partidului dumneavoastra in privinta refuzului repetat de a lua conducerea? S-a spus ca Antonescu v-a propus insistent sa treceti la conducere.

- A existat o oferta formala din partea lui Antonescu, exasperat probabil si obsedat de insuccesele de pe front si de dezastrul constatat in rapoartele militare. La un moment dat, intr-o situatie disperata, a spus: "Domnilor, preluati puterea, eu v-o dau!" Oferta fusese insa facuta fara convingerea ca lucrul s-ar putea realiza. La ora aceea, a prelua puterea era o absurditate.

Corneliu Coposu despre actul de la 23 august 1944

Inca din '42, Regele a dorit iesirea Romaniei din Axa
http://www.ziua.net/display.php?data=2000-08-29&id=49257

- Motto: "Am credinta, si cu ea ma voi duce dincolo, ca Romania va pasi pe calea democratiei numai prin Monarhie. Avem datoria Sfanta sa-L aducem pe Regele nostru devotat pe Tronul Romaniei". (Corneliu Coposu)
In acest an au revenit in actualitate controversele privind actul de la 23 august 1944. Dupa ce, timp de peste 50 de ani, evenimentele au fost interpretate abuziv, in divort total cu faptele, in ultimul deceniu, ca o reactie de respingere fata de propaganda comunista, s-a vorbit mai putin sau chiar deloc despre 23 august 1944. Din cand in cand insa, din motive de confruntare politica, doi protagonisti ai epocii, maresalul Antonescu si Regele Mihai au fost contrapusi mai degraba din interese politice decat din ratiuni istorice, in dosarul 23 august. Marturisirile lui Corneliu Coposu, cel care a fost aproape nelipsit de la demersurile lui Iuliu Maniu pentru pregatirea loviturii de la Palat sunt exceptionale. Ele ne-au fost incredintate in urma cu zece ani, intr-o carte de convorbiri din care transcriem fragmentul de fata.



Partidele istorice au refuzat sa faca parte din guvernul Antonescu

(...) Corneliu Coposu - Imediat dupa ce a primit din partea noului rege, Mihai, investitura de a face un guvern, Antonescu, care era lipsit de o baza politica, a facut apel la partidele politice. L-au refuzat atat liberalii cat si national-taranistii.

Vartan Arachelian - De ce?

- L-am refuzat pentru ca Antonescu, o data cu preluarea puterii, a manifestat o tendinta de orientare pro-germana, cu care nici PNT si nici PNL nu erau de acord. (...) Din PNT au participat la guvernul Antonescu, in calitate de experti, pe baza unor cunostinte si a unor prietenii personale, si cerand in prealabil dezlegare de la Maniu, Miti Gerota, prieten personal cu Ica Antonescu si solicitat de acesta sa fie secretar general la Justitie; colonelul Stoica, care era unul dintre marii nostri specialisti in artilerie, a fost secretar general la Departamentul aprovizionarii armatei, iar Grigore Popescu, un om foarte versat in probleme industriale, a ocupat locul de secretar general la Ministerul de Comert si Industrie. Acestia faceau parte din PNT. Ei au cerut autorizatie de la conducerea partidului ca, in calitate de tehnicieni, sa dea concurs guvernului. Antonescu propusese initial conducerii noastre de partid, lui Maniu, sa fie de acord sa-i imprumute pentru guvern cativa ministri. Aceasta propunere ne-a adus-o Mares, prieten personal cu Antonescu, destinat sa conduca Ministerul Agriculturii. A fost refuzat categoric. PNT nu a participat la guvernul Antonescu.

"Maresalul nu avea o judecata politica solida"

- Iuliu Maniu a fost pregatit sa faca un guvern, dupa abdicarea lui Carol al II-lea?

- Nu, in nici un caz, pentru ca era foarte departe de ideea de a prezida un guvern destinat sa se apropie de Germania.

- Recunoasteti implicit ca Romania nu avea alta sansa la ora aceea...

- Fara indoiala, singura solutie era un guvern Antonescu. Acum trebuie sa mentionez ca Antonescu era un mare patriot; prezenta lui in fruntea guvernului si imprejurarea ca se bucura de o stima deosebita din partea lui Hitler a ferit Romania de foarte multe necazuri. El a reusit, tocmai datorita patriotismului sau si a prestigiului de care se bucura, sa franeze pretentiile germane excesive; hitleristii urmareau sa controleze productia de grau si de petrol a tarii si sa se instaleze in Romania ca intr-o tara ocupata. Este meritul lui Antonescu ca nu le-a permis acest lucru si a franat, atat cat a putut, toate tendintele de rapacitate ale trimisilor hitleristi. Asta face parte din biografia onorabila a lui Antonescu. Generalul era insa un om foarte ambitios, foarte orgolios, si nu avea o judecata politica foarte solida; nu judeca evenimentele prin prisma unui filtru politic, ci prin intuitie. Maniu, de la inceput, l-a bombardat pe Antonescu cu proteste. A protestat impotriva instaurarii statului national-legionar, a protestat impotriva dizolvarii partidelor politice existente, a protestat impotriva aderarii Romaniei la Axa Roma-Berlin, a protestat impotriva intentiei lui Antonescu de a face un referendum pentru a-si justifica politica. In timpul lui Antonescu, daca retin bine, Maniu i-a prezentat, in numele populatiei Romaniei, pe care se considera indreptatit s-o prezinte, 17 memorii care se gasesc, cred, la Academia Romana, in fondul special.

- La Arhivele Statului, probabil. Nu cumva, prin atitudinea lor, PNT si PNL l-au obligat pe generalul Antonescu sa-si caute o baza politica in miscarea legionara?

- Fara indoiala ca nu avea baza politica, dar era in intelegere cu legionarii de dinainte; stabilise un raport cu ei din timpul cat fusese internat la manastirea Bistrita. Se bucura in randurile lor de prestigiu si era considerat prieten al miscarii legionare. Daduse dovada in momentul cand, in calitate de sef al corpului de armata din Chisinau, a refuzat sa ia masuri energice impotriva legionarilor din Basarabia. Din momentul acela a pornit si actiunea regelui impotriva lui. De fapt, regele Carol nu-l avea la inima de multa vreme. In 1936, Antonescu ii inaintase un memoriu regelui, care acuza o serie intreaga de nereguli din armata si cerea o respectare a regulamentelor militare si o indepartare a tuturor celor compromisi. Regele avea in jurul lui cativa generali care nu aveau tinuta morala...

In sfarsit, Maniu a solicitat cateva intrevederi cu Antonescu, la care intamplarea a facut sa asist. Prima intrevedere a solicitat-o dupa ce Gestapoul a descoperit reteaua noastra de legatura cu guvernul englez.

Era vorba de o dubla retea, condusa intr-un sector de inginerul Rica Georgescu, fost director la Romano-Americana; celalalt sector, cel politic, era compus din oameni de partid, national-taranisti, sub conducerea lui Augustin Visa. Reteaua a cazut datorita infiltrarii contraspionajului Gestapoului in randurile corespondentilor de la Istanbul. A fost trimisa acolo o spioana care lucra pe doua fronturi si care cunostea parola. Ea a luat contact cu inginerul Popovici, casierul acestei - nu stiu cum s-o numesc - organizatii de legatura cu englezii, cel care detinea si numerarul pus la dispozitie de societatea de petrol "Unirea" la desfiintarea ei.

- Cand s-au stabilit aceste retele?

- In 1941, inainte de declaratia de razboi a Angliei fata de Romania. Au fost patronati de Sir Reginald Hoare, si au fost puse la cale de OSS, serviciul special de contrainformatii al armatei engleze, care ne-a lasat aparatura de transmisie, aparatele de receptie si o suma de bani pentru cheltuieli. O femeie foarte frumoasa venita de la Instanbul in Romania, si care stia parola, s-a prezentat la casierul acestei organizatii sa ridice 1.000.000 de lei. In momentul in care ridica banii, a navalit Gestapoul si l-a arestat pe casier. Supus unei anchete, chinuit, Popovici a trebuit sa denunte o parte din membrii acestui "comando". Retelele au cazut concomitent in 30 august 1941. Membrii lor erau susceptibili de pedeapsa capitala, acuzatia fiind de spionaj in timp de razboi in serviciul inamicului. In momentul acela, Maniu i-a cerut o intrevedere lui Antonescu, intalnire la care am asistat.

- Era prima intrevedere dupa venirea lui Antonescu la putere?

- Da, prima intrevedere. I-a spus lui Antonescu ca oamenii care au fost arestati nu sunt spioni, ci patrioti romani. Ei lucreaza la ordinele lui si cere sa nu li se faca proces; daca li se face proces, el, Maniu, va convoca presa straina si va declara ca acestia lucreaza sub auspiciile lui, in interesul Romaniei. Imediat dupa aceasta asumare de raspundere a lui Maniu, Antonescu, care nu voia sa arate nemtilor existenta unei opozitii organizate, a dat dispozitie sa se ridice dosarul cercetarilor si l-a inchis in seiful lui de la presedintie. Dosarul l-am gasit noi dupa 23 august '44 intact. Arestatii au ramas cu sabia lui Damocles deasupra capului in tot timpul razboiului; procesul lor nu a mai continuat.

Republica Cehoslovaca s-a proclamat cu sprijinul dat de Iuliu Maniu

- Pentru ca in anul acesta (1991, n. ed.) s-au implinit 50 de ani de la ceea ce s-a numit in epoca rebeliunea legionara, intrebarea pe care v-o pun si dumneavoastra este: credeti ca in 21 ianuarie '41 a fost o rebeliune legionara sau o lovitura antonesciana?

- A fost o tentativa de lovitura de stat facuta de legionari. Legionarii, care reusisera sub ochii ingaduitori ai lui Antonescu sa-si organizeze o politica, sa-si numeasca prefecti, sa impaneze serviciile publice cu oameni de incredere, au vrut, la un moment dat, sa-l inlature pe Antonescu de la putere. Incercarea lor - care cred ca era prost organizata - a esuat datorita faptului ca armata era la dispozitia lui Antonescu, si simpatiile din armata pe care contau legionarii nu s-au manifestat ca atare.

- Erati atunci in Bucuresti?

- Desigur.

- Cu Maniu?

- Si Maniu era in Bucuresti. Ne inzestrase Riosanu, subsecretarul de stat de la Interne, cu revolvere ca sa-l pazim pe Maniu. Ne-a dat trei revolvere, unul pentru Maniu, care nu-l purta, unul pentru Ilie Lazar si unul pentru mine. Niste revolvere Beretta pe care nu le-am utilizat.

- Vorbind de inarmarea lui Maniu, mi-am adus aminte de un episod pe care l-a trait Maniu la Viena, cand a ocupat orasul. Episodul este real, sau doar o legenda?

- Este un episod care face parte din "gloriile" lui Maniu.

- Ii facea placere sa-l povesteasca?

Cazul „23 August 1944“ - Miercurea controversată (1)

Ziua de 23 august 1944 a fost o zi de miercuri, o zi de miercuri ca oricare alta de până atunci, dintr-un război care părea să nu se mai termine. La ora 22.25, Radio România a transmis fraza care a electrizat, şi năucit în acelaşi timp, poporul român şi armata de pe front: „Dictatura a luat sfârşit, şi cu ea încetează toate asupririle“. Din păcate, avea să fie începutul sfârşitului pentru o lume, pentru o epocă, iar poporul român avea să intre într-o lungă perioadă de timp în care asupririle nu numai că nu vor înceta, ba chiar se vor amplifica.

Deciziile luate în acea zi de miercuri, 23 august 1944, vor rămâne o teribilă lecţie de istorie pe care românii vor trebui s-o înveţe pe de rost şi să o transmită, din tată în fiu, generaţiilor următoare. La 53 de ani de la marea decizie luată la Palatul Regal din Bucureşti, controversa istoricilor, vizavi de oportunitatea demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu şi a modului în care România a ieşit din război, este departe de a fi încetat. Numeroasele mărturii ale contemporanilor, participanţi la evenimente, su- puse cenzurii vremurilor, amplifică misterul asupra unei zile de „miercuri“ ce avea să devină fatală, pe măsura curgerii timpului, pentru viitorul unui popor greu încercat de vicisitudinile istoriei.

Actul de la 23 August 1944 a fost definit, de-a lungul timpului, în mod diferit. Unii participanţi au vorbit, în 1944, în presa timpului sau în însemnările lor, ca despre o „lovitură de stat“. Presa „democratică“, respectiv cea comunistă sau influenţată de ea, a definit ziua de 23 august 1944 ca fiind o zi a „eliberării noastre de sub jugul fascist“. În 1947 s-a vorbit ca despre „ziua eliberării României şi trecerii la democraţia populară“. Anul 1948 a adus o redefinire a zilei de 23 august 1944: „Ziua eliberării de sub jugul fascist de către Armata Roşie în alianţă cu Armata Română“.

În perioada 1963-1964 s-a vorbit, din când în când, ca despre „ziua insurecţiei naţionale antifasciste şi armate“. Anul 1969 a adus o altă redefinire a conceptului, respectiv „ziua insurecţiei populare“. Din 1977 s-a vorbit despre ziua „insurecţiei naţionale armate şi antifasciste“. Doi ani mai târziu, în 1979, se introduce un nou concept în istoriografia românească, respectiv 23 august 1944 este ziua în care începe „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi armată“, care se va încheia la 30 decembrie 1947 prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române (RPR). În 1989 se vorbea despre 23 august 1944 ca fiind ziua în care a început „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă“. După 22 decembrie 1989, adevărul şi neadevărul despre „23 August 1944“ aveau să genereze o imensă polemică istorigrafică, cu nenumărate şi nebănuite implicaţii pentru încercarea noastră de a reconstrui democraţia pierdută în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Evenimentele petrecute la 23 august 1944 confirmă întru-totul părerea unor diplomaţi occidentali aflaţi la post în România, precum fostul ministru al Elveţiei la Bucureşti, René de Weck, care considera că noi, românii, aşteptăm să fim salvaţi de forţe din exterior, fiind incapabili pentru un consens naţional în ceea ce priveşte calea de urmat, astfel încât toţi decidenţii politici, fie că sunt de la conducere, fie că sunt din opoziţie, nu-şi imaginează nimic mai bun decât să recurgă la o altă tutelă.

La începutul anului 1944, situaţia politico-militară a Germaniei naziste şi a aliaţilor ei era deosebit de grea. Războiul era departe de a fi câştigat, iar mult visata şi trâmbiţata pace de 1.000 de ani, pe care Reich-ul o dăruia Europei şi lumii după victorie, nu mai era decât o amintire în saloanele şi la recepţiile unde se închinaseră cupe de şampanie pentru ea. Propaganda celui de-al Treilea Reich nu mai vorbea decât despre retrageri pe aliniamente dinainte stabilite, în vederea refacerii pe timpul iernii, urmând ca în primăvară forţele Wehrmacht-ului să reia iniţiativa strategică. După dezastrul de la Stalingrad, misiunea Wehrmacht-ului era reprezentată de „ţinerea la distanţă a înfrângerii“. Din păcate speranţele generalilor germani privind o retragere pe o linie în adâncime, unde s-ar fi putut consolida şi reorganiza, au fost spulberate în timpul campaniei din vara - toamna anului 1943. La 5 august 1943 avea să înceapă „era saluturilor în cinstea victoriilor“ Armatei Roşii. În ciuda acestor imense victorii, analiştii Serviciului Special de Informaţii (SSI) al României apreciau că în ciuda tuturor succeselor dobândite în ultimele luni de Armata Roşie, trupa era obosită de război şi singura dorinţă pe care o avea soldatul sovietic era aceea de a se termina cât mai curând marea conflagraţie.

Agravarea situaţiei militare a impus, la 15 februarie 1944, luarea deciziei de evacuare a Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei. În cursul şedinţ ei Consiliului de Miniştri, din 26 ianuarie 1944, Mareşalul Antonescu avea să insiste asupra faptului ca, într-o eventuală operaţiune de evacuare a provinciilor româneşti ameninţate de sovietici, să nu fie evacuat în totalitate elementul românesc „pentru ca nu cumva în acest fel situaţia noastră etnică şi poziţia politică să fie slăbită“. Conducătorul Statului ordona să fie evacuate unităţile militare şi persoanele compromise în faţa Sovietelor, dar în niciun caz nu trebuie să se recurgă la o evacuare masivă a elementului românesc din aceste provincii. În conformitate cu mărturiile fostului ministru al apărării naţionale din Guvernul Antonescu, în jurul aceleiaşi date de 15 februarie 1944 va avea loc reuniunea anuală a Mareşalului şi a ministrului de Externe cu coloneii şi generalii armatei române. Cu acest prilej au fost făcute, de către cei doi înalţi demnitari, consideraţ iuni privind evoluţia războiului în 1944 şi s-a apreciat că România nu are condiţii bune de a ieşi din război, astfel încât singura soluţie care-i rămânea era glasul tunului.

Mareşalul Antonescu lăsa să se înţeleagă că nu poate accepta faptul că „englezii au luat armele şi au pus toată omenirea în acţiune pentru ca în Europa să nu fie o hegemonie germanică“, şi să instaureze prin concurs anglo-saxon, o hegemonie rusească. Analizând consecinţele gestului făcut de Italia şi situaţia ingrată în care se afla Mareşalul Pietro Badoglio, ca militar, Conducătorul Statului român va cere corpului de comandă al armatei române să asigure trupelor „o puternică disciplină şi o temeinică instrucţie“.

Previziunile Mareşalului Antonescu şi ale generalului Şteflea privind rapida degradare a situaţiei militare se vor adeveri foarte curând. Discuţiile de la Cartierul General al lui Hitler, privind evoluţia operaţiunilor militare de pe Frontul de Est, aveau să devină extrem de tensionate cu fiecare nouă retragere româno-germană. Lui Hitler i se va cere, la 25 martie 1944, de către feldmareşalul Erich von Manstein, constituirea unui comandament unificat pentru trupele aliate de pe flancul de sud al Frontului de Est sub conducerea Mareşalului Ion Antonescu, împreună cu un general german ca şef de stat major. Propunerea lui von Manstein a fost refuzată fără comentarii.

În cursul zilei de 30 martie 1944, feldmareşalul von Manstein este chemat la Obersalzberg şi informat de Hitler că a fost înlocuit cu generalul Walter Model, deoarece este nevoie de o nouă metodă în conducerea operaţiilor. De la stilul manevrier al mareşalului von Manstein trebuia să se treacă la o apărare pas cu pas a terenului. Totodată, este înlocuit de la comanda Grupului de Armate „A“ şi mareşalul von Kleist cu generalul-colonel Schörner. „Chiar dacă Grupul de armate - adnota von Manstein în memoriile sale - nu a reuşit în lupta sa pentru impunerea altei strategii operaţionale, şi drept consecinţă a eşuat în încercarea sa de a pune stavilă înaintării inamicului, el a avut până la urmă un merit. Inamicul nu a reuşit niciodată să încercuiască întreaga aripă sudică a Frontului de Est, cu toate că situaţia tactică şi superioritatea numerică îi ofereau toate şansele unei reuşite. Grupul Armatelor de Sud, deşi sângera din mii de răni, a rămas neclintit pe câmpul de luptă“. Ofensiva sovietică începea să-şi epuizese forţa, trupele fiind obosite şi departe de bazele lor de aprovizionare. Armata Roşie urma să îşi îngăduie câteva clipe de odihnă înaintea începerii marii ofensive de vară. Trupele aliate româno-germane urmau să profite de aceste clipe de răgaz pentru a- şi consolida noile aliniamente defensive.